relația dintre personaje

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Ion Creangă rămâne cea mai spectaculoasă și originală voce aparută în literatura
română din secolul al XIX-lea și autor al unei opere rapsodice în care se manifestă un
scriitor cult, o conștiință spontană, un moralist clasic. Garabet Ibrăileanu îl numește ”un
Homer al nostru”, opera sa fiind o epopee în care trăiesc credințele, datinile, limba, poezia
și filozofia poporului. Considerat a fi cel ce a consacrat specia basmului în literatura
română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877 în
”Convorbiri literare”, schema populară, pe care o umple de viață prin atmosferă, umor
dialogic și prin dramatizarea povestirii.
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm prin tema triumfului binelui (Harap-Alb)
asupra răului (Spânul), prin caracterul fantastic al operei (calul năzdrăvan, Sfânta
Duminică), prezența formulelor specifice (”Amu cică era odată, într-o țară îndepărtată…”),
utilizarea cifelor magice (trei băieți, trei fete, trei probe), dar și prin timpul și spațiul
fabulous, de poveste (”odată”, ”într-o țară îndepărtată”).
Tema clasică, triumfiul binelui asupra răului, este îmbogățită de viziunea realistă a
autorului. Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor
personajelor: craiul are orgoliul familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat,
împăratul Roș este aspru și cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor.
Acesta are plăcerea cuvintelor, astfel firul epic este, de fapt, un pretext pentru elementele
de viață interioară, pentru momentele de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate.
Ion Creangă nu e satiric, el râde de oameni, împreună cu oamenii. Personajele sunt
individualizate prin limbaj și dovedesc obieciurile verbale ale omului de la țară: expresii
dialectale, regionalisme, propoziții eliptice, interjecții: ”ghijoagă urâcioasă”, ”una ca
dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează odată cu acesta. De asemenea,
realismul autorului reiese din faptul că fantastical său e umanizat și localizat în Humulești,
cronotop și arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre protagonist și
antagonist, mai precis, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui
fond moral superior (”- Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună
te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică.”). Spânul este mincinos și abuziv, maschându-și
cu greu malignitatea (”Hei, hei! Zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Semnificația titlului reiese din scena în care Spânul îl păcălește pe fiul craiului să
intre în fântână. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul craiului își schimbă
statutul de nepot al împăratului Verde în Acela de slugă a Spânului: ”D-acum înainte să știi
că te cheamă Harap-Alb, aista ți-I numele, și altul nu”. Numele este un oximoron, având
sensul de ”rob alb”, întrucât ”harap” înseamnă ”negru”. Astfel, devenit sluga Spânului, își
asumă și numele de Harap-Alb pe care i-l dăduse acesta, dovedind în același timp loialitate
și credință față de stăpânul său, întrucât jurase pe paloș.
Viziunea despre lume a autorului se oglindește în primul rând în desfășurarea
generală a acțiunii. Aceasta se desfășoară conform schemei epice a basmului. Echilibrul
initial (”Amu cică era odată un crai care avea trei fii”) este perturbat de sosirea scrisorii
Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru
a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o
cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a
fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai nu crede nici în
bătrâna cerșetoare, nici în calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi
ajutat de aceștia și va trece proba craiului și va primi ca sfaturi testamentare să se ferească
de omul spân și de omul roș. Cu toate acestea, încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de
Spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: aducerea salatelor
din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Tânărul trece
aceste probe cu ajtorul personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor,
crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă. Harap-Alb cultivă calități și se
îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân
și este înviat de fata Împăratului Roș, fiind astfel eliberat de puterea jurământului.
Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de
o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală: de ieșire din spațiul ficțional
marcată de întoarcerea la discrepanța socială: „cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la
noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”.
Între incipitul și finalul operei se stabilește o relație specifică basmului. Astfel,
incipitul este realizat pe baza unei formule introductive sau inițiale ce se regăsește în
general în basme și care, aici, poartă amprenta stilului lui Ion Creangă, prin prezența
regionalismului ”amu” și a arhaismului fonetic ”craiu”. Formula inițială are rolul de a
introduce cititorul în lumea fabuloasă a basmului, de a plasa acțiunea în antemporalitate
prin adverbul ”cică”: ”Amu cică era odată într-o țară un craiu, care avea trei feciori”. Finalul
basmului este construit pe baza unei formule tipice basmelor, care are rolul de a crea
atmosfera de veselie și fericire asociată ideii că binele a triumfat, iar protagonistul a ajuns
la statutul dorit, adică cel de împărat. În ”Povestea lui Harap-Alb” este accentuată nota de
ironie și umor, ceea ce contribuie la caracterul cult și reflectă specificul stilului lui Ion
Creangă, apropiind finalul de realitate, astfel că cititorul este scos din lumea fabuloasă și
readus la lumea concretă: ”Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce
acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă”.
Harap-Alb și Spânul ilustrează relația protagonist – antagonist specifică basmului.
Personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică, iar Spânul evoluează
din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia
Ipostazele sociale în care este prezentat Harap-Alb pot fi asimilate etapelor inițierii:
fiu de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior
este asociată în antiteză cu îmbogățirea interioară, pentru că în final valoarea celor două
planuri, material și spiritual, să coincidă drept recompensă. Pe de altă parte, Spânul este
personajul însemnat, care ar trebui evitat, al cărui statut social se schimbă fără a determina
o evoluție în plan interior.
Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare. Deși
nemulțumit cu soarta sa, și-o asumă și perseverează în înfruntarea acesteia. Acesta
încearcă să-și învingă destinul nedrept prin mijloace cinstite, prin curaj și bunătate. Spânul
este malițios, șiret, complotist, reprezentând răul necesar ce ar fi putut fi îndepărtat de cal
încă de la început, dar care este tolerat în scop formativ: ”Și unii ca aceștia sunt trebuitori
pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”
Protagonistul dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior (”- Fii
încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise
Sfânta Duminică..”). Spânul este mincinos și abuziv, maschându-și cu greu malignitatea
(”Hei, hei! Zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții
asupra vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Triumful lui Harap-Alb validează
însă concepția conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte.
Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje, dar și prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma
de ”fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului
inițiatic să-și găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidențiază încă de la început lispa de
experiență și naivitatea: ”boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul
craiului mărturisește spânului: ”din copilăria mea sunt desprins a asculta de tata”. Bătrâna
care îl ajută să-și hotărască și să-și pregătească plecarea i se adresează cu ”luminate
crăișor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
Aceasta îi evidențiază calitățile morale: ”puterea milosteniei și inima sa cea buna”, dar îl și
dojenește numindu-l ”slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi
recunosc calitățile, spunând despre acesta ca ”are o infățisare mult mai plăcută și seamană
a fi mult mai omenos”. Despre Spân naratorul notează direct: ”Spânul, bodrogănind din
gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, Harap-Alb este caracterizat și în mod indirect, prin propriul limbaj, prin
fapte și comportament, dar și prin relația cu celelalte personaje. Fiu iubitor și dornic să
obțină aprecierea tatălui, se supără și se întristează când vede rușinea acestuia și se
hotărăște să-i obțină aprobarea: ”nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întâlni și cu
moartea în cale”. Relația cu celelalte personaje dezvăluie caracterul nobil al
protagonistului. El este respectuos și supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice ”era tovarăș, era părtaș la toate, (…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv,
agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relațiile cu ceilalți.
Un prim episod ilustrativ pentru relația dintre personaje este cel al coborârii fiului
de crai în fântână, simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân
la primul obstacol greu de trecut, pădurea labirint, ”un loc unde i de închide calea și încep a
I se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază
diferența dintre cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului”. Dacă Spânul are o îndelungată experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit
oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe
ascuțișul sabiei – simbol heraldic căvăleresc, închide înițierea în limitele sacrului. La ieșirea
din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei etape existențiale.
Un al doilea episod ilustrativ pentru relația dintre personaje este cel final, în care
are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele
inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului și
a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, o duce Spânului pe fata
împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de
cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului
Roș, este pregătit să conducă împărăția. Astfel, triumful moral al binelui reface ordinea și
firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Așadar, relația dintre Harap-Alb și Spân se bazează pe principiul că răul poate avea
și un rol constructiv, în sensul că răufăcătorul contribuie la inițierea și maturizarea
protagonistului, care își descoperă calitățile și își anihilează defectele.