ENIGMA OTILIEI

CARATERIZAREA PERSONAJULUI OTILIA

de G. Călinescu
În galeria romancierilor din epoca interbelică se înscrie şi G. Călinescu, renumit critic şi istoric
literar, care respinge romanul subiectiv, promovat de Camil Petrescu, fiind adeptul romanului realist-clasic,
obiectiv, scris în manieră balzaciană (modelul său preferat fiind scriitorul francez Honore de Balzac),
ilustrat în anul 1938, cu “Enigma Otiliei”. “Enigma Otiliei”este un roman realist prin: observaţia atentă a
vieţii sociale, gustul pentru detaliu, descrierea Bucureştiului de dinaintea Primului Război Mondial,
naraţiunea la persoana a III-a, narator omniscient și prin tematică.

În concepţia lui G.Călinescu, romanul trebuie să fie epic, să dea impresia de viaţă, să fie autentic,
obiectiv. El porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa imaginea societăţii româneşti din Bucureştiul
primelor decenii ale secolului al XX-lea. Viziunea despre lume a autorului se reflectă în romanul “Enigma
Otiliei” în temă, structura simetrică, secvenţele descriptive în tehnica balzaciană, tipologii, modalităţi de
caracterizare a personajelor, descrierea spaţiului citadin, mediul familial, problematica îmbogăţirii.

Tema romanului este balzaciană (istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu), ca şi motivul
paternităţii (cei doi tineri Felix şi Otilia sunt orfani) şi citadină, în spiritul modernismului lovinescian.
Iniţial, romanul se intitula “Părinţii Otiliei”, în ideea de a reflecta motivul balzacian al paternităţii. Titlul
este schimbat pentru a atrage atenţia asupra misterului eroinei.

Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, prezenţă complexă şi enigmatică.
Despre Otilia autorul afirmă: „… Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi
feminină… Otilia este oglinda mea de argint” (G Călinescu).

Este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, prezenţă
memorabilă, amestec de nevinovăție (candoare) şi rafimanent, de copilărie şi maturitate, de inconştienţă şi
luciditate. Prozatorul o descrie astfel: „capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând pe umeri”.
Scriitorul însuşi o defineşte drept „exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicantă”.

În caracterizarea personajului autorul utilizează modalităţi narative inovatoare:

comportamentismul şi pluriperspectivismul. Prin modalitatea comportamentistă, funcţia naratorului se
răstrânge la o viziune „din afară”, el consemnând numai ceea ce vede şi aude fără să pătrundă în conştiinţa
eroinei.

Modalitatea de introducere în acţiune a eroinei este portretul fizic. Trăsăturile fizice ale tinerei se
dezvăluie treptat: la început, prin perspectiva lui Felix: „capul prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând
pe umeri”, apoi „Fata părea sa aibă optseprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochi
foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între bucle şi gulerul de dantelă”.

Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore legal pe
Costache Giurgiuveanu, care doreşte să o înfieze, dar amână împlinirea acestei decizii. Deşi iubită de moş
Costache, de Pascalopol şi de Felix, Otilia are un statut social precar (lipsit de siguranță); ea trăieşte drama
singurătăţii şi a incertitudinii (nesiguranța) viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu, va fi alungată din
casă de Aglae şi va accepta protecţia lui Pascalopol, căruia îi devine soţie.
 Procesul devenirii eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din perspectiva
faptelor, a comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului. Comportamentul fetei este contradictoriu,
derutant. Adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează (descurajează). Acestea
ascund însă maturitate, o judecată de mare subtilitate, o intuiţie remarcabilă. Sub aparenţa frivolităţii (firavă,
inocentă), a cochetăriei, se disimulează (se ascunde) convingerea fermă a eroinei că, într-o lume a
bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc accesibil decât prin lumina frumuseţii, a tinereţii, a
spiritului şi sensibilităţii. Cu o intuiţie care niciodată nu greșește, Otilia se comportă adecvat fiecărei situaţii,
fiecărui om: este copilăroasă şi nebunatică alături de Pascalopol, tandră şi protectoare cu Felix, veselă,
grijulie generoasă cu moş Costache, dar ironică şi distantă faţă de clanul Tulea. Astfel se explică diferenţele
de percepţie a celor din jur în legătură cu acest personaj.

Pentru Giurgiuveanu, ea este „fe-fe-tiţa”, „Otilica”sa cea scumpă, care îi luminează bătrâneţea şi
singurătatea. Pentru Pascalopol este tânăra strălucitoare, cu suflet capricios de artistă dezinteresată de latura
practică a vieţii, având însă nevoie de a fi protejată. Pentru Felix, este „o fată deşteaptă care ştie să se
descurce în viaţă” Pentru Aglae şi Aurica este „o stricată”. Otilia însă se judecă cu luciditate, descoperindu-
şi structura dilematică. „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, „noi, fetele, suntem mediocre şi singurul
merit este acela că-mi dau seama de asta”.

Perspectiva morţii lui Costache Giurgiuveanu pare să pună capăt oscilaţiei Otiliei între Felix şi
Pascalopol, grăbind alegerea. Dorinţa ei de a fi protejată – „Nu mă pricep la nimic, papa nu mi-a dat nicio
experienţă” – se adaugă percepţiei acute asupra curgerii timpului, care o apasă prin gândul obsesiv al
îmbătrânirii şi al unui sfârşit pretimpuriu: „noi nu trăin decât cinci-şase ani!… Pe urmă am să capăt
cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”. Pe Felix îl iubeşte şi se poate bizui pe devoţiunea lui, dar, fiindcă şi
el este lipsit de experienţa vieţii, nu-i poate oferi ocrotirea necesară. În afară de asta, seriozitatea
preocupărilor lui o sperie. De aceea se îndreaptă către Pascalopol – singurul care o poate apăra de ostilitatea
(atitudinea dușmănoasă) familiei şi de obsesia îmbătrânirii, şi care-i cunoaşte dorinţa de libertate şi de trăire
maximă a vieţii.

Rezumat în epilog, destinul Otiliei lasă din nou loc de ambiguităţi. Peste ani, Felix îl întâlneşte
întâmplător pe Pascalopol care îi arată o fotografie a unei „doamne foarte picante, gen actriţă întreţinută,
şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră”. Tulburat, Felix nu recunoaşte imediat trăsăturile fetei: „un aer
de platitudine feminină stingea totul”. Aflăm că Otilia s-a despărţit de Pascalopol, căsătorindu-se cu un
conte argentinian. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, subliniază Pascalopol.

În concluzie, in baza dovezilor aduse mai sus putem spune ca Otilia este o femeie nehotărâtă fiind
singurul personaj ce are parte de un portret determinist fiind perceputa in moduri diferite de fiecare personaj,
acest fapt scotand in evidenta si complexitatea personajului. Otilia este un personaj complex construit atat
prin metode traditionale cat si moderne. Aceasta este asadar, eternul feminin, plin de mister, care fascineaza
prin sensibilitate si maturitate.

NUMĂR DE CUVINTE: 997 ☺☺☺♥