ENIGMA OTILIEI DE GEORGE CĂLINESCU

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI OTILIA

      

 Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman
realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce
pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială,
amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi, din clanul Tulea. În
general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale
existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei şi a gesturilor.
Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte,
gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.
În mod direct, naratorul numeşte personajele şi dă lămuriri despre gradele de rudenie, despre
starea civilă, despre relaţiile dintre personaje şi despre statutul lor social. Încă din incipitul
romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator: Felix Sima este „un tânăr de
vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, [...]Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă,
aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie
a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.” Felix vine
la Bucureşti, în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu, tutorele lui, că să locuiască la acesta din
urmă, deoarece vrea să studieze medicina. Este primit cu răceala de familia Tulea, Aglae, sora lui
moş Costache, vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi despre familia lui.
Singura persoană care îl primeşte pe Felix cu deosebită căldură este Otilia Mărculescu, fiica
vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din
perspectiva tânărului, în momentul în care acesta intră în casă: „Felix privi spre capătul scării [...]
şi văzu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” Otilia îl surprinsese de
la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în
ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic,
cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, era o mare libertate de mişcare, o stăpânire desăvârşită,
de femeie.”
Otilia îi poartă de grijă lui Felix încă din prima seară în care acesta soseşte în casa lui moş
Costache. Neavând o cameră pregătită pentru el, fata oferă cu generozitate camera ei, prilej pentru
Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi
parfumuri, o parte din personalitatea acesteia.
Între cei doi tineri se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor
de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe
Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca un premiu
mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru
Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneşte, pentru
că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta.
       Otiliei îi lipseşte profunzimea; ea recunoaşte cu sinceritate că este superficială şi dificilă şi se
autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum sunt? Sunt
foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” sau „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede,
sufăr când sunt contrariată.” Ea este enigmatică pentru Felix, deoarece dovedeşte alternativ
maturitate şi luciditate în înţelegerea naturii umane, dar şi imaturitate în comportament. Pentru
Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La moşia lui
Pascalopol, Otilia aleargă desculţă prin iarbă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima

1
moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă
amănuntelor semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei,
în gesturi, în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă.      
Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne: comportamentismul şi
reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitatea personajului este dată de
utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit de către personajele romanului, fapt care
sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în
mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: ea este fetiţa cuminte şi
iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol,
o dezmăţată şi o „stricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o
rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii
lui Felix care îl invidiază, un amestec de copilărie şi maturitate, dar şi un mister feminin pentru
Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissman, prietenul lui
Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca
să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată
inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe
Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei,
iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu
Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu.
       Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă
enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul
bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el vrea să se
realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un
tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei
spre Felix, deoarece este conştientă că el este o valoare la care ea nu poate ajunge. Ultima întâlnire
dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru înţelegerea personalităţii
tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă
ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este
cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu
poate exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu
pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o
chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire
şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un
moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar
putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege
siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
       În epilogul romanului, care plasează acţiunea câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu
Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte.
Moşierul îi oferă o fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi
exuberantă de care era îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii
fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.”
Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în
timp ce Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog,
naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi
profesor universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc
de persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează, pentru că nu se împlineşte
matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol,
bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia, deoarece primează
dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă

2
tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă
materială, înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea
care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă
alături de studentul Felix; prin urmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe
care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigmă.