CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII

CIOBANU ADRIANA, DR. CONF. UNIV.

 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• HAVÎRNEANU, CORNEL METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE. IAŞI: ED. EROTA,

2000.
• PATRAŞCU, D., MOCRAC, A. METODOLOGIA CERCETĂRII ŞI CREATIVITĂŢII
PSIHOPEDAGOGICE. CHIŞINĂU, EDITURA ŞTIINŢA, 2003.252 P.

• СЕРЕДЕНКО, П. В. ПСИХОЛОГО-ПЕДАГОГИЧЕСКОЕ ИССЛЕДОВАНИЕ: МЕТОДОЛОГИЯ И

МЕТОДЫ. ЮЖНО-САХАЛИНСК , 2010.
• ФЕДОТОВА, Г.А. МЕТОДОЛОГИЯ И МЕТОДИКА ПСИХОЛОГО-ПЕДАГОГИЧЕСКИХ
ИССЛЕДОВАНИЙ. ВЕЛИКИЙ НОВГОРОД, 2006.
 SUBIECTE DE DISCUTAT

• 1.CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ
• 2. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE. CONCEPTUL DE METODOLOGIE

• 3. METODELE DE CERCETARE
• 4. ALEGEREA METODELOR DE CERCETARE
 CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

• Cercetarea ştiinţifică se organizează și se realizează în conformitate cu o schemă tradițională, urmînd mai multe etape:
1. Descoperirea problemei sau a lacunei într-un domeniu al cunoaşterii de care cercetătorul este interesat şi punerea problemei într-o
manieră precisă;
2. Examinarea a ceea ce este cunoscut în sfera cunoştinţelor din domeniu sau din domenii conexe, iar aceste cunoştinţe să fie factuale,
teoretice şi metodologice. Examinarea a ceea ce s-a făcut deja pentru a vedea dacă acestea pot, în principiu, să fie aplicate şi, eventual
să rezolve problema. Dacă această examinare dă rezultate satisfăcătoare se trece la etapa a patra;
3. Dacă nu, inventaţi noi ipoteze, teorii şi tehnici sau produceţi date empirice noi care să poată contribui la rezolvarea problemei;
4. Punerea la punct a procedeelor şi tehnicilor adecvate pentru a confirma implicaţiile empirice ale ipotezelor. vom verifica, de
asemenea, pertinenţa sau adecvarea tehnicilor folosite, şi validitatea şi fidelitatea lor;
5. Supunerea ipotezelor la proba faptelor, realizarea interpretării rezultatelor obţinute. Aici vorbim de evaluare pe baza datelor obţinute
şi de verosimilitatea ipotezelor şi tehnicilor folosite;
6. Formularea concluziilor cu referire la rezultatele obținute;
7. Publicarea noilor cunoştinţe factuale, teoretice şi metodologice.
 ETAPELE CERCETĂRII

• 1.ENUNŢAREA PROBLEMEI DE CERCETARE;

• 2.ELABORAREA IPOTEZELOR;
• 3.ALEGEREA METODELOR DE ACHIZIŢIONARE A CUNOŞTINŢELOR;
• 4. ETAPA PRODUCERII DE OBSERVAŢII;
• 5.ANALIZA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR.

• S.CRISTEA PROPUNE CA ORGANIZAREA CERCETĂRII PEDAGOGICE SĂ IMPLICE URMĂTOARELE PATRU ETAPE:

• 1. FORMULAREA PROBLEMEI;
• 2. PROIECTAREA CERCETĂRII;
• 3. REALIZAREA CERCETĂRII;
• 4. FINALIZAREA CERCETĂRII.
 Cercetarea psihopedagogică este “un demers rațional organizat în vederea surprinderii relațiilor funcționale și cauzale
dintre variabilele acțiunii educaționale practice” ( I. Drăgan, , I. Nicola, 1993, p. 9). Ea este o “investigație delimitată
precis ca temă la o întrebare restrînsă ivită în procesul perfecționării muncii de învățare, de educație și care presupune
să se afle un răspuns cert, temeinic, argumentat științific la o întrebare” (D. Muster, 1985, p. 22).
• Cercetarea pedagogică reprezintă o activitate de creație socială superioară cu funcție generală de investigare
sistematică, strategic, inovatoare, prospectivă a educației ca obiect de studiu specific al pedagogiei.
• Cercetarea psihologică impune cîteva precizări (C.Havîrneanu, 2000):
1. Psihologia este o știință probabilistă, prin cunoașterea psihologică nu se ajunge la certitudine, ci este doar o cunoaștere
probabilistică. Din această cauză în psihologie nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar un prognostic, care
va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate evoluției în timp a subiecților,
modificărilor determinate de multitudinea și complexitatea factorilor implicați în schimbare.
2. Există divergențe în legătură cu metodele utilizate.
 PRECIZĂRI TERMINOLOGICE. CONCEPTUL DE METODOLOGIE

• Prin ,,metodă” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii
de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Metoda reprezintă – aşa cum se precizează în dicţionarul de filosofie -
,,aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează, indică punctele principale ale unei probleme sau etapele în
desfăşurarea unei activităţi, calea dobăndirii de cunoştinţe noi”.
• Termenul de ,,tehnică” (gr. tekne, procedeu, vicleşug), desemnînd ,,ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, procedee)
pentru o acţiune eficientă, atît în sfera producţiei materiale, cît şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de
calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive)”.
• Procedeul reprezintă, aşadar, ,,maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decît
uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare, ghid de interviu, test creion - hîrtie sau aparat etc.) de care se
slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Uneori se utilizează termenul de ,,procedură”
ca echivalent al celui de ,,metodă”, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de înregistrare a
comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru
etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale (generator de sunete, conflictograf).
• Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează ,,ştiinţa metodelor”. În sens literal, metodologia este
ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei
probleme.
• Paul F.Lazarsfeld (1959) consideră că metodologia are şase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările
empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile de
utilizare, sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor.
 METODELE DE CERCETARE

• Observaţia se manifestă ca act de urmărire a procesului educaţional şi managerial şi constă în înregistrarea datelor, constatărilor aşa cum se
prezintă, fără interpretări. Ea solicită o concentrare asupra unui obiect ce reprezintă interes pentru cercetător. În vederea unui grad sporit de
valabilitate, se recomandă repetarea observaţiei.
• Permite studirea comportamentului care se produce spontan în condiţii naturale sau de laborator. Cercetătorul înregistrează comportamentul
manifestat fără să-l influienţeze. În studiile de teren metoda are avantajul de a furniza o reprezentare fidelă a realităţii cotidiene şi eliminarea
artificialismului situaţiei din laborator. Metoda poate fi utilizată într-o manieră exploratorie, pentru a sugera ipoteze, care ulterior vor fi
verificate cu ajutorul altor metode. Această metodă ne permite să acumulăm date suplimentare cu ajutorul cărora să interpretăm datele obţinute
anterior.
• Observaţia este metoda de bază la care fac apel toate ştiinţele încă din primele faze ale apariţiei lor. Ea face posibilă o descriere exactă a
comportamentelor, şi predicţia acestora, dar nu poate reliefa factorii cauzali care explică fenomenul. De aceea ea este folosită de obicei la
începutul unui studiu, cînd se formulează ipoteze care vor fi apoi verificate prin alte metode mai precise, cum ar fi metoda experimentală.
• Metodele istorice, cuprind cercetările istorice şi studiul de caz.
• Cercetarea istorică. Atunci cînd scopul cercetătorului este să obţină date despre evenimentele trecute, sau să studieze problemele actuale,
examinînd atencedente istorice, metoda utilizată în acest caz va fi cercetarea istorică. Studiul problemelor istorice constă în a porni de la
evenimentele cunoscute pentru a formula ipoteze şi a încerca să le verifice procurîndu-se date suplimentare.
• Cercetarea istorică a fenomenelor psihopedagogice presupune analiza şi interpretarea sistemelor de învăţămînt actuale prin prizma condiţiilor
prezente şi trecute, care le-au determinat şi care le influienţează progresul. Aplicarea metodei istorice permite, totodată, cunoaşterea evoluţiei în
timp a conceptelor psihopedagogice şi a sistemelor de educaţie.
 • Studiul de caz constă în a studia în mod intensiv un singur subiect, dar adesea acest subiect unic poate să nu corespundă unei singure persoane.
Este un tip de cercetare monografică (constă în cercetarea amplă şi detaliată a tuturor compartimentelor unui obiect sau fenomen), care urmăreşte să
determine condiţiile de eficienţă a factorilor educaţionali prin studiul analitic al lor pe bază de cazuri particulare (individuale).
• Ca şi cercetarea istorică studiul de caz are două aplicaţii: poate să servească pentru acumularea de informaţii despre un individ particular sau poate
viza producerea unor schimbări la acest individ. În privinţa achiziţiei de cunoştinţe, obiectivul major nu este obţinerea de concluzii ferme, ci mai
ales de elaborare a unor noi ipoteze. Ceea ce caracterizează înainte de toate studiul de caz este supleţea şi libertatea cu care cercetătorul poate
acumula date despre un caz particular.
• Studiul de caz se referă aproape exclusiv la cazuri problemă sau la cazuri clinice. În domeniul clinic acesta este singura metodă la care se recurge.

• Avantaje:
1. este o sursă de idei şi de ipoteze extrem de importantă;
2. este, într-un mare număr de cazuri, prima metodă utilizată, cînd este vorba să se exploreze un nou domeniu;
3. deoarece nu izolează cîteva caracteristici măsurabile, studiul de caz permite abordarea detaliată a mai multor aspecte ale unui caz particular, motiv
pentru care oferă explicaţii mai profunde asupra naturii comportamentului uman decît celelate metode;
4. în comparaţie cu alte metode, fiind bazat, mai mult, pe descrieri şi date calitative, decît pe măsurători şi date cantitative, prin intermediul studiului
de caz se pot aborda şi aspecte mai greu măsurabile ale comportamentului.
• Metoda comparatistă se întreprinde analiza şi interpretarea comparată a structurilor, conţinutului şi tehnicilor educaţionale din diferite ţări şi
regiuni geografice, se pot întreprinde studii pe orizontală asupra fenomenului psihopedagogic contemporan.
• Metoda biografică (anamneza) este o metodă de diagnostic, care nu numai asigură înregistrarea cronologică a transformărilor sesizate în
structura persoanei, ci şi stabileşte legături cauzale în succesiunea faptelor. E necesar să se sublinieze în mod sistematic trecutul individului, ceea
ce se va completa cu date importante evoluţia vieţii individului privită prin perspectiva condiţiilor şi factorilor externi.
• Metoda experimentală spre deosebire de metodele descriptive, caracteristica esenţială a metodei experimentale
este posibilitatea de a stabili relaţii cauzale între fenomene şi permite explicarea veritabilă a fenomenului studiat.
• Experimentul permite producerea fenomenului prin manipularea diferitelor variabile determinante. Pe de altă
parte pot fi controlaţi sistematic toţi factorii care pot influienţa fenomenul studiat.
• Avantaje.
• Controlul cauză – efect. Izolînd una sau mai multe variabile de studiat şi modificînd apoi valorile lor pentru a
urmări efectul acestora asupra altor variabile, gradul de control este considerabil. Experimentul urmăreşte să
elimine toate variabilele exterioare. Gradul de control atins depinde de felul în care este montat experimentul şi
de condiţiile în care se desfăşoară. Nivelul de control atins în cazul unui experiment de teren va fi mai inferior
celui de laborator.
• Obiectivitatea este strîns legată de control. Studiul ştiinţific continuă să-şi propună să fie obiectiv, scop mai
uşor atins în cazul experimentului decît al altor metode.
• Replicabilitatea. Experimentul în general, şi experimentul de laborator în special, sunt mai uşor de repetat
decît alte metode de cercetare, datorită planificării şi felului în care experimentatorul poate descrie fiecare
moment în detaliu. Replicabilitatea este o caracteristică importantă pentru că încrederea în validitatea teoriei
testate creşte atunci cînd, la repetarea unui studiu, se obţin aceleaşi rezultate.
• Limite.
• Dezumanizarea. Se consideră că metoda experimentală depersonalizează şi dezumanizează subiectul. Folosirea termenului de ,,subiect” în loc de
,,persoană” poate indica atitudinea experimentatorului. Heather (1976) susţine că ,, acesta este văzut numai prin intermediul stimulilor care i se aplică fie din
exterior fie din interior. Psihologii continuă să-i privească pe oameni ca pe nişte mecanisme neajutorate, care se trezesc la viaţă numai atunci cînd li se întîmplă
ceva”. De aceea, în prezent, se preferă termenul de ,,participant”.
• Distorsionarea comportamentului. În cazul experimentului de laborator apare problema plasării participanţilor într-o situaţie controlată şi această
constrîngere poate altera comportamentul acestora, în aşa fel încît concluziile studiului să fie eronate.
• Opinia participanţilor. Comportamentul participanţilor nu este modificat numai de contextul experimental, ci şi de felul în care aceştea percep
experimentul şi rolul pe care-l au în desfăşurarea acestuia. În cazul în care pot fi sesizate ,,caracteristicile sarcinii” participanţii pot intui care este ipoteza
testată şi se comportă diferit. Pentru a preveni acest lucru se apelează la metoda single blind: nu se comunică scopul cercetării decît după ce au fost colectate
datele necesare.
• Aşteptările experimentatorului. Distorsiunile pot fi provocate de aşteptările pe care experimentatorul le are faţă de rezultatele estimate ale cercetării.
rezultatele obţinute la începutul unui studiu pot influienţa aşteptările experimentatorului, ceea ce transmite şi participanţilor. O altă sursă de distorsiune poate fi
interpretarea pe care cercetătorul o dă datelor obţinute. există tendinţa ca această interpretare să prevaleze asupra teoriei testate. Cele mai afectate de acest
fenomen sunt datele colectate în timpul terapiei sau observaţiile fenomenologice bazate pe tehnici introspective (autoobservare, analiza a vieţii psihice proprii)
mai puţin structurate.
• Eşantionarea neobiectivă. Dacă concluzia experimentală urmează să fie extinsă, prin generalizare, asupra unui grup larg, atunci lotul experimental
trebuie să fie reprezentativ pentru grupul din care a fost selectat. În multe cazuri, experimentatorii folosesc studenţi, pentru că ei reprezintă un grup uşor
accesibil. se constată însă că voluntarii sunt nesiguri, dependenţi, uşor influenţabili, agresivi, nevrotici. Eşantionarea este alegerea persoanele reprezentative
statistic, care urmează a fi anchetate într-o investigaţie.
• Influienţa statistică. Uneori este dificil să construim eşantioane suficient de largi pentru ca rezultatele obţinute să fie veridice. Din această cauză se
folosesc estimări statistice aplicate unor grupuri mici. Acest aspect nu este o eroare, dar trebuie să fim conştienţi de implicaţiile acestui demers. În general se
foloseşte o probabilitate de eroare de 0,05, ceea ce înseamnă că în 5% din cazuri rezultatele pot fi obţinute din întîmplare. Această limită motivează repetarea
cercetării.
 ALEGEREA METODELOR DE CERCETARE
• Știinţa psihopedagogică posedă o varietate de metode de cercetare, de aceea cercetătorul trebuie să cunoască ordonarea, clasificarea metodelor,
posibilităţile diferitelor metode.
• O îmbinare optimală a metodelor se face pe baza unor criterii, raportate la obiectivile urmărite: etapa cercetării, tipul cercetării, modul de utilizare,
numărul de participanţi, domeniul psihopedagogic studiat. Metodele de cercetare se mai clasifică în metode pur pedagogice, pur psihologice şi metode ale
altor ştiinţe, metode constatative şi formative, metode empirice şi teoretice, metode calitative şi cantitative; metode particulare şi generale.
• După Cornel Havîrneanu metodele pot fi clasificate după multiple criterii.
• După criteriul temporal, se face distincţie între metodele transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele
socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice etc.), şi metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz).
• Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment
cercetătorul intervine provocînd producerea fenomenelor, spre deosebire de observaţie, în care ideal ar fi ca cercetătoril să nu producă nici o modificare a
comportamentelor sau situaţiilor studiate. După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metodele experimentale (experimentul pedagogic,
psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor şcolare,
observaţia şi altele).
• Metodele mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor psihopedagogice luate în studiu. Există metode statistice, desemnînd investigarea unui număr
mare de unităţi psihopedagogice (anchetele, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice), şi metode cazuistice, semnificînd studiul integral al cîtorva
unităţi sau fenomene psihopedagogice (biografia, studiul de caz, monografia etc.).
• În fine, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta
etc.), de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).
• B.G.Aнаньев clasifică metodele psihologice de cercetare în patru grupe: metode organizatorice, metode empirice, modalităţi de prelucrare a datelor şi
metode interpretative.