„O SCRISOARE PIERDUTĂ” DE ION LUCA CARAGIALE

- comedie de moravuri –

Epoca Marilor Clasici, etapa de autentică efervescenţă culturală românească, se află la

confluenţa a trei curente emblematice europene: clasicismul, romantismul şi realismul. Sub
semnul direcţiilor impuse de societatea „Junimea” şi a mentorului cultural Titu Maiorescu, se
vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare: Mihai Eminescu în poezie, Ioan Slavici şi
Ion Creangă în proză, I. L. Caragiale în dramaturgie, revista “Convorbiri literare”, embrionul
cultural al „direcţiei noi” urmând să publice capodoperele acestor patru mari clasici ai literaturii
române.
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acţiune şi
deznodământ vesel, care satirizează realităţi sociale, slăbiciuni general-umane sau prezintă
situaţii hazlii. În literatura română, comedia va cunoaşte apogeul prin cel mai mare dramaturg
român, I.L.Caragiale. Creaţia sa, în domeniul teatrului şi al prozei, de factură clasică, având
influenţe realiste şi naturaliste, se ridică prin valoarea esteticã şi modernitatea sa deasupra
oricărei determinări temporale. Piesele care alcătuiesc comediografia majoră precum „O noapte
furtunoasă ”, „D’ale carnavalului” şi „O scrisoare pierdută” reflectã în mod direct viziunea depre
lume a geniului caragialesc, dramaturgul criticând viciile comportamentale, platitudinea şi
depersonalizarea omului ce-şi conservă cu asiduitate statutul de marionetă, de individ lipsit de
idealuri.
Prezentată pentru prima dată la 13 noiembrie 1884 pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti și publicată în februarie-martie 1885 în revista „Convorbiri literare”, piesa „O
scrisoare pierdută” este o comedie realistă de moravuri politice, în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883. Comedia
aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și estetica
realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți, satirizarea
unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării
detaliilor, individualizarea ,,caracterelor” prin limbaj. Comedia înfățișează aspecte din viața
politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor
electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a unor politicieni corupți.
Un prim element semnificativ pentru construcția textului îl reprezintă titlul, care pune în
evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică
se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic „o scrisoare
pierdută”. Considerat articol nehotărât, lexemul „o” indică banalitatea întâmplării, iar privit ca
numeral trimite la repetabilitatea ei, căci în text sunt vehiculate două scrisori, folosite ca mijloc
de șantaj.
Viziunea despre lume a autorului este asociată temei care vizează dorinţa de parvenire a
burgheziei în timpul campaniei pentru alegerea de deputaţi în parlament. Într-o comedie realistă
diegeza dramatică trebuie să evidenţieze în mod realist tema, regulă de la care „O scrisoare
pierdută” nu face excepţie, conturându-se astfel comicul de situaţie. Astfel, expoziţiunea
avertizează asupra faptului că vor fi prezentate întâmplările dintr-un orăşel de munte, cu numai
câteva zile înainte de alegeri, creaţia dramatică impunând anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi spaţiului de defăşurare a acţiunii: „în capitala unui judeţ de munte, în
zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX – lea, în perioada campaniei electorale, în
interval de trei zile. Organizaţia locală, ca reprezentantă a partidului de guvernământ, îşi propune
candidatul pentru postul de deputat în parlament, pe Farfuridi. Reprezentant al opoziţiei, Nae
Caţavencu vrea să se impună printr-un program mai radical. El reuşeşte să subtilizeze de la
cetăţeanul turmentat scrisoarea de dragoste pierdută de Zoe, adresată ei de către prefectul Ştefan
Tipătescu, scrisoare ce va deveni obiect de şantaj.
Conflictul dramatic principal, alt element de compoziție esențial, constă, așadar, în
confruntarea pentru putere politică a celor două tabere: reprezentanţii partidului aflat la putere –
prefectul Ştefan Tipătescu, preşedintele grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache şi soţia
acestuia, Zoe şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, avocat ambiţios şi
proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică
caracteristică lanţului de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului este menţinută
prin intrările şi ieşirile repetate ale Cetăţeanului turmentat și realizată prin tehnica „bulgărelui de
zăpadă” sau „boule de neige”, care presupune amplificarea treptată şi permanentă a conflictului.
O primă secvență semnificativă pentru tema piesei este cea din scena IV, actul I, când
Zaharia Trahanache joacă rolul naivului, povestindu-i lui Tipătescu despre întâlnirea cu
Cațavencu. Știe pe de rost conținutul scrisorii și, cu viclenie și satisfacție, urmărește reacția
prefectului, dar îl salvează spunând că nu crede în adevărul scrisorii. Notațiile scenice care
însoțesc discuția cu Tipătescu despre scrisoarea de amor aflată în posesia șantajistului
Cațavencu, pe care o numește „plastografie”, dovedesc mai degrabă viclenia și disimularea
politicianului abil decât naivitatea. Comică este încercarea de a convinge că scrisoarea de amor
este o plastografie și teama lui ca Zoe să nu afle de acuzațiile avocatului, pentru că este
„simțitoare”. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi nervos.
Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii „canaliei”, Trahanache singur oferind
justificare pentru conţinutul scrisorii - plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu
este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le atribuie: „D. Caţavencu nu va fi
deseară la întrunire; o să fie în altă parte - la păstrare.” Trahanache este calculat și abil, acționând
calm în situații tensionate, ceea ce este sugerat prin ticul său verbal „aveți puțintică răbdare”.
Sub masca bătrâneții, caută să câștige timp pentru a găsi o soluție. Deși în față i se adresează lui
Cațavencu cu „stimabile”, când vorbește despre el cu prefectul, îi spune „mișel”. De asemenea,
această scenă este importantă pentru comicul de situație prin finalul ei, Trahanache rugându-l pe
prefect să aibă grijă de soția lui „deseară”, cât timp e la întrunire.
„Naivitatea” lui Trahanache apare simetric și în scena a IV-a din actul III, atunci când
reapar în scenă membrii triunghiului conjugal, în încercarea de a găsi o soluție la șantajul lui
Cațavencu. La agitația celor doi amanți care își văd amenințate tihna și renumele, privilegiile de
care se bucură, Trahanache intervine cu același calm imperturbabil: „Ei, aveți puțintică răbdare!”
Deși este bătrân, senil și plat în gândire, nu este atât de naiv precum pare, pentru că, la șantajul
lui Cațavencu, pregătește un contrașantaj, găsind polița falsificată de acesta. Replica lui „Apoi
dacă umblă el cu machiavelicuri... N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie” exprimă
convingerea că diplomaţia înseamnă viclenie, trăsătură proprie personajului. Jocul scenic din
fața celor doi amorezi, amânând dezvăluirea contrașantajului, este un alt argument pentru
disimularea sa: „Se lovește cu mâna pe buzunarul hainei”, „Scoate o hârtie din buzunar”,
„Vorbește încet cu Zoe”. Pare a se amuza încontinuu de agitația lor, apoi, ca și cum nimic nu s-
ar fi întâmplat, merge să anunțe candidatura lui Agamiță Dandanache. Și aceasta este o scenă
semnificativă pentru comicul de situație, căci soțul încornorat „face pe naivul” pentru a păstra cu
străşnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul.
Viziunea despre lume a lui Ion Luca Caragiale nu se putea evidenţia în această operă în
afara unor personaje care să transmită anumite mesaje dincolo şi prin text, în cazul acesta
personajele făcând „concurenţă stării civile”- Balzac, acestea reprezentând nişte tipologii,
personaje plate, statice sau bidimensionale, aspect ce conturează comicul de caracter și
argumentează încadrarea în realism. Pompiliu Constantinescu stabileşte astfel clasele tipologice
în care se încadrează eroii caragialeşti: „încornoratul”- Zaharia Trahanache, „junele prim”-
Ştefan Tipătescu, „cocheta adulterină”- Zoe, „politicianul demagog”- Nae Catavencu şi
Farfuridi, „servitorul”- Ghiţă Pristanda, „cetăţeanul”- Cetăţeanul turmentat.
Principala modalitate artistică de construire a subiectului şi a personajelor o constituie
comicul, care la Caragiale îmbracă cele mai variate forme de manifestare. Dintre acestea
amintim comicul de situație și de caracter, evidențiate anterior. Personajele sunt create cu
sarcasm şi satiră specifice acestui dramaturg, care-l fac unic şi neegalat în întreaga literatură
română.
 O condiţie esențială a comediei realiste este însă comicul de limbaj, Caragiale având
grijă să-şi îmbrace personajele în placaje anticulturale pentru a le evidenţia incultura,
grandomania. Se evidenţiază astfel: pronunţia greşită, în special a neologismelor „famelie”,
„renumeraţie”, „nifilist”, mutacismul „bampir”, etimologia populară „capitalişti” – locuitori ai
capitalei, „faliţi” - înseamnă pentru Caţavencu oameni de fală, pleonasmul „intrigi proaste”,
contradicţia în termeni „După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”, „12 trecute fix”,
asociaţiile incompatibile „diavolul de popă”, nonsensul „Din două una, daţi-mi voie, ori să se
revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”, „Industria română este admirabilă e
sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, truismele „un popor care nu merge înainte stă
pe loc”, ticuri verbale care denunţă un fenomen de inerţie intelectuală, de automatism, de
alienare: Pristanda – „curat”, termen omniprezent, ajungând la structuri oximoronice de tipul
“curat murdar”; Farfuridi - „daţi-mi voie” – trădând încercarea lui eşuată de a-şi impune ideile;
Dandanache - „neicusorule, puisorule''. Comicul de intenţie reiese din atitudinea scriitorului
faţă de personaje şi situaţii. Adept al principiului „râsul îndreaptă moravurile” („ridendo castigat
mores”), Caragiale îşi iubeşte personajele, îi este dragă această lume degradată care îi oferă
posibilitatea de a ironiza, ridiculiza; el consideră că „nimic nu-i arde mai tare pe ticăloşi decât
râsul”. Comicul de nume ilustrează principalele trăsături de caracter ale personajelor. Caţavencu
vine de la „caţă”, care înseamnă palavragioaică, Agamemnon Dandanache constă în alăturarea
ridicolă a numelui marelui luptător grec, celebru pentru tactica aplicată în războaie, cu
„dandana” care înseamnă „încurcătură”, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu exprimă, prin aluziile
culinare, legătura dintre ei, Zaharia Trahanache – zahariseala și ramolismentul.
O trăsătură importantă a realismului prezentă în textul dramatic analizat este înfățișarea
realității societății românești a timpului cu un spirit de observație acut, care dezvăluie
problemele de fond fără să le atenueze. Atitudinea lui Caragiale față de lumea exterioară e una
obiectivă, comedia reflectând tare sociale precum manipularea electorală, parvenitismul,
fariseismul. Exclamația lui Tipătescu din finalul comediei – „Ce lume, ce lume!” este provocată
de spectacolul vieții așa cum e, cu agitația iluzorie pusă în mișcare de pasiuni deșarte, iubiri,
ambiții și interese. Situaţiile prin care se scot la iveală defectele sunt eterne și se repetă în afara
limitelor unei epoci, de unde actualitatea viziunii autorului.
Viziunea autorului poate fi rezumată la cunoscutul enunţ „Simţ enorm şi văz monstruos”.
Sub masca râsului, Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a societăţii, dar şi a naturii
umane. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă. “O scrisoare pierdută”,
alături de întreaga operă, creează un univers care a pătruns în stratul cel mai profund al
conştiinţei noastre.