Eseul propriu-zis despre particularităţile de construcţie a personajului principal

dintr-o comedie studiată

Context (opera autorului, epocă, specie literară)

Reprezentată pe scenă pentru întâia oară în 1884, opera literară O scrisoare pierdută de
I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii
contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Tema comediei înfăţişează aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Cameră, şantajul, falsificarea listelor electorale) şi de familie (triunghiul
conjugal) a unor reprezentanti corupţi ai politicianismului românesc.
Un asemenea politician lipsit de scrupule este Zaharia Trahanache, unul dintre
personajele comediei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, fiind realizat prin modalităţile de
caracterizare specifice personajului dramatic. Ceea ce îl singularizează în lumea eroilor
caragialieni este percepţia contradictorie a personajului: încornoratul ridicol, naiv şi ticăit sau
tipul abil, care, sub masca naivităţii şi a ramolismentului, acceptă din enteres adulterul soţiei cu
prefectul pentru a-şi păstra puterea în judeţ?

1. Ilustrarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale comediei, semnificative

pentru realizarea personajului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale,
registre stilistice, limbajul personajelor, notaţiile autorului etc.)
Titlul pune în evidenţă intriga şi contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa
luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al
şantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât
indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi
scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu acelaşi efect).
Fiind un text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind
intervenţiile directe ale autorului în piesă (lista cu Persoanele de la începutul piesei şi
didascaliile/notaţiile autorului), compoziţia în patru acte alcătuite din scene şi replici, modurile
de expunere dialogul şi monologul (discurs politic, aparté), limitarea acţiunii în timp şi
spaţiu.
Fiind destinata reprezentarii scenice, creaţia dramatica impune anumite limite privind
amploarea timpului si a spatiului actiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui
judeţ de munte, în zilele noastre”. Reperul spaţial vag are efect de generalizare, adică oriunde
în ţară, iar timpul precizat este sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale,
în interval de trei zile, ca în teatrul clasic.
Subiectul, desfăşurat pe parcursul celor patru acte, respectă momentele specifice evoluţiei
sale. şi este determinat de intrigă: pierderea scrisorii de dragoste de la prefect de către
doamna Zoe Trahanache şi găsirea ei de catre adversarul politic, care o foloseşte ca armă de
şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie nejustificată. Desfăşurarea acţiunii prezintă modul
în care „îndrăgostiţii” şi soţul înşelat răspund şantajului, precum şi reacţiile celorlalte personaje
în situaţia de criză creată. Punctul culminant – adunarea electorală, în care este declarat
candidat Agamemnon Dandanache, este urmat de un deznodământ fericit, în care scrisoarea
revine la Zoe şi conflictele se sting într-o împăcare generală şi neaşteptată. Acţiunea şi
conflictul sunt folosite de dramaturg pentru a înfăţişa precaritatea morală a vieţii politice şi
familiale din vremea lui.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două forţe
opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Stefan Tipătescu, Zaharia Trahanache -
presedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independenta
constituita în jurul lui Nae Catavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul
Carpaţilor”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară
 personajele, intre aparenta si esenta. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin înlănţuirea evenimentelor care conduc
spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar
trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat. Este utilizată tehnica
amplificării treptate a conflictului (tehnica „bulgărelui de zăpadă”). O serie de procedee
compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie,
introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări), menţin tensiunea dramatică.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Personajele acţionează stereotip, simplist, ca nişte marionete, fără a evolua pe parcursul
acţiunii (personaje plate). Ele aparţin tipologiei clasice pentru că au o dominantă de caracter,
dar se apropie de realism, fiind individualizate prin limbaj şi prin elemente de statut social şi
psihologic. Limbajul personajelor este principala modalitate de individualizare a „caracterelor”
clasice şi de caracterizare indirectă.
Notaţiile autorului caracterizează personajele indirect, prin gesturi şi mimică, iar în
lista cu Persoanele de la începutul piesei, alături de numele sugestive pentru tipologia comică,
prin statutul lor social.

2. Precizarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales

Zaharia Trahanache este tipul încornoratului simpatic pentru că refuză să creadă din enteres
sau diplomaţie în autenticitatea scrisorii de amor şi în adulterul soţiei sale.
El reprezintă şi tipul politic1, abil şi avid de putere, prezidentul mai multor „comitete şi comiţii” din
judeţ şi de aceea unul dintre „stâlpii” locali ai partidului aflat la putere.

3. Ilustrarea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/citate/secvenţe

comentate

Principala sa caracteristică este ticăiala, fapt sugerat de prenumele Zaharia, care denotă
zahariseala, ramolismentul şi de formula stereotipă „Aveţi puţintică răbdare”, rostită în rarele
momente de enervare.
„Venerabilul”, cum îi spun alte personaje, este calm, imperturbabil, de o viclenie
rudimentară, dar eficientă. Ştie să disimuleze şi să manevreze intrigi politice. Când este
şantajat, îşi păstrează calmul şi răspunde cu un contraşantaj, descoperind poliţa falsificată de
Caţavencu.
Recunoaşte existenţa corupţiei la nivelul societăţii, „o soţietate fără moral şi fără prinţip va
să zică că nu le are”, dar practică frauda, falsificând listele de alegeri. Nu acceptă imoralitatea
în familie, susţinând senin că scrisoarea de amor este o plastografie. Credulitatea exagerată
poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de „diplomaţie”,
prin care să păstreze onoarea familiei şi bunele relaţii cu prefectul.
Cu abilitate şi fermitate îi combate şi pe Farfuridi şi Brânzovenescu, care îl suspectau pe
prefect de trădare: „pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică,
totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an
după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am
găsit la omul acesta măcar atâtica rău”. Atitudinea lui stârneşte admiraţia lui Brânzovenescu,
care îl caracterizează direct: „E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului”.
Este respectat chiar de adversarul politic, Caţavencu numindu-l „venerabilul”. Prin
autocaracterizare, se evidenţiază disimularea şi convingerea că diplomaţia înseamnă viclenie:
„Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri […]. N-am umblat în viaţa

1
cf. Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale
 mea cu diplomăţie […]”. Unele indicaţii scenice au rol în caracterizarea directă, precizând
atitudinile „prezidentului” la şedinţa electorală în sala mare a primăriei: serios, binevoitor,
placid, râzând, clopoţind.
Mijloacele de caracterizare specifice personajului dramatic sunt: limbajul, notaţiile
autorului, situaţiile comice, numele.
Caracterizarea indirectă prin replici concentrează deviza lui politică: „Noi votăm pentru
candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele
ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru”. Această atitudine este determinată de „o soţietate
fără moral şi fără prinţip”, „binele nostru” însemnând binele lui şi alor săi. Fraza care îi rezumă
principiul de viaţă şi îi motivează falsa naivitate este: „Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip…
trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!”
În aparté (adresându-se publicului), îl caracterizează pe Tipătescu: „E iute! n-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect”. Indirect, consideră că
un deţinător al puterii trebuie să fie stăpânit, calm, aşa cum este el însuşi. Însă lui Farfuridi îi
vorbeşte laudativ despre amicul Tipătescu: „De opt ani trăim împreună ca fraţii”, adverbul
împreună sugerând acceptarea tacită a triunghiului conjugal (comic de situaţie).
Limbajul personajului dramatic este o sursă a comicului. Trahanache este neinstruit
(incult), stâlcind neologismele din sfera limbajului politic: soţietate, prinţip, dipotat,
docoment, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Se exprimă confuz, cu diverse greşeli:
truismul „unde nu e moral, acolo e corupţie”, tautologia „enteresul şi iar enteresul” şi
cacofonia „va să zică că nu le are”. Ticul său verbal „Aveţi puţintică răbdare” exprimă
tergiversarea individului abil, care sub masca bătrâneţii caută să câştige timp pentru a
găsi o soluţie.
Didascaliile din actul I, scena IV, care însoţesc discuţia cu Tipătescu despre scrisoarea
de amor deţinută de şantajistul Caţavencu, pe care o numeşte „plastografie”, dovedesc mai
degrabă viclenia şi disimularea decât naivitatea - neverosimilă pentru un politician abil.
Caracterizarea prin nume este şi o sursă a comicului. Numele Trahanache este derivat
de la cuvântul „trahana”, o cocă moale, uşor de modelat, deciziile personajului fiind „modelate”
de „enteres”, de Zoe sau cei de la centru.

4. Susţinerea unei opinii, despre modul în care se reflectă o idee sau tema comediei pentru
care ai optat în construcţia personajului
Pentru portretizarea personajului, se apelează la diverse tipuri de comic (de caracter,
de moravuri, de situaţie, de limbaj, de nume, de intenţie), care îngroaşă prin acumularea
detaliilor caracterul aparent lipsit de profunzime.
Personaj principal, Trahanache face parte din triunghiul conjugal (comic de situaţie),
unde are un joc ambiguu, mai degrabă încornoratul „voluntar”, pentru că naivitatea conjugală nu
este plauzibilă pentru acest viclean, care sub aparenţa bonomiei senile îşi ascunde atitudinea
coruptă în viaţa politică, fiind implicat în contraşantaj şi în falsificarea listelor electorale (comic
de moravuri).
Prin comicul de caracter sunt ironizate cele două componente incompatibile ale
caracterului său: soţul înşelat este în acelaşi timp un politician abil. Nu face parte din categoria
ariviştilor; spre deosebire de candidaţii la mandat, el are deja o situaţie socială şi politică, dar pe
care vrea să o păstreze.
Comicul de situaţie este evidenţiat în scena IV din actul I, în care Trahanache vine la
Tipătescu, aducându-i vestea şantajului. Comică este convingerea lui Trahanache că scrisoarea
de amor deţinută de Caţavencu este o plastografie şi teama ca Zoe se nu afle de acuzaţiile
avocatului, pentru că este „sensibilă”.

Concluzie
 Aşadar, lumea eroilor lui I.L.Caragiale este alcatuită dintr-o galerie de arivişti, care
acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”.
Zaharia Trahanache este viclean şi abil, bărbatul politic „tare” din judeţ, dar pe plan
familial este încornoratul simpatic2. Criticul Pompiliu Constantinescu afirmă în studiul
I.L.Caragiale: ,,Este o autoritate de paie (centrul hotărăşte, când nu combinaţiile Zoiţichii) şi un
imbecil care nu crede în evidenţa coarnelor puse de Tipătescu”. I.L.Caragiale îl ironizează
puternic, deoarece înfăţişează un tip uman caracteristic vremii: tipul politic corupt, ticăit şi
viclean.

2
Nu aceeaşi este concluzia criticului Pompiliu Constantinescu, în studiul I.L.Caragiale: ,,Este o autoritate de paie
(centrul hotărăşte, când nu combinaţiile Zoiţichii) şi un imbecil care nu crede în evidenţa coarnelor puse de
Tipătescu”.