Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

După instaurarea regimului comunist, în spațiul românesc se promovează o

literatură lipsită de valoare estetică, cu un puternic dogmatism lozincard, care exprimă o
etică prolecultistă în defavoarea mesajului. Teme precum iubirea, moartea, timpul, istoria
sunt fie absente cu totul, tabuizate, fie cosmetizate, ideologizate, prefăcute în elemente ale
unui discurs didacticist. Astfel, sentimentul iubirii este prezentat doar în procesul muncii.
Odată cu generația șaizecistă, într-o perioadă de ușoară liberalizare culturală,
printr-o oarecare relaxare a cenzurii, esteticul revine în atenția poeticului, alături de teme
importante ale lirismului, pierdute anterior. Scriitorii neomoderniști militează pentru
cultivarea fanteziei, ambiguizarea limbajului prin tehnica sugestiei sau prin ermetismul
expresiei. Nu în ultimul rând, se observă preferința pentru metaforă, poezia filozofică sau
de meditație estetică și pentru înnoirea instrumentelor artistice: rima albă, versul liber,
tehnica ingambamentului.
Poezia ”Leoaică tânără, iubirea” face parte din cel de-al doilea volum al lui Nichita
Stănescu, intitulat ”O viziune a sentimentelor”, publicat în anul 1964. Eugen Simionescu
încadrează volumul în a doua etapă a creației stanesciene, alături de ”Sensul iubirii” și
”Dreptul la timp”. Această perioadă se caracterizează prin revenirea la mitul jocului, al
iubirii sau al cronosolui, rescrise, însă, în limba poetică. Universul dragostei este unul al
substanțelor afective, căci poetul nu descoperă doar iubirea în doi (”Cântec”), ci și
sentimentul sublimat (”Vârsta de aur a dragostei”) sau alte ipostaze ale dăruirii (”Emoție
de toamnă”).
Poemul ”Leoaică tânără, iubirea” este una dintre cele mai cunoscute reprezentări
poetice din volumul ”O viziune a sentimentelor” și reiterează tema iubirii. Personificat,
acest sentiment determină schimbări majore în existența ființei umane, aceasta din urmă
fiind profund afectată lăuntric. De asemenea, ”leoaica” reusește să schimbe raportul și cu
exterioritatea. În final, dragostea dovedește că are forța de-a sublima realitatea, dar și de-a
oferi ”strălucire” trăirii individuale.
Titlul poemului este însuși o metaforă. Construit apozițional, titlul stabilește
echivalența dintre leoaică și iubire, ca regină a sentimentelor. Dragostea e ca un animal
feroce, agresiv și puternic, dar de o mare frumusețe. Epitetul ”tânără” indică treapta
dragostei și lipsa experienței eului liric, surprins de acest experiment afectiv. De asemenea,
”leoaica” poate fi considerată și iubita, ceea ce face ca iubirea să fie privită drept un
eveniment cinegetic, dintr-o perspectivă ludică.
O altă idee semnificativă se desprinde din analiza compoziției: sentimentul iubirii se
instaurează, treptat, în viața eului liric. Astfel, cele trei secvențe poetice ilustrează aceste
trepte afective. Se sugerează, inițial, forța impactului pe care îl are iubirea asupra eului liric,
urmând descrierea metamorfozei spațiului exterior. Nu în ultimul rând, eul poetic rămâne
surprins de faptul că până și lumea interioară a fost marcată de întâlnirea sa cu leoaica.
Acesta nu găsește nicio explicație, nu mai poate să recunoască reperele realității și își
pierde puterea de-a analiza consecințele.
 Prima secvență surprinde întâlnirea dintre eul liric și iubire, care apare în postura
unei leoaice tinere, mereu în asteptare (”Mă pândinse-n încordare / mai demult”).
Începutul este reprezentat chiar de titlu, această asemănâre având rolul de-a accentua
valorile semantice ale conceptului de iubire. Confesiunea ia aspectul unei povești, în care
liricul se îmbină cu epicul, păstrând elementul surpriză specific speciei. Verbele ce
conturează acțiunile leoaicei sunt puternic marcate actanțial: ”a sărit”, ”pândise”, ”a înfipt”,
”a mușcat”. Folosirea termenilor ”azi” și ”mai demult” creează ideea de permanență, de
valabilitate perpetuă a iubirii. Deși eul liric este surprins, apariția sentimentului este
premeditată. Bun vânător, leoaica știe să urmarească prada și să aștepte momentul perfect
pentru asalt. Violența sentimentului, comparabilă cu atacul felinei, este sporită de relaxarea
eului liric, surprins într-un moment al inocenței, aflat în antiteza cu încordarea leoaicei și
cu agresivitatea sugerată de ”colții albi” și de rana provocată. De remarcat faptul că atacul
se face frontal, substantivul fiind repetat de mai multe ori, în sintagme diferite (”în fața”,
”de față”), ceea ce indică vulnerabilitatea eului liric.
A doua secvență, în debutul căreia se află adverbul ”deodată”, prezintă un puternic
caracter cosmogenic. Sub influența iubirii, universul se reconfigurează, de data aceasta
atingând perfecțiunea simbolizată prin ”curcubeu” și ”ciocârlii”. Aspectul paradiziac al
universului stă sub semnul ”cercului” și al ”apei”. Strângerea și mărirea cercului creează
impresia de vârtej și denotă exuberanță, beatitudinea eului liric, dar și iluzia libertății.
”Privirea” și ”auzul”, independente de voința îndrăgostitului, se întâlnesc într-o mișcare
ascensională (”țâșni”, ”întâlni”), pe traiectoria absolutului vizual (”curcubeu”) și auditiv
(”ciorcârlii”). Armonia cromatică și sonoră, ca urmare a simțurilor acutizate sub presiunea
iubirii, sunt elemente recurente în poezia stănesciană și se află în strânsă legatură cu
timpul.
În cea de-a treia secvență, ”sprânceană”, ”tâmpla” și ”obrazul” simbolizează rațiunea,
care este anihilată de preaplinul afectiv. Sintagma ”deșert în strălucire” semnifică sufletul
încărcat de focul iubirii și golit de alte trăiri. Nu în ultimul rând, ”leoaica arămie” este o
sugestie vizuală pentru maturizarea iubirii, iar experiența, capacitatea dragostei de-a
anihila voința eului liric este sugerată de epitetul ”viclene”. Prin urmare, impactul cu
”leoaica” a determinat o metamorfoză totală, deoarece eul liric mărturisește că nu se mai
recunoaște.
Finalul este deschis, construit într-o manieră neomodernistă. Repetiția ”încă-o
vreme / și-ncă-o vreme...”, urmată de punctele de suspensie, indică o dubla interpretare: fie
iubirea este un sentiment sinonim cu eternitatea, întrucât eul liric este profund transformat
pentru toată viața, fie iubirea este un sentiment sinonim cu efemeritatea, fiindcă se va
stinge ca orice alt lucru de pe acest Pământ. Dacă în prima secvență, dimensiunea
temporală a iubirii este clar exprimată prin adverbul ”azi” și ”mai demult”, în final, ea
devine nedeterminată, sugerând repetabilitatea acestei ”întâmplări” în viața ființei umane.
În opinia mea, felul în care iubirea suprinde ființa umană amintește de poezia lui
Tudor Arghezi, ”Morgenstimmung”. Numai că, în vreme ce la Arghezi, iubirea apare sub
forma unui cântec, care pătrunde într-un moment de vulnerabilitate în sufletul asociat
metaforic cu o mânăstire, fiind izolat de orice preocupări lumești, la Nichita Stănescu,
iubirea ia forma unei leoaice, un animal feroce, care îl ia în stăpânire cu brutalitate pe om și
îi modifică percepția asupra lumii.
 Așadar, poezia neomodernistă ”Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră
inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se obiectivează, se corporalizează, sub
forma unei leoaice tinere, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.