„Ion” – Liviu Rebreanu

Opera literară „Ion” a fost scrisă de Liviu Rebreanu și publicată în anul 1920. Este un roman realist, obiectiv,
cu tematică rurală. Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată.
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în Franța, în secolul al XIX-lea. Are ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective. Este o concepție opusă idealismului. Această operă aparține
curentului realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul
în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea și stilul sobru, impersonal.
Titlul romanului poartă numele personajului principal, Ion „al Glanetașului”, un țăran ardelean sărac dornic de a
se îmbogăți. Ion reprezintă un simbol al țăranului veșnic prizonier al condiției sale sociale precare, de care nu reușește
niciodată să se desprindă cu adevărat. Drama personajului este imposibilitatea dobândirii demnității în fața semenilor lui,
care îl disprețuiesc din cauza sărăciei sale.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de
la începutul secolului al XX-lea, unde averea condiționează respectul comunității. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac
pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este completată de tema
iubirii și de tema destinului. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, Ion nu-și acceptă condiția și este pus în
situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile
Baciu, este dublat de conflictul interior dintre „glasul pământului” și „ glasul iubirii ".
Două secvențe relevante pentru temă sunt scena horei si episodul nunții.
Romanul este alcătuit din două părți: „Glasul pământului" și „Glasul iubirii". Simetria compoziției evidențiază
temele romanului, dar și cele două patimi ale personajului principal.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești. Planul țărănimii
prezintă destinul lui Ion, iar planul intelectualității satului, îi prezintă pe cei doi „stâlpi" ai comunității: preotul și
învățătorul. Cele două planuri narative se întâlnesc, încă de la începutul romanului, în scena horei. Prin tehnica
contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri. De exemplu, nunta
țărănească a Anei cu Ion corespunde, în planul intelectualității, nunții Laurei cu George Pintea, în capitolul „Nunta", iar
conflictul dintre Ion și Vasile corespunde conflictului dintre intelectualii satului.
Expozițiunea prezintă locuitorii din Pripas care se află la horă, într-o zi de duminică, în curtea văduvei lui
Maxim Oprea, aceasta reprezentând prima scenă semnificativă pentru temă. Așezarea privitorilor reflectă relațiile
sociale. Fruntașii satului, primarul și țăranii bogați, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. Intelectualii
satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin cu privirea „petrecerea poporului", fără a se amesteca în
joc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana la joc, deși o place pe Florica, marchează începutul conflictului. Venirea lui
Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă și confruntarea verbală cu lon, pe care îl numește „hoț " și „tâlhar ", pentru că
„sărăntocul" vrea să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. lon se va răzbuna
ulterior, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. Bătaia de la cârciumă, în
aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion asupra lui
George. Incidentul provoacă dorința de răzbunare a lui George, scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârșitul
romanului, când George îl ucide pe Ion cu sapa.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Pentru că dorește să
obțină repede mult pământ, lon o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nuntă, cea de-a
doua scenă semnificativă pentru temă, sunt descrise cele trei zile de petrecere, moment în care mireasa uită de rușine, de
bătăi și suferințe și șoptește numele soțului cu mare bucurie. Însă, în toiul petrecerii mireasa însărcinată observă
apropierea lui Ion de Florica și tresare mâhnită. Naratorul redă gândurile și stările lui Ion: „de-abia acum înțelese Ion că
împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată avere”. Instinctul de
posesiune a pământului îi întăresc dorința de a alege averea Anei, și nu iubirea pentru Florica. Astfel, conflictul exterior,
social, este dublat de conflictul interior, de „glasul iubirii”. Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca
zestre, apoi se simte înșelat și începe s-o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soțului și din cea a tatălui.
Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi țărani, în care, „biata Ana nu este decât o victimă tragică ". Sinuciderea
Anei reprezintă punctul culminant al operei, lucru care nu-i trezește lui Ion regrete sau consecința vinovăției, pentru că
în Ana, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l
oprește să o caute pe Florica, măritată între timp cu George. Astfel că, deznodământul este previzibil, iar George, care-l
lovește cu sapa pe Ion, nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea
lui Ion revine bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritatea în sat, este defavorabilă celui din urma. El
are familie, soție, un băiat, Titu, și două fete de măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi. În plus, casa lui este construită pe
pământul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, din cauza atitudinii lor diferite față de
faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă. Mărturisirea lui lon, care admite că învățătorul i-a
scris jalba, determină conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și îi generează probleme de conștiință
națională. Acceptă inutil compromisul și îl votează pe candidatul maghiar la alegeri. Preotul Belciug este un caracter tare,
care rămas văduv de tânăr, se dedică total comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu
tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfințirea biserici.
Personajele înfățișează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul secolului al
XX-lea. Ion este personajul principal și eponim, realizat prin tehnica basoreliefului și a contrapunctului și individualizat
prin caracterizare directă si indirectă. Personaj monumental, complex, la începutul romanului, i se face un portret
favorabil, acțiunile ii sunt motivate prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa pătimașă după avere, el se
dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Mai multe tipologii realiste se
regăsesc în construcția protagonistului: țăranul sărac, arivistul fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire,
dar și ambițiosul dezumanizat de lăcomie. Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, sunt cele două patimi ale
personajului principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, Ion se confruntă, în plan individual-concret, cu
Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu pământul, respectiv, cu toată comunitatea, ca instanță
morală.
Perspectiva narativă a romanului este heterodiegetică. Naratorul, fiind unul obiectiv, știe totul despre
personajele sale, este omniscient și se constituie într-o instanță demiurgică, având capacitatea de a anticipa desfășurarea
cronologică a evenimentelor, dar nefiind implicat direct în text. Autorul respectă autenticitatea limbajului regional.
În concluzie, romanul realist „Ion” de Liviu Rebreanu este supranumit și „cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române”. Autorul a lăsat în urmă o moștenire literară semnificativă, înfățișând în opera sa universul rural, fără
a-l idealiza.