Enigma Otiliei

De George CĂLINESCU

Caracterizarea lui Otilia

Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu a fost publicat în

anul 1938. Romanul aparține realismului obiectiv de tip balzacian,
având ca temă viața burghezei bucureștene de la începutul secolului
al XX-lea, susținută de subteme ca familia, dragostea, banul.
(statutul personajului)
Otilia Mărculescu, unul din personajele centrale ale romanului,
este fata vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, fiica celei de-a doua
soții a acestuia. După moartea mamei fetiței, el îi moștenește toată
averea și își asumă obligația de a o crește pe Otilia. Ajunsă la tinerețe,
trăiește în casa tatălui ei vitreg cu care are o relație afectivă
autentică, dar care nu îi oferă protecție și sprijin. Ea trebuie să îndure
ostilitatea permanentă a mătușii Aglae și a familiei acesteia și
perspectiva unui viitor nesigur.
Portretul fizic al tinerei se conturează de la începe prin
caracterizarea directă, de către Felix, personaj-reflector care remarcă
la prima întâlnire o fată de optsprezece- nouăsprezece ani, „cu ochii
foarte albaștri”, cu „ trup subțiratic”.
Titlul romanului „Enigma Otiliei” evidențiază prin personajul Otilia
o feminitate tulburătoare, indescifrabilă, amestec contradictoriu de
altruism și pragmatism, profunzime și superficialitate, putere și
fragilitate, frumusețe naturală și cochetă care derutează, dar mai
ales, fascinează.
Farmecul ei rezidă în gingășia, delicatețea sufletească, puterea de
a ierta. Pe moș Costache îl copleșește cu alinturi, având o atitudine
protectoare deși acesta nu are tăria de a-și face datoria părintească
asigurându-i un sprijin financiar solid. Pe mătușa Aglae o iartă pentru
răutățile și calomniile cu care a obișnuit-o de mică. Dar atunci când
mătușa depășește limita decenței jignind-o grav, ea are o atitudine
demnă, fermă cerând tatălui ei să nu o mai primească în casă pe
mătușa Aglae, pe care însă o iartă după o vreme, nefiind capabilă să
păstreze ranchiună.
Spontaneitatea, naturalețea ei derutează și încântată. Aleargă prin
curte sau pe câmp, se urcă pe stogurile de fân, călărește în timpul
vizitei la moșia lui Pascalopol pe același cal cu Felix, cântă nebunește
la pian sau pleacă la Paris ca urmare a unui impuls, însoțită de
Pascalopol.
Ea poate reprezenta tipul femeii cochete prin cultivarea frumuseții
exterioare, prin preocuparea pentru lux, petreceri, aspectul fizic.
Concepția ei despre condiția femeii este specifică unei cochete.
Relevant în acest sens este dialogul, ca element a textului narativ,
prin care personajul își exprimă convingerile despre viață care îi
motivează comportamentul. „Rostul femeii este să placă, în afară de
asta nu poate fi fericire.”. Ea consideră ca o femeie nu trăiește cu
adevărat decât vreo zece ani, în perioada tinereții când află în
plenitudinea feminității, când e frumoasă și le place bărbaților. În
acord cu concepțiile ei, dar și cu mentalitatea burgheză, Otilia crede
că studiul, profesia, cariera, inteligența, voința sunt modalități de
împlinire specific masculine. Epilogul surprinde evoluția ulterioară a
Otiliei, ca o confirmare a acestei concepții despre rolul femeii și
condiția limitată a acesteia. Felix, întâlnindu-se întâmplător, într-un
tren, cu Pascalopol, contemplă o poză recentă a Otiliei, dra nu o mai
recunoaște „un aer de platitudine feminină stingea totul”. Otilia fără
a-și pierde frumusețea, pierduse farmecul tinereții, devenise o
femeie banală, așa cum prevăzuse.
Otilia reprezintă un amestec grațios de superficialitate și
profunzime așa cum o caracterizează direct Felix „ești frivolă numai în
aparență, dar în fond ești inteligentă și profundă”. O anumită
frivolitate, superficialitate pare să caracterizeze toate acțiunile,
gesturile, sentimentele ei. Deși este studentă la Conservator, pianul
este pentru ea un capriciu, nu o vocație sau o pasiune. Sentimentele
ei pentru Felix sau Pascalopol par superficiale, astfel îl părăsește pe
Felix pentru Pascalopol, dar și pe Pascalopol îl părăsește după câțiva
ani. Sentimentele sunt fluide, au un destin al or, iar Otilia le tratează
cu totală libertate, refuză să le închidă în convenții, obligații rigide.
Scopul ei, rostul ei este să-și trăiască din plin tinerețea, pentru a se
bucura din plin de farmecul vieții, și al frumuseții trecătoare
(hedonism)
Profunzimea ei se observă din modul rațional, lucid în care
înțelege lumea și pe sine. Otilia e conștientă de nevoile, dorințele,
posibilitățile și limitele ei autocaracterizându-se „Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă, mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrazisă”. Decizia de a-l părăsi pe Felix și a se căsători cu Pascalopol
e o decizie matură, consecința unor lungi reflecții. Otilia e conștientă
de nevoia ei de lux, libertate, aventură, distracții, afecțiune fără
angajament, fără obligații. Ea înțelege, de asemenea, că pentru Felix
valoarea principală e cariera, iar căsătoria cu el ar însemna o viață
modestă, liniștită de fericire și de strălucire. Otilia, fără mijloace de a
se întreține singură, alege siguranța materială, confortul, fericirea pe
care i le oferă Pascalopol. Ea cunoaște și tăria de caracter a lui Felix,
are încredere că el va depăși suferința despărțirii „e capabil să învingă
și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Iubirea Otiliei
pentru Felix e matură, rațională, prietenească, lipsită de pasiune si
posesivitate, în timp ce iubirea lui Felix e romantică, pasională, dar
naivă și egoistă, marcată de iluzii și prejudecăți, incapabilă să vadă
dincolo de propriile sentimente, nevoile profunde ale celuilalt.
Iubirea își dovedește fragilitatea, limitele prin neputința de a uni
două ființe cu nevoi, valori și interese diferite.
Atitudinea ei față de bani este contradictorie. Dovedește
dezinteres material în relația cu moș Costache, tolerându-i cu
afecțiune avariția, refuzând să exercite vreo presiune asupra acestuia
pentru a intra în posesia drepturilor ei materiale. Pe de altă parte,
acceptă darurile generoase a lui Pascalopol, și un motiv important
pentru care preferă căsătoria cu acesta și nu cu Felix este siguranța
materială pe care i-o oferă moșierul. Totuși, nevoia ei siguranță este
dublă de afecțiune sinceră și caldă față de bărbatul matur, de respect
și de dorința de a-i oferi fericire, de aceea nu poate fi inclusă în
categoria femeilor materialiste care se căsătoresc din interes.
Un element al textului narativ relevant pentru construcția
personajului este descrierea cu rol de caracterizare. Camera fetei
indică multe din preocupările și trăsăturile ei de caracter: rochiile,
mănușile aruncate în dezordine, amestecate cu partituri și cărți
trădează impulsivitatea, spontaneitatea și înclinațiile artistice ale
Otiliei. „Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale
de modă franțuzești mai peste tot, amestecate cu note muzicale
pentru piano-forte.”
Imaginea Otiliei este reflectată de către alte personaje ale
romanului prin caracterizare directă. Pentru Pascalopol ea este „o
fată admirabilă, superioară”, pentru Aglae este „o zănatică”, toată
aceasta diversitate de opinii reflectă multitudinea perspectivelor
asupra Otiliei, caracterul contradictoriu al eroinei conferind o notă de
modernitate acestui personaj.
Prin Otilia, autorul ilustrează condiția fragilă a femeii în societatea
burgheză. Femeia are un statut foarte vulnerabil, ea depinzând de
bărbați, din punct de vedere material, social, astfel căsătoria este mai
mult un mijloc de a obține securitate materială și socială decât un
mod de împlinire afectivă.