I. INTRODUCERE ȘI SCURT ISTORIC. DEFINIRE.

OBIECT ȘI DELIMITĂRI
CONCEPTUALE.

Psihologia clinică se definește drept metoda specifică de înțelegere a conduitelor

umane care urmărește să determine simultan ceea ce este tipic și ceea ce este
individual la un subiect considerat ca o ființă ce trăiește o situație definită.
(LAROUSSE).

Psihologia clinică ca disciplină distinctă, apare in 1879, respectiv la data punerii în

funcțiune a laboratorului lui Wundt de la Leipzig.

Psihologia clinică a apărut în Franța la sfârșitul secolului XIX pornind de la medicină

și filosofie. În 1897 în Franța a fost creată revista de psihologie clinică și terapeutică.
În SUA, fondatorul psihologiei clinice a fost Lighter Witmer (1896), profesor la
Departamentul de psihologie al Universității din Pennsylvania.

Witmer și-a prezentat inițial primele idei privind o profesie de psihologie clinică la
adunarea APA din 29 decembrie 1896. Nu există însă dovezi privind reacția
auditoriului.

Psihologia clinică și medicală înregistrează schimbări profunde în ultimul timp

datorită frecvenței crescânde a bolilor mentale dar și datorită progreselor
terapeutice.

Ocupa un loc din ce în ce mai important în cadrul științelor medicale și științelor

psihologice.

II. DE CE TREBUIE SA ÎNVĂȚAM PSIHOLOGIE CLINICĂ? DE CE ESTE NEVOIE

DE DIAGNOSTIC ?

● Pentru a formula diagnostice exacte (G. IONESCU) ,

● Pentru a prescrie tratamente eficiente,

● Pentru a oferi prognostice fiabile,

● Pentru a analiza problemele psihice într-un mod cât mai complet,

● Pentru a comunica fluent și corect cu alți clinicieni (relația medic – psiholog).

Psihologul este necesar să devină expert în limbajul psihiatriei, trebuie să învețe să

recunoască și să definească semnele și simptomele comportamentale și emoționale
pentru a putea efectua o observare riguroasă și o descriere logică a fenomenelor
psihice.
MULTE DIN SEMNELE și SIMPTOMELE PSIHIATRICE ÎȘI AU RĂDĂCINILE ÎN
COMPORTAMENTUL UMAN NORMAL și POT SA FIE ÎNȚELESE CA PUNCTE
DIFERITE CARE SE DESFĂȘOARĂ DE LA NORMAL LA PATOLOGIC.

SEMNE = observații și constatări clinice efective ( ton emoțional neadecvat cu

ideea, inhibiție psihomotorie a pacientului, postura catatonică -asumarea voluntara a
unei posturi nepotrivite(exemplu din cabinet)). ex: La Belle indifference = literal
înseamnă frumoasa indiferentă, adică atitudine nepotrivită de calm sau lipsa de
preocupare în legătură cu dizabilitatea proprie. Se poate întâlni la pacienții cu
tulburare conversivă (isterie).

SIMPTOM = trăirile subiective descrise de bolnav (dispoziție depresivă, lipsa de

energie).

SINDROM = grup de semne, simptoame care formează împreună o condiție ce

poate fi recunoscută – sindromul poate fi mai echivoc (care poate fi interpretat în mai
multe feluri, ambiguu uneori) decât o boală sau o tulburare.

III. DIAGNOSTIC ȘI CLASIFICARE

Cele două clasificări psihiatrice se găsesc în:

DSM 5 – Manual de Diagnostic și Clasificare Statistica a Tulburărilor Mintale (SUA)

ICD/CIM – Clasificarea Internațională Statistică a bolilor și Problemelor de

Sănătate(Europa)

Definirea tulburării mentale = „o boală cu manifestări psihologice sau

comportamentale care se asociază cu suferința semnificativă și cu afectarea
funcționarii, cauzată de o perturbare biologică, socială, psihologică, genetică, fizică
sau chimică”.

Tulburarea mentală se măsoară în termenii deviației de la un anumit concept

normativ.( DSM 5)

Fiecare boală are semne și simptome caracteristice.

Alături de clasificările din DSM folosim și următorii termeni în descrierea bolilor

mintale:

- psihotic – pierdere a testării realității, cu deliruri și halucinații (de ex

schizofrenia),
- nevrotic – testarea realității nu se pierde, se bazează pe conflicte in special
intrapsihice, evenimente de viată anxiogene,
- funcțional – absența unor leziuni structurale cunoscute sau a unei cauze
biologice distincte care să explice afectarea funcționarii,
 - organic – boala cauzată de un agent specific, care produce modificări
structurale ale creierului; se asociază cu afectări cognitive, delirum sau
demență,
- primar,
- secundar.
1. Scopul interviului diagnostic = culegerea de informații care il ajută pe psihologul
clinician să formuleze diagnosticul.
2. Diagnosticul în psihologia clinică se bazează pe fenomenologia descriptivă:
semne, simptome, evoluție clinică.
3. Examinarea psihiatrică/psihologie clinică are două părți:
- Istoricul – descrie evoluția bolilor trecute și prezente, furnizează informații
despre familie și alte informații personale.
- Examenul stării mentale care constituie în evaluarea formală a gândirii,
dispoziției și comportamentului curent al pacientului.

IV. CONSEMNAREA REZULTATELOR ISTORICULUI și ALE EXAMINĂRII STĂRII

MENTALE

1. Diagnostic diferențial.

Examinarea in psihologie clinica se face cu scopul de a stabili un diagnostic. Dacă

nu se poate stabili un diagnostic cert, se vor prezenta toate posibilitățile, toate
diagnosticele care ar putea sa explice semnele și simptomele pacientului.

2. Puncte decizionale majore.

Daca lipsește un diagnostic unic la sfârșitul evaluării examinatorul trebuie sa știe

următoarele:

● Bolnavul este psihotic? (prezente simptome psihotice-halucinații, delir,

tulburări majore ale gândirii și comportamentului)

● Condiția pacientului ar putea fi rezultatul unei probleme subiacente medicale

sau legate de droguri?

● Pacientul își poate face rău sau poate face rău altora?

V. SEVERITATEA TULBURĂRII

În funcție de tabloul clinic:

- prezența ,absenta, intensitatea semnelor, simptomelor avem:

● Ușoară
● Moderată

● Sever

● Remisiune parțială

● Remisiune completă

● Diagnostic multiplu

DIFERENȚA dintre PSIHOZĂ – PSIHOPATIE - NEVROZĂ