1.

PERCEPTIA SI LEGILE EI

În definirea percepţiei se porneşte fie de la teoria reflectării, fie de la

teoria informaţiei. În tratatele şi manualele de psihologie generală
autohtone primează abordarea şi interpretarea reflectorie. Astfel,
percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în formă
de imagine, a obiectelor şi fenomenelor externe ce acţionează în
momentul dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi
componentelor lor. Din perspectiva teoriei informaţiei, percepţia se
defineşte ca proces de comunicare directă între subiect şi lumea
externă, mediat de un ansamblu de operaţii şi transformări logico-
gramaticale, de ordin sintactic, semantic şi pragmatic, de punere în
relaţie de designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric
al creierului, cu stările (însuşirile) sursei externe (stimulului), astfel
încât primele să desemneze şi să refere despre cele din urmă
Materialul acumulat pe baza cercetărilor experimentale efectuate în
cadrul diferitelor orientări şi şcoli psihologice – asociaţionistă,
gestaltistă, behavioristă, funcţionalistă, structuralist-genetică etc. – a
permis desprinderea şi formularea de legi – unele cu sferă de acţiune
limitată la o
singură modalitate senzorială, iar altele cu caracter general.
a.Un prim grup de legi generale îl constituie legile asociaţiei. În
orice percepţie intervin asociaţiile prin similitudine (o configuraţie
sau o structură se obţine mai rapid şi mai direct pe baza unor
elemente asemănătoare), prin contrast (elementele contrastante tind
întotdeauna să fie cuprinse în aceeaşi structură, ele presupunându-se
reciproc) şi prin contiguitate spaţio-temporară (elementele aflate în
contiguitate (apropiere, vecinatate) spaţială sau temporară tind, în
percepţie, să se grupeze împreună, într-o structură comună).
b. Al doilea grup de legi generale este reprezentat de legile
gestaltului sau ale configuraţiei. Aici se impune să relevăm legile
genezei structurilor dezvăluite şi formulate de J.Piaget, fondatorul
structuralismului genetic, opus structuralismului imanentist promovat

1
de şcoala gestaltistă clasică. Este vorba, îndeosebi, de legea
diferenţierii şi individualizării stadiale a structurilor, legea
centrării-decentrării, legea acomodării-asimilării şi legea
coordonării transformărilor.
Potrivit legii diferentierii si individualizarii stadiale a structurilor ,
structurile perceptive se formează treptat, trecând de la stări iniţiale
amorfe, difuze, slab diferenţiate, la stări din ce în ce mai diferenţiate,
mai bine conturate şi individualizate, Această stabilitate se
evidenţiază cu pregnanţă în primii 2-3 ani de viaţă ai copilului. Un
prim semn al constituirii structurii este schema obiectului permanent,
care permite copilului să caute un obiect care este ascuns.
Legea centrării-decentrării exprimă dinamica evolutivă a
mecanismelor per-ceptive sub aspectul explorării şi inspectării
câmpului stimulator extern. In prima faza, functioneaza dupa un
algoritm limitativ, adica un element preferential se supraestimeaza,
iar elementele ramase la periferie se subestimeaza. Ca urmare, se
generează aşa-numitele efecte de câmp, care alterează imaginea
perceptivă finală. Intr-un stadiu ulterior, centrarea va fi înlocuită prin
decentrare, constă în extinderea sferei de explorare asupra tuturor
elementelor câmpului stimulator. Strategia duce la corectarea
efectelor de câmp şi la creşterea gradului de obiectivitate şi
veridicitate al perceptului.
Legea acomodării-asimilării exprimă raportul dintre
transformabilitate şi conservabilitate. Nefiind însă înnăscute, ci
dobândite, schemele perceptive se caracterizează printr-un raport
dinamic între cele două laturi. În primii 3-5 ani ai evoluţiei
ontogenetice, se constată o predominare a laturii acomodării, prin
modificarea schemelor perceptive actuale în funcţie de
caracteristicile structurale şi spaţio-temporare ale obiectului-stimul.
Pe măsură ce o asemenea schemă se elaborează, ea va dobândi
proprietatea de a asimila. Perceptul capătă, la
rândul său, o dimensiune cognitivă nouă – aceea a categorialităţii,
incluziune în clasă.

2
Legea coordonării transformărilor exprimă caracterul selectiv şi
convergent al modificărilor şi achiziţiilor ce definesc formarea unor
structuri şi scheme perceptive noi. Se realizează, pe de o parte, în
plan orizontal, în interiorul aceluiaşi nivel integrativ, iar pe de alta,
în plan vertical, ierarhic, stabilirea de componente şi conexiuni
integrative între elemente sau evenimente prezentate serial (cum este
cazul perceperii limbajului şi muzicii) sau simultan, configuraţional
(cum este cazul percepţiei însuşirilor spaţiale pe cale kinestezico-
tactilăşi vizuală). În cadrul ei, se relevă două categorii de „elemente”:
a. procesele comportamentale – activităţile de recepţie, de
explorare, trans-porturile temporale şi spaţio-temporale,
coordonările – impulsurile nervoase şi operaţiile de
prelucrare a informaţiei, contracţiile musculare etc., şi
b. evenimentele sau punctele de referinţă.
Cel de al treilea grup de legi se referă la percepţia ajunsă la
nivelul său optim de elaborare şi funcţionare. Aici intră: legea
integralităţii; legea selectivităţii; legea semnificaţiei; legea
constantei şi legea obiectualităţii sau a proiecţiei obiectuale.
Integrarea este principiul care face posibilă trecerea de la un nivel
inferior la altul superior, precum şi apariţia diferenţelor şi
delimitărilor calitative dintre niveluri. În sfera percepţiei, integrarea
se realizează în două planuri: intramodal şi intermodal.
Integrarea modală se realizează în cadrul fiecărui analizator şi ea are
ca rezultat percepţiile modale – vizuale, auditive, tactile, gustative,
olfactive.
Integrarea intermodală realizând modele informaţionale de un nivel
de complexitate mai înalt, pe baza modelelor informaţionale modale.
Putem afirma că legea integralităţii duce la organizarea percepţiei ca
structură închisă, autoreglabilă.
Legea selectivităţii subliniază caracterul activ al procesului
perceptiv, implicarea în orientarea şi reglarea lui a unor determinaţii
specifice ale subiectului, precum: voinţa, stările de motivaţie,
dispoziţiile afective, scopurile.

3
Întrucât, atât câmpurile stimulatoare externe, cât şi configuraţia
factorilor de personalitate au un caracter dinamic, fluctuant,
conţinutul selecţiei perceptive se va modifica permanent în
succesiunea momentelor temporale. Aceasta determină dinamica
specifică a raportului figură-fond, ce se poate uşor demonstra cu
ajutorul figurilor duble. Când într-o mulţime căutăm o persoană
anume, detectarea şi identificarea ei o propulsează în prim-planul
percepţiei, devenind figură, iar restul indivizilor trece pe plan secund,
contopindu-se în fond.
Legea semnificaţiei exprimă în mod direct legătura percepţiei cu
sarcinile activităţii şi cu satisfacerea stărilor noastre de necesitate.
Include în sine operatori distincţi de diferenţiere-identificare
obiectivă a stimulilor modali specifici şi de relevare a semnificaţiei
lor pentru subiect. Aşa ajungem să clasificăm obiectele ce ne sunt
date în experienţa senzorială curentă în semnificative şi indiferente
sau neutre. Unul şi acelaşi obiect putând face parte, în momente
diferite de timp, şi dintr-o clasă şi din cealaltă.
Legea constanţei postulează tendinţa spre echilibru şi stabilitate
(invarianţă) a imaginii unui obiect. Cel mai pregnant se manifestă în
sfera percepţiei vizuale, constantele de mărime, de formă şi de
culoare, iar în cea auditivă – constantele structurilor melodice,
constantele de recunoaştere a timbrului vocilor persoanelor
apropiate.
Legea proiecţiei obiectuale exprimă proprietatea fundamentală a
percepţiei de a se proiecta asupra obiectului pe care-l desemnează şi
de a ne deschide conştiinţa spre în afară, către lumea externă ca
existenţă în sine. Prin funcţia sa reflectorie-designativă, imaginea
perceptivă ne permite să facem distincţie şi să păstrăm opoziţia între
subiectivitatea noastră interioară şi ceea ce se află în afară. Proiecţia
obiectuală” înseamnă şi faptul că imaginea perceptivă nu se
identifică şi nu se confundă cu el. De asemenea, legea obiectualităţii
exprimă şi tendinţa percepţiei de a se adapta în funcţie de
particularităţile obiectului-stimul şi de a-l reflecta cât mai complet şi

4
 veridic.

Formele percepţiei

După două criterii principale:

a) natura şi provenienţa surselor de informaţie;
- percepţia lumii externe
- percepţia propriului Eu (autopercepţia)
b) componenţa mecanismelor care stau la baza elaborării imaginii
perceptive.
- percepţii monomodale
- percepţii intermodale

Percepţia lumii externe.

Fiecare modalitate a perceptiei se concretizează prin:

a. procesarea informaţiei despre o anumită grupă de proprietăţi -mecano-
fizice, chimice, termice, cromatice, acustice, metrice etc.;
b. anumite procedee de codificare şi structurare a imaginii;
c. mecanisme diferenţiate şi specializate pentru detecţie,
discriminare,identificare, interpretare.
In mecanismele tuturor modalităţilor perceptive se include ca verigă
obligatorie motricitatea, kinestezia. Aceasta îndeplineşte un dublu rol: de
reglare şi orientare a organului de simţ periferic în direcţia stimulului cu
stabilirea contactului de receptare, de facilitare a extragerii informaţiei şi
organizare serial-dinamică a influxului nervos. Cel mai evident, constatăm
rolul motricităţii în percepţia cutano-tactilă şi în cea vizuală.
Percepţia cutano-tactilă constă în integrarea într-o imagine unitară a
senzaţiilor despre duritate, substanţialitate, asperitate-rugozitate,
unghiularitate-curbiliniaritate, greutate, temperatură, făcând astfel posibilă
recunoaşterea sau identificarea obiectelor fără participarea văzului.
În percepţia vizuală reflectarea caracteristicilor spaţiale nu este posibilă
fără participarea ei. Fie că avem de a face cu obiecte statice, fie cu obiecte în
5
mişcare, pentru a putea fi identificate după formă, mărime, volum sau
poziţie, devin obligatorii mişcările globilor oculari pentru centrarea lor în
zona vizibilităţii optime.
În cadrul percepţiei auditive, veriga motorie este prezentă în operaţia de
captare a sunetului şi în facilitarea ajungerii undelor vibratorii la receptor.
În percepţia gustativă, producerea excitaţiei este mijlocită în mod esenţial
de mişcările limbii şi masticatorii, care asigură atât dizolvarea rapidă a
substanţelor sipide în salivă, cât şi dizolvarea moleculelor rezultate pe
suprafaţa receptoare.
Percepţia olfactivă cuprinde în mecanismul său o componentă motorie,
reprezentată de aşa-numitele mişcări de adulmecare, ale capului şi nărilor şi
de mişcările de inspirare, în care sunt antrenaţi muşchii intercostali şi ai
diafragmei.
Percepţia intermodală (plurimodală). Analizatorii nu sunt izolaţi unul de
celălalt, ci interacţionează în permanenţă, influenţându-şi reciproc dinamica
activităţii. Expresia cea mai concludentă a acestei interacţiuni o reprezintă
integrarea într-o imagine unitară supraordonată a imaginilor particulare
(monomodale) ale aceluiaşi obiect, perceput simultan sau succesiv prin
intermediul mai multor analizatori. Percepţia plurimodală ne apare astfel ca
un nivel calitativ superior în evoluţia şi organizarea cunoaşterii senzoriale a
obiectelor şi fenomenelor lumii externe. Structurarea informaţiilor
particulare în cadrul imaginii plurimodale se realizează în jurul unui nucleu
reprezentat de informaţia furnizată de o anumită modalitate, care se impune
ca aferentaţie dominantă.
Percepţia spaţiului. Percepţia spaţiului se realizează în două variante: cea a
spaţiului bidimensional; şi cea a spaţiului tridimensional.
Spaţiul bidimensional se defineşte prin lungime (orizontală) şi înălţime
(verticală) sub aspectul întinderii, şi prin perimetru, sub aspectul închiderii.
În cadrul lui, se delimitează raporturile poziţionale binare: sus-jos, stânga-
dreapta, faţă-spate. În percepţie, elementele structurante ale spaţiului
bidimensional sunt orizontalitatea, verticalitatea, oblicitatea (înclinaţia),
curbiliniaritatea şi unghiularitatea, ale căror conexiuni şi raporturi generează
formele geometrice plane.

6
Percepţia spaţiului tridimensional este mai complexă decât a celui
bidimensional. Relevarea şi reflectarea adâncimii. şi trecerea de la „forma
plană” la „forma în volum” reclamă interacţiunea coordonată a ambilor
ochi, aşa-numitul mecanism binocular.
Percepţia timpului. Chiar fenomenele psihice, lipsite de dimensiuni
sensibile legate de materialitate, posedă dimensiunea temporalităţii, au
durată. Spre deosebire de spaţiu, timpul are un caracter mai abstract,
perceperea lui devenind posibilă numai în mod indirect, prin intermediul
stărilor şi transformărilor obiectelor şi fenomenelor concrete din jur.
Particularitatea principală a temporalităţii este scurgerea orientată şi
ireversibilă. Ea se asociază întotdeauna cu succesiunea evenimentelor,
intâmplărilor, stărilor, lucrurilor etc. Succesiunea, la rândul ei, se
caracterizează prin rapiditate (viteză), ritmicitate, periodicitate, care, în
percepţie, se iau ca principale puncte de sprijin în evaluarea şi trăirea
timpului.
Percepţia timpului cuprinde trei aspecte principale:
a) percepţia succesiunii – (de stări, evenimente, fenomene);
b) percepţia duratei (timpul în care are loc desfăşurarea compactă a unui
proces, eveniment etc.);
c) percepţia intervalelor (distanţa temporară dintre două evenimente, două
stări, două procese etc., într-o anumită succesiune sau serie).
Sub influenţa factorilor motivaţional-afectivi, în percepţia timpului se
produc două genuri de erori: supraestimarea, în care timpul subiectiv
(reflectat de percepţie) devine mai lung (dilatat) faţă de timpul obiectiv, şi
subestimarea, în care timpul subiectiv devine mai scurt (comprimat) decât
cel obiectiv. Experimental, s-a demonstrat că durata evenimentelor plăcute
tinde să fie subestimată, iar cea a evenimentelor neplăcute –supraestimată.
Aşteptarea evenimentelor plăcute este supraestimată (timpul subiectiv
devine mai lung decât cel obiectiv), iar aşteptarea evenimentelor neplăcute
este subestimată (subiectiv, timpul trece mai repede decât se scurge el în
realitate).
Tot pe cale experimentală s-a demonstrat că există diferenţe interindividuale
semnificative în percepţia şi aprecierea timpului, determinate de sex, vârstă

7
şi tip de personalitate (introvertit-extravertit, analitic-sintetic, emoţional-
raţional etc.).
Percepţia mişcării. Stimulii specifici implicaţi în percepţia mişcării sunt:
variaţiile de luminozitate, variaţiile poziţiilor în spaţiu ale obiectului,
reperele, caracteristicile contextului (fondului). Între aceştia există relaţii de
condiţionare reciprocă, astfel că modificarea unei variabile atrage după sine
şi modificarea celorlalte, într-un sens sau în altul.
În percepţie, mişcarea se analizează după următorii parametri principali:
direcţia (circulară, pe orizontală sau pe verticală, de la stânga la dreapta sau
de la dreapta la stânga), forma traiectoriei (liniar-uniformă,
ondulatorie, zigzagoformă etc.), viteză (uni-formă-neuniformă, lentă-
accelerată etc.), durată şi întindere (distanţa dintre punctul iniţial şi cel final).

Forme specific umane, de natură socioculturală, ale percepţiei.

La nivelul fiinţei umane, în contextul şi sub influenţa factorilor sociali, se

constituie forme specifice ale percepţiei. Este vorba de percepţia culorilor,
percepţia muzicii, percepţia limbajului, percepţia interpersonală şi percepţia
de sine (autopercepţia).
Percepţia culorilor. Percepţia culorilor se situează deasupra simplelor
senzaţii de culoare, ea presupunând capacitatea de a realiza transformări şi
combinări complexe, pe baza unor tonuri sau nuanţe date separat.
Cum culoarea este funcţie de lumină, întreaga noastră experienţă în materie
de culoare se structurează pe datele percepţiei diurne. Ca urmare, acceptăm
drept culoare reală a obiectului pe aceea pe care ne-o relevă percepţia în
condiţiile diurne cu iluminat optim.
La baza percepţiei culorilor stau două fenomene importante: amestecul şi
contrastul.
Amestecul (optic) constă în fuziunea şi transformarea în cadrul percepţiei a
două sau mai multor culori într-una singură cu caracteristici de tonalitate,
saturaţii şi luminozitate specifice, diferite de aceleaşi caracteristici ale
culorilor iniţiale (primare).
Contrastul constă în interacţiunea culorilor date simultan sau succesiv, astfel

8
încât una este accentuată (amplificată), iar cealaltă atenuată, discrepanţa lor
în percepţie devenind mai mare decât este în realitate.
Percepţia muzicii. Percepţia muzicii include trei faze care, în ordinea
complexităţii, sunt: diferenţierea şi identificarea ritmului, diferenţierea şi
identificarea liniei melodice (şi a caracteristicilor melodice de ansamblu ale
bucăţii muzicale date) şi diferenţierea şi identificarea structurii armonice.
Percepţia limbajului. este, de asemenea, o formă de percepţie condiţionată
şi determinată istorico-social şi este proprie omului socializat, care trăieşte
într-un mediu sociocultural dat. Stimulii pe baza cărora s-au diferenţiat şi
dezvoltat istoriceşte mecanismele şi schemele perceptive sunt sunetele
articulate, care compun limbajul oral, şi semnele grafice corespunzătoare lor
(literele sau grafemle) şi care reprezintă suportul obiectiv al limbajului scris.
Limbajul oral precede pe cel scris. percepţia limbajului nu se reduce la
detecţia, discriminarea şi identificarea cuvintelor, ci ea presupune şi
relevarea sensului lor, a legăturii
lor designative cu realitatea. Datele clinice au pus în evidenţă posibilitatea
afectării acestei legături, ceea ce duce la pierderea capacităţii pacientului de
a decela semnificaţia cuvintelor (tulburare cunoscută sub denumirea de
afazie transcorticală sau semantică).
Percepţia are ca obiect şi limbajul scris. Limbajul scris este o proiecţie a
limbajului oral într-un cod grafic. Cititul include următoarele secvenţe
principale: a) discriminarea şi identificarea literelor; b) legarea literelor date
serial într-o configuraţie integrală (unitară); c) relaţionarea imaginii grafice
cu o imagine obiectuală sau cu un conţinut informaţional specific. Leziuni la
nivelul zonelor asociative ale lobilor occipitali determină pierderea
capacităţii de recunoaştere a cuvintelor scrise şi deci a cititului (alexia).
Percepţia interpersonală. În cea mai mare parte, această formă a percepţiei
se realizează pe cale vizuală – figura, realitatea fizică a altei persoane, – şi
auditivă – vocea. Percepţia persoanelor din jur este condiţionată şi de filtrele
impuse sociocultural. Sub raport calitativ, percepţia interpersonală se
realizează pe baza următorilor integratori: • integratorul atractivităţii-
îndepărtării (reacţia de atracţie sau de îndepărtare); • integratorul de rol-
status (al nivelului de realizare ) • integratorul estetic şi • integratorul etico-

9
axiologic.
Efectele de câmp şi iluziile în percepţie.

În cadrul perceptiei, se manifestă cu o frecvenţă destul de mare abateri mai

mult sau mai puţin semnificative de la realitate, cunoscute sub denumirile de
efecte de câmp şi iluzii (perceptive).
Efectele de câmp sunt rezultatul unor raporturi de inducţie negativă şi de
contrast care apar între diferitele elemente sau însuşiri ale obiectelorstimul.
În urma unor astfel de influenţe reciproce, în imaginea perceptivă unele
elemente sau însuşiri vor fi supraestimate, iar altele vor fi subestimate.
Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al efectelor
de câmp din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectări relativ
modificate şi denaturate ale obiectului-stimul, în care răspunsurile şi
evaluările subiectului se îndepărtează mai mult sau mai puţin de datele
măsurătorilor obiective. Spre deosebire de halucinaţii şi agnozii, iluziile nu
duc la confundarea sau falsa recunoaştere a obiectului, ci numai la
modificarea în hiper sau în hipo a unor părţi sau însuşiri ale lui.

10