Relația dintre Harap-Alb și Spân

„Povestea lui Harap-Alb”, scris de Ion Creangă, este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare” în 1877.
Basmul este specia literară a genului epic, de dimensiuni medii, scrisă de obicei în proză,
în care întâmplările reale se împletesc cu cele fabuloase, iar personajele sunt purtătoare ale unor
valori simbolice. Într-un basm, faptele sunt săvârșite atât de personaje reale, cât și de entități cu
puteri supranaturale. Acestea reprezintă fie forțele binelui, fie pe cele ale răului, iar din
confruntarea celor două, binele iese mereu învingător, având rol didactic și moralizator.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, însă scriitorul introduce și tema
maturizării eroului, conferind operei caracterul de bildungsroman.
Binele este reprezentat de protagonist, Harap-Alb, iar răul de Spân, antagonistul învestit
cu rolul unui „pedagog neîndurător”, un rău necesar, în absența căruia inițierea crăișorului ar fi
fost imposibilă.
Deși, din punct de vedere tipologic, cele două personaje înfățișează binele și răul, acestea
sunt ambiguizate, basmul cult depășind astfel stereotipul basmului popular. Protagonistul nu este
o întruchipare absolută a binelui, având slăbiciuni și defecte umane. De asemenea, nici Spânul nu
este doar o „materializare” a răului, întrucât de îndrumarea lui depinde evoluția eroului.
Statutul social al protagonistului se modifică pe tot parcursul discursului narativ,
creionând un personaj rotund. În incipit apare în ipostaza de mezin al craiului, devine apoi slugă
a Spânului, ca în final să fie succesor la tron unchiului său, Verde-Împărat. Spânul este un
personaj plat, în sensul în care nu evoluează, rolul său primordial fiind acela de a contribui la
dezvoltarea „supusului” său.
Psihologic, firul narativ al basmului urmărește desăvârșirea personalității eroului. Dacă la
început este slab, naiv, căzând în capcana Spânului, pe măsura realizării probelor la care este
supus de către „maestrul” său, dobândește o serie de calități necesare statutului de viitor împărat.
Rezistă tentației de a se îmbogăți prin vinderea pielii cu nestemate a Cerbului, reușește să vadă
dincolo de aparențe atunci când se întovărășește cu cei cinci „monștri simpatici”, în care intuiește
un posibil ajutor pentru ce urma să întâmpine la curtea Împăratului Roș. Spânul, pe de altă parte,
rămâne la fel de manipulator și de crud de la început până la sfârșit.
În ceea ce privește statutul moral, cele două personaje sunt construite în opoziție. Dacă
fiul cel mic al craiului își demonstrează moralitatea prin respectarea jurământului făcut, prin
generozitate și loialitate, antagonistul este în totalitate imoral, folosindu-se de vicleșug ca armă
principală pentru îndeplinirea scopului său de a deveni împărat în locul crăișorului.
Un rol important în construcția personajelor îl are perspectiva narativă, a unui narator
extradiegetic reprezentabil, cu focalizare zero, omniscient, dar nu obiectiv, întrucât perspectiva
narativă este completată de multiple comentarii subiective. Aceste completări umoristice, ironice
(„De-ar ști omul ce-ar păți/ Dinainte s-ar păzi”) sunt reprezentative pentru stilul scriitorului Ion
Creangă. Astfel, naratorul îmbină supranaturalul cu planul real și eroii fabuloși cu personajele
țărănești din Humuleștiul natal al autorului.
 Mijoacele de caracterizare utilizate sunt caracterizarea directă, realizată de narator și de
alte personaje și cea indirectă, care reiese din gesturi, atitudini, fapte, relația cu celelalte
personaje.
Discursul narativ împletește trei moduri de expunere: narațiunea, dialogul și descrierea.
Narațiunea predomină și este dramatizată prin dialog, care are dublu rol: susține realizarea
scenică a secvențelor narative, evoluția acțiunii și caracterizează personajele în mod indirect.
Descrierea de tip portret conturează personajele formând ample reprezentări în mintea cititorului
și este realizată prin tehnica detaliului semnificativ, tehnică realistă.
Conflictul principal, extern este construit într-o viziune realistă. Astfel, binele se
multiplică, iar răul este întruchipat de omul însemnat, nu de personaje fantastice ca în basmul
popular. În plus, forțele răului nu sunt învinse de către protagonist în luptă directă, ci de către
ajutoarele acestuia (calul, albinele, furncile, cei cinci „monștri simpatici”).
Conflictul extern debutează în momentul întâlnirii dintre cei doi și a jurământului depus,
evoluează pe măsura realizării probelor la care este supus Harap-Alb, care contribuie la
dezvoltarea lui fizică și emoțională și se finalizează odată cu maturizarea eroului și, implicit,
sfârșitul inițierii.
Totodată, există un conflict interior discret conturat, între starea de neofit a mezinului și
multiplele provocări întâlnite în procesul inițierii sale.
Relația dintre cele două personaje este urmărită de către narator încă din momentul în
care eroul, sfătuit de tatăl său să evite omul spân, părăsește curtea craiului, pornind pe drumul
dificil al maturizării.
O primă secvență narativă semnificativă pentru ilustrarea relației dintre protagonist și
antagonist poate fi considerată coborârea în fântână. În drumul său către curtea lui Verde-
Împărat, Spânul i se arată crăișorului de trei ori, sub înfățișări diferite, fapt care-l conduce pe
acesta la naiva concluzie că „asta-i țara spânilor”. Riscând a se rătăci în pădurea-labirint, se lasă
„salvat” de străinul „binevoitor”, care îl conduce apoi la o fântână cu „apă dulce și rece ca
gheața”. Aflată în relație cu motivul apei vii și al apei moarte, fântâna, în care cei doi intră prin
mișcări disjunctive, neputând coexista în același spațiu, are, în plan simbolic, semnificația grotei,
spațiu al nașterii și al regenerării. „Botezul” primit de la Spân marchează începutul adevăratei
inițieri, în care acesta îi va fi maestru și pentru care trebuie să renunțe la vechiul statut, urmând
să dobândească o nouă individualitate. Jurământul pe care, acum, Harap-Alb îl face noului său
stăpân conține condiția eliberării, sfârșitul drumului inițiatic: „Și atâta vreme să ai a mă sluji,
până când îi muri și iar îi învie.”.
Finalul basmului constituie o altă secvență reprezentativă pentru evoluția relației celor
doi. Fiica Împăratului Roș îl demască pe Spân, care îi taie capul lui Harap-Alb, acuzându-l de
nerespectarea jurământului. Acesta însă își demonstrează loialitatea până în final, respectând
legământul lor. Moartea este una simbolică și reprezintă dezlegarea de jurământ și sfârșitul
inițierii. Înviat de fată, sugerând puterea vindecătoare a iubirii, eroul e pregătit să înceapă o nouă
etapă a vieții sale. Procesul de maturizare al protagonistului definitivându-se, și rolul Spânului
ajunge la final. Astfel, calul face apel la puterile sale supranaturale în ultimă instanță, când îl
omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Încheindu-se șirul încercărilor inițiatice cărora
eroul este menit a le face față, acum calul năzdrăvan are dreptul de a interveni, extirpând
definitiv răul întruchipat de omul spân. Deznodământul constă în restabilirea echilibrului și
răsplata protagonistului.
În concluzie, caracterul de basm cult al operei „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion
Creangă, „veritabil bildungsroman al epicii noastre”(G. Munteanu), este vizibil și la nivelul
construcției celor două personaje și a relației dintre acestea, prin complexitatea cu care scriitorul
le conturează.