FELIX ( şi OTILIA)

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI. RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii. În

general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin
tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele
exterioare ale existenţei lor : prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a
fizionomiei şi a gesturilor. Autorul foloseşte şi modalităţile clasice de caracterizare. În
mod direct, naratorul dă lămuriri despre statutul social, gradele de rudenie, starea civilă
etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea
indirectă : fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.
Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către
narator. Intrusul Felix Sima este “un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă
de licean. Uniforma neagră îi era bine strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul
tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă
juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de
sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-
o notă voluntară întâia impresie.”
Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie
de un spaţiu unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceală de
familia Tulea. Aglae vorbeşte cu uşurinţă de familia lui şi de statutul lui de copil orfan :
« N-am ştiut : faci azil de orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa ?
[...] – Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. »
Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache,
studentă la Conservator. Primul său portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în
momentul în care intră în casă : “Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi
văzu[...] un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri. Fata părea
să aibă optsprezece- nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri,
arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic,
cu oase delicate de ogar, de unstil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei,
era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui
moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei. Este
un prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti,
cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea acesteia : “Sertarele de la toaleă şi
de la dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămpşi mototolite, batiste de broderie
şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de
apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină
de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii,
pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note
muzicale pentru pianoforte.” Aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă deoarece

1
Felix va descoperi treptat firea de artist a Otiliei caracterizată prin imprevizibil, naturaleţe,
exuberanţă şi nestatornicie.
Afecţiunea care ia naştere între cei doi se transformă treptat într-o iubire trăită cu
intensitate de către tânărul fără experienţă şi imatur. Fără a avea certitudini din partea
fetei, îşi face un scop din obţinerea dragostei ei : “Otilia i se înfăţişase încă de la început
ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă
ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia. “ Totuşi reuşeşte să rămână constant în
ambiţia lui de a deveni medic, dar o include pe tânăra fată în planurile lui de viitor. Otilia
însă nu este constantă în etalarea dovezilor ei de dragoste, atenţia ei împărţindu-se între
Felix şi Pascalopol. Starea ei de spirit se schimbă aparent fără motiv. Când este
drăgăstoasă, când rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind : “Eu
am un temperament nefericit : mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrarioată. “ Otiliei
îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi se
autocaracterizează astfel: “Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă !”
Eşecul iubirii lor se poate explica şi prin diferenţele de caracter şi de aspiraţii. Otilia
are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă
enigmatică. Felix este un intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia
simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva : “Dacă un tânăr ar avea
răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei
spre Felix deoarece este conştientă că el este o valoare la care nu poate ajunge. Ultima
întâlnire dintre Felix şi Otilia prezintă concepţiile lor diferite despre iubire. Pentru Felix
iubirea realizează legătura dintre cei doi soţi care se vor sprijini unul pe celălalt toată viaţa.
Otilia vede iubirea ca o aventură care nu are cum să dureze o viaţă întreagă. Această
concepţie se observă din felul în care descrie rolul femeii în viaţa unui bărbat : “Rostul
femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! Singura noastră formă de
inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani
cel mult. Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” În ciuda acestor
idei, Otilia este cea care dă dovadă de maturitate, dându-şi seama că ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării lui profesionale. Pentru că este conştientă de firea ei
schimbătoare şi pentru că nu doreşte să-l facă să sufere, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege
siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
Felix se întâlneşte după câţiva ani cu Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat
libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Acesta îi oferă o fotografie a Otiliei, în
care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit :
“Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu
era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă
despre ea : “A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.” Tot în epilog,
naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic
renumit şi profesor universitar, căsătorit “într-un chip care se cheamă strălucit şi intră,
prin soţie, într-un cerc de persoane influente.”

2
 Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne :
comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este
prezentată exclusiv prin comportamentism, punându-se în evidenţă trăsăturile care reies
din faptele, gesturile şi replicile personajului. Ambiguitatea personajului este conferită
de utilizarea celei de-a doua tehnici, reflectarea poliedrică. Otilia este văzută diferit de
personajele romanului, fapt care sugerează,în plan simbolic,şi enigma din titlu şi
alcătuieşte un portret complet şi contradictoriu : fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş
Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o
dezmăţată şi o stricată pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică
Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, un amestec de copilărie şi maturitate, dar şi
un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii
Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia : “Orice femeie care
iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă”. Prin
complexitatea şi asocierea unor trăsături contradictorii, se justifică titlul romanului
deoarece Otilia rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigmă.
G. Călinescu utilizează procedee diferite, care unesc mai multe curente literare :
tehnica focalizării, prezentarea realistă a societăţii şi descrierile amănunţite sunt specifice
realismului balzacian. Clasificarea personajelor în funcţie de o tipologie ( moş Costache
– avarul iubitor de copii, Aglae –“ baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână,
Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul
rafinat ) este un element clasic. Reflectarea poliedrică şi folosirea a numeroase
neologisme subliniază modernitatea romanului.