Ion-partcularitati de constructie a unui personaj

Romanul  Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie realitatea vieții
rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin
nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.
Romanul Ion este un roman realist. O primă trăsătură a acestui curent, prezentă în
text, o reprezintă construirea unui univers ficțional care reușește să creeze iluzia vieții. Prin
prezentarea în mod verosimil a unei realități, autorul prezintă cu fidelitate lumea satului
ardelean. Situațiile de viață relatate dau impresia implicării într-o lume vie și cunoscută.
Scena horei, în care se detaliază jocul tradițional, respectiv redarea obiceiurilor de nuntă și
înmormântare, îi conferă textului un caracter monografic.
O altă trăsătură a realismului, prezentă în opera dată, o constituie caracterul tipologic
al personajelor. Ion reprezintă tipologia țăranului sărac, frustrat profund de situația sa
socială și materială, dar care își dorește să se îmbogățească, respectiv tipologia țăranului
ardelean a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că acesta îi va susține
demnitatea și valoarea în comunitate. Societatea  îi pune în prim plan pe cei cu averi
semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce
stârnește o obsesie în mintea protagonistului romanului „îi plăcea să muncească și își
respecta orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale
dimineții”. De asemenea, numele acestuia „Ion Pop al Glanetașului” indică tipologia, numele
Ion și Pop, fiind foarte comune, iar apelativul „al Glanetașului” subliniază categoria socială
joasă căreia îi aparține.
Tema principală a romanului este patima pământului, care este ilustrată evidențiind
drama țăranului ardelean, constrâns să supraviețuiască într-o societate în care pământul
reprezintă atât un mijloc de trai, cât și un criteriu al valorilor individuale.
Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu.
Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în
pământul vecinului său. Acest gest este născut din dorința acestuia de a recupera pământul
pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”.
Monologul este dublat de notația naratorială  ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu
obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.
Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un
moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și
pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri
pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază
idolatria față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat. Un element de structură specific romanului Ion  îl reprezintă relația de simetrie
între incipit și final.
 Romanul are o construcție circulară, pentru că începutul și finalul sunt poziționate
simetric, prezentând drumul „șoseaua cea mare și fără de sfârșit”, care intră și iese din
lumea ficțiunii, o iluzie a vieții care continuă în mod insesizabil. Prezența tehnicii
contrapunctului, care înfățișează două evenimente care încep la fel și sfârșesc diametral
opus conferă textului o coeziune unică și servește la întărirea caracterului moralizator.
Inițial, intrarea în Pripas este descrisă în ritm alert, ca fiind veselă, marcând astfel
zăpușeala unei duminici liniștite în sat; în antiteză, drumul de la sfârșit se deplasează
„monoton – monoton ca însuși mersul vremii”, obosit și îmbătrânit de toate patimile cărora
le-a fost martor. De asemenea, cadrul temporal este simetric, evenimentele inițiale,
respectiv finale având loc într-o duminică, iar numele capitolelor „Începutul” și „Sfârșitul”
sugerează momentul desfășurării acțiunii. Incipitul și finalul evidențiază aspectul de „corp –
sferoid” al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și
economic, dar și cultural.
Conflictul central îl reprezintă lupta pentru pământ în satul tradițional, în care statutul
social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este cea a
țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială
și umană a lumii, din cauza lipsei de avere. Conflictul de natură exterioară îl reprezintă
eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei marginalizați, și se manifestă
între Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia pământurilor, Ana fiind doar un
pretext neglijabil al confruntării. De asemenea, conflictul acesta se manifestă interior prin
dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea
Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. La un moment dat, însă, acestea îi
vorbesc cu același glas, iar această polifonie îi grăbește eroului drumul spre moarte.
Prin opera Ion, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a
personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el
bogăția este mai importantă decât valorile și demnitatea.