Particularități de construcție a Otiliei Mărculescu

„Enigma Otiliei” este un roman doric, realist, citadin, de tip balzacian, obiectiv ca abordare
stilistică și clasic la nivelul mesajului, scris de G. Călinescu și publicat în anul 1938. Trăsăturile
care plasează scrierea în această categorie sunt aspectul de frescă socială a lumii burgheze de la
începutul secolului al XX-Iea, combinat cu acela de cronică de familie, verosimilitatea „în oglindă”
a acțiunilor omenești și tipicitatea majorității personajelor, omnisciența și obiectivitatea critică a
naratorului.
„Enigma Otiliei” este și un roman de sinteză estetică, în care își găsesc locul elemente
clasice (caracterele, relativa simetrie incipit-final, documentarea științifică vizibilă în paginile
descriptive), naturaliste (explorarea critică a socialului, amprenta bolii și a eredității), romantice
(tematica erotică, natura afectivă a conflictului, excepționalitatea Otiliei) și moderne ( relativizarea
imaginii Otiliei, pluriperspectivismul, existența unui personaj-reflector, în persoana lui Felix),
armonizate pe un fundal realist.
Otilia Mărculescu, protagonista romanului, este un adevărat centru al operei, în jurul ei
desfășurându-se întreaga acțiune și un personaj inedit pentru literatura română de la acea vreme.
Originalitatea personajului Otilia vine din asimilarea dimensiunii estetice cu dimensiunea socială a
feminității: la începutul secolului al XX-Iea femeia începe a-și consolida independența și puterea de
decizie. Contextul în care evoluează eroina - intrigi, prejudecăți, invidii, percepții vădit deformate
ale realității - îi asigură un mediu de dezvoltare constrângător și chiar nociv, care o obligă la o
permanentă rezervă în relație cu cei din jur, căreia i se adaugă statutul ei de orfană, care a făcut-o,
de mică, să se adapteze la cele mai neașteptate împrejurări ale vieții.
Otilia este o tânără de 18 ani, fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu.
Imprevizibilă prin felul său de a fi și fascinantă, aceasta este diferită de celelalte personaje feminine
care se remarcă în literatura română prin faptul ca se află în continuă devenire, transformându-se pe
tot parcursul acțiunii.
Evoluția Otiliei este marcată de faptul că, încă de la o vârstă fragedă, rămâne orfană.
Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui vitreg, Costache
Giurgiuveanu, copila începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. De aceea,
după cum îi povestește lui Felix, bucuria sa de a trăi viața fără a se gândi vreun moment la planuri
de viitor este determinată de traumele copilăriei, produse de zgârcenia noului tutore sau de
malițiozitatea surorii lui Costache, Aglae. Otiliei i se amintește mereu că este crescută din milă, că
nu e demnă de numele Giurgiuveanu, iar singura protecție pe care și-o găsește Otilia este Leonida
Pascalopol, un bărbat înstărit, prieten al tatălui. În consecință, statutul social, moral și psihologic al
protagonistei stă sub semnul ambiguității.
Deși potențial bogată ca moștenitoare a averii mamei, adolescenta are un viitor nesigur,
Giurgiuveanu amânând la nesfârșit îndeplinirea formelor legale pentru adopție. Moșierul Pascalopol
i-ar putea garanta stabilitatea socială, dar intimitatea lor ridică semne de întrebare privitoare la
moralitatea „celei mai frumoase și mai fermecătoare conservatoriste” (cum o cataloghează colegii
mediciniști ai lui Felix). În schimb, Otilia nu se comportă niciodată ca o materialistă, fiind mereu
îngăduitoare cu avariția lui Giurgiuveanu, iar apropierea de Pascalopol pare adeseori a reliefa relația
dintre o fiică și un tată. Tot astfel, firea sa exuberantă, boemă, superficială și capricioasă se

1
împletește cu o atitudine tipică unei persoane mature, Otilia jucând constant rolul de mamă
responsabilă în raport cu infantilul Costache ori cu neinițiatul Felix.
Despre Otilia Mărculescu, însuși autorul spunea că este „eroina mea lirică, proiecția mea în
afară’’ „tipizarea mea, fundamentală, în ipostaza feminină”. Caracterul ei se definește prin prezența
unor elemente contradictorii: amestec de inocență și maturitate, amestec de iubire și rațiune: îl
iubește pe Felix, dar se căsătorește cu Pascalopol, este detașată de partea materială dar dorește haine
de lux și trăsură, este inteligentă, dar disprețuiește inteligența feminină. Astfel, sensibilă și
traumatizată, într-o continuă căutare a siguranței psihologice și sociale, Otilia dă naștere aproape
fără vina sa la principalele conflicte ale romanului. Pe de o parte, deși, prin zestrea mamei, sporește
averea lui Costache, ea tensionează relațiile dintre Aglae și frate, familia Tulea considerând-o un
pericol pentru moștenirea ce, altfel, i s-ar fi cuvenit în totalitate. Pe de altă parte, familiaritatea și
simpatia de care Otilia dă dovadă în relația cu maturul Pascalopol stârnesc gelozia lui Felix,
instaurându-se un al doilea conflict, cel erotic. Prin urmare, personalitatea tinerei fete se conturează
la intersecția mai multor conflicte de interese. Iar mediul încărcat de tensiuni impune principala
trăsătură de caracter a personajului: inconsecvența, atât la nivel psihologic, cât și comportamental:
„Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării, într-o zi îmbrăca păpuși, în
alta mustra pe moș Costache că se murdărește pe haine cu scrum de țigară și-l scutura întorcându-l
pe toate chipurile, ca pe un copil”.
Tocmai această ambiguitate structurală îi conferă protagonistei aura enigmatică și însemnele
eternului feminin, care dă și titlul operei, („Enigma Otiliei”). Cel inițial, „Părinții Otiliei”, ilustra
tema balzaciană a paternității, însă a fost schimbat ulterior, la sugestia editorului în „Enigma
Otiliei”, fapt care orientează așteptările cititorului către căutarea unor răspunsuri la numeroasele
întrebări pe care le poate naște evoluția eroinei.
La începutul romanului, Otilia este prezentată exclusiv prin tehnica modernă a
comportamentismului. Cititorul are acces la psihologia personajului doar prin caracterizarea
indirectă, care reiese din faptele, gesturile, replicile sale, din comportamentul fetei, De pildă, în
scena în care Felix intră pentru prima dată în contact cu casa lui Costache Giurgiuveanu, Otilia îl
surprinde prin atitudinea ei paradoxală, conturată în caracterizarea directă, din punct de vedere fizic,
făcută de narator, dar redată prin perspectiva lui Felix. Fața „măslinie, cu nasul mic și ochii foarte
albaștri”, părul buclat și rochia dantelată se potrivesc cu atitudinea copilăroasă a fetei care pare de
optsprezece-nouăsprezece ani, însă familiaritatea aproape erotică și farmecul feminin demonstrate
în relația cu Pascalopol îi amintesc tânărului de stăpânirea desăvârșită de femeie sesizată de la prima
vedere. Mai mult, când e invitat să se odihnească peste noapte în camera ei, Felix intră în contact cu
intimitatea în „dezordinea” Otiliei. Aici, luciul pereților, ghemurile de panglici, cămășile de mătase
mototolite, rochiile, pălăriile, jurnalele de modă franțuzești, mirosul de pudră și de parfumuri, cele
trei oglinzi mobile trimit la o doamnă de lume, cochetă, exagerat de atentă la imaginea publică. În
schimb, dezordinea din cameră, păpușile de stofă și patul scund dau camerei aerul de zăpăceală
specific unei adolescente ce abia a depășit anii copilăriei.
Nelămurirea lui Felix, dar și a cititorului, este accentuată de cel de-al doilea mijloc modern
de caracterizare a personajului, tehnica oglinzilor paralele, numită de teoreticienii literari reflectare
poliedrică. Otilia este văzută diferit de fiecare actant în parte: ea este „fetița cuminte” a lui
Giurgiuveanu, „o dezmățată și o stricată” pentru Aglae, o „fată deșteaptă” cu spirit practic pentru
Stănică Rațiu, „o fată fără căpătâi și fără părinți, o destrăbălată”, din perspectiva Auricăi, iar

2
Pascalopol o laudă că deține fire de artistă și că întruchipează enigma feminității. Chiar în ochii lui
Felix, tânăra se reflectă diferit, în funcție de modul în care evoluează relația celor doi protagoniști.
Impresionat de vitalitatea și bucuria pe care o emană Otilia, Felix ajunge să creadă că ea trăiește
„cum cântă la pian, zguduitor și delicat, într-un tumult de pasiuni”. Cu toate că e indiferent la
ponegririle familiei Tulea și o consideră o „fată superioară”, după ce ea fuge cu Pascalopol la Paris,
tânărul amorez ajunge în brațele frivolei Georgeta și reflectează că, adesea, „femeile joacă comedii:
Otilia făcuse pe pudica cu el, îi dăduse timidități serafice, și acum dormea în casa grasului
Pascalopol, dacă nu alături de el”. În partea finală a prozei, imaginea primei lui iubiri își recapătă
notele idealizante, însă perfecțiunea se năruie din nou odată cu reîntâlnirea lui Pascalopol, când află
că Otilia a divorțat și s-a recăsătorit cu un conte exotic. Devenit un medic reputat și datorită unei
căsătorii pragmatice, bărbatul îi descoperă în fotografia adusă de Leonida aerul de „platitudine
feminină”.
De altfel, prin cea de-a treia strategie narativă ce ajută la portretizarea personajului,
autocaracterizarea, G. Călinescu justifică, teoretic aproape, această complexitate ambiguă a
sufletului feminin. De pildă, romanul abundă în episoade narative în care Otilia și Felix discută
despre feminitate, masculinitate, carieră, familie sau despre sensul existenței. Datorate mai ales
geloziei băiatului, aceste fragmente dezvăluie o Otilia lucidă, rațională, cunoscându-și atât
defectele, cât și calitățile. Fata respinge proiectele pe termen lung, amintind mereu că este „foarte
capricioasă”, dornică de libertate. Ea consideră căsătoria o constrângere, de vreme ce scurta
experiență a vieții i-a demonstrat că „iubirea singură n-ajunge”. În plus, mai matură în gândire decât
Felix, ea realizează că, pentru tânăr, dragostea pasională a venit prea repede și i-ar putea afecta
cariera. În această ordine de idei, gesturile și vorbele din finalul romanului pot fi interpretate printr-
o grilă dublă: fie ca o ipocrizie a fetei, fie ca un sacrificiu asumat: „Da, te iubesc, dar tu ești așa de
furtunos, așa de înspăimântător de grav. Sunt ușuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am
afecțiune […]Constat, vai, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. [...] Noi fetele, Felix,
suntem mediocre, iremediabil mediocre, și singurul meu merit este acela că-mi dau seama. [...] Cât
crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului? Cinci-șase ani! Pe urmă, am să capăt
cearcăne la ochi, zbârciuri pe la obraz, o să devin agitată ca Aurica, imposibilă”. Pe baza acestei
credințe, Otilia se căsătorește cu Pascalopol, convinsă că ar sta în calea realizării lui Felix.
În concluzie, Otilia este un personaj modern care reușește să confere un nou statut
feminității în romanul românesc interbelic, demn de a fi asociat cu simbolul feminității moderne
occidentale, Emma Bovary, eroina lui Gustave Flaubert. Atitudinea existențială a Emmei
prilejuiește, la sfârșitul secolului al XIX-Iea, un fel de revoluție la nivelul mentalității colective.
Pentru că „madame Bovary” ilustrează femeia puternică, independentă, dispusă să refuze a-și mai
anula feminitatea în fața constrângerilor sociale. Un secol mai târziu, prin Otilia se dezvăluie
declinul unei societăți burgheze conduse după principii morale și sociale ce nu mai au nimic de-a
face cu existența reală.

3
4