1.

3 SCHIZOFRENIA

1.3.1 DEFINIŢIA SCHIZOFRENIEI:

Schizofrenia este o boală psihică gravă ( sau grup de boli ), caracterizată prin disocierea
psihicului, a contactului cu realitatea şi sensibilitaţii emoţionale. Este o boală mintală
caracterizată prin pierderea contactului cu realitatea ( psihoză ), halucinaţii ( de obicei pacientul
aude voci ), iluzii ( idei false legate de realitate ), gândire anormală, atrofie emoţională.

1.3.2 CLASIFICARE
Unii cercetători consideră că schizofrenia este o singură boală, în timp ce alţii consideră
că este un sindrom ( o asociere de simptome ) determinat de numeroase boli diferite. Au fost
definite mai multe subtipuri de schizofrenie, în încercarea de a clasifica pacienţii în grupe
distincte. Însă la acelaşi pacient, subtipul bolii poate varia de la o perioadă la alta.
a) Schizofrenia paranoidă: se caracterizează prin iluzii sau halucinaţii auditive;
vorbirea dezorganizată şi tulburările emoţionale sunt mai puţin pregnate.
b) Scizofrenia hebefrenică sau dezorganizată: debutează în adoleşcenţă sau la adultul
tânăr. Este dominată de simptome fizice, cum ar fi imobilitatea, activitatea motorie excesivă şi
adoptarea unor posturi bizare.
c) Schizofrenia catatonică: se caracterizează prin tulburări motorii. Această ultimă
formă este, rară. În general, schizofrenia-dar nu obligatoriu-are o evoluţie progresivă.
d) Schizofrenia cu debut tardiv: afecţiune mintală, odinioară cunoscută sub
denumirea de parafrenie, caracterizată prin iluzii sistematice şi de cele mai multe ori halucinaţii
auditive, dar fără orice alt simptom de boală psihică. Este caracteristică persoanelor în vârstă dar
se poate întâlni şi la cele cu impedimente auditive severe.

1.3.3 CAUZE
Nu se ştie exact care sunt cauzele schizofreniei, însă cercetările actuale sugerează că este
vorba de o combinaţie între factori ereditari şi de mediu. Fundamentali sunt însă factori
biologici şi nu abuzurile părinţilor sau mediul de viaţă. Persoanele care au un părinte sau un frate
cu schizofrenie au un risc de aproximativ 10 % de a dezvolta boala, în comparaţie cu riscul de
1% în populaţia generală. La gemenii identici, riscul de a dezvolta schizofrenia în cazul unui
frate bolnav este de 50 %. Aceste statistici scot în evidenţă importanţa factorului ereditar.
Alte cazuri includ probleme produse înainte, în timpul, sau după naştere, cum ar fi
infecţia gripală a mamei în trimestrul 2 de sarcină, deprivarea de oxigen în timpul naşterii,
greutatea mică la naştere şi incompatibilitatea de grup sanguin între mamă şi făt.
 1.3.4 ETIOLOGIE
Prezentările simptomatologice şi prognostice ale schizofreniei sunt atât de heterogene
încât nici un factor etiologic nu poate fi considerat cauzator. Modelul etiologic cel mai frecvent
utilizat este modelul stres/diateză, potrivit căruia persoana care se îmbolnăveşte de schizofrenie
are o vulnerabilitate biologică specifică, sau diateza, care este declanşată de stres şi conduce la
simtomele schizofreniei.
Stresurile respective pot fi:
- genetice
- biologice si psihosociale
- de mediu
Genetica:
Au fost propuse atât teorii poligenetice, cât şi cu gena unică deşi nici una din aceste teorii
nu au fost definitiv substanţiate, teoria poligenică pare mai compatibilă cu prezentarea
schizofreniei. Se poate spune fără exagerare că ereditatea joacă un rol formativ în toate
caracterele normale şi patologice, psihice şi somatice ale indivizilor, numai că ponderea ei
variază de la o contribuţie exclusivă până la una foarte redusă. Astfel tulburarea poate să fie
transmisă de doi părinţi normali şi se poate prezenta de la foarte severă la mai puţin severă.
Persoanele afectate mai sever au un număr mai mare de rude bolnave decât persoanele uşor
afectate. Riscul descreşte pe măsură ce numărul de gene moştenite este mai mic. Tulburarea este
prezentă atât pe linie familială, maternal cât şi paternă.
Consanguinitatea:
Incidenţa familială este mai ridicată decât în populaţia generală iar concordanta la
gemenii monozigoţi este mai mare decât la gemenii dizigoţi.
Monozigoţii sunt genotipic identici, cei dizigoţi au în comun tot atâtea gene cât au fraţii
obişnuiţi. Interesant sunt de studiat gemenii monozigoţi crescuţi separaţi de la o vârstă fragedă şi
există un număr este adevărat mic, de gemenii crescuţi precoce separat, suferind unul sau ambii
de o boală mentală.
Gemenii ne furnizează următoarele informații:
a) dacă procentul monozigoţilor concordanţi (adică în care unii membrii ai perechii sunt
afectaţi) este subunitar, înseamă că factorii genetici, chiar dacă joacă un rol, produc însă,
caracterul respectiv numai în conjuncţie cu factorii mezologici. Comparând rata concordanţei la
monozigoţi versus dizigoţi se poate stabili printr-o formulă simplă eritabilitatea trăsăturii
respective ce poate fi calculate de altfel şi prin compararea frecvenţei trăsăturii la diverse grade
de rude.
 b) studiul perechilor monozigoţi discordante ne-ar putea lămurii asupra configuraţiei
contribuţiei etiologice negenetice, dacă am proceda la o minuţioasă studiere a biografiei lor
(psihologica socială biologică).
Studiul adoptaţilor:
Relaţiile adoptat-adoptator nu au calitatea efectivă a celor dintre părinţii naturali şi copiii
lor, ceea ce ar putea predispune la o structurare particulară a personalităţii adoptatului, dar
această obiecţie nu poate explica de ce riscul la adoptaţi este homotipic cu afecţiunea părintelui
biologic.
Schizofrenia nu este o tulburare sex-linkata, în termenii riscului, nu are importanţă care
din părinţi are tulburarea. Prevalenţa schizofreniei este mai mare la părinţii biologici ai
schizofrenicilor adoptaţi, faţă de prevalenţa la părinţi adoptivi. Ratele schizofreniei nu sunt mai
mari la copii procreaţi de părinţi neafectaţi, dar crescuţi de un părinte schizofrenic.
Biologie:
- Ipoteza noradrenalinică: nivelurile crescute ale noradrenalinei în schizofrenie duc
la sensibilizarea crescută faţă de inputurile senzoriale.
- Ipoteza dopaminică: simptomele schizofrenice pot să fie rezultatul activităţii
dopaminice limbice crescute şi al activităţii dopaminice frontale descrescute.
- Ipoteza G.A.B.A: descreşterea activităţii G.A.B.A rezultă în creşterea activităţii
dopaminice.
- Ipoteza serotoninică: la unii pacienţi schizofrenici cronici metabolismul serotoninei
este anormal, raportându-se atât hiper cât şi hiposerotoninemie. Cercetările asupra tulburărilor
dispoziţiei au implicat activitatea serotoninică în geneza comportametelor suicidare şi impulsive,
care sunt, prezente şi la pacienţii schizofrenici.
- Ipoteza glutamatului: hipofuncţia receptorilor de tip glutamat cauzează atât
simtome pozitive cât şi simptome negative.
- Teorii de neurodezvoltare si neurodegenerative: există dovezi asupra migrării
neuronale anormale în cursul celui de-al doilea trimestru al dezvoltării al dezvoltării fetale.
Funcţionarea neuronală anormală în adoleşcenţă duce la apariţia simptomelor schizofreniei.
Psihosocial si mediu:
Factorii familiali: pacienţii ale căror familii cu niveluri ridicate ale emoţiei
exprimate au rate de recădere mai ridicate decât aceia ale căror familii au niveluri joase
ale emoţiei exprimate. Emoţiile exprimate au fost definite drept orice comportament (verbal)
excesiv de implicat, intruziv, indiferent dacă este ostil şi critic sau controlator şi infantilizant.
Disfuncţia familială este o consecinţă şi nu o cauză a schizofreniei.
- Alte probleme psihodinamice: înţelegerea stresorilor psihosociali şi de mediu care
sunt specifici la fiecare pacient dat are o importanţă crucială. Cunoaşterea stresurilor psihologice
şi de mediu cu cel mai mare potenţial de declanşare al decompensărilor psihotice ale fiecărui
bolnav ajută să se adreseze acestor chestiunii în mod suportiv şi pe parcursul procesului
respectiv, să ajute pacientul să se simtă şi să rămână într-o poziţie de mai mult control.
- Teoria infecţioasă: argumentele în favoarea unei etiologii virale lente includ
modificările neuropatologice concordante cu prezenţa în antecedente a unor infecţii: glioza,
cicatrici gliale, prezenţa anticorpilor antivirali. În ser şi în LCR la unii bolnavi. Frecvenţa
crescută a complicaţiilor perinatale şi sezonalitatea datelor naşterii pacienţilor pot, de asemenea
să susţină o teorie infecţioasă.

1.3.5 SIMPTOMATOLOGIE
Simptomele pot fi declanşate sau agravate de stres, de exemplu de evenimente cotidiene
stresante. Consumul de droguri, cum ar fi marijuana, poate de asemenea declanşa sau agrava
simptomele. În general, simptomele de schizofrenie se încadrează în 3 categorii: simptome
pozitive ( fără deficit ), simptome negative (cu deficit ) şi afectare cognitivă. Un pacient poate
prezenta simptome aparţinând la unul, doua sau toate grupurile.
a) Simptomele pozitive:
Includ iluzii, halucinaţii, tulburări de gândire şi comportamente neobişnuite. Iluziile
reprezintă idei greşite care de obicei derivă din interpretarea eronată a percepţiilor sau
experienţelor. De exemplu, persoanele cu schizofrenie pot avea iluzii de persecuţie, considerând
că sunt supravegheate, urmărite, sau spionate. Pot avea iluzii de referinţă, considerând că diferite
pasaje din cărţi ori ziare, sau versurile anumitor cântece fac referire directă la ele. De asemenea,
pot prezenta iluzii referitoare la gândire, considerând că ceilalţi le pot citi gândurile, că gândurile
lor sunt transmise celorlalţi sau că gândurile şi impulsurile pe care le au le sunt impuse de către
factori extrinseci. Pot fi prezente halucinaţii auditive, vizuale, olfactive, gustative sau tactile, însă
halucinaţiile auditive sunt cele mai frecvente. Pacienţii pot ,, auzi “ voci care le comentează
comportamentul, discută între ele, sau fac observaţii critice şi abuzive. Tulburările de gândire se
referă la gândirea dezorganizată, care devine evidentă atunci când pacientul vorbeşte fără sens,
trece de la un subiect la altul fără nici o legătură, sau nu poate urmării firul discuţiei. Vorbirea
poate fi numai uşor dezorganizată, sau complet incoerentă şi incomprehensibilă.
Comportamentul bizar poate fi copilăresc, agitat, sau inadecvat din punct de vedere al aspectului,
igienei şi conduitei. Catatonia este o formă extremă de comportament neobişnuit, în care
pacientul îşi menţine postura rigidă şi rezistă la eforturile de a fi mutat, sau din contră, prezintă
activitate motorie spontană şi neorientată.
b) Simptomele negative:
Simptomele negative de schizofrenie includ atrofia emoţională, limitarea vorbirii,
anhedonie şi comportament asocial. Atrofia emoţională reprezintă limitarea emoţiilor pe care
pacientul le poate trăi. Faţa este imobilă; evită privirile celorlalţi şi nu manifestă expresivitate
emoţională. Evenimentele care în mod normal determină o persoană să râdă sau să plângă nu
produc nicio reacţie. Limitarea vorbirii este determinată de reducerea gândirii. Răspunsurile la
întrebări sunt limitate, uneori la unul-doua cuvinte, creând impresia de gol interior. Anhedonia
reprezintă diminuarea capacităţii de a resimţi plăcere; pacientul manifestă interes redus pentru
activităţile care în trecut îl atrăgeau şi petrece mult timp desfăşurând activităţi fără sens.
Comportamentul asocial se referă la lipsa de interes pentru relaţiile cu alte persoane. Aceste
simptome negative sunt frecvent asociate cu diminuarea motivaţiei şi dispariţia dorinţei de a
urmări un anumit scop.
c) Afectarea cognitivă:
Este reprezentată de dificultăţi de concentrare, reamintire, organizare şi rezolvare a
problemelor. Unii pacienţi nu se pot concentra suficient de mult pentru a citi, a urmării ideea
unei povestiri, film sau serial, ori pentru a respecta anumite indicaţii. Alţii sunt incapabili să
ignore factorii de distragere a atenţiei, sau rămân focalizaţi asupra unei singure sarcini. În
consecinţă, devin imposibile activităţile care necesită atenţie la detalii, respectarea unor decizii.

1.3.6 DIAGNOSTIC
Nu există nici un test prin care se poate stabili diagnosticul efinitive de schizofrenie.
Acesta se realizează de către medic pe baza unei evaluări complete a istoricului personal şi a
simptomelor. Pentru a se pune diagnosticul de schizofrenie, este necesar ca simptomele să fie
prezente cel puţin 6 luni şi să se asocieze cu deteriorarea semnificativă a capacităţii funcţionale
la slujbă, şcoală sau în societate. Informaţiile obţinute de la membrii familiei, prieteni, sau
profesori sunt importante pentru a determina momentul debutului bolii.
Se efectuează frecvent analize de laborator pentu a exclude abuzul de substanţe sau o
boală organică-medicală, neurologică, sau endocrină-care pot determina manifestări similare cu
cele din psihoză. Astfel de boli sunt tumorile cerebrale, epilepsia de lob temporal, afectarea
tiroidiană, bolile autoimune, boala Hunting-ton, bolile hepatice şi efectele secundare ale
medicamentelor. Uneori trebuie efectuate investigaţii pentru a se vedea dacă pacientul a luat
droguri.
 Indivizii cu schizofrenie au anomalii cerebrale care pot fi vizualizate cu ajutorul
tomografiei computerizate sau a rezonanţei magnetice nucleare. Însă aceste anomalii nu sunt
suficient de specifice pentru a se stabili diagnosticul de schizofrenie.

1.3.7 PROGNOSTIC
Respectarea tratamentului este deosebit de importantă la aceşti pacienţi. În absenţa
tratamentului medicamentos, 70-80% dintre ei prezintă recurenţe ale simptomelor in cursul
primului an de la stabilirea diagnosticului. Tratamentul continuu reduce rata de recurenţă la 20-
30% şi poate ameliora simptomele semnificativ la majoritatea pacienţilor. După externarea din
spital, dacă tratamentul pentru schizofrenie nu este urmat, probabilitatea de reinternare în cursul
anului următor este deosebit de ridicată; urmarea tratamentului conform indicaţiilor reduce foarte
mult necesitatea internării.
Deşi tratamentul medicamentos conferă beneficii, jumătate dintre persoanele cu
schizofrenie nu iau medicamentele recomandate. Unele nu recunosc faptul că sunt bolnave şi
opun rezistenţă la tratament. În alte situaţii, efectele secundare neplăcute ale medicamentelor
sunt cele care contribuie la decizia de întrerupere a tratamentului. Tulburările de memorie, lipsa
de organizare, sau pur şi simplu lipsa banilor reprezintă alţi factori care afectează calitatea
terapiei medicamentoase.
Ameliorarea aderenţei la tratamentul medicamentos creşte cel mai mult atunci când se
intervine specific asupra factorilor limitanţi prezenţi la fiecare pacient. Dacă principala problemă
este reprezentată de efectele secundare ale medicamentelor, atunci schimbarea tratamentului
poate fi de ajutor. Relaţiile de încredere pe care pacientul le stabileşte cu medicul şi cu alţi
terapeuţi sunt importante pentru ca indivizii cu schizofrenie să accepte mai uşor boala de care
suferă şi să recunoască faptul că trebuie să adere la tratamentul prescris.
Prognosticul bolii este variabil pe termen lung. În general, o treime dintre pacienţi
prezintă ameliorare variabilă, cu recăderi intermitente şi tulburări funcţionale reziduale, iar o
treime dezvoltă incapacitate severă permanentă. Factorii asociaţi cu prognosticul mai bun sunt
debutul brusc al bolii, debutul la vârstă avansată, realizările şi deprinderile personale ale
pacientului, obţinute înainte de îmbolnăvire şi un subtip pozitiv al bolii (fără deficite). Factorii
asociaţi cu un prognostic slab sunt debutul la vârstă tânără, statut social şi profesional scăzut
înainte de îmbolnăvire, istoric familial de schizofrenie şi un subtip negativ al bolii ( cu prezenţa
unor deficite ). Aproximativ 10% dintre pacienţii cu schizofrenie se sinucid.

1.3.8 TRATAMENT
 Scopurile generale ale tratamentului sunt reducerea severităţii simptomelor psihotice,
prevenirea recurenţei episoadelor simptomatice şi a deteriorării funcţionale asociate şi asigurarea
unui suport adecvat, astfel încât pacienţii să poată funcţiona la cel mai înalt nivel posibil.
Principalele trei componente ale tratamentului sunt medicamentele antipsihotice, activităţile de
reabilitare şi suport comunitar şi psihoterapia.
a) Medicamentele antipsihotice:
Medicamentele pot fi eficace în diminuarea sau eliminarea completă a simptomelor, cum
ar fi iluziile, halucinaţiile şi tulburările de gândire. După dispariţia manifestărilor imediate,
continuarea tratamentului cu antipsihotice reduce substanţial probabilitatea recurenţelor. Din
nefericire, medicamentele antipsihotice au efecte secundare semnificative, care includ sedare,
rigiditate musculară, tremor, câştig ponderal şi agitaţie. De asemenea, pot determina dischinezie
tardivă, o boală manifestată prin mişcări involuntare, de obicei caracterizată prin strâmbarea
buzelor şi a limbii, sau prin contorsionări ale membrelor.
b) Programele de reabilitare şi activităţile de suport comunitar:
Activităţile de suport comunitar, cum ar fi învăţarea unei meserii, au rolul de a-i ajuta pe
pacienţi să capete unele deprinderi care să-i ajute să supravieţuiască în comunitate. Aceste
deprinderi le permit celor cu schizofrenie să muncească, să meargă la cumpărături, să se
îngrijească singuri, să îşi îngrijească domiciliul şi să se înţeleagă cu ceilalţi. Deşi în timpul
episoadelor severe de recădere poate fi necesară spitalizarea, iar atunci când pacientul reprezintă
un pericol pentu el şi pentru ceilalţi este necesară spitalizarea forţată, scopul general al
tratamentului este ca individul cu schizofrenie să poată în final să trăiască în comunitate. În
vederea atingerii acestui scop, unii pacienţi trebuie să trăiască într-un loc unde pot fi
supravegheaţi şi în care cineva să se asigure că îşi respectă tratamentul.
Unele persoane cu schizofrenie nu pot trăi independent, fie de obicei au simptome severe
şi persistente, fie pentru că nu posedă deprinderile necesare pentru a trăi în comunitate. Acestea
necesită de obicei îngrijire permanentă într-un mediu sigur şi suportiv.

c) Psihoterapia:
În general, scopul terapiei este formarea unor relaţii de colaborare între pacient, familie şi
medic. În acest fel pacientul poate învăţa să îşi înţeleagă şi să îşi îngrijească boala, să ia
medicamentele antipsihotice conform reţetei şi să facă faţă situaţiilor stresante care agravează
afecţiunea. Adeseori, stabilirea unei relaţii de încredere între medic şi pacient reprezintă factorul
determinant major al succesului tratamentului. Psihoterapia reduce simptomele în unele cazuri şi
ajută la prevenirea recăderilor în altele.
 1.3.9 Educaţie pentru sănătate
Recuperarea bolnavilor de schizofrenie este un proces foarte complex.
În recuperarea bolnavilor schizofrenici un loc central îl au o serie de parametrii
legaţi de:
- Continuitate
- Accesibilitate
- Comprehensibilitate din partea familiei şi comunităţii
Tratamentul raţional al schizofreniei în acceptuirea modernă a noţiunii implică unele
condiţii, la modul general, acest tratament trebuie aplicat întotdeauna precoce, complex şi
durabil; la modul particular el este obligatoriu individualizat, flexibil şi consecvent.
Complexitatea tratamentului în schizofrenie rezultă din necesitatea îmbinării, în funcţie
de forma clinică şi de etapa volutivă a bolii, a metodelor biologice, psihologice, ergoterapeutice
şi socioterapeutice.
Obiectivele terapeutice actuale în schizofrenie sunt:
- atenuarea până la dispariţie a fenomenelor psihopatologice şi prevenirea reapariţiei
lor
- limitarea şi compensarea optimă a defectului de personalitate
- readaptarea gradată a pacientului la exigenţele sociale şi profesionale
- reintegrarea în familie şi în societate, încadrarea sau reîncadrarea într-o formă de
activitate utilă şi ca atare, recuperarea socială şi profesională.
Atingerea acestor obiective sau obţinerea unor rezultate cât mai apropiate de acestea
adaugă o nouă dimensiune esenţială noţiunii de tratament în accepţiunea lui clasică, sub forma
recuperării sociale şi profesionale a deficienţilor schizofrenici. În acest fel sunt prevenite stările
de dependenţă socială, iar procentele impresionante de invadilitate pe care tendinţa evoluţiei
spontane a schizofreniei neglijate sau incorect tratate le gerează, se ameliorează apreciabil.
Terapia biologică (somatică, organică) cuprinde ca modalităţi pricipale actuale:
- chimioterapia
- terapia prin come insulinice
- tratamentul electroconvulsivante
Chimioterapia sau farmacoterapia reprezintă axa terapeutică principală a tratamentului
schizofreniei şi este reprezentată de forma tratamentului neuroleptic. Nici o altă metodă
terapeutică nu se poate compara cu tratamentul neuroleptic în ceea ce priveşte rapiditatea
efectelor, menţinerea rezultatelor, generalizarea indicaţiilor şi comoditatea aplicării.
Etapele curei neuroleptice sunt caracterizate de doi parametrii:
- doza zilnică a neurolepticului
 - durata administrării neurolepticului
În perioadele de spitalizare administrarea în doze mari în intervale limitate subliniază
intensiv al etapei terapeutice; după externare, durata prelungită a administrării de doze reduse,
defineşte caracterul extensiv al acestei etape.
Dificultăţile reale în aplicarea tratamentului de întreţinere (între care neglijenţa sau
refuzul pacientului de a continua cura neuroleptică după externare este cel mai des semnalată)
pot fi depăşite astăzi prin administrarea neurolepticului la intervale mari, într-o formă care
permite eliberarea lenta si constantă a substanţei psihoactive în organism (neuroleptice cu durată
prelungită de acţiune, neuroleptice, depozit).
Terapia electroconvulsivantă are încă, indicaţii indiscutabile în tratamentul
schizofreniei în formele catatonice, stupuroase, în stările de inhibiţie mai puţin accentuată dar
prelungită, în stările de excitaţie psihomotorie, în sindroamele depresive atipice rezistente la
medicaţia neuroleptică.
Electroşocul completează oportun şi uneori în mod spectacular efectele mai lente ale
terapiei neuroleptice. În momentul instituirii electroşocului se reduce doza de substanţe
psihoactive înainte şi în timpul perioadei precum şi suprimarea administrării dozei matinale
imediat precedente electrosocului.
Utilizare electroşocului protejat impune eliminarea cazurilor contraindicate: crize
convulsive, meningoencefalite, afecţiuni vertebrale, fracturi osoase, asteoroporoza, diferite
afecţiuni osoase.
La adulţi se fac de obicei 10-12 şocuri simple sau protejate, iar la copii la vârsta de
pubertate şi adoleşcente 6-10 şedinţe. Tratamentul schizofreniei indiferent de forma sa cuprinde
cura neuroleptică la care se asociază în funcţie de tabloul psihopatologic şi sindromul ţintă,
tratamentul electroconvulsivant, terapia prin come insulinice, tratamentul antidepresiv, hipnotic
şi vitamine hidrosolubile. Psihoterapia reprezintă componenta inseparabilă a oricărui act
terapeutic, indiferent de natura lui şi indiferent de etapa de tratament. Variabila psihopatologică
esenţială care cuprinde posibilitatea abordării psihoterapeutice a schizofreniei este contactul
cognitiv şi afectiv al pacientului cu mediul real.
Tehnicile obişnuite de abordare psihoterapeutice a schizofrenilor în cadrul şedinţelor
anume consacrate acestui scop sunt:
- psihoterapia individuală
- psihoterapia de grup
Psihoterapia contribuie nemijlocit la procesul terapeutic a cărui finalitate, ceea ce face
posibilă readaptarea pacientului la exigenţele impuse de existenţa normală şi reinserţia lui în
familie, în societate şi într-una din formele de activitate productive.
 Ergoterapia joacă un rol deosebit în procesul de readaptare şi de socializare a
schizofrenilor. Ea se desfăşoară sub forma activităţilor utile, atrăgătoare şi bine gradate, într-un
climat de încredere în posibilităţile pacientului, cu asumarea de către acesta a responsabilităţilor
progresive legate de sarcini mai simple sau mai complexe.
Rolul familiei ocupă un loc central în asistenţa schizofrenilor. Scopul primar al
tratamentului schizofrenilor este modificarea comportamentului patologic.
Se recomandă:
- alimentaţie echilibrată, cantitativă şi calitativă, mese regulate
- abandonarea unor obiceiuri dăunatoare: alcool, tutun, cafea
- igiena corespunzătoare
- somn corespunzător
- evitarea stresului, emoţiilor, frigului, umezelii
- practicare de activităţi recreative, plimbări în aer liber
- urmarea întocmai a tratamentului prescris de medic, doze şi durata lor
- control medical periodic la spital sau dispensarele teritoriale
- prezentarea imediată la medic în cazul apariţiei simptomatologiei

1.3.10 Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacienţilor cu schizofrenie paranoida

a) Intervenţii autonome:
- favorizez adaptarea persoanei la noul mediu asigurând un climat calm şi securitate
- plasez pacientul într-un salon luminos, liniştit fără factori perturbatori, pe cât se
poate de izolat, prevăzut cu pat confortabil si lenjerie curată
- liniştesc pacientul comunicând permanent cu el
- asigur condiţii de favorizare a somnului, semiobscuritate şi rog şi celilalţi membrii ai
echipei de îngrijire săprocedeze la fel
- supraveghez funcţiile vitale şi le notez în foaia de temperatură
- asigur repaosul fizic şi psihic al pacientului
- menţin igiena tegumentelor, a lenjeriei pacientului
- asigur regimul alimentar
- menţin permanent legătura cu aparţinătorii pacientului şi îi informez despre starea sa
- observ permanent starea pacientului şi raportez medicului orice modificare apărută în
starea de sănătatea a pacientului
- încurajez pacientul să-şi exprime temerile şi îi dau exemple de cazuri în care
pacienţii s-au recuperat repede
 - respect măsurile de prevenire a infecţiilor nosocomiale şi educ pacienţii cu privire la
măsurile de prevenire a infecţiilor
- explic pacientului orice tehnică înteprinsă, scopul şi importanţa ei în procesul de
vindecare
- respect tăcerile şi plângerile persoanei pentru a-i permite să-şi controleze emoţiile
- asigur activităţi recreative la alegerea pacienului
- creez un climat de înţelegere empatică
- întocmesc un plan zilnic de menţinere a sănătăţii cu persoana sau cu un aparţinător:
alimentaţie, îngrijiri de bază, somn, exerciţii, eliminare
- limitez atenţia acordată gândurilor triste ( readuc persoana la timpul present )
- felicit pacientul dacă execută activităţi
- nu las la îndemâna pacientului medicamente sau substanţe periculoase, obiecte
periculoase ( cuţit, furculiţă, lame; etc. )
- menţin uşile încuiate cu cheia dacă este nevoie
- imobilizez pacientul în cămaşa de protecţie sau chingi cu scopul de a nu se răni pe el
însuşi sau persoanele din jur
- asigur satisfacerea nevoilor fundamentale lăsându-l autonom pe cât posibil:
alimentaţie, igienă, eliminare
- educ pacientul să aibă posturi adecvate
- ajut pacientul să-şi planifice activităţile cotidiene
- observ dacă perioadele de odihnă corespund necesităţilor organismului
- fac educaţie pentru sănătate cu pacientul şi cu membrii familiei
- însoţesc pacientul la oricare altă investigaţie recomandată de medic la alte secţii de
specialitate
- aduc la cunoştinţă înainte de internare, datele controalelor medicale la spital sau
dispensarul teritorial
- recomand un comportament pozitiv cu privire la conservarea sanataţii
- însoţesc pacientul pe tot parcursul procesului de externare până la redarea acestuia
familiei
b) Intervenţii delegate:
- recoltez sânge pentru examene de laborator
- recoltez materii fecale, urina pentru examene de laborator (chimice si bacteriologice)
- administrez medicaţia sedativă neuroleptică atipică şi incisiva, tranchilizante,
anxiolitice
 - alimentez pacientul ( dacă este nevoie ) parenteral instituind - perfuzii cu glucoză
(10%; 20%; 33%; 40%)
- hidrolizate de proteine
- amestecuri de aminoacizi
- vitamine şi electrolite
- calculez numărul de calorii în funcţie de diferitele stări patologice; adaug 13% pentru
fiecare grad de temperatură peste 37º C; 20-30% pentru agitaţie, convulsii, distrucţii celulare
- efectuez bilanţul lichidelor ingerate şi eliminate pe 24h
- efectuez ( la nevoie ) clismă evacuatoare simplă sau uleioasă
- instalez sonda vezicală atunci când medicul o cere