Relația dintre Felix și Otilia din romanul Enigma Otiliei, de George Călinescu

Sub aspect tematic, romanul realist Enigma Otiliei dezvăluie evoluția raporturilor dintre membrii a două familii pe
fondul unei moșteniri supralicitate de unii, reliefând totodată problematica iubirii ca experiență de maturizare.
Otilia Mărculescu și Felix Sima sunt personajele din perspectiva cărora se dezvăluie tema iubirii
Statutul social îi aseamănă: orfani, având nevoie de protectori. Otiliei Mărculescu este fiica vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu, care nu o adoptă legal, deşi o iubeşte sincer, fiind văzută ca o piedică în calea obţinerii averii de către
membrii clanului Tulea, în special de către Aglae, care nu ezită să o denigreze sau să o atace direct. De aceea, fata va
căuta ocrotire lângă Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste. Ea a deprins bucuria de a-și trăi viața fără a se
gândi la planuri de viitor, menifestând dezinteres sincer față de averea bătrânului avar, deși are dreptul la moștenire,
întrucât averea mamei sale îi rămăsese lui moș Costache, cu obligația de a o crește. În același timp, tânăra suplinește
grija materială pe care nu i-o poate asigura papa Giugiuveanu prin atențiile lui Pascalopol. Studentă la Conservator,
înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia frecventează cursurile inconstant, mai mult pentru distracție. Felix este
fiul doctorului Sima din Iași, medic reputat, ce transmite fiului său rigoarea față de profesie. Orfan de mamă de mic,
crescut auster la internat, Felix este privat de afecțiunea familiei. Venit în București pentru a studia Medicina, se află
sub tutela unchiului Costache, neștiind mărimea averii de care va dispune la majorat. Statutul social al lui Felix
cunoaște modificări, deoarece el este adolescentul surprins în formare, urmărit pâna la realizarea intelectuală pe care
și-o dorește, medic de renume cu carieră universitară. Dimensiunea lăuntrică reflectă complexitatea psihologic-
morală a protagonistei ce este alcătuită dintr-o sumă de trăsături contradictorii, amestec fermecător de inocență și
maturitate, superficialitate și profunzime, dezinvoltură și sensibilitate, visătoare și nebunatică, mondenă și altruistă,
risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de devotament, de neconceput pentru mintea pragmatică a membrilor clanului
Tulea. Îl iubeşte ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. În contrast aproape
romantic, Felix este un student devotat și eminent, având ambiția de a-și face o carieră de succes. În plan afectiv, este
sensibil și emotiv, neexperimentat, trăind experiența primei iubiri, tânjind să primească o confirmare a împărtășirii
pasiunii sale de la Otilia și suferind din cauza geloziei față de moșier. Onest și loial principiilor morale, Felix va
cunoaște alături de Otilia malițiozitatea și atacurile celor din clanul Tulea care îi desconsideră aplecarea către studiu în
mod jignitor.
Sugestivă pentru modul în care se va țese relația celor doi este scena din deschiderea acțiunii, când Felix intră în
casa lui Costache Giurgiuveanu și este salvat de Otilia din situația inconfortabilă și absurdă genereată de atitudinea și
de replica bătrânului avar: „Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Tânărul este buimăcit de această
reacție, dar sosirea Otiliei alungă această stare. Pentru Felix, Otilia se înfățișează ca o fată foarte frumoasă și
dezinvoltă, care îl ia de braț și îl conduce în salon, prezentându-l rudelor, în vreme ce el rămâne stingher, încurcat de
valiza pe care o cară după el și neștiind cum să scape din această situație ciudată. Firea complexă, plină de contraste a
fetei este conturată anticipativ în secvența descriptivă a camerei acesteia, deoarece Felix va fi găzduit în prima sa
noapte în odaia Otiliei. Prin ochii lui Felix, naratorul oferă o vastă descriere - o odaie dezordonată, cu lucruri
învălmăşite – rochii, cărţi, reviste de modă, parfumuri, teancuri de note muzicale – evidenţiind diversitatea
preocupărilor fetei, dinamismul acesteia. Mobilele bătrânești, masive, demodate, contrastează cu nimicurile feminine
aruncate de-a valma, care o însuflețesc. Totodată, o masă cu multe oglinzi în fața căreia stă un scaun rotativ
sugerează cochetăria fetei, dar şi caracterul său imprevizibil, făcând trimitere către imposibilitatea de a surprinde
imaginea tinerei dintr-o singură perspectivă. Este o încăpere a ascunzișului feminin, ce redă amestecul de candoare și
frivolitate, cochetărie și exuberanță, asemănătoare unei cabine de actriță, dând senzația că Otilia este pasageră în acest
spațiu din casa batrânului, stând mai mult în exterior, la plimbare.
Episodul vizitei celor doi tineri la moșia lui Pascalopol din Bărăgan (cap. VI) relevă relația dintre ei.
Nebunatica Otilia se cațară pe stogurile de fân, înoată în heleșteu, călărește alături de Felix, antrenându-l în
exuberanța ei și pe tânărul care trăiește plăcerea de a fi lângă ea. Intențiile timide și ambiguu formulate ale lui Felix de
a-i mărturisi Otiliei natura sentimentelor pe care le are contrastează cu atitudinea dizinvoltă a fetei, dar și cu ipostaza
profund filisofică, neașteptată, când îl întreabă: „Ce-ai zice dacă am cădea deodată din cer? Nu ne-am mai opri.
[...]Atunci Pascalopol ar rămâne în urma noastră.” Răspunsul lui Felix dezvăluie pentru prima dată gelozia față de
Pascalopol, ca și temerile de a nu fi părăsit de Otilia cu care nu forma, de fapt, un cuplu. Ultimele replici din această
secvență relevă maturitatea fetei, căci Otilia este capabilă de a se autocaracteriza, explicându-i lui Felix sensul unei
iubiri adevărate, căreia el nu-i poate acorda încă valoare și timp, fiind preocupat de realizarea sa profesională: „Sunt
foarte capricioasă, vreau să fiu liberă.”, ”Felix, ești încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândești la iubire înainte de
a-ți face o carieră strălucită.”, „Iubirea [...] e un cuvânt mare, dar singură n-ajunge.”
 Imprevizibilitatea evoluției relației dintre cei doi este evidențiată și în scena dinaintea plecării Otiliei la Paris, cu
Pascalopol, după moartea lui moș Costache. Otilia vine în camera lui Felix și îl provoacă într-o nouă discuție despre
viitorul lor. Viziunea conformistă a tânărului pentru care primează împlinirea carierei, care vede în soție un sprijin
pentru realizarea sa profesională și care visează certitudinea iubirii în cadrul matrimonial diferă de felul aventuros în
care concepe Otilia iubirea, pentru ea fericirea însemnând în primul rând libertate și satisfacerea tuturor capriciilor.
Fata i se oferă, ca expresie a iubirii ei, spunând că pot fi soț și soție fără căsătorie, însă Felix o refuză, din cavalerism
și pentru că are sentimentul că gestul ei exprimă recunoaștera iubirii și acceptarea căsătoriei. Dimineața, Felix
descoperă că Otilia l-a părăsit, neînțelegând gestul derutant al fetei, deși primește ulterior o carte poștală de la acesta,
prin care ea îi oferă o explicație: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor.”. Tânărul neexperimentat nu poate înțelege însă gestul matur al fetei ce a
sacrificat o iubire nepotrivită, poate cauzatoare de suferințe ulterioare, pentru a nu-i stânjeni devenirea. Ea îl alege pe
Pascalopol nu pentru că urmărește un interes material, ci pentru că moșierul rafinat îi poate oferi deopotrivă libertate
și protecție, întreținându-i aplecarea către monden.
Definitoriu pentru conturarea acestei relații este conflictul. În prim-plan se conturează un conflict exterior,
succesoral, susținut mai ales de Aglae, care, lipsită de orice urmă de umanitate, vânează averea fratelui său,
orchestrând necontenite atacuri împotriva Otiliei în care vede o rivală și pe care caută să o îndepărteze. Statutul incert
al Otiliei în cadrul familiei susține acest conflict, deoarece moș Costache, deși o iubește patern, nu îndrăznește să o
adopte, de frica Aglaei și dezgustat de manevrele intrigantului Stănică. În plan secundar, apare conflictul
sentimental, Felix devenind gelos pe Pascalopol, apărătorul generos al Otiliei, Tânărul se simte inferior din cauza
banilor și a atențiilor pe care le are fata față de moșier, însă acesta din urmă, mai matur, nu răspunde provocărilor lui
Felix. Totuși, Pascalopol nu este tocmai onest cu Felix în discuția pe care o au la moșia din Bărăgan, căci, pe lângă
iubirea paternă, el trăiește și sentimente virile față de Otilia și știe că îi poate oferi orice, cunoscându-i firea și nevoile.
Se adaugă tensiunea din sufletul tânărului care, îndrăgostit, vede în Otilia fata ideală, gata aproape de a crede uneori
meschinăriile murdare ale invidioasei Aurica. De asemena, se poate distinge un conflict și în sufletul tinerei, alegând
între iubirea pură față de Felix și certitudinea vieții libere alături de gentilul moșier. Acest conflict se stinge prin
plecarea Otiliei cu Pascalopol.
Diversitatea mijloacelor de caracterizare servește definirii acestor personaje. Romanul începe şi se încheie cu
câte o imagine a Otiliei (alcătuită din perspectiva personajului-martor Felix). Între cele două, se încheagă chipul unui
personaj dominat de mister, imposibil de subordonat unei singure trăsături. Otilia e surprinsă în devenire, ca şi Felix,
fiind caracterizată printr-o tehnica modernă a relativizării imaginii prin reflectarea poliedrică, care o
raportează la toate celelalte personaje şi permite compunerea imaginii ei din amănunte contradictorii adesea, ce
justifică titlul romanului: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix - fata ideală, în care se regăsesc imaginile
mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” - , Aglae – „dezmăţata” - ,Aurica – „șireată”-, moş
Costache o numește „Otilica”, „fe-fetiţa” lui. Cea mai importantă modalitate de caracterizare este aceea
indirectă, personajul definindu-se prin acţiuni, atitudini, gesturi, limbaj, deși există în roman și numeroase
secvenețe de caracterizare directă, din perspectiva celorlalte personaje sau a naratorului, precum și
autocaracterizare: „mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „Otilia trăia așa cum cânta la pian,
zguduitor și delicat, într-un tumult de pasiuni.”„Noi, fetele, suntem mediocre și singurul meu merit este că-mi dau
seama de asta”. De asemenea, Felix dispune de un portret demonstrativ chiar în incipitul disipat, detaliile
fizionomice și vestimentare – „uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie [...] un aer bărbătesc și elegant. Fața îi
era însă juvenilă și prelungă [...] o notă voluntară.” Modalitățile caracterizării indirecte completează acest portret, la
nivel psihologic-moral, prin acțiuni, gesturi, atitudini și limbaj, iar mențiunea naratorului din epilog oferă imaginea
finală a lui Felix, la nivel profesional și social: „profesor universitar specialist recunoscut, autor de tratate și
comunicări științifice [...] căsătorit într-un chip care se cheamă strălucit”
Așadar, cei doi tineri formează un cuplu ce ilustrează iubirea platonică, neîmplinită. Evoluția acestei relații devine
emblematică pentru viziunea despre lume a autorului care prezintă societatea burgheză dagradată moral de viciul
banului, în care și înplinirea iubirii este condiționată de avere.