PSIHOLOGIE, ANUL I

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

CURS 5
LEGE ŞI EXPLICAŢIE ÎN PSIHOLOGIE

Problema definirii legii în psihologie

Datele culese în urma aplicării metodelor psihologice sunt analizate şi
interpretate în vederea desprinderii unor relaţii invariabile, cauzale, logice, care vor fi
introduse în teoriile psihologice în forma legilor psihologice.
Definirea şi descrierea legilor psihologice au urmat drumul sinuos al
recunoaşterii psihologiei ca ştiinţă, confruntându-se cu problemele generate de
contestarea existenţei şi a caracterului lor ştiinţific.
În mod tradiţional, sub influenţa paradigmei mecanicii şi fizicii clasice,
definirea conceptului de lege a fost circumscrisă exclusiv relaţiei cauzale univoce. Ca
urmare, legea era interpretată ca legătură necesară, repetabilă, invariantă între o
condiţie şi un efect, aplicabilă atât ansamblului sau clasei date de cazuri, cât şi fiecărui
caz individual luat separat, ea trebuind să permită formularea unei predicţii exacte
asupra stării ulterioare a fenomenelor.
Pornind de la această paradigmă, disciplinele în cadrul cărora nu se aplica o
astfel de relaţie au fost etichetate drept inexacte sau, mai mult au fost excluse din sfera
ştiinţelor.
Datorită mutaţiilor realizate în structura tradiţională a paradigmei cunoaşterii
(revizuirea şi completarea modelului determinismului ca şi a cadrului referenţial al
legii), în prezent legea poate fi definită drept:
- o relaţie de dependenţă variabilă între elementele unui sistem sau
între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire ale aceluiaşi sistem.
(Golu, M)
- un raport necesar, esenţial, repetabil, general, obiectiv, verificabil
între două sau mai multe fenomene.(M. Zlate)
Realitatea subiectivă se poate conduce după legi obiective? Această realitate
care este atât de dinamică, evolutivă, dispune de o serie de evenimente, elemente
repatabile, constante?
Motivele contestării legilor:
1. nu sunt generale (se referă la o serie de cazuri particulare,
individuale, unice);
2. nu sunt calitative;
3. nu sunt pur psihologice;
4. nu dispun de capacitatea de a prevedea/anticipa.
În consecinţă, multă vreme legile au fost considerate ca inexacte sau
informale.

Specificul legilor psihologice

Specificul lor este dat de natura domeniului pe care îl guvernează; se
circumscriu la nivelul sistemului psihic, guvernând organizarea internă şi dinamica lui
funcţională.
Sunt structurate mai degrabă pe determinismul de tip statistic decât pe cel de
tip dinamic.
Pe lângă latura variabilă şi individualizată, au şi o latură comună, mai puţin
variabilă care se prezintă relativ la fel la toţi indivizii sau la un grup de indivizi.
 În funcţie de gradul de comunalitate al aspectelor şi caracteristicilor relevate,
legea psihologică poate fi generală sau particulară.
Relaţia dintre general şi particular are însă un caracter dinamic şi
circumstanţial, putând opera atât la nivel sistemic, global, supraordonat (legile
generale ale psihicului; legile generale ale subsistemelor componente: afectiv,
cognitiv, motivaţional etc.) cât şi la nivel segmentar (la nivelul unui sistem: gândire
sau la nivelul componentelor sistemului: gândire convergentă, divergentă etc.)
M. Zlate consideră că specificul legilor în psihologie este dat de faptul că:
- vorbim despre legi probabiliste (un fenomen cauză determină mai
multe efecte sau pot exista mai multe cauze şi un singur efect);
- psihologia se limitează la sfera determinismului probabilist (unul
care presupune o multitudine de cauze, plurideterminism.
J.F.LeNy evidenţiază două tipuri de situaţii: supradeterminare (un fenomen
poate fi produs de fiecare dintre alte fenomene, prezenţa lor laolaltă ducând la
supradeterminare) şi subdeterminare (un fenomen nu poate fi produs de nici
unul dintre celelalte fenomene, ci doar de toate la un loc.)
T.Zador: determinism sincronic: unul şi acelaţi fenomen e şi cauză şi efect.
- legi statistice (nu se verifică pe fiecare caz în parte ci pe majoritatea
membrilor unui colectiv). Cauzalitatea poate fi diversă: cauzalitate
multiplă; cauzalitate prin feed-back (efectul obţinut influenţează
cauza) şi cauzalitate inferioară (particular-general; inferior-superior)
sau superioară.
În psihologie legile sunt extrem de variate; nu există legi pur psihologice; legile
acţionează concomitent, se intersectează, îşi pot modifica efectele.

Categorii de legi
1. În funcţie de intensitatea dependenţei
 Legi dinamice: exprimă dependenţe de tip necesar, cauzal, univoc
(legile fizicii şi mecanicii clasice); acţionează şi se verifică la
nivelul fiecărui caz individual în parte;
 Legi statistice: dependenţe mai slabe, pe baza funcţiilor
probabilistice; acţionează şi se verifică la nivelul ansamblului, al
mulţimii de cazuri, la nivel individual concret, acţiunea ei este mai
probabilă dar nu strict necesară.
2. Sfera de aplicabilitate
 Legi generale
Legea dezvoltării stadiale ascendente;
Legea comunicării şi schimbului energetico-informaţional;
Legea organizării sistemice legea interiorizării şi exteriorizării;
Legea motivaţiei .
 Legi particulare: pot fi regăsite la nivelul diferitelor procese şi
componente: Legi ale senzaţiilor; Legile percepţiei; Legile memoriei;
Legile gândirii; Legile învăţării
3. Natura relaţiei de dependenţă
 Legi ale organizării structurate (de compoziţie)
 Legi ale organizării funcţionale (de subordonare, de coordonare, de
transformare etc.)
4. Natura fenomenelor asupra cărora poartă acţiunea legii
 Legi mecano-fizice;
 Legi psihologice etc.
 PSIHOLOGIE, ANUL I
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

CURS 6
DESCRIERE, EXPLICAŢIE ŞI INTERPRETARE

DEMERSUL DESCRIPTIV ŞI DEMERSUL EXPLICATIV

DESCRIEREA
- Ce este ceva? Cum este acel fenomen?
- Descrierea începe prin a fi realistă şi ajunge la a fi raţională.
- antrenează operaţii de comparaţie, seriere şi clasificare, prin
intermediul cărora se evidenţiază asemănări şi deosebiri,
individualizări şi incluziuni în clase;
- Pentru a se realiza descrierea este nevoie de elaborarea unor descriptori
(criteriile în funcţie de care se realizează descrierea respectivă).

Descriererile pot fi:

- Descrieri calitative: cuprind mai multe aspecte: definiţiile operaţionale (a
formula conceptele în termeni măsurabili) şi categorisirea (gruparea datelor sau a
informaţiilor după unul sau mai multe criterii concomitent cu renunţarea la alte
informaţii – conservă relaţiile de echivalenţă şi diferenţele dintre fenomene);
- Descrieri cantitative: se centrează pe relaţiile cantitative afirmând că unele
dintre acestea dispun într-o mai mare măsură de caracteristica avută în vedere;
operaţiile desfăşurate aici sunt măsurarea (atribuirea unui număr obiectului sau
caracteristicii studiate) şi numărare (atribuirea unei frecvenţe obiectului sau
caracteristicii studiate).

EXPLICAŢIA
- Este o formă superioară a cunoaşterii care încearcă să răspundă la
întrebarea de ce?;
- nivel superior în raport cu descrierea, de prelucrare şi înţelegere
informaţională a faptelor de observaţie şi experimentale;
- se stabilesc legi cauzale şi ipoteze explicative;
- include descrierea şi se bazează pe ea;
- generalizează şi abstractizează.
- Stabileşte relaţiile cauzale dintre fenomenele studiate;
- A explica se referă la a conştientiza cauzele, condiţiile, factorii care au dus
la apariţia fenomenului.
- Există două accepţiuni ale acestei noţiuni: 1. tot ce clarifică, sporeşte
impresia noastră de înţelegere; 2. proces de deducţie.
- Un fenomen este explicat dacă este dedus din legile generale şi din
condiţiile particulare în care acel fenomen a apărut.

Sistemul explicativ:
1. alegerea variabilelor studiate;
2. stabilirea limitelor sistemului respectiv (variabilele
exogene – care nu sunt explicate prin intermediul variabilei specifice);
 3. lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ (prin
adăugarea/eliminarea unor variabile pentru a putea surprinde lanţul
cauzal);
4. din explicaţie nu trebuie exclus rolul hazardului.

Tipuri de explicaţie:
În literatura de specialitate (vezi Zlate), sunt desrise două tipuri de clasificări:
clasificarea filosofică şi clasificarea psihologică.
J.Piaget preciza că în psihologie există numeroase forme explicative diversitatea
lor mergând până la incoerenţa teoriilor şi metodelor acestora.
El identifică două mari categorii:
1. modele explicative reducţioniste: reduc un fenomen la altul (unul superior
la altul inferior);
- reducţionism intrapsihic (un fenomen psihic explicat prin alt
fenomen psihic)
- reducţionism extrapsihic (un fenomen psihic e redus la
fenomene de altă natură: fizicalist; psihopatologic;
psihofiziologic)
2. modele explicative constructiviste (pun accent pe construcţia psihică;
ajung la specificarea psihologică fără ca aceasta să fie redusă la altele)
- comportamentiste (coordonarea legilor învăţării în sisteme
ce vizează construirea de conduite noi);
- genetice (cercetarea dezvoltării unor mecanisme
constructive);
- abstracte (refuză să opteze între diversele subterorii posibile
pentru a putea surprinde mai bine mecanismele
constructive).

Cerinţe metodologice ale explicaţiei în psihologie:

1. necesitatea alegerii modelelor explicative (când sunt concurente). Ca şi criterii
pot fi alese: verificabilitatea şi valoarea lor euristică (capacitatea lor de a
genera noi idei, de a unifica într-un tot ceea ce este plural);
2. corelarea modelelor (compensarea limitelor unuia prin posibilităţile altuia).

Procesul cunoaşterii ştiinţifice se structurează şi se derulează după aceeaşi

schemă:

Descriere Explicaţie Interpretare

INTERPRETAREA
- exprimă gradul de libertate al cercetătorului în raport cu fenomenul
şi faptele empirice primare;
- pune în corespondenţă descrierea datelor empirice cu teoria;
- preia informaţia despre fenomenul studiat din perspectiva
interesului cercetătorului pentru el;
- stabileşte gradul de aplicabilitate al teoriei;
 Exemplu: teoria freudiană a libidoului.: interpretarea urmăreşte să determine
natura şi specificul dinamicii interne a libidoului pornind de la manifestările lui
simbolice externe (visele, lapsusurile, inversiunile, actele ratate etc.)
- se efectuează două lecturi succesive:
1. Înregistrarea datelor şi faptelor, aşa cum apar ele;
2. Transformarea tabloului obţinut în prima etapă, având drept rezultat un nou text
în care simbolurile apar aranjate într-o schemă logic coerentă şi decodificate ca
semnificaţie.