Sunteți pe pagina 1din 13

EDUCAREA ŞI REEDUCAREA PSIHOMOTRICITĂŢII

Educare, reeducare şi învăţare

Foarte multe lucrări în domeniul kinetoterapiei, sau al pedagogiei speciale, formulează


obiectivele intervenţiei ca reeducare. Termenul ne poate conduce la gândul ca este vorba de reluarea
procesului de educare, ale cărui efecte, anterioare s-au pierdut. Realitatea ne arată că persoanele
disabile, copiii cu deficienţe native, determinate genetic, trebuie supuse unui proces de formare,
învăţare sau reeducare.

Ochiană Gabriela a căutat să găsescă raţiunea pentru care diferiţii specialişti români sau
străini folosesc termenul de reeducare. În dicţionarul terminologic al Kinetoterapiei ( Îndrumător
terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie 1997), reeducarea este definită ca “ Proces
care se ocupă de recuperarea fizică, psihică şi profesională a bolnavilor în faza acută a bolilor, în
perioada de covalescenţă sau după formarea de sechele, folosind kinetoterapia, fizioterapia,etc. “. În
această definiţie reeducarea este sinonimă cu recuperarea, defintă în aceeaşi sursă ca “ vindecarea
totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, al unei mişcări, a mersului profesional care se
produce spontan sau ca urmare a unui proces de reeducare funcţională, terapie complexă prin care
se urmăreşte recâştigarea funcţiei unui organ sau a unuia sau mai multor segmente de membru
neutilizate o perioadă de timp”.

Educaţia psihomotrică este o acţiune pedagogică şi psihologică, folosind mişcarea în scopul


de a ameliora comportamentul copilului şi a favoriza dezvoltarea sub toate aspectele personalităţii.
Însemnătatea educaţiei “psihomotrică” este dată de prezentarea acesteia, ca “unul din principalele
obiective specifice ale educaţiei fizice”. (M. Epuran, 1976, p.111-112).

O reală contribuţie la înţelegerea psihomotricităţii au adus-o studiile privitoare la metodele de


educare şi reeducare a omului ( în special a copilului) prin intermediul corpului. Interesante, pentru
înţelegerea psihomotricităţii sunt lucrările lui L. Picq, P. Vayer și J. L. Boulch.
“ Educaţia psihomotrică este gândită de Vayer în strânsă corelaţie cu vârsta şi trebuinţele
copilului, ea trebuie să răspundă nevoilor de moment şi de perspectivă ale sale. Mediul socio-
cultural şi psiho-afectiv contribue la dezvoltarea schemei corporale, favorizează dezvoltarea
condiţiilor de organizării perceptive, condiţiile unei bune manifestări a atenţiei punând copilul în
condiţii favorabile faţă de învăţare”.

La întrebarea ce înseamnă a educa, P. Vayer răspunde : “Asta înseamnă a uşura relaţia pe


care copilul o are cu lumea din jurul său “.

Personalitatea se dezvoltă prin interacţiunea dintre corpul copilului (considerat ca mijloc al


relaţiei), lumea celorlalţi şi realitatea lucrurilor. Prin educaţie se urmăreşte atât dezvoltarea schemei
corporale “aspectul reflexiv” cât şi organizarea Eu-lui faţă de lume „aspectul extensiv” (V.
Horghidan, 1993).

Într-o lucrare de referinţă Pick şi Vayer (1972) formulează următoarele obiective ale
educaţiei psihomotrice :

 formarea conştiinţei corpului propriu .

 stăpânirea echilibrului;

 controlul eficient al diferitelor coordonări globale si segmentare ;

 controlul inhibiţiei voluntare şi al respiraţiei ;

 organizarea schemei corporale şi orientarea în spaţiu;

 o corectă structurare spaţio-temporală ;

 posibiliăţile cele mai bune de adaptare la lumea externă.

Pentru aceşti autori educaţia psihomotrică este acţiunea pedagogică şi psihologică care
foloseşte mijloacele eucaţiei fizice pentru ameliorarea şi normalizarea comportamentului copilului.

Schema corporală

Termenul de schemă corporală este ambiguu. În literatura de specialitate, s-au folosit mai
mulţi termeni diferiţi pentru a denumi aproximativ acelaşi fenomen ,dar şi aceleaşi denumiri au fost
folosite in accepţiuni diferite : Head (1926) vorbeşte despre schemă corporală; Wallon (1931)
foloseşte termenul de noţiunea propriului corp pentru ca mai târziu în 1942 să utilizeze ca şi Schilder,
termenul schemă corporală. Lehermite(1942) discuta despre imaginea Eu- lui corporal; Burnstin
(1957) despre reprezentarea eului fizic, iar B. Zazzo (1966) despre imaginea Eu-lui nostru. Aproape
în totalitate, studiile publicate dupa 1960 folosesc termenul de schemă corporală.

Pentru P. Schilder, schema corporală este o sinteză între conştiinţa corporalităţii şi experienţa
subiectivă a corpului, este imaginea corpului aşa cum se oglindeşte ea în spirit.

L. Brunelle priveşte schema corporală ca percepere a structurii corporale, ca unitate compusă


din elemente diverse, subliniind însă că acestea nu au semnificaţie decât în raport cu ansamblul.

Pentru R. Thomas, schema corporală este “ senzaţia de corporalitate”, conştiinţa posturilor şi


atitudinilor fondată pe experienţă şi formată graţie multiplelor informaţii intero şi exteroceptive.

Schema corporală este, dupa F. Lauzon (1990), imaginea corpului propriu, a locului său în
spaţiu şi a posibilităţilor sale de acţiune în relaţie cu persoanele şi obiectele din mediu inconjurător.

Schema corporală este înţeleasă ca o “ imagine sau reprezentare mentală a propriului corp
şi ca diferenţierea lui de spaţiul şi de obiectele înconjurătoare, în diferite situaţii statice şi dinamice.
Ea se reconstruieşte în mod permanent sub influenţa fluxului informaţional al sistemelor
exteroceptive, interoceptive si proprioceptive, perceput în mod concret şi analizat în registre diferite,
cognitive, afective, relaţionale şi sociale”( Cf. Epuran 2000, p.69).

Schema corporală poate fi definită ca fiind “ conştiinţa imediată a poziţiei şi stării corpului”
( Antonelli – Salvini).

Schema corporală este considerată un obiectiv important al dezvoltării psihomotorii în


cadrul pregătirii multilaterale a sportivilor , dar şi ca obiectiv specific în educarea psihomotorie a
copiilor cu handicap psiho- neuro-motor.

Sinteza finală a dezvoltării imaginii corporale constă în perceperea propriului corp ca unic şi
diferit de al celorlalţi, în perceperea “eu-ului” ca “obiect” şi “subiect”.

În general, există două modalităţi de percepere a propriului corp. Prima modalitate priveşte
corpul prin prisma proprietăţilor fizice şi spaţiale şi a fost denumită “ imaginea spaţială” a corpului.
În cea de-a doua modalitate sunt incluse percepţiile, reprezentările şi afectele legate de propriul corp
formează o imagine “afectivă” a corpului.
Lapierre consideră că trebuie să facem o distincţie între „corpul propriu” şi schema
corporală. Prin „corpul propriu” înţelegem reprezentarea mentală pe care şi-o face fiecare persoană
despre propriul corp, conştientizarea situaţiei lor şi conştiinţa unicităţii corpului.

Noţiunea de schemă corporală este mai largă, organizarea corporală nu este mai izolată si se
extinde şi asupra relaţiilor spaţio – temporale pe care copilul le are cu lumea înconjurătoare.

Schema corporală, spune H. Wallon , este ”un element de bază indispensabil pentru
construirea personalităţii copilului, este reprezentarea mai mult sau mai puţin diferenţiată pe care
copilul o are despre propriul corp”.

După J. Richard, “eul” corporal se formează pornind de la următoarele elemente :

1. Schemă corporală bine elaborată, care este un element neurologic şi este


imprimată la nivelul sistemului nervos ;

2. O reprezentare psihică a corpului ce va permite realizarea unor strategii de


operare ;

3. O experienţă afectivă a corpului, adică trăirea unor satisfacţii sau neplăceri.

Definiţia clasică a schemei corporale a fost dată de A. Porot şi reprezintă “imaginea pe care
o are fiecare despre corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau dinamică
sau în raportul părţilor corpului între ele şi, mai ales, a raporturilor acestuia cu spaţiul şi mediul
înconjurător”.

Schema corporală se construieşte puţin câte puţin datorită achiziţiilor senzitive, senzoriale, şi
kinestezice. Aceste achiziţii sunt integrate progresiv în viaţa cognitivă a copilului.

Caracterul fundamental al schemei corporale este legat de faptul ca ea pune în relaţie două
spaţii esenţiale : cel al propriului corp şi spaţiul obiectiv înconjurător.

Unii autori pun semnul egal între schema corporală şi imaginea corporală.

În neurologie, prin imagine corporală se înţelege procesul de integrare la nivel cerebral a unei
achiziţii. Procesul de integrare implică identitatea, localizarea şi orientarea în spaţiu a diverselor
segmente corporale. În acest caz este preferabilă utilizarea noţiunii de schemă corporală. Imaginea
corporală se referă la modul de percepţie a propriului corp, fiind un concept utilizat de psihologi.
M. Bruchon- Schweitzer, (1990, p.174) identifică două tipuri de percepţii ale prorpiului corp:

a) Primul tip se referă la caracteristicile fizice şi spaţiale ale corpului, fiind denumită
imagine spaţială;

b) Al doilea tip include percepţiile, reprezentările şi afectele elaborate pornind de la


propriul corp, reprezentând imaginea afectivă.

În primul an de viaţă, copilul îşi face o imagine sumară a propriului corp. Această imagine se
structurează pornind de la experienţele senzoriale, senzitive şi kinestezice pe care le trăieşte.

Schema corporală este elementul de bază al dezvoltării psihice ale copilului. Ea face legătura
dintre senzaţii şi primele impresii legate de mediul înconjurător, ceea ce permite dezvoltarea
activităţii psihice. Practic, schema corporală reprezintă corpul real al unei persoane, pe care se va
structura imaginea inconştientă a corpului ( de natură psihologică) (C. Allard, 1990, p.7).

Structurarea schemei corporale se realizează doar în condiţiile unei integrităţi anatomice a


sistemului muscular, osteoarticular şi nervos. Informaţiile interne şi externe sunt sunt filtrate de
schema corporală, care stă la baza exprimării necesităţilor corporale. Imaginea corporală este
susţinută de de schema corporală şi se împleteşte cu aceasta în momentul comunicării cu cei din jur.
O persoană reacţionează practic în funcţie de necesităţile de moment, prin intermediul schemei
corporale ( C. Allard, 1990, p.24).

După G. B. Soubiran, formarea schemei corporale începe de la naştere prin îngrijirile


acordate de mamă.

De la naştere , mama oferă copilului îngrijiri legate de nevoile sale biologice: alimentaţie,
igiena şi siguranţă afectivă.

Repetarea acestor îngrijiri duce, puţin câte puţin, la realizarea unei conştientizări generale şi
globale a corpului, chiar dacă copilul este incapabil să se situeze şi să reproducă poziţia părţilor
corpului. El capătă astfel o cunoaştere a corpului care este mai mult sau mai puţin precisă, în funcţie
de vârstă şi de maturizarea nervoasă.

Mucchielli consideră că „acest ansamblu ce formează schema corporală se dezvoltă foarte


lent la copil şi nu este dezvoltat normal decât către vârsta de 11-12 ani”.
Schema corporală, spune G.B. Soubrain, va fi elaborată datorită interpretării şi prelucrării
experienţelor corporale.

Recunoaşterea formei umane este posibilă doar după 3 luni şi coincide cu momentul în care
copilul fixează şi urmăreşte cu privirea obiectele.

Până la 6 luni, copilul trăieşte în simbioză cu mediul şi doar după această vârstă apare
separarea propriului corp de obiectele din mediu. Acest moment este foarte important pentru
formarea schemei corporale deoarece el marchează începutul investigării spaţiului care este perceput
diferit.

Către 9 luni apare o diferenţiere între obiectele inerte şi lucrurile care se mişcă. Schema
corporală se imbogăţeşte cu fiecare mişcare învăţată.

Mersul reprezintă o etapă decisivă, deoarece căutarea echilibrului pune în acţiune întregul
ansamblu corporal şi reprezintă începutul explorării spaţiului.

Experienţa primului pas este şi cea a schimbării orizontului. Până în acest moment corpul
culcat, aşezat sau în cvadrupedie, are un contact mare cu solul. Atunci când apare echilibrul static şi
apoi cel dinamic, corpul vine în contact cu solul doar la nivelul plantelor. În acest moment el trebuie
să-şi realizeze un echilibru propriu.

Etapa mersului reprezintă momentul în care copilul se raportează la mediul cu o nouă


orientare. Dar schema corporală este încă departe de a fi realizată complet. R.Mucchielli consideră că
durează 10-11 ani până când se ajunge la o mişcare armonioasă.

Dupa A. Lapierre, construcţia şi integrarea schemei corporale se realizează în trei etape:

Prima etapă pare fi cea de diferenţiere a eului corporal în care copilul percepe limitele
propriului corp.

Etapa următoare este cea de unicitate a eului corporal sau perioada denumită de H.
Wallon , stadiul oglinzii. Către 6 luni, copilul are revelaţia propriei imagini atunci când priveşte o
oglindă. Pornind de la această imagine, el îşi poate construi o imagine spaţială asupra corpului, având
ca element de referinţă imaginea altor persoane şi, mai ales, imaginea mamei. Este prima percepţie
conştientă din care se va naşte percepţia de corp în spaţiu şi care va servi ca element de bază pentru
întreaga organizare a percepţiilor.
A treia etapă este cea de identitate a eului corporal în care copilul se identifică pe sine
corporal. Dacă până la 3 ani el vorbeşte despre sine la persoana a treia, acum el vorbeşte despre sine
la persoana întâi. Această etapă se termină către vârsta de 6 ani , când copilul se afirmă ca o
individualitate distinctă.

J.J.Guilarme compară constucţia schemei coprorale cu developarea unei fotografii, la care


imaginea prinde treptat contur, formă şi culoare, ajungând să fie fixată. Iniţial, copilul are o imagine
redusă, neclară şi incompletă despre spaţiul ocupat de corpul său. Treptat, se vor clarifica diferenţele
ce există între membrele sale şi obiectele din jurul său.

Din luna a şasea de viaţă, copilul este interesat de imaginea sa din oglindă, iar catre 1 an
realizează raporturile care există între corpul său şi obiectele din jur. Mult mai târziu reuşeşte să
realizeze transpunerea imaginii corporale, adică diferenţiază corpul său de cel al persoanelor din jur.

Construirea schemei corporale este influenţată de acţiunea unor variabile distincte din care :
temporalitatea, limbajul şi imaginea reflectată joacă un rol esenţial (M. Dugas).

Temporalitatea este importanta deoarece nu ne putem imagina conştiinţa corpului fără a ne


referi la noţiunea de prezent.

Limbajul permite generalizarea experienţelor motrice şi fixarea lor sub forma unui sistem de
reprezentări.

Imaginea în oglindă sau imaginea reflectată are un rol important deoarece este precisă,
permiţând confruntarea cu propria identitate.

Dupa A. de Meur (1988), dezvoltarea schemei corporale parcurge patru etape.

Descoperirea propriului corp sau trăirea corporalităţii se structurează începând de la vârsta de


doi ani; trăirea corpolarităţii se referă la libertatea de mişcare a copilului şi la capacacitatea acestuia
de a se simţi bine în propria piele; în această etapă este importantă mişcarea liberă şi amplă a
segmentelor corporale, fiind mai puţin semnificativă cunoaşterea denumirii lor.

Treptat, copilul trece în etapa de cunoaştere a părţilor corpului; această cunoaştere


segmentară apare după ce copilul ia cunoştinţă globală de propriul corp; în acestă etapă, copilul
învaţă diferitele părţi ale corpului de o manieră internă (simţind fiecare segment corporal) şi externă
(văzând segmentele corporale în oglindă, jucându-se cu mâinile şi picioarele); progresiv, el ajunge
să jongleze cu anumite noţiuni corporale, reuşind să deseneze un personaj sau să construiască o
păpuşă din bucăţi; este o etapă ce începe de la 2 ani şi jumătate – 3 ani şi atinge apogeul în jurul
vârstei de 4 ani.

Orientarea spaţio-corporală apare după vârsta de 4 ani, cînd copilul îşi perfecţionează
simţurile şi cunoaşte toate poziţiile pe care le poate lua fiecare parte a corpului; această orientare
spaţio-corporală este din ce în ce mai complexă, astfel că preşcolarul poate asocia diferitele segmente
corporale cu obiectele de îmbrăcăminte adecvate ( asocierea piciorului cu gheata sau a capului cu
căciuliţa); este o etapă ce durează până în jurul vârstei de 5 ani.

În final, copilul ajunge în etapa de organizare spaţio-corporală; în acest moment, el poate


executa un gest complex sau un grup de gesturi ce solicită percepţia corporală, memoria şi
coordonarea; gesturile sunt executate cu mare precizie şi cu dozarea efortului solicitat de execuţie;
tot în această etapă, legătura dintre schema corporală şi psihic este pe deplin realizată, astfel că
preşcolarul mare îşi poate exprima sentimentele prin reacţii corporale.

Cunoaşterea schemei corporale permite structurarea spaţiului şi a timpului. Copilul va raporta


datele vizuale privind plasarea obiectelor în spaţiu la propria schemă corporală. În funcţie de aceasta,
obiectele sunt situate în faţă, în spate, sus sau jos. (S. Mănescu, 1986,p 216).

Organizarea relaţiilor spaţiale între obiecte este posibilă doar după stabilirea eului corporal.
Organizarea corporală este elementul de bază pentru percepţiile spaţiale. Organizarea timpului se
face tot în funcţie de strucurarea schemei corporale. Noţiunea de timp se naşte din mişcare şi el este
peceput ca o modificare mai mult sau mai puţin durabilă, mai mult sau mai puţin rapidă a raporturilor
spaţiale.

Caracteristicile şi stadiile dezvoltării psihomotorii de la 3 la 7 ani

I.D.Radu studiind lucrările mai multor autori (Arcan P., Ciumăgeanu D., Badea E., Păunescu
E., Robănescu N., Inhelder B.,etc) a făcut o sinteză a acestora:

La 3 ani: Orientare în schema corporală proprie: arată nasul, ochii, gura.

La 4 ani: Orientare în schema corporală: arată urechea, mâna, piciorul.

La 5 ani : Orientarea în schema corporală arată urechea dreaptă, piciorul stâng etc.
La 6 ani: Orientare în schema corporală, execută cu uşurinţă, mişcări de orientare în
schema corporală (recunoaşte dreapta- stânga).

La 7 ani: Orientare în schema corporală, execută mişcări variate pe bază de imitaţie


(gimnastică).

JOCURI PENTRU EDUCAREA SCHEMEI CORPORALE PROPRII ŞI A


PARTENERULUI

Să ne descoperim!

Materiale : terapeutul şi pacientul.

Descriere: să arate la cererea terapeutului părţile corpului : care este mâna? Unde este nasul? Unde
este gura? etc.

Indicaţii metodice : copilul trebuie să fie odihnit, relaxat, fără factori perturbatori.

Să cunoaştem ursuleţul!

Materiale : ursuleţ de pluş, terapeut, un alt copil.

Descriere : copilul trebuie să arate pe rând la cerere din ce este compus ursuleţul, punând degetul pe
partea corpului de care este întrebat.

Indicaţii metodice: copilul trebuie sa fie odihnit, relaxat, fără factori perturbatori.

Să cunoaştem partenerul!

Materiale : terapeut, copil

Descriere : terapeutul întreabă copilul care este mâna, urechea, nasul, gura, iar copilul va pune
degetul pe partea corpului de care este întrebat.

Indicaţii metodice : se vor nota răspunsurile corecte şi cele incorecte.


Să ghicim părţile corpului!

Materiale : foi cu desene ala părţile corpului : trunchi, mâini, picioare, cap etc.

Descriere : i se cere copilului să sufle în foaia cu piciorul, apoi în cea cu trunchiul etc.

Indicaţii metodice : i se demonstrează mai întâi ce trebuie să facă, apoi va efectua jocul.

Care-i mare-mic?

Materiale : cub mare-mic, minge mare-mică.

Descriere : copilul este întrebat care cub este mai mare sau mai mic, apoi care minge este mai mare
sau mai mică.

Indicaţii metodice : după ce arată cuburile şi mingile le aşează în ordine de la mare la mic.

“Omuleţul”

J.Ajuriaguerra- desenul omuleţului este practic o reprezentare în care pot fi deosebite două
aspecte. Pe de o parte, este vorba de cunoaştere la nivel de desen al trunchiului şi a diferitelor
segmente corporale iar pe de altă parte de o privire interioară a corpului.
BIBLIOGRAFIE :

Adriana Albu, Constantin Alb- “ PSIHOMOTRICITATEA la vârsta de creştere şi

dezvoltare “, Editura Spiru Haret , Iasi, 1999

Constantin Albu, Tiberiu Leonard Vlad, Ioan Iacob - “ PSIHOMOTRICITATEA” , Editura

Institutul European, Bucureşti, 2006

Ochiană Gabriela -“LUDOPTERAPIA în recuperarea dizabilităţilor psihoneuromotorice

ale copiilor“, Editura Performantica , Iaşi ,2006


UNIVERSITATEA Al.I. CUZA IAŞI

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SPECIALIZARE: KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

Prof. Coord. Lector: Abalaşei Beatrice

Studente:

Monica Chitic

Alexandra Buşilă (căs) Vleju

Raluca Cătănescu
Anul II, Grupa J221