FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI – Comunicarea

14.04.2006

Comunicarea a devenit in prezent o componenta majora a tuturor domeniilor de cunoaştere implicit a

domeniului tehnic, aceasta datorita creşterii considerabile a rolului informaţiei in societatea
contemporana, rol care depăşeşte in valoare si semnificaţie rolul pe care i-l aveau înainte celelalte doua
dimensiuni ale universului – substanţa si energia. Daca in prima jumătate a sec. XX comunicarea
reprezenta obiect de preocupare si de studiu doar pentru lingvistica si psihologie, in prezent ea a
devenit domeniu de interes pentru toate ştiinţele particulare. Importanta comunicării s-a concretizat in
aceea ca sa desprins un buchet de discipline care se ocupa in mod expres de analiza sistematica si in
profunzime a fenomenului comunicării – ştiinţe ale comunicării. Termenul de „comunicare” provine de
la latinescul „comunicare” care însemna a face ceva împreuna. In antropologia clasica termenul de
comunicare se folosea pentru a desemna toate tipurile de schimburi care se realizau in cadrul societăţii
umane. In prezent noţiunea de comunicare se refera prin excelenta la schimburile de informaţii.
Def. Comunicarea este transferul de informaţie de la o sursa care se denumeşte emitent către un
destinatar
care se denumeşterec eptor.
Relaţia dintre emitent si receptor da naştere a ceea ce numim un sistem de comunicare. Legătura dintre
cei doi se realizează prin intermediul unui canal (cablu telefonic,mediul aerian sau acvatic). Pentru a
avea o comunicare este necesar ca relaţia dintre emitent si receptor sa aibă un caracter bidimensional,
astfel comunicarea capata caracter interacţional, circular. Canalul reprezinta mediul prin care are loc
trecerea informaţiei de la sursa la receptor si întotdeauna pe acest canal acţionează o serie de factori
perturbatori care au fost reuniţi sub denumirea dezgom ot si in determinarea calităţii transmisiei
informaţiei rolul principal ii va reveni raportului semnal – zgomot, acest raport pune in evidenta trei
situaţii principale :
a) semnalul este dominat de zgomot – comunicarea nu se poate realiza;
b) semnalul este egal cu zgomotul – situaţie de maxima incertitudine – caracterizata prin aceea ca in
50% din cazuri semnalul va fi perceput ca zgomot iar in 50% din cazuri zgomotul va fi perceput ca
semnal, ca atare in comunicare se introduce un coeficient crescut de confuzie, incertitudine ;
c) semnalul domina asupra zgomotului – se realizează in mod eficient comunicarea.
Vorbim de realizarea comunicării numai in cazul in care informaţia emisa de la nivelul sursei ajunge
nealterata in marea ei majoritate la receptor, pentru asigurarea acestei cerinţe in procesul comunicării se
apelează la procedeele de redundare, aceste procedee rezida in repetarea, multiplicarea sau amplificarea
caracteristicilor fizice ale semnalelor pentru ale impune in raport cu forţa de alterare a zgomotelor care
acţionează in contextul dat respectiv pe canalul dat. In procesul comunicării se transmit mesaje
(informaţii) care se obiectivează prin intermediulsem nalelo r. Noţiunea de semnal in ştiinţa
comunicării are o semnificaţie generica ia subsumând toate modalităţile de obiectivare fizica a unui
mesaj. In lingvistica si in psihologie noţiunea de semnal reprezinta o funcţie designativă situaţional-
concreta care se conferă unui stimul in raport cu un anumit comportament, de ex. : stimulii zişi
condiţionaţi (un bec sau o sonerie) capata funcţia de semnale in raport cu comportamentul alimentar-
salivar care se realizează in legătura cu stimulul necondiţionat (hrana). Pe lângă noţiunea de semnal in
psihologie si in lingvistica mai folosim si noţiunea de
semn, simbol. Simbolul reprezinta obiectivarea pe baza unor convenţii a unor calitati a unor ranguri de
merit, virtuţi, evenimente, fenomene, etc. . Simbolul are o valoare culturala si semnificaţia lui este
determinata intr-un anumit context socio-istoric devenind un bun comunitar. Simbolul are o funcţie de
semnalizare, de designare mai extinsa mai generalizata decât semnalul. Semnul exprima o funcţie
designativă generalizata ce se conferă unui anumit tip de elemente fizice respectiv elementelor ce intra
in structura limbilor naturale si ca atare semnul se echivalează cu cuvântul. Funcţia designativă a
cuvântului se elaborează in cursul comunicării istorice pe baza utilizării unei anumite limbi si aceasta
funcţie designativă capata caracter de generalitate, de obiectivitate devenind independenta de
contextele situaţionale particulare si de indivizii concreţi care sunt angajaţi in relaţia de comunicare,
cuvintele unei limbi ca semne trebuie sa aibă aceeaşi funcţie designativă pentru toţi indivizii care
vorbesc limba data. In procesul transmisiei mesajelor avem trei tipuri de operaţii :
1) Operaţiile de codare;
2) Operaţiile de recodare;
1

3) Operaţiile de decodare.
Codareaconsta in transcrierea sau transferul mesajului respectiv a informaţiei ce urmează a fi transmisa
pe

un anumit suport fizic aparţinând unui alfabet, acest suport fizic poate sa fie sonor, vizual, tactil, si se
realizează pe baza unor reguli de corespondenta intre elementele mesajului si elementele codului. Când
transmitem un mesaj oral codarea se face prin înscrierea ideii sau stării pe care dorim sa o comunicam
pe un suport sonor, acustic, reprezentat de sunetele articulate, când dorim sa transmitem un mesaj scris
atunci aceleaşi idei sau stări le vom obiectiva prin intermediul unor elemente vizuale de o anumita
forma, mărime, care sunt literele alfabetului .
Recodarea- este operaţia de reorganizare si optimizare a fluxului de mesaje la nivelul diferitelor noduri
intermediare intre emiţător si receptor. Este posibil ca in operaţia de recodare sa se schimbe suportul
fizic iniţial cu altul care se dovedeşte mai potrivit pentru trecerea mai departe a mesajului. Operaţii
importante de recodare se realizează la nivelul receptorului sau destinatarului unde se produce trecerea
mesajului de pe suportul fizic extern pe un suport biofizic sau fiziologic intern, aceasta operaţie de
recodare o efectuează receptorii senzoriali ai destinatarului (auditiv, vizual sau tactil).
Decodarea – consta in stabilirea identitatii conţinutului mesajului prin raportarea lui la un anumit
referenţial
sau o anumita realitate obiectuala. In termeni psihologici decodarea înseamnă înţelegerea mesajului de
către
destinatar.
Comunicarea pune in evidenta trei laturi principale :
a) latura cantitativ-statistica;
b) latura semantica;
c) latura pragmatica.
Latura cantitativ-statistica se refera la volumul sau cantitatea de informaţie care a fost emisa de la
nivelul
sursei, aceasta cantitate se apreciază, se estimează in funcţie de gradul de nedeterminare sau de
incertitudine care este înlăturat prin emiterea informaţiei respective. Aceasta latura se exprima valoric
prin unităţi de măsura denumite „biţi”.Bitul este unitatea de informaţie furnizata de o alegere binara sau
de un mesaj care înlătura un grad de nedeterminare format din existenta a doua elemente egal posibile.
Latura semantica – se refera la gradul de concordanta sau corespondenta dintre mesaj obiectivat printr-
un
semnal sau semn si realitatea extra lingvistica sau obiectuala. Pentru a se realiza latura semantica este
necesar ca destinatarul sau receptorul sa dispună de un anumit tezaur intern de modele informaţionale
reprezentând diferite aspecte sau entitati ale realităţii de referinţa, in cazul comunicării pe baza
cuvintelor este necesar ca aceste modele informaţionale interne sa fie asociate cu denumirile
corespunzătoare, vom spune atunci ca latura semantica a comunicării se realizează daca la primirea
unui mesaj la nivelul tezaurului intern al receptorului se produce o anumita modificare selectiva si
concordanta cu valoarea designativă a cuvântului. De ex. : la primirea cuvântului „casa” destinatarul
căruia ii adresez acest mesaj trebuie sa înregistreze in tezaurul sau intern o modificare care sa însemne
orientarea lui adecvata către acel obiect.
Latura pragmatica – se refera pe de o parte la modul in care trebuie folosite elementele de baza pentru
obiectivarea mesajelor (alfabetele si vocabularul) iar pe de alta parte se refera la finalitatea actului de
comunicare. Primul aspect ne arata ca in procesul comunicării elementele de baza ale alfabetelor si ale
vocabularelor trebuie folosite nu la întâmplare ci in concordanta cu anumite reguli si norme, aceste
reguli si norme sunt fixate prin sistemul gramatical care este caracteristic, propriu fiecărei limbi
naturale. Al doilea aspect ne arata ca prin actul comunicării se urmăreşte producerea unor efecte
dezirabile in planul stărilor interne si al comportamentelor externe ale destinatarului sau receptorului, in
plus se cere ca pe baza mesajelor furnizate receptorul sau destinatarul sa poată sa-si rezolve anumite
sarcini specifice de reglare sau sa-si satisfacă anumite stări de necesitate.
Comunicarea la nivel uman se realizează in mai multe feluri, forme, cele mai importante fiind :
1) Comunicarea extrasenzoriala;
2) Comunicarea senzoriala.
Comunicarea extrasenzoriala – se realizează pe baza unor suporturi, unor semnale care nu sunt
accesibile
simţurilor obişnuite : comunicarea telepatica, premoniţională, empatetică. Comunicarea telepatica si
cea
premoniţională au o sfera relativ îngusta de manifestare ele fiind accesibile unui număr restrâns de
indivizi
2

dotaţi in mod special cu al şaptelea simt sau cu calitati parapsihologice. Comunicarea empatetică se
realizează pe baza stărilor emoţional-afective având la baza mecanismul de consonanta sau de
rezonanta
afectiva reciproca; aceasta comunicare are o sfera larga de manifestare si ea se realizează in mod curent
intre
noi atunci când suntem strânşi mai mulţi la un loc (grupuri).
Comunicarea se mai clasifica si după natura suporturilor de obiectivare a mesajelor :
1) Comunicarea nonverbală;
2) Comunicarea verbala
Vorbim astfel si de doua tipuri de limbaje ca instrumente ale comunicării :limbaje nonverbale si limbaje
verbale.
Limbajele nonverbale – care susţin comunicarea nonverbală pot sa fie vizuale (culorile, formele si
obiectele),auditiv e (structurile muzicale, diferite tipuri de semnale sonore care capata semnificaţie
designativă speciala si care contribuie la reglementarea si reglarea comportamentelor si activităţilor
noastre), motorii sau chinestezice care se realizează prin combinarea miscarilor, a gesturilor (cel al
surdomuţilor, baletul, dansul), semnalele olfactive - este prezenta si la animale - (parfumuri, arome,
nuanţe,etc.). Comunicarea nonverbală la om se realizează in contexte situaţionale specifice si ea devine
subordonata si reglata de comunicarea verbala.
Comunicarea verbala – se realizează pe baza cuvântului respectiv a sunetelor articulate, a graiului
articulat. Limbajul verbal si comunicarea verbala sunt atribute definitorii esenţiale ale omului si ale
societăţii umane. Limbajul verbal dobândeşte proprietati si funcţii comunicaţionale calitativ superioare
in raport cu limbajele nonverbale, aceste proprietati si funcţii se refera îndeosebi la realizarea si
exprimarea unor conţinuturi informaţionale formal-abstracte si generalizate. Cuvântul are cea mai
extinsa proprietate si funcţie de generalizare si prin aceasta el a devenit suportul si instrumentul
principal de susţinere si realizare a proceselor cognitive superioare, respectiv a gândirii abstracte
generalizate, formalizate. Limbajul este un proces si un fenomen psihologic care se realizează la nivelul
indivizilor concreţi si apariţia si dezvoltarea lui are la baza existenta limbii;limba este un produs social-
istoric alcătuit pe de o parte dintr-un fiind de entitati designative pe care le denumimcuvinte
(vocabularul) si dintr-un sistem de reguli gramaticale care stabilesc modalităţile de alegere, ordonare si
combinare a literelor si a cuvintelor in cursul comunicării.
Limbajul verbal este rezultatul asimilării de către indivizii unei comunitati a limbii care se vorbeşte in
cadrul acesteia, pentru fiecare individ, limba, apare ca o realitate obiectiva care acţionează asupra
individului si pe care copilul este obligat sa o perceapă, sa identifice si sa o asimileze. Procesul de
verbalizare (de asimilare a limbii in forma limbajului verbal) se desfasoara treptat in ontogeneza si el se
consolidează la sfârşitul perioadei de adolescenta (18-20 ani). In raport cu dezvoltarea limbajului verbal
exista o zona de receptivitate optima situata intre 1-4, 5 ani, daca copilul nu vine in contact cu fluxul
vorbirii limbii pana la vârsta de 4,5 ani atunci posibilităţile lui de a asimila o limba se reduc cu 60-70%.
Limbajul verbal pune in evidenta trei coordonate principale :
1) Coordonata fizica;
2) Coordonata formala;
3) Coordonata semantica-calitativa.
Coordonata fizica – se refera la mulţimea elementelor prin care se realizează obiectivarea mesajelor sau
informaţiilor : a) entitati acustice
b) entitati grafice
Entităţile acustice sunt reprezentate de sunetele articulate proprii limbii. Pentru a folosi in obiectivarea
si transmiterea mesajelor aceste elemente sonore (sunetele) trebuie sa posede proprietati fizice uşor
perceptibile. Un sunet verbal prezintă trei proprietati : 1) intensitatea sau amplitudinea , care trebuie sa
depăşească valoarea pragului auditiv interior pentru a asigura ajungerea la destinatar si înregistrarea de
către acesta.
2) frecventa sau înălţimea – după care se diferenţiază vocalele si consoanele
3) timbrul – care exprima un mod specific de combinare a frecventei de baza cu aşa numitele frecvente
auxiliare in cadrul fiecărui sunet. Timbrul devine o eticheta individuala, personala a limbajului
individual (a vorbirii)
3

Entităţile grafice - sunt reprezentate de litere – care alcătuiesc alfabetul scris al limbii si exprima
sunetele

articulate.
In funcţie de suportul mesajului se diferenţiază doua forme mari ale limbajului verbal :
1) Limbajul oral;
2) Limbajul scris
Ontogenetic limbajul oral este primul care se constituie si formarea lui se produce natural iar limbajul
scris
se produce mai târziu si formarea lui reclama un proces special de invatare.
Coordonata formala – se exprima in trei aspecte :
a) fonetic – cuprinde regulile de pronunţie si de scriere ale sunetelor, ale literelor ;
b) morfologic – cuprinde regulile de modificare a formei iniţiale a cuvintelor in concordanta cu
obiectivele
si scopurile comunicării ;
c) sintactic – cuprinde regulile de combinare a cuvintelor in propoziţii si fraze cu respectarea funcţiilor
pe care diferitele părţi de cuvânt le îndeplinesc (predicat, subiect, etc.) de asemenea sintaxa cuprinde si
reguli de formulare a tipurilor de propoziţii (afirmative, negative, interogative, etc.).
Coordonata semantica – determina funcţia si valoarea designativă a cuvintelor, adică ligatura dintre
cuvânt
si o anumita realitate obiectiva extralingvistica. In însuşirea limbajului pe lângă forma fonetica a
cuvintelor fiecare trebuie sa înregistreze si sa retina si valoarea designativă a lui. Pe aceasta baza are
loc procesul de structurare si de organizare semantica a limbajului in plan individual intern.
Modalitati de structurare semantica : a) modalitatea concentrica – exprima raporturile de consolidare
intre
diferite cuvinte la nivelul individului respectiv ( cuvinte cu determinare exacta, medie sau slaba);
b) reţele semantice – in care cuvintele se organizează după gradul de generalitate.