CURS 2

TERAPIA COMPORTAMENTALĂ

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe insight,

care puneau accent pe forţele ascunse, de natură inconştientă, ale psihismului uman.
Perspectiva tradiţională privind terapia comportamentală include ideea că aceasta este o
manifestare practică şi clinică a activităţii de cercetare efectuată în laborator, care, la rândul său,
este dezvoltată pe baza teoriilor privind comportamentul uman, iniţiate la începutul secolului
XX. Punctul central al acestor teorii este „teoria învăţării", ştiinţa ce ne arată cum învaţă fiinţele
umane. Au fost dezvoltate şi testate în special modelele de condiţionare clasice şi operante, care
explică la modul general comportamentul uman.
In ultima parte a secolului, sintagma terapie comportamentală a început să fie folosită mai
liber, pentru a descrie o gamă de tehnici ce adesea se bazează mai puţin pe teoria învăţării şi mai
mult pe informaţii adunate din teste de cercetare empirice care şi-au dovedit eficienţa clinică.
Mult mai important pentru majoritatea practicienilor era că, spre deosebire de alte psihoterapii
dezvoltate doar pe baza modelelor teoretice ce accentuau conflicte din dezvoltarea anterioară ca
sursă a tulburării psihice, a devenit accesibilă o nouă gamă de tehnici terapeutice bazate pe
dovezi. Astfel de tehnici au atras numele de „psihoterapie comportamentală", termen preferat
pentru a descrie tehnicile clinice menţionate în acest curs.
Există o referinţă istorică din secolul al XVII-Iea foarte des citată, în care s-au evidentiat
principiile expunerii gradate pentru părinţii care aveau un copil care suferă de o fobie :
Dacă copilul dumneavoastră ţipă şi fuge la vederea unei broaşte, lăsaţi alt copil să o prindă şi să
o aşeze la o distanţă sigură de el; la începui obişnuiţi-l cu imaginea acesteia; atunci când se poate
uita la ea, ajutaţi- l să se apropie de ea şi să o urmărească sărind fără să tresară; apoi să o atingă
uşor, în timp ce este ţinută bine în mâna altcuiva şi tot aşa până când o poate manipula la fel de
încrezător ca pe un fluture sau o vrabie (Locke, 1693).
Teoria învăţării a început să fie studiată sistematic odată cu activitatea lui Pavlov (1972),
care vizează învăţarea clasică, şi cu cea a unor autori precum Thorndike (1911), Jones (1924) şi
Skinner (1953), în cazul învăţării operante. S-a demonstrat că efectele solide şi reproductibile
puteau fi demonstrate prin combinarea stimulilor necondiţionaţi (de exemplu, elemente de mediu
ce produc un răspuns interior psihologic sau comportamental în toate cazurile; de exemplu,

1
clipirea unui ochi ca răspuns la un curent de aer sau salivarea ca răspuns la mâncare) cu
elementele inofensive anterior (de exemplu, o lumină colorată sau un clopoţel). După un număr
de asocieri, fiinţele umane ajung să asocieze involuntar elementul nou cu efectele stimulilor
necondiţionaţi şi, dacă li se prezintă un element nou individual, se comportă ca şi cum ar exista
stimuli necondiţionaţi. Astfel, o lumină colorată poate acţiona un clipit involuntar, pe când un
clopoţel poate induce salivarea. Astfel de reacţii sunt denumite reacţii condiţionate, elementele
nou-introduse sunt cunoscute ca stimuli condiţionaţi, iar procesul prin care sunt achiziţionate
răspun¬surile condiţionate este denumit învăţare clasică.
A doua platformă - învăţarea operantă - reprezintă în general ipoteza că probabilitatea ca
un comportament să fie repetat este determinată de consecinţele sale. Dacă acestea sunt benefice,
e mult mai probabil ca şi comportamentul să fie repetat. Dacă acestea au efecte negative,
comportamentul va fi limitat. Consecinţele benefice sunt numite consolidări şi sunt de două
tipuri (consolidare pozitivă şi negativă) şi cresc întotdeauna probabilitatea ca un comportament
să se repete).

Obiectivele
În toate cazurile, obiectivele psihoterapiei comportamentale sunt stabilite în cadrul unui
proces mutual de negociere între terapeut şi client. Clienţii diferiţi posedă obiective diferite. In
general, scopul majorităţii programelor din cadrul psihoterapiei comportamentale este de a asista
clientul în reducerea intensităţii problemelor lui, în aşa fel încât dificultăţile întâmpinate să aibă
un impact mai mic asupra activităţilor cotidiene. Un scop adecvat pentru unii clienţi ar fi
eradicarea completă a tuturor simptomelor, scop cel mai adesea atins pentru fobii specifice şi
stresul posttraumatic. În alte cazuri, clienţii vor dori reducerea impactului dificultăţilor suficient
de mult, încât să le permită implicarea în activităţi normale - un punct final pe care cei care
suferă de tulburare obsesiv-compulsivă se străduiesc să îl atingă. Deoarece creşterea încrederii şi
dezvoltarea personală reprezintă adesea un produs al principiului fundamental al psihoterapiei
comportamentale, clienţii ar trebui să poată să-şi trateze problemele folosind propriile resurse,
terapia ne fiind un cadru de cercetare pentru iluminare personală.
Terapeuţii încearcă să folosească activităţi comportamentale ca modalitate de a accesa şi
modifica cele trei sisteme de răspuns emoţional (autonom, comportamental şi cognitiv). Atunci
când clientul este ajutat să schimbe direct unul dintre aceste sisteme (comportament), sistemele

2
autonom şi cognitiv se schimbă de asemenea, cu toate că există adesea o întârziere sau
desincronizare între sisteme.
Comportamentele selectate pentru schimbare sunt cele implicate în secvenţa
antecedentă/de comportament/de consecinţă a agenţilor de activare şi a consolidărilor.
Terapeuţii comportamentali nu cred că le scapă vreun conflict personal nerecunoscut în
mod misterios din trecut sau prezent atunci când selectează simptomele comportamentale actuale
pentru schimbare.
Menţinerea beneficiilor obţinute din tratamentele comportamentale a fost demonstrată în
cadrul studiilor extrem de lungi de monitorizare după terapie. Scopul psihoterapiei
comportamentale este de a furniza cea mai bună terapie dovedită, concentrându-se pe „aici şi
acum", orientată spre acţiune, mutuală şi ţintită spre ameliorarea tulburării şi inabilităţii
actuale cauzate de tulburări psihice acute sau cronice.

Strategii şi tehnici terapeutice importante

Datorită faptului că vizează sistemul de răspuns comportamental-emoţional, tehnicile
comportamentale par extrem de simple. Totuşi, ele sunt foarte subtile şi sofisticate ca aplicare.
Folosirea unui tratament comportamental, cum ar fi expunerea, cu scopul său explicit de a
promova obişnuirea cu stimulii ce provoacă teamă, necesită o înţelegere a mecanismelor
psihologice şi a naturii mediului şi caracteristicilor personale necesare pentru a folosi aceste
tehnici în maniera cea mai eficientă. Simplitatea aparentă a tehnicilor comportamentale îi poate
face pe terapeuţii neavizaţi să elaboreze programe înţelese deficitar şi, în final, ineficiente.
Viziunea actuală, sprijinită de numeroase dovezi, este că în aplicarea aproape a tuturor tehnicilor
comportamentale ceea ce face un client între şedinţele terapeutice este elementul determinant
esenţial pentru succesul sau eşecul terapeutic. În trecut, terapeuţii petreceau foarte mult timp
„mergând pe străzi", însoţind clienţii ce sufereau de agorafobie. Ştim acum că acest lucru nu este
necesar, ci eventual poate fi dăunător, deoarece duce la dependenţa clientului de terapeut. „Tema
pentru acasă" dintre şedinţe este cea mai importantă parte a oricărui program. Natura acestei
teme pentru acasă va fi determinată în funcţie de problemele clientului şi prin selectarea
intervenţiei adecvate pe baza dovezilor.

Metode şi tehnici
Expunerea

3
 Aceasta este definită prin confruntarea terapeutică a stimulului ce provoacă teamă până la
momentul în care răspunsurile fizice, comportamentale şi cognitive la respectivul stimul ajung la
un nivel de obişnuinţă (au devenit reduse). Pentru a facilita acest proces psihologic, trebuie
observate unele principii-cheie. În primul rând, expunerea trebuie să fie prelungită. Frica nu se
reduce decât atunci când o persoană se confruntă cu ea suficient de mult. Dacă persoana rămâne
în contact cu stimulul ce provoacă frică expunerea prelungită va conduce la o reducere gradată a
fricii în timp.
Această expunere se află în contrast cu răspunsul de teamă/evitare prin care persoana
scapă de stimul atunci când acesta ajunge la un punct culminant, trecând printr-o reducere
temporară a fricii, dar fără o îmbunătăţire pe termen lung. Fiecare contact ulterior cu stimulul ce
provoacă teamă produce exact acelaşi răspuns de frică şi evitare. În acelaşi cadru de timp în care
paradigma de expunere produce o reducere a anxietăţii în timp, paradigma de abordare/evitare
duce la o continuare a aceluiaşi nivel de teamă.
Expunerea trebuie să fie repetată. Confruntarea ulterioară cu stimulul ce provoacă teamă
duce la reducerea fricii iniţiale şi la o reducere mai rapidă (deprindere) a răspunsului. Numărul
de şedinţe cu expunere repetată depinde de răspunsul individual şi este determinat de nivelele de
acomodare dintre şi din cadrul şedinţelor.
Un al treilea principiu al expunerii este că aceasta trebuie împărţită. Persoanele care se
tem de anumite situaţii sau obiecte pot de obicei să ierarhizeze nivelele de teamă. Apoi, aceştia
pot începe de la un nivel mai mic spre cel mai înalt, continuând după ce se acomodează cu itemii
ce provoacă un grad mai mic de teamă prin intermediul expunerii prelungite şi repetate.
Cea mai mare parte a acestei treceri gradate are loc între şedinţe. Pentru ca pacientul şi
terapeutul să decidă împreună în privinţa elementelor de expunere şi a vitezei progresului
efectuat, clientul monitorizează nivelele de anxietate folosind o scală simplă (de exemplu, 0-8 ;
0-100). Psihoterapeuţii comportamentali folosesc un jurnal de automonitorizare special şi după
fiecare expunere fac exerciţii, în special cele efectuate între şedinţe. Revizuirea acestor jurnale
reprezintă o parte importantă a fiecărei şedinţe de terapie.
Stimulii folosiţi în exerciţiile de expunere sunt aceia pe care clienţii i-au selectat ca fiind
cei mai adecvaţi şi de obicei sunt cei care cauzează cea mai ridicată anxietate. In general, sunt
alese situaţii şi obiecte din viaţa reală, considerate a fi cele mai eficiente. Ocazional, este posibil
să aveţi acces la exemple din viaţa-reală pentru stimulii ce provoacă teamă, iar în aceste
circumstanţe poate fi folosită şi expunerea imaginară.

4
 Putem vorbi despre două tehnici: a.tehnica implozivă şi b.tehnica expunerii. Ambele
principiul stingerii reacţiilor condiţionate de evitare a stimulilor anxiogeni şi sunt foarte utile în
terapia anxietăţii. Tehnicile seamănă între ele; diferenţa constă în aceea că, în cursul terapiei
implozive, pacientul se confruntă cu stimulul anxiogen în plan imaginar, în timp ce în cursul
tehnicii expunerii, se confruntă cu el în plan real. În cursul tehnicii implozive subiectului i se
cere să-şi imagineze situaţii care produc anxietate. Terapeutul, în loc să-l liniştească, manevrează
astfel situaţia, încât să producă o anxietate cât mai puternică. Prin expunere repetată la situaţiile
anxiogene, în condiţiile de securitate afectivă din cabinet, stimulii anxiogeni îşi pierd forţa. În
cazul confruntării reale, subiectul chiar este dus în acele locuri care creează anxietate.
Tehnica desensibilizării sistematice
Această tehnică a fost elaborate de Wolpe şi presupune învăţarea subiectului să se relaxeze şi
să se comporte într-un mod incompatibil cu apariţia anxietăţii. Pornind de la principiul că
modelele de comportament care au la bază anxietatea sunt doar răspunsuri condiţionate,
terapeutul îl va învăţa pe client să rămână calm şi relaxat în situaţiile anxiogene. Metoda
cuprinde următorii paşi:
 Învăţarea relaxării. Se realizează în primele şase şedinţe de psihoterapie. În forma
originală, se utilizează relaxarea progresivă a lui Jacobson (relaxarea musculara
progresivă care oferă acces clientului la obţinerea şi conştientizarea relaxării prin contrast
cu starea de tensiune musculară). Se poate folosi şi antrenamentul autogen Scultz, definit
ca autorelaxare concentrativă, rezultatul unei concentrări dirijate, selective asupra unor
funcţii si părţi ale corpului.
 Stabilirea ierarhiilor. Tot în cursul primelor şedinţe, se stabileşte o ierarhie a situaţiilor
anxiogene, pornind de la cea mai puţin anxiogenă până la cea mai anxiogenă. Ierarhia are
caracter individualizat şi conţine stimuli anxiogeni interni sau externi.
 Desensibilizarea. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare, i se cere să se
relaxeze cu ochii închişi, în timp ce terapeutul descrie diverse scene, începând cu unele
neutre şi mergând ascendent, până la cele înalt anxiogene. Pacientul aflat în relaxare este
solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut şi exerciţiul se încheie atunci
când acesta spune că simte anxietate. Tratamentul continuă până când pacientul reuşeşte
să rămână relaxat în timp ce-şi reprezintă scene care anterior îi trezeau o reacţie anxioasă
de amploare.

5
 Durata medie a unei şedinţe este de 25-30 minute şi şedinţele au loc de două-trei ori pe
săptămână. Un program complet de terapie durează de la câteva săptămâni la câteva luni.
Expunerea se face treptat la stimuli cu potenţial fobogen progresiv şi pacientul invaţă să producă
un răspuns comportamental incompatibil cu teama - relaxarea. Desensibilizarea sistematică
parcurge 3 paşi:
-antrenament în relaxarea musculară profundă;
-construcţia listelor ierarhice cu situaţiile anxiogene;
-expunerea la stimulii din listele ierarhice concomitent cu inducerea unei stări de relaxare.
Situaţiile în care tehnica nu s-a dovedit eficientă (Wolpe 1969): la subiecţii cu dificultăţi de
relaxare, cu abilităţi imaginative limitate sau atunci când ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt
irelevante.
Prevenirea răspunsului
Aceasta este o tehnică ajutătoare, folosită împreună cu expunerea pentru persoanele ce
suferă de anumite probleme ca rezultat al tulburării obsesiv – compulsive (TOC). Pe lângă faptul
că simt teamă şi evită stimulii ce provoacă anxietate (de exemplu, diverşi „contaminatori"),
persoanele ce suferă de TOC se implică în comportamente excesive, cum ar fi curăţenia şi
verificarea. Acestea servesc la reducerea sau neutralizarea anxietăţii cauzate de confruntarea cu
stimulii care provoacă teamă şi sunt similare cu comportamentul de evitare.
În mod evident, dacă expunerea este eficientă în cazul TOC, clienţii trebuie de asemenea
să înceteze comportamentele de neutralizare atunci când se află în contact cu situaţia sau obiectul
ce produce teamă. Prevenirea răspunsului se referă la încetarea voluntară a acestor
comportamente pe parcursul expunerii prelungite.
Principiul prevenirii răspunsului se aplică de asemenea la cererile formulate de clienţii ce
suferă de TOC în scopul „asigurării", lucru ce poate deveni excesiv şi, din nou, implică evitarea
sau fuga de anxietate (de exemplu, cereri repetate de la un client ce suferă de TOC pentru ca o
persoană să confirme faptul că a încuiat uşa de la intrare când a părăsit casa). Implicarea
partenerilor şi a membrilor familiei în repetarea răspunsului hotărât de comun acord pentru
prevenirea răspunsului de genul „Terapeutul dumneavoastră m-a informat că nu pot răspunde la
această întrebare" poate deveni necesară pentru a facilita expunerea prelungită fără neutralizare.
Din nou, în cazul expunerii imaginare, pentru ca aceasta să reuşească în cazul gândurilor
obsesive, trebuie să fie de asemenea însoţită de prevenirea răspunsului de neutralizare şi a
ritualurilor camuflate.

6
Automonitorizarea (de exemplu, păstrarea unui jurnal în cazul expunerii) reprezintă o tehnică
extrem de eficientă în sine, însă este cel mai adesea folosită pentru a estima eficienţa unei alte
tehnici. Asta include proceduri de control ale stimulului, cel mai adesea folosite pentru tulburări
în care controlul este slab exercitat, cum ar fi bulimia sau abuzul de alcool. Identificarea
semnalelor de pericol „individual" şi un precontrol al stimulilor pentru a reduce incidenţa acestor
semnale ajută clientul să controleze situaţia: să limiteze alimentaţia la anumite momente şi
locuri, să păstreze doar anumite alimente în casă etc. Cu toate că tehnicile comportamentale,
precum programarea meselor, sunt extrem de folositoare pentru tulburări ca bulimia, acestea sunt
de obicei însoţite de strategii cognitive pentru a ajuta clientul să se adreseze ipotezelor de bază
care iniţiază comportamentul respectiv.
Activarea comportamentală
Activarea comportamentală este folosită pentru a trata persoanele deprimate. În mod
teoretic, aceasta se bazează pe premisa contextualizată că depresia este rezultatul interacţiunii pe
două căi între un individ şi mediul lui şi că această interacţiune reprezintă locul cel mai potrivit
pentru a interveni în caz de depresie. Activarea comportamentală sub formă de programare a
activităţii este de obicei considerată în mod greşit parte a terapiei cognitive atunci când este
furnizată în fazele timpurii de tratament. în orice caz, activarea comportamentală are un motiv
teoretic puternic şi distinct, care respinge în mod explicit nevoia de a interveni direct în cogniţiile
pacientului.
La început, activarea comportamentală a fost dezvoltată de Lewinsohn (1974) şi colegii
săi pentru a creşte numărul de activităţi plăcute în cazul pacienţilor depresivi. Totuşi, o analiză
mai sofisticată a teoriei comportamentale privind depresia, efectuată de autori precum Jacobson
et al. (2001) şi Hopko et al. (2003b), a extins această tehnică pentru a include o analiză a
depresiei cu două procese. Acum este ştiut că atunci când oamenii sunt deprimaţi, abilitatea lor
de a simţi plăcere se reduce (anhedonia sau absenţa plăcerii la depresie), iar aceasta determină
persoanele respective să se retragă din activităţi ce anterior le făceau plăcere pe parcurs ce
acestea devin mai puţin consolidate pozitiv. In acelaşi timp, persoanele evită activităţi care pot să
fie chiar şi puţin neplăcute - de exemplu, contactul social. Acest proces de consolidare negativă
creşte posibilitatea unei viitoare evitări şi reduce chiar şi mai mult oportunitatea de a avea
experienţe pozitive.
Acest proces dual de consolidare negativă şi reducere a consolidării pozitive conduce la o
activitate extrem de redusă şi la o spirală descendentă a stării de spirit, tulburării psihice şi

7
cogniţiilor depresive, cele trei sisteme ale afectului identificate de către Lang (1979). Activarea
comportamentală este direcţionată spre tulburarea comportamentală pe ipoteza că, prin reducerea
evitării, se va ajunge la îmbunătăţiri ale aspectelor comportamentului, aspectelor psihologice şi
cognitive în cadrul depresiei.
Metoda modelarii presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile prin imitarea
altor persoane (terapeutul, părinţii, etc). Se foloseste cu succes în special la copiii mici şi la
persoanele cu deficienţe de natură cognitivă.
Mult mai rar folosite sunt tehnicile considerate neplăcute, adică cele care utilizează pedeapsa
sau nerecompensarea frustrantă. Psihoterapia aversivă se referă la înlăturarea modelelor
nedorite de comportament prin intermediul sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea
întăririlor cât şi administrarea de pedepse (de exemplu: şocuri electrice de mică intensitate).
Pedepsele sunt rareori eficiente ca metodă de tratament, lucru demonstrat de cercetările făcute pe
alcoolici, fumători, dependenţi de droguri, bulimici. Utilizarea şocurilor ca stimuli aversivi a
scăzut foarte mult datorită aspectelor etice şi faptului că noile comportamente dezirabile nu au
tendinţa să se generalizeze şi la alte situaţii asemănătoare.
Psihoterapia asertiva a fost utilizată atât ca metodă de desensibilizare, cât şi ca metodă de a
face faţă unor situaţii de viaţă.
Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de a acţiona în acele situaţii în care
oamenii trebuie să-şi exprime sentimentele, să-şi revendice drepturile şi sa spună nu atunci când
nu sunt dispuşi să facă un anumit lucru. La baza comportamentului asertiv trebuie să stea
convingerea persoanei că are dreptul să ceară ceea ce doreşte, respectându-şi propriile drepturi şi
pe cele ale celor din jur.
Un comportament asertiv este acel comportament care îi ajută pe oameni să acţioneze în
direcţia intereselor lor prin exprimarea directă şi onestă a gândurilor şi sentimentelor proprii.
(Alberti & Emmons, 1974; Longe & Jakubowski, 1976).
“Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de acţiune în acele situaţii în care
trebuie să ne exprimăm sentimentele, să ne revendicăm drepturile şi să spunem “nu” atunci când
nu suntem dispuşi să facem un anumit lucru.” (I. Holdevici, 2000).
Este utilă pentru persoanele cu dificultăţi de comunicare interpersonală datorate anxietăţii
reuşind să înveţe persoanele să îşi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. Acest
antrenament are loc mai întâi în cabinetul terapeutului şi apoi în mediul real de viaţă a clientului.

8
La bază, asertivitatea implică afirmarea şi susţinerea drepturilor personale atunci când cineva le
încalcă. Comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între două extreme: agresivitatea şi
supunerea.
Conduita non-asertivă sau submisivă presupune desconsiderarea propriilor drepturi şi
supunerea exagerată faţă de dorinţele şi nevoile celorlalţi. Cea mai mare problemă a acestor
persoane este că nu pot refuza cererile iraţionale. Ei au dificultăţi în a-şi exprima dezacordul şi
dezaprobarea faţă de ceilalţi şi să ceară lucruri pentru ei. Conform terminologiei caracteriale
aceste persoane pot fi caracterizate ca timide, ruşinoase, retrase, defensive. În cazul în care acesta
transmite celorlalţi un mesaj care reflectă nesiguranţa sa în legătură cu dreptul de a cere ceva,
aceştia din urmă vor avea tendinţa să-i desconsidere solicitarea. Deşi rădăcinile nonaservităţii nu
sunt cunoscute, ele par a se găsi în grija excesivă de a câştiga aprobarea socială din partea
celorlalţi. Totuşi această strategie nu are şanse de reuşită pentru că ea va atrage dispreţul mai
degrabă decât aprobarea celorlalţi.
Comportamentul agresiv este mai greu de diferenţiat de cel asertiv deşi diferenţa este
foarte simplă - comportamentul agresiv implică intenţia de a-l lovi pe celălalt, în timp ce
comportamentul asertiv nu include asemenea intenţii. Problema în viaţa reală este că uneori cele
două se pot suprapune. Oamenii devin frecvent agresivi cu ceilalţi în timp ce îşi susţin drepturile
(în timpul aserţiunii). Provocarea este a fi asertiv şi sigur pe sine, fără a merge prea departe şi a
deveni agresiv inutil. Persoanele agresive sunt insensibile faţă de sentimentele şi drepturile
celorlalţi şi încearcă să oţină ceea ce doresc prin utilizarea constrângerii şi intimidării. Recurgând
la forţă, aceşti subiecţi reuşesc să creeze pretutindeni conflicte şi animozităţi, determinându-i pe
ceilalţi să adopte un comportament defensiv sau să treacă la luptă deschisă.
Există şi indivizi care nu-şi manifestă în mod deschis agresivitatea, ei comportându-se
într-o manieră pasiv-agresivă şi opunând o rezistenţă indirectă la solicitările celorlalţi. O
persoană este caracterizată de F. Lelord şi C. Andre (1988) astfel: manifestă rezistenţă la
exigenţele celorlalţi, atât în domeniul profesional cât şi în viaţa personală, discută excesiv de
mult ordinele, critică figurile autorităţii, într-un mod ocolit “tărăgănează” lucrurile, este
intenţionat ineficientă, stă îmbufnată, “uită” anumite lucruri, se plânge că ar neînţeleasă ori
desconsiderată, sau că este rău tratată. Acest gen de comportament este ineficient, pentru că
generează ostilitate şi resentimente în rândul celorlalţi şi, datorită acestei atitudini din partea
celor din jur, persoanele respective obţin rareori ceea ce vor.

9
 O altă variantă a comportamentelor non-asertive este reprezentată de stilul manipulativ.
Persoanele caracterizate prin acest mod de comportament obţin ceea ce vor deoarece îi determină
pe ceilalţi să simtă vinovăţie sau compasiune faţă de ei, pozând în victime sau în martiri. Metoda
manipulativă funcţionează numai în situaţiile în care persoana vizitată nu realizează ce se
petrece.
“Spre deosebire de metodele de comportament descrise anterior, comportamentul asertiv
implică solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă,
deschisă, care nu urmăreşte să nege, să atace sau să-i manipuleze pe ceilalţi. Această atitudine
presupune respect şi consideraţie faţă de propria persoană şi faţă de cei din jur.” (I. Holdevici,
2000).
Antrenamentul asertiv a fost introdus de Andrew Salter. După Forsyth, antrenamentul
asertiv este un program de dezvoltare, care se desfăşoară individual sau în grup şi care urmăreşte
dezvoltarea abilităţilor de exprimare a sentimentelor, de respingere sau modificare a credinţelor
iraţionale.
Scopurile antrenamentului asertiv au fost enunţate ca fiind:
 conştientizarea de către subiect a drepturilor sociale ce îi revin;
 operarea diferenţei dintre nonasertivitate şi asertivitate
 dezvoltarea unor deprinderi verbale şi nonverbale.
Antrenamentul asertiv are la bază trei principii:
I. Atunci când cineva face ceva bun pentru tine, trebuie să faci ceva bun pentru el.
II. Dacă oamenii fac ceva rău în defavoarea ta şi nu conştientizează că au un comportament
indezirabil, trebuie să le întorci şi celălalt obraz, depăşindu-ţi furia, tolerându-le
imaturitatea şi discutând cu ei cu altă ocazie.
III. Atunci când cineva îţi face rău şi după ce încerci de două ori să rezolvi problema cu acea
persoană şi nu obţii nici o schimbare în comportamentul său, trebuie să-i provoci o
fustrare sau un discomfort egal dar fără furie, fără să te simţi vinovat, fără compasiune
exagerată, fără frică de reacţia sa, fără frică de durere fizică sau de problemele financiare
care ar putea apărea.
Într-un program de antrenament asertiv primul pas presupune înţelegerea naturii
asertivităţii. Diferenţele pot fi conceptualizate în termeni de cum se comportă oamenii faţă de
propriile drepturi şi faţă de drepturile celorlalţi. Persoanele pasive îşi sacrifică propriile drepturi.

10
Persoanele agresive tind să ignore drepturile celorlalţi. Persoanele asertive iau în considerare atât
drepturile proprii cât şi ale celorlalţi.
Al doilea pas presupune monitorizarea propriului comportament asertiv. Pentru
majoritatea oamenilor, asertivitatea variază de la o situaţie la alta. Cu alte cuvinte, ei pot fi foarte
asertivi în anumite situaţii şi timizi în altele. De aceea, după înţelegerea naturii asertivităţii, se
impune monitorizarea comportamentului şi identificarea acelor situaţii caracterizate de
nonasertivitate.
Al treilea pas îl constituie modelarea comportamentului asertiv. Odată identificate
situaţiile nonasertive este necesară observarea unei persoane care se comportă asertiv în aceste
situaţii şi imitarea respectivului comportament. Acest lucru este recomandat atât pentru că astfel
se învaţă modul de comportare în situaţii dificile cât şi pentru că se observă recompensele pentru
un comportament asertiv ceea ce va întări tendinţele spre asertivitate.
După modulare urmează punerea în practică a comportamentului asertiv. Punerea în
practică poate lua forme diferite, fie reprezentarea vizuală a unor anumite situaţii şi a modului de
comportament adecvat situaţiei respective, fie jocul de rol apelând la un terapeut sau la un
prieten. Apoi urmează transferul respectivelor comportamente în situaţia reală.
Ultimul şi cel mai important pas îl constituie adoptarea unei atitudini asertive.
Majoritatea programelor de antrenament asertiv impun învăţarea anumitor răspunsuri pentru
situaţii specifice. Totuşi, unii experţi ca Shoemaker, Satterfield au subliniat faptul că, din
nefericire, situaţiile reale nu sunt în totalitate acoperite de cele descrise în cărţi. Prin urmare mult
mai important decât învăţarea anumitor răspunsuri, îl reprezintă însuşirea unei noi atitudini care
să exprime ideea că nu te mai vei lăsa dat la o parte de ceilalţi. Deşi majoritatea programelor nu
menţionează explicit atitudinea, ele o formează totuşi indirect şi această atitudine care este
crucială pentru însuşirea comportamentului asertiv.
Bourne (1995) prezintă un model de antrenament asertiv în patru trepte. (I. Holdevici,
2000):
1. Formarea comportamentului asertiv non – verbal. Acest comportament presupune:
 Persoana asertivă trebuie să privească interlocutorul drept în ochi când i se adresează.
Orientarea privirii în jos sau spre lateral indică nesiguranţa în legătură cu ceea ce solicită.
Conduita diametral opusă, şi anume fixarea interlocutorului cu privirea are de asemenea
efecte negative, pentru că îl poate pune pe acesta într-o poziţie defensivă.

11
 Adoptarea unei posturi care să exprime deschiderea. Astfel, dacă subiectul este aşezat, el
nu trebuie să-şi încrucişeze picioarele şi braţele şi nici să ţină trunchiul aplecat. În cazul
în care stă în picioare, este indicat să menţină o poziţie dreaptă, sprijinindu-se pe ambele
picioare.
 Subiectul care comunică trebuie să se plaseze drept în faţa interlocutorului şi să nu facă
mişcări care ar sugera retragerea.
 Interlocutorul trebuie tratat cu calm. În cazul în care persoana este nervoasă, este de dorit
să se descarce în altă parte.
2. Recunoaşterea propriilor drepturi şi efectuarea unor exerciţii de luptă pentru
obţinerea acestora. Bourne prezintă o listă a drepturilor unui adult pe care mulţi se pare
că le uită din cauza educaţiei sau a experienţelor de viaţă trăite anterior.
Lista drepturilor personale
1) Am dreptul să solicit ceea ce doresc.
2) Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face faţă.
3) Am dreptul să-mi exprim sentimentele, pozitive sau negative.
4) Am dreptul să-mi schimb opiniile.
5) Am dreptul să comit greşeli şi să nu fiu totdeauna perfect.
6) Am dreptul să mă conformez propriilor mele sisteme de norme şi valori.
7) Am dreptul să spun “nu” la tot ceea ce mi se pare că nu sunt pregătit să fac, este
periculos sau îmi încalcă normele şi valorile.
8) Am dreptul să-mi stabilesc propriile sisteme de priorităţi.
9) Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acţiunile,
sentimentele şi problemele celorlalţi.
10) Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlaţi.
11) Am dreptul să mă supăr pe o persoană la care ţin.
12) Am dreptul să fiu eu însumi.
13) Am dreptul să mă simt speriat şi să spun acest lucru celorlalţi.
14) Am dreptul să spun “nu ştiu”.
15) Am dreptul să nu prezint scuze şi să nu-mi motivez comportamentul.
16) Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile mele sentimente.
17) Am dreptul să-mi satisfac propriile trebuinţe în timpul şi în locurile pe care le
consider potrivite.

12
 18) Am dreptul să mă distrez şi să fiu frivol.
19) Am dreptul să fiu mai sănătos decât cei din jurul meu.
20) Am dreptul să mă aflu într-o ambianţă în care nu se abuzează de persoana mea.
21) Am dreptul să-mi fac prieteni şi să mă simt bine în preajma celorlalţi.
22) Am dreptul să mă schimb şi să evoluez.
23) Am dreptul la respect din partea celorlaţi faţă de propriile nevoi şi dorinţe.
24) Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă şi plină de respect.
25) Am dreptul să fiu fericit.
3. Conştientizarea propriilor sentimente, dorinţe şi trebuinţe
Este dificil ca o persoană să devină asertivă dacă nu-şi dă seama ce simte, ce doreşte şi ce
nu doreşte. Comportamentul asertiv presupune ca subiectul să spună deschis ce simte şi ce
anume doreşte. Este greşită presupunerea că ceilalţi ştiu ceea ce doreşte el, fiind necesar să-şi
exprime clar dorinţele pentru că ceilalţi oameni nu au posibilitatea să citească gândurile.
4. Exersarea răspunsurile asertive
 Descrierea problemei
Subiectului i se cere o descriere exactă a situaţiei care îl supără. Aceasta trebuie să cuprindă atât
referiri la persoana care îi crează probleme (cine), perioada când are loc interacţiunea
disfuncţională (când), ce anume îl supără, cum consideră că ar putea rezolva situaţia, temerile
legate de punerea în acţiune a comportamentului asetiv, cât şi obiectivele vizitate în situaţia
respectivă.
 Declanşarea răspunsului asertiv
O dată definită situaţia, urmează elaborarea răspunsurilor asertive, care se realizează în
mai multe etape:
 Evaluarea drepturilor personale în cadrul situaţiei date;
 Precizarea perioadei de timp în care subiectul doreşte să se producă
schimbarea;
 Interlocutorul trebuie informat cu exactitate care este problema şi care sunt
consecinţele acesteia asupra persoanei în cauză;
 Subiectul trebuie să-şi exprime clar şi sentimentele legate de situaţia
creată, solicitările efectuate la schimbarea dorită şi consecinţele rezolvării problemei
pentru ambele părţi;

13
  Nu se acceptă sub nici o formă ca subiectul să se scuze atunci când solicită
ceva. Astfel, aceasta nu trebuie să spună “vă rog să mă iertaţi că abuzez de timpul
dumneavoastră, dar aş dori să ...”, ci doar “aş dori să ...”. În cazul în care
interlocutorul reacţionează agresiv, critic sau sarcastic, solicitarea trebuie repetată cu
calm şi fermitate;
 Pentru o obţine rezultatul dorit este necesar ca subiectul să solicite, nu să
comande sau să impună ceva altei persoane. Impunerea şi comanda reprezintă moduri
agresive de comportament care se bazează pe supoziţia falsă a subiectului că
totdeauna are dreptate şi că cele solicitate i se cuvin;
 Este indicat să se negocieze în mod deschis şi să fie expuse câştigurile
obţinute de ambele părţi în cazul în care partenerul cooperează.
Un alt aspect important al comportamentului asertiv constă în capacitatea de a refuza o
solicitare ce contravine propriilor dorinţe şi nevoi. Pentru situaţiile mai dificile Bourne sugerează
parcurgerea următoarelor etape (I. Holdevici, 2000):
 repetarea solicitării pentru ca interlocutorul să fie încredinţat că s-a înţeles despre ce este
vorba;
 prezentarea motivelor refuzului;
 exprimarea refuzului;
 propunerea unei alternative convenabile pentru ambele părţi.
Există şi o serie de îndrumări pentru persoanele ce nu pot spune nu.
 Clientul trebuie să-şi acorde un răgaz. Ex: “o să-ţi comunic răspunsul meu la sfârşitul
săptamânii”.
 Subiectul nu trebuie să se scuze în mod exagerat pentru că poate determina interlocutorul
să facă presiuni.
 Se cere precizarea motivelor refuzului, să spună ce va face si ce nu va face pentru
celălalt. Ex: “te duc cu maşina la serviciu dacă vei fi în fata blocului la ora 8”.
 Utilizarea limbajului non-verbal asertiv şi evitarea culpabilităţilor inutile.
In majoritatea cazurilor, comportamentul asertiv duce la obtinerea rezultatelor scontate.
Există şi situaţii când interlocutorul evită să răspunda solicitarilor, punând in acţiune tot felul de
mecanisme: schimbarea subiectului; reacţii excesiv de înacărcate emoţional; glume pe seama

14
solicitarii; tentaţia de a-l culpabiliza pe solicitant; criticarea solicitării; formularea unor întrebari
legate de legitimitatea cererii; solicitarea de motive care să justifice solicitarea.
Antrenamentul asertiv propune şi o serie de tehnici de contracarare a manipularii:
 tehnica discului stricat: implică repetarea de mai multe ori a solicitarii pe un ton calm şi
direct. Se utilizeaza cînd dorim să facem / să nu facem un lucru, dar ne simţim prinşi în
capcana perseverenţei celuilalt.
 tehnica dezamorsării: se utilizeaza atunci când avem de-a face cu o persoană care ne critică
frecvent şi constă în acceptarea parţiala a criticii. Subiectul trebuie să fie de acord cu anumite
laturi ale criticii, fara sa devina sarcastic sau defensiv. Interlocutorul nu va mai avea tendinţa
de a discuta contradictoriu, evitandu-se astfel escaladarea conflictului.
 tehnica focalizarii discuţiei de la conţinut la proces: aceasta insemnând schimbarea
subiectului discuţiei, focalizând demersul de pe conţinut pe ceea ce se petrece între parteneri.
Daca o persoana răspunde la o solicitare asertivă în orice alt mod decât prin ascultare sau
răspuns calm (ex: se înfurie, râde, spune ceva ce nu are legătură cu subiectul), este indicată
schimbarea focalizarii şi abia apoi revenirea la solicitarea adresată.
 tehnica amânării: se utilizeaza atunci când cineva ripostează la o solicitare asertivă
declanşând o reacţie emoţională (plâns, furie). În cazul în care este vorba de o persoană
apropiată, este indicat să o lasăm să se descarce. Persoanele aflate într-o stare emotională nu
pot fi atente la solicitare, aşa încât se amână cererea.
 întrebarile cu continut asertiv: atunci când o persoană ne atacă pentru că am facut o solicitare
asertivă, atacul poate fi contracarat întrebând interlocutorul de ce cererea l-a supărat atât de
mult.
Pentru a obţine un comportament asertiv este necesară dezvoltarea anumitor abilităţi de
ascultare şi exprimare cum ar fi, de pildă, abilitatea de a-l asculta pe celălalt şi de a negocia o
formulă de compromis care poate satisface ambele părţi.
Comportamentul asertiv nu garantează succesul dar măreşte semnificativ şansele de reusită.

15