Sunteți pe pagina 1din 4

Conceptul de psihomotricitate

Legatura dintre psihic si motric si dezvoltarea acesteia in cadrul stiintelor


interdisciplinare a fost denumita psimotricitate, definite ca rezultat al integrarii functiilor motorii
si mintale, sub efectul maturizarii sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul sau
si cu mediul inconjurator (Enciclopedia Universalis – Franta 1990).
Asa dupa cum se arata in literatura de specialitate, prin componentele sale de baza,
psihomotricitatea face posibila: adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale,
manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea
estetica (tehnici de expresie corporale), adaptarea educative.
Citat de C. Paunescu (46), dr. Ernest Dupre (cel care introdusese termenul de “debilitate
mintala”), in cadrul unor cercetari privind patologia neurological infantile, emite in 1907 teoria
relatiei dintre psihism si motricitate, in legatura cu care formuleaza notiunea de psimotricitate in
acelasi timp stabilind asa zisa “lege a psihomotricitatii”. Totodata, el descrie sindromul de
“debilitate motrica” definita ca “o stare de insuficienta si imperfectie a functiilor motrice,
considerate in adaptarea lor la actele obisnuite ale vietii”.
In decursul timpului, aprofundarea aspectelor teoretico-practice ale psihomotricitatii,
apartine francezilor, carora li se alatura, treptat, elvetienii, italienii, englezii, rusii s.a.m.d. ,
notiunea primind noi sensuri, completandu-se, imbogatindu-se si dezvoltandu-se.
De la definitia data de Robert Lafon (31) (putin complicate, dindorinta de a fi cat mai
cuprinzatoare) si pana la cele ale autorilor romani M. Epuran, C. Paunescu, D. Mofet si altii s-a
parcurs o cale destul de lunga spre explicitare si pragmatism, psihomotricitatea constituindu-se
intr-o disciplina de studio ce se aproprie de stiintele de granite bogat interdisciplinare.
Daca la inceput, studiile teoretice abordau psihomotricitatea mai ales din punct de vedere
al dezvoltarii motorii si al raportului dintre aceasta si inteligenta, studiile actuale abordeaza
structurile motorii in legatura cu stabilirea unor relatii dintre acestea si schema corporala,
lateralitatea si structura spatio-temporala, precum si cu modalitatile de invatare si adaptare
sociale. Studiul psihomotricitatii este considerat primordial in organizarea procesului instructiv-
educativ-recuperator pentru toate varstele si tipurile de deficient, ca si pentru persoanele
obisnuite (normale).
Conform celor de mai sus, educarea-reeducarea psihomotricitatii se adreseaza praxiilor,
lateralitatii, ritmului, timpului, spatiului, perceptiilor, gnoziilor si controlului motricitatii.
Educarea-reeducarea psihomotricitatii se adreseaza, in egala masura, persoanelor cu diferiti
coeficienti de inteligenta: ridicat, mediu normal sau sub normal, care prezinta unele tulburari ale
componentelor psihomotricitatii.
J. Piaget (50) vorbeste despre inteligenta senzorio-motrica, in legtura cu faptul ca, in
absenta limbajului, actiunile-constructe se sprijina in exclusivitate pe perceptii si miscari si sunt
mediate de coordonarile senzorio-motorii ale actiunilor, experienta de cunoastere fiind in cea mai
mare parte miscare, actiune. Modul in care se face o achizitie noua consta in a asimila un obiect
sau o situatie, la o schema anterioara prin largirea acesteia (alegandu-se termenii cei mai potriviti
ai comportamentului in noua situatie).
C. Paunescu (46) evidentiaza faptul ca psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza
organizarii cunoasterii si a inventarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea
mintala a persoanei si fiind el insusi (actul motor) organizat prin invatare. In cadrul schemelor
motorii trebuie inclusa vorbirea si limbajul. Gestul, reprezinta o forma de comunicare, fie ca este
imitative sau simbolic.
H. Wallon (63) considera ca psihomotricitatea sta la baza inteligentei practice, iar Piaget
subliniaza ca inteligenta este o continuare a achizitiilor conduitelor practice.
Foarte mult realism si o nota apreciabila de obiectivitate apartin francezului Lapierre,
care, in primul volum al monografiei referitoare la “Reeducarea fizica” (32), isi exprima opinia
ca notiunea de psihomotricitate este prea vasta pentru a se preta la o definitie precisa, categorica
si indiscutabila, deoarece ea (psihomotricitatea) se situeaza la “jonctiunea dintre conceptia
neurofiziologica si cea psihologica asupra omului”.
G. Bollea (14) este de parere ca psihomotricitatea trebuie inteleasa ca “studiul psihologic
asupra schemei corporale si lateralitatii, coordonarii statice si dinamine a corpului in ansamblu si
diferitelor segmente ale sale, echilibrului, conduitelor perceptiv-motrice.”
Fleishman (25), referindu-se la aria de cuprindere a psihomotricitatii, include precizia
controlului, coordonarea plurisegmentara, alegerea raspunsului adecvat, timpul de reactie, viteza
miscarii (segmentelor proprii si aceea a deplasarii unui obiect), dexteritatea manuala, stabilitatea
membrului superior in timpul unui gest (miscari), “tapping”-ul.
Picq si Vayer (52) sunt cei care au elaborat cea mai sintetica structura a psihomotricitatii :
- conduitele motrice de baza – coordonarea oculo-motorie;
- echilibrul static si dinamic, coordonarea dinamica generala;
- conduitele neuromotorii- proprioceptiva si tonusul muscular;
- schema corporala, lateralitatea si orientarea temporalo-spatiala.
M. Epuran (23), vorbind despre studiul comportamentului motor, precizeaza ca acesta
este foarte important pentru activitatile corporale, deoarece “reactiile motrice, ca orice
manifestari psihice, sunt raspunsuri elaborate la anumite stimulari. Psihomotricitatea este
expresia maturizarii si integrarii functiilor motrice si psihice la nivelul pretins de integrarea
functionala buna a individului in ambianta.”
D. Mojet defineste psihomotricitatea ca expresie complexa a interrelatiilor dintre
procesele psihice si cele motrice, care asigura atat receptarea si prelucrarea informatiilor, cat si
caile de transmisie pentru executarea corespunzatoare a raspunsului (38, 43). In ceea ce priveste
structura psihomotricitatii, autorul opteaza pentru trei mari grupe componente, fiecare fiind
constituita din subcomponentele corespunzatoare (vezi schema 4):
- cunoasterea (organizarea) schemei corporale si a constiintei de sine), continand
imaginea schemei corporale, pozitiile fundamentale si capacitatea de a opera cu ele, lateralitatea
si dominanta acesteia, controlul segmentelor, stabilirea dominantei segmentare;
- conduitele motrice de baza, continand deprinderile motrice de baza (coordonarea
dinamica generala si coordonarea dinamica segmentara);
- conduitele perceptivo-motrice, in care se include orientarea-organizarea-structurarea
spatiala si temporala, relaxarea si autocontrolul miscarilor, reglarea miscarilor (activitatii) prin
limbaj.
Din studiile efectuate in decursul timpului, se desprind trei repere generale, ce trebuie
cunoscute si avute in vedere in procesul de apreciere si educare-reeducare a psihomotricitatii, si
anume:
- modul in care se realizeaza relatia cu sine;
- modul in care se realizeaza relatia cu partenerii;
- modul in care se realizeaza contactul cu mediul inconjurator.
Aceste repere sunt rezultate ale continutului structural al psihomotricitatii si al
modalitatilor de evaluare a stadiului in care se afla aceasta.
In stransa legatura cu cele de mai sus, se pot elabora obiectivele ce se urmaresc in stadiile
dezvoltarii psihomotrice atat in ce priveste evolutia (cronologica corelata cu cea biologica), cat si a
situatiei existente la un moment dat. Desigur, ca evaluarea se efectueaza cu instrumentele specifice
(teste), urmarindu-se componentele psihomotricitatii, a modului in care ele sunt realizate de catre
subiect (este vorba de comportamentul psihomotor), in acest fel putandu-se depista tulburarile
acestui comportament, concomitent cu masurile terapeutice ce se impun a fi instituite si,
bineinteles, urmarirea rezultatelor prin evaluari periodice.
Dupa cum s-a vazut la inceputul acestui capitol, prima formulare a unei legitati a
psihomotricitatii apartine dr-ului E. Dupre", si a fost facuta in legatura cu deficienta mintala. Totusi,
aceasta lege nu poate constitui o modalitate "legica" de a considera din perspectiva psihologica,
relatia dintre psihism si motricitate, legea amintita actionand valabil doar in cazurile de patologie
nervoasa, fapt pentru care s-a si facut referire la ea si de aceea se impune sa fie retinuta in raport cu
tema recuperari la persoanele cu handicap psihoneuromotor.
Literatura de specialitate contine opinii diverse in legatura cu legile de dezvoltare a
psihomotricitatii (Guillarme, Shirley s.a.m.d.), rezultate ale unghiului din care s-au facut aprecierile.
Fiind vorba, insa, de dezvoltarea comportamentului psihomotor, legile care guverneaza acest proces
trebuie -dupa parerea noastra - sa fie guvernate de legile generate ale cresterii si dezvoltarii fiintei
umane, de la nastere si pana la moarte (chiar si in etapa involutiei, care din pacate, de cele mai multe
ori, sunt neglijate sau chiar trecute cu vederea, ceea ce face ca multe cazuri care ar putea fi rezolvate
integrativ, sa devina cazuri problema pentru mediul familial si social).
Incercandu-se o creionare a caracteristicilor dezvoltarii motricitatii, aceasta s-a facut pentru
copii, in contextul maturizarii neuro-motrice si a modalitatii de stimulare a functiilor. Orientativ,
aceste caracteristici pot fi folosite in procesul de educare-reeducare a psihomotricitatii, in cazurile
unor tulburari ale acesteia, atat la copii, cat si la adolescentii adultii.
P. Arcan si D. Ciumageanu (4) formuleaza aceste caracteristici, ca fiind urmatoarele:
- dezvoltarea psihomotricitatii inregistreaza salturi calitative ce au la baza acumularile
cantitative; formele noi de comportament sunt superioare celor precedente;
- calitatile nou aparute nu le desfiinteaza pe cele anterioare, ci le includ;
- dezvoltarea se produce stadial, in etape distincte si cu caracteristici proprii fiecarei
varste;
- in intervale mici de timp apar transformari continu, dar imperceptibile;
- frecvent, dezvoltarea este asincrona la nivelul diferitelor procese si insusiri.
Despre caracteristicile psihomotricitatii se poate discuta foarte mult, daca se tine seama de faptul
ca acestea sunt conditionate de o serie de factori deosebit de importanti pentru intreaga manifestare
umana. Este vorba de varsta, sex, experienta anterioara, starea de sanatate, factorii de mediu, din care
nu pot fi omisi factorii de microclimat si in functie de acesti factori, de modul si conditiile de
imbinare a lor, prin sistemele existente de evaluare, se vor stabili caracteristicile psihomotricitatii si
a tehnologiilor de actionare pentru influentarea pozitiva a acestora.
In literatura, in afara factorilor care conditioneaza caracteristicile psihomotricitatii, se fac
referiri la factorii care favorizeaza evolutia ei. Astfel, Albu. A si Albu. C. (2) fac referiri la trei factori,
si anume:
- maturizarea nervoasa cu importanta deosebita la copii in stadiile de dezvoltare pana la
terminarea mielinizarii (in jurul varstei de 5 ani) si se continua pana la maturizarea totalitati,
la care un rol deosebit de important il joaca experienja castigata prin actiune si bogatia
acesteia;
- al doilea factor, la care se face referire, este invatarea si experienta, adica la rolul pe care
il are ansamblul elementelor invatate asupra conditiilor si formelor evolutiei motrice;
- in sfarsit, al treilea factor este constituit de experienta si conduita motrica, pe care
fiinta umana o realizeaza pe baza structurilor innascute si care, prin dezvoltare, vor furniza, in
permanenta, elementele de baza pentru construirea noilor structuri.
Autorii concluzioneaza ca "prin procesul de dezvoltare, copilul ajunge de la o dependenta
totala, la autonomie. Dezvoltarea se realizeaza prin intermediul miscani, care se imbogateste
permanent, legand elementul biologic de cel psihologic si de experienja. Treptat, comportamentul
motor al copilului capata sens, devine o conduita si se incadreaza in ansamblul psihomotricitatii,
mobilizand intreaga personalitate".