PSIHOMOTRICITATEA

COMPONENTĂ
PSIHOCOMPORTAMENTALĂ DE BAZĂ
Istoric şi noţiuni generale privind
conceptul de psihomotricitate
Repere istorice

 Psihomotricitatea = domeniu de studiu al interacţiunii dintre funcţiile psihice

şi cele mortice;
 1872 = termenul „psihomotor” (L. Landois) - folosit în scopul denumirii unei
zone corticale;
 La începutul secolului XX, P. Janet şi P. Tissier - iniţiază aşa-numita gimnastică
medico-psihologică, un mod particular de acţionare motrică ( serie de
exerciţii repetate ce vizau antrenarea centrilor psihomotori);
 Arlette Bourcier (citată de G.B. Soubiran, 1975) afirma că tot ceea ce copilul
vede, întâlneşte, atinge şi manevrează contribuie la dezvoltarea inteligenţei
sale. Considerată atât aptitudine cât şi funcţie complexă de reglare a
comportamentului individual, noţiunea de psihomotricitate include, în opinia
aceluiaşi autor, „participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură
atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns.
 Psihomotricitatea este o funcţie complexă ce determină reglarea
comportamentului individual, datorită faptului că în interiorul acesteia se
realizează o integrare optimă a elementelor motorii cu cele psihice, aspect
ce conduce la elaborarea unor strategii adecvate de răspuns la diferitele
situaţii stimul.
 V. Preda (2005) constată că diferitele perturbări funcţionale apărute la nivelul
mişcării sau coordonării corpului şi a segmentelor sale se referă la calitatea
mişcării, solicitată de o anumită sarcină.
 Lucrarea „Psihologie normală şi patologică” (2001) - V. Horgidan, Şt. Tüdöş şi
G. Mitrache consideră că abordarea problemelor legate de psihomotricitate
trebuie realizată ţinându-se cont de unitatea fizic-motric şi spiritual ce
caracterizează fiinţa umană.
 1844 - Termenul de “psihomotricitate”/”psihomotor” a fost utilizat pentru
prima dată în Germania, de către Wilhelm Griesinger, fondatorul
neuropsihiatriei.
 1892 -Jean Dupré (Franța) - termen folosit în definirea şi caracterizarea
debilităţii motrice, înţeleasă de autor ca „o insuficienţă şi o imperfecţiune a
funcţiilor motrice considerate în adaptarea lor ca actele obişnuite ale vieţii”.
 Intrarea în circulaţie a termenului s-a produs ca urmare a acceptării şi a
utilizării acestuia în diferite domenii (reeducare, psihologia muncii etc.).
 Sensurile multiple oferite termenului de către acestea, au condus la apariţia
atât a accepţiunilor variate, cât şi a numeroaselor confuzii în înţelegerea
termenilor de psihomotor şi psihomotricitate.
 Conform Grand Dictionaire de la Psychologie Larousse (1991) -
psihomotricitatea = ansamblul comportamentelor motrice, considerate în
funcţie de legătura lor cu psihismul.
 J.P. Coste (1977) - principala cauză a dificultăţilor apărute în definirea
fenomenului psihomotor este reprezentată de situarea acestuia, prin
specificul său, la „răscrucea” mai multor ştiinţe şi terapii.
 J.P. Famose (1975) -psihomotricitatea = ansamblul variabilelor psihologice
intermediare între situaţii şi răspunsuri.
 În lucrarea Psychologie industrielle (J. Tiffin, 1967) – termenul psihomotor =
toate aptitudinile sau îndemânările pe care în mod obişnuit le denumim
dexteritate, uşurinţă în manipulare, abilitate motrică, coordonare ochi-mână.
 V. Horghidan (2000) - „pentru majoritatea psihologilor din psihologia muncii,
psihomotricitatea este echivalentul motricităţii fine”.
 Fr. Lauzon (1990)- L’éducation psychomotrice. Source d’autonomie et de
dynamism- prezintă de o manieră riguroasă postulatele ce stau la baza
educării şi a evoluţiei psihomotorii în primii ani:
 Corpul copilului se dezvoltă datorită mişcărilor adaptate mediului înconjurător;
 Inteligenţa evoluează prin activitatea senzorială şi motrică în contact cu obiectele,
cu spaţiul şi cu celelalte persoane;
 Dezvoltarea socio-afectivă este produsul activităţii senzoriale şi motrice în contact
cu celelalte persoane;
 Formarea încrederii şi aprecierii de sine sau câştigarea autonomiei se bazează pe
dobândirea achiziţiilor motrice. Conştiinţa acestor achiziţii deschide perspectiva
iniţiativei şi creativităţii iar mişcarea este „un mijloc de eliberare a
energiilor...dezvoltarea unor calităţi umane: încrederea, aprecierea de sine,
autonomia, spiritul de iniţiativă, creativitatea cer în prealabil dezvoltarea
autonomiei corporale”.
 V. Horghidan (2000)- în definirea psihomotricității subliniază omiterea unor
elemente esenţiale (factori cognitivi precum schema corporală, imaginea
mişcării etc) ca şi includerea unora nespecifice psihomotricului (cointegrarea
în cadrul psihomotricului a voinţei şi afectivităţii în totalitatea lor).
 Deşi psihomotricitatea reprezintă conjugarea dintre psihic şi motric,
intersectarea celor două fenomene se realizează numai parţial.
Contribuţii teoretice referitoare la
fundamentarea conceptului de
psihomotricitate
 V. Horgidan, Şt. Tüdöş şi G. Mitrache (2001) - trei surse principale de
informaţii stau la baza fundamentării teoretice a conceptului de
psihomotricitate:
 Studiile de psihologie genetică, care au evidenţiat rolul activităţilor nonverbale ( a
activităţii corpului) în dezvoltarea cognitivă (H. Wallon, J. Piaget, P.I. Galperin);
 Cercetările cu privire la metodele de educare şi reeducare psihomotrică ( E.
Guilman, L. Picq, P. Vayer şi J. le Bouch, Fr. Lauzon);
 Studiile de neurofiziologie şi psihofiziologie (N.A. Bernstein, J. Bruner, Sokolov
etc).
Studiile de psihologie genetică

 J. Piaget consideră:
 evoluţia inteligenţei şi dezvoltarea cognitivă, în general, se realizează prin
formarea de scheme. Acestea se elaborează ca urmare a necesităţii adaptării la
condiţiile mereu variabile ale mediului, fenomen ce se realizează prin
interacţiunea dinamică a două procese: asimilarea informaţiei noi şi acomodarea
schemelor existente la noile date.
 copilul începe să-şi dezvolte mecanismele de prelucrare şi interpretare a
informaţiei primite prin intermediul organelor de simţ. Treptat, el începe să înveţe
să-şi dezvolte coordonarea motorie şi să-şi construiască schema corporală.
Cercetările cu privire la metodele de
educare şi reeducare psihomotrică

 E. Guilman - caracterizare a tipului psihomotric în legătură cu temperamentul

şi caracterul:
 rigidul se caracterizează prin amor propriu si susceptibilitate;
 flascul este indiferent;
 suplul, flexibilul se adaptează uşor;
 neîndemânaticul este iritabil.
 L. Picq şi P. Vayer consideră că factorii care contribuie la dezvoltarea
psihomotrică sunt formaţi din relaţiile pe care copilul le stabileşte cu el
însuşi, cu obiectele şi cu cei din jur. În vederea determinării capacităţii
psihomotrice, autorii au folosit o serie de teste şi baterii de teste (Oseretsky,
Piaget-Head, Stamback), urmând ca ulterior, pe baza rezultatelor obţinute, să
realizeze un profil psihomotor actual al copilului.
 J. le Boulch - interesul deosebit cu privire la rolul metodelor de educare
fizică pentru dezvoltarea psihomotricităţii. El este considerat fondatorul
psihocineticii = „metodă generală de educare care foloseşte ca material
pedagogic mişcarea umană sub toate aspectele ei.
 Fr. Lauzon (1990) - educaţia psihomotrică este „o artă” ce favorizează
dezvoltarea globală a copilului, folosind ca mijloc activităţile corporale.
 Mişcarea - condiţie a dezvoltării copilului şi a structurilor intelectuale şi
afective, sursă de energie şi mijloc de exprimare a fiinţei, având numeroase
efecte asupra copiilor:
 dezvoltarea corporală;
 evoluţia inteligenţei prin multiplicarea activităţilor senzoriale şi motrice, prin
contactul cu alţii, cu obiectele, cu spaţiul şi universul sonor;
 dezvoltarea socio-afectivă ca efect al relaţiilor cu alte persoane prin mijlocirea
mişcării;
 dobândirea abilităţilor motrice ce conduc la obţinerea autonomiei;
 eliberarea de tensiuni;
 echilibrarea energetică.
 V. Horghidan (1980) - identifică existenţa unei perioade de vârstă în care
aptitudinile psihomotrice pot fi maximum dezvoltate. Această perioadă se
situează între 6 şi 10 ani şi a fost denumită „interval optim de educabilitate”.
Studiile de neurofiziologie şi psihofiziologie

 Aceste studii scot în evidenţă modul de realizare şi mecanismele de comandă

şi control ale mişcării.
 J. Bruner (1973) - dobândirea capacităţii psihomotrice reprezintă un proces
prin care copilul învaţă să construiască secvenţe de mişcări adaptate
intenţiilor acţiunii, aceasta din urmă fiind un rezultat al elaborării
programelor în care sunt prezente, atât intenţiile acţiunii, cât şi organizarea
secvenţială a mişcărilor.
Obiectivele psihomotricităţii
 M. Epuran (1994) - în cadrul dezvoltării psihomotrice putem include:
 dezvoltarea calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, supleţe);
 dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
 dezvoltarea priceperilor şi a deprinderilor motrice de bază (mers, alergare,
săritură, aruncare, căţărare, împingere, tracţiune).
 dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de
mişcare.
 C. Albu, A. Albu, T, Vlad şi I. Iacob (2006) - prezenţa a două tipuri de
obiective: generale şi particulare. Din categoria obiectivelor generale
regăsim:
 cunoaşterea şi înţelegerea elementelor constitutive ale psihomotricităţii;
 cunoaşterea instrumentelor prin intermediul cărora se poate acţiona;
 stăpânirea comportamentelor de bază ale psihomotricităţii în scopul obţinerii unei
reacţii adecvate;
 identificarea precoce a retardurilor psihomotrice pentru a orienta procesul de
educare în vederea dispariţiei lor;
 diagnosticarea rapidă a tulburărilor de psihomotricitate şi îndrumarea procesului
de reeducare către diminuarea efectelor negative.
 Prin prisma obiectivelor particulare, psihomotricitatea vizează următoarele
aspecte:
 dezvoltarea kinesteziei, a percepţiei şi reprezentării complexe a mişcării;
 perfecţionarea capacităţii de mişcare îndreptată către adaptarea precisă la
solicitări şi stăpânirea corpului;
 evaluarea potenţialului psihomotric prin aprecierea raportului dintre vârsta
biologică şi cea cronologică;
 dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi aplicative: mers,
alergare, săritură, echilibru, căţărare, tracţiune;
 perfecţionarea calităţilor motrice: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare.
Caracteristicile evoluţiei psihomotrice
 C. Albu, A. Albu, T, Vlad şi I. Iacob (2006) identifică prezenţa a trei etape
distincte în cadrul evoluţiei fenomenului psihomotor: de inovaţie, de
integrare şi de echilibru.
 Etapa de inovație - prin încercare şi eroare, copilul îşi testează capacităţile,
ajungând la inovaţia unor mişcări şi a unor gesturi noi, ce vor fi repetate
ulterior în vederea obţinerii unui efect asemănător.
 Etapa de integrare - perfecţionarea mişcărilor, care devin mult mai precise şi
mai stabile, ca urmare a perfecţionării comenzii nervoase şi a relaţiei tot mai
strânse dintre câmpul senzorial şi cel motor.
 Etapa de echilibru - reorganizări permanente, mişcările dobândite fiind
executate cu exactitate, devenind astfel baza formării unor experienţe
motrice noi.
Componentele de bază ale
psihomotricităţii
 D. Moţet (2001) - consideră că în cadrul psihomotricităţii putem include următoarele
componente:
 Cunoaşterea corpului uman şi configuraţia imaginii despre sine:
 imaginea schemei corporale;
 lateralitatea şi dominanţa acesteia;
 controlul segmentelor şi stabilirea dominanţei acestora.
 Conduitele motrice de bază:
 coordonarea dinamică generală;
 coordonarea dinamică segmentară.
 Conduitele perceptiv-motrice:
 orientarea-organizarea-structura spaţială;
 orientarea-organizarea-structura temporală;
 relaxarea şi autocontrolul mişcărilor;
 reglarea mişcărilor prin limbaj.
 M. Epuran (1994) - elementele componente ale psihomotricităţii sunt
reprezentate de:
 schemă corporală;
 lateralitate;
 coordonarea statică - echilibrarea;
 coordonarea perceptiv-motrică (percepţia spaţiului, ritmului şi a mişcărilor
proprii);
 rapiditatea mişcărilor;
 ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor
perceptiv-motrice cu sarcina motrică).
 E.A. Fleishman(1976) - dimensiuni ale domeniului psihomotor:
 precizia controlului, capacitatea de a executa mişcări adecvate, angrenând în acţiune grupe
musculare importante;
 coordonarea plurisegmentară, reprezentată de posibilitatea combinării acţiunii mai multor
segmente corporale;
 posibilitatea de alegere a răspunsului dorit;
 timp de reacţie simplu şi rapid;
 viteza mişcării, în special cea a braţelor;
 capacitatea de apreciere a vitezei de mişcare a unui obiect;
 dexteritatea manuală, posibilitatea manipulării obiectelor foarte mici;
 stabilitatea braţului şi a mâinii în timpul derulării unui exerciţiu;
 „tapping”, reprezentat de posibilitatea execuţiei rapide şi exacte a mişcărilor din încheietura
mâinii;
 capacitatea de realizare a unei ajustări particulare oculo-manuale prin ochire.
 V. Horghidan (2000) - clasificarea componentelor psihomotorii:
 schema corporală;
 lateralitatea;
 ideomotricitatea;
 inteligenţa motrică;
 organizarea răspunsurilor motrice.
 L. Picq şi P. Vayer (1968) - trei tipuri de manifestări ale activităţii:
 Conduitele motrice de bază: sunt mai mult sau mai puţin controlate cortical şi
cuprind coordonarea oculo-motorie, echilibrul static şi dinamic şi coordonarea
dinamică generală;
 Conduitele neuromotorii: sunt în strânsă legătură cu maturizarea sistemului nervos
şi includ tonusul muscular şi senzaţiile proprioceptive;
 Conduitele şi structurile perceptiv-motrice: se află într-o relaţie directă cu
intelgenţa, dezvoltându-se şi perfecţionându-se prin educaţie; în această categorie
se încadrează schema corporală, lateralitatea şi orientarea spaţio-temporală.
Schema corporală

 Semnificaţia conceptului de schemă corporală – o recunoaştere a propriului

corp, ca reprezentare a imaginilor din mediu sau ca instrument de relaţie al
individului cu mediul înconjurător.
 Ambiguitatea termenului se reflectă în literatura de specialitate, prin
folosirea mai multor termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea corpului, schemă
posturală, reprezentarea corpului propriu, imaginea de sine însuşi,
somatognozie.
 A. Porot (1960) – schema corporală = imaginea pe care o are fiecare despre
corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau
dinamică sau în raportul părţilor corpului între ele şi, mai ales, a raporturilor
acestuia cu spaţiul şi mediul înconjurător.
 U. Şchiopu = reprezentare pe care o are fiecare individ asupra propriului corp
şi care serveşte ca reper spaţial în mişcările cele mai simple şi în imaginea de
sine.
 H. Wallon (1975) situează schema corporală în strânsă legătură cu formarea
personalităţii copilului și se constituie pe parcursul ontogenezei, ca urmare a
raporturilor dintre individ şi mediu.
 Fr. Lauzon (1990) = sinteza a trei componente:
 imaginea corporală sau portretul interiorizat al corpului (imagine construită
progresiv şi dependent de evoluţia cognitivă); imaginea corporală redă relaţia
părţilor cu întregul şi plasarea corpului în raport de coordonatele spaţiale
(sus, jos, stânga, dreapta, în faţă, în spate);
 cunoaşterea părţilor corpului - abilitate dezvoltată până la vârsta şcolară ce
constă în numirea şi indicarea diferitelor părţi ale corpului;
 ajustarea posturală - văzută ca şi capacitatea de a realiza, în mod voluntar, o
poziţie sau o mişcare, în mod intenţionat, ca urmare a reglării tonusului
muscular în diferite părţi ale corpului.
 schema corporală se dezvoltă treptat, începând cu primele luni de viaţă şi
până în jurul vârstei de 12 ani. Chiar şi după această vârstă, la nivelul
acesteia apar o serie de modificări şi chiar perfecţionări determinate, în
special:
 de maturizarea sistemului nervos;
 de experienţa corporală dobândită de subiect în cadrul diferitelor tipuri de
activităţi în care acesta a fost angrenat.
 Schema corporală este influenţată şi de alţi factori specifici, dintre care cei
mai importanţi se referă la:
 Rolul sensibilităţii cutanate şi a sensibilității kinestezice;
 Rolul sensibilităţii auditive;
 Rolul lateralităţii;
 Rolul factorilor sociali;
 Rolul inteligenţei.
Lateralitatea

 Lateralitatea = componentă esenţială în structura psihomotricităţii, fiind

implicată în organizarea schemei corporale şi în structura programelor de
acţiune, determinând astfel particularităţile învăţării şi obţinerii
randamentului în desfăşurarea actelor motrice.
 U. Şchiopu (1997) - lateralitatea se caracterizează prin predominanţa
funcţională a unei părţi a corpului asupra alteia, mai ales a mâinii, rezultând
din utilizarea preferenţială a acesteia.
 Dicționarul „Larousse” = dominanţa funcţională a unei laturi a corpului uman
asupra celeilalte, dominanţă care se manifestă în special în preferinţa de a se
servi în mod electiv de un ochi sau de unul din braţe, pentru a executa
operaţii care cer o oarecare precizie.
 Pe parcursul ontogenezei, fenomenul lateralizării este influenţat de o serie de
factori. Aceştia pot fi grupaţi în două mari categorii: factori de natură
biologică şi factori de natură socio-culturală.
 a. La nivelul factorilor de natură biologică principalul aspect care se
evidenţiază este legat de funcţia dominantă a unei emisfere cerebrale
(asimetria funcţională a creierului), care determină inegalitatea funcţională a
jumătăţilor stânga sau dreapta ale corpului.
 J. Sergent (1996) consideră că există o anumită coerenţă în ceea ce priveşte
repartiţia competenţelor ce caracterizează fiecare emisferă. Contribuţia
acestora la îndeplinirea unei anumite funcţii poate varia în funcţie de natura
sarcinii care trebuie îndeplinită, de circumstanţe sau de strategiile rezolutive
adoptate.
 Dominanţa cerebrală este un proces ce se realizează etapizat, până în jurul
vârstei de 6-7 ani:
 Astfel, copilul mic foloseşte ambele mâini în activitatea de manevrare a
obiectelor;
 între 2-3 ani, aceasta să se realizeze, în special, cu mâna dreaptă;
 între 3-4 ani cu cea stângă;
 către 4-5 ani se evidenţiază o oarecare stabilizare a lateralităţii, procentual,
peste 50% dintre copii fiind dreptaci, aproape 10% stângaci, restul de 40%
prezentând ambidextrie.
 6-7 ani, odată cu învăţarea scrisului, lateralitatea devine stabilă, după
această perioadă copilul prezentând „o rezistenţă evidentă faţă de orice
schimbare, chiar dacă aceasta este posibilă până la pubertate.
 Conceptul de lateralitate este complex şi presupune integrarea în alte două
noţiuni:
 dominanţa laterală = preferinţa individului de a folosi predilect un anumit membru
 preferinţa manual = capacitatea acestuia de a utiliza, în special, una din mâini
atunci când desfăşoară activităţi ce necesită fineţe şi precizie.
 b. Factorii de natură socio-culturală sunt reprezentaţi de religie, morală şi
cultură, acţionând la nivel individual prin mecanisme multiple, precum
imitaţia şi limbajul.
 V. Horghidan (2000) = lateralitatea şi lateralizarea mai pot fi influenţate şi de
următoarele aspecte:
 activităţile motorii realizate de către individ (cele libere şi spontane favorizând
lateralitatea naturală, în timp ce activităţile impuse duc la modificarea sau la
conturarea acesteia);
 presiunile - cerinţele exprese ale mediului (interdicţia de a folosi mâna stângă la
scris);
 unele elemente favorizante pentru subiecţii dreptaci (caracteristicile de fabricare
a unor obiecte);
 convenienţele sociale, modelele care sunt preluate de copil prin imitaţie.
 În funcţie de nivelul la care se exprimă prevalenţa funcţională, lateralitatea
poate fi manuală, podală, vizuală sau auditivă.
 Evaluarea acestor forme va avea ca rezultat obţinerea unei formule (D-d-M-s-
S) specifice fiecărui individ, după cum urmează:
 dreptaci categoric (respectiv stângaci categoric): atunci când subiectul utilizează
mâna, piciorul sau ochiul drept (respectiv stâng), pe baza unei prevalenţe
funcţionale cerebrale stângi (respectiv drepte);
 dreptaci mixt (respectiv stângaci mixt): subiectul realizează unele acţiuni cu o
parte a corpului şi alte acţiuni cu segmentul situat de cealaltă parte a acestuia;
 ambidextru: subiectul foloseşte cu aceeaşi abilitate ambele segmente simetrice.
Ideomotricitatea

 M. Epuran (1994) - ideomotricitatea = reprezentarea mentală prealabilă

actului sau acţiunii motrice propuse;
 V. Horghidan (2000)- ideomotricitatea = mecanismul intim al legării
reprezentării cu mişcarea. Ideomotricitatea asigură trecerea de la imaginea
percepută a modelului mişcării, la transpunerea în reprezentarea mişcării
proprii şi elaborarea programului de acţiune.
 Aspectul central al construirii ideomotricităţii îl constituie reprezentările
ideomotorii. Acestea sunt legate întotdeauna de o experienţă personală
anterioară şi reprezintă elemente de planificare şi reglare a conduitei, care
integrate în diferite tipuri de activităţi, ajută la finalizarea performantă a
acestora.
 Caracteristicile reprezentărilor ideomotorii (Horghidan,2000):
 se formează şi se precizează ca efect al unui experiment în care este
implicată activitatea propriului corp, activitatea motrică cu toate
componentele funcţionale care o însoţesc şi-i garantează desfăşurarea;
 activarea reprezentărilor ideomotorii este însoţită de acte ideomotorii,
văzute ca inframişcări sau reacţii motorii de minimă amplitudine.
 Reprezentările ideomotorii, ca şi elemente constitutive ale programului
mental al mişcării, sunt implicate atât în învăţarea motrică (participând la
execuţia corectă a mişcării), cât şi în procesul formării conştiinţei de sine a
individului şi a dobândirii încrederii în forţele proprii, raportată la realizarea
unei anumite mişcări.
 Antrenamentul mental sau ideomotor - are la bază fenomenul ideomotor şi
vizează îmbunătăţirea diferiţilor indici funcţionali şi psihomotrici.
 V. Horghidan (2000) consideră că antrenamentul mental trebuie să vizeze:
 rezultate optime se obţin în condiţiile îmbinării antrenamentului ideomotor cu exersarea
propriu-zisă;
 controlul imagistic este facilitat în cazul unei relaxări prealabile;
 antrenamentul mental favorizează învăţarea actelor motrice prin contribuţia adusă la
procesarea informaţiei la nivel central;
 prin intermediul antrenamentului ideomotor se produce o amplificare a gradului de
activare şi de concentrare asupra sarcinii ce urmează a fi învăţată;
 influenţa practicii mentale este mai puternică în cadrul deprinderilor deschise, în
comparaţie cu cele închise;
 eficienţa antrenamentului ideomotor depinde în mare măsură de o serie de caracteristici
ale subiectului (capacitatea imaginativă, convingerea asupra eficacităţii tehnice);
 aplicat în etapa de debut a învăţării, antrenamentul mental conduce la o mai bună
precizare şi organizare a reperelor temporo-spaţiale ale sarcinii motrice, precum şi la o
sincronizare a diferitelor subprograme, ce are ca efect elaborarea unui plan de acţiune
adecvat.
 Antrenamentul mental se regăseşte ca parte componentă a antrenamentului
total, fiind utilizat în scopul îndeplinirii următoarelor sarcini (M. Epuran,
1990):
 formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice;
 menţinerea structurilor şi a deprinderilor motrice la subiecţii aflaţi, din diferite
cauze, în imposibilitatea efectuării antrenamentului propriu-zis;
 gestionarea situaţiilor stresante;
 crearea unei stări optime de start;
 controlul durerii;
 facilitarea aplicării tehnicilor de relaxare.
Inteligența morică

 Inteligența motrică = presupune o adaptare concretă, rapidă şi mobilă la o

situaţie specifică, pe baza înţelegerii datelor concrete ale acesteia şi a
sesizării raporturilor spaţio-temporale şi a descoperirii prin intuiţie a unei noi
soluţii care să le reorganizeze.
 Termenul de inteligenţă motrică sau psihomotrică este introdus de către P.
Parlebas (1969) pentru a desemna rezultatul interdependenţei dintre
structurile motrice şi cele cognitive.
 M. Epuran (1972) - inteligenţa motrică = capacitatea mentală a subiectului de
a soluţiona teoretic şi practic, într-o manieră perfect adecvată, problemele
acţiunilor motrice în situaţii noi sau diferite. Inteligenţa motrică reprezintă o
sinteză cognitiv-motrică, cu caracter intuitiv sau operativ care utilizează
cunoştinţe, reprezentări, obişnuinţe, reorganizate după necesităţile
situaţiilor.
 Inteligenţa motrică presupune (M. Epuran,1972) :
 capacitatea de a înţelege;
 capacitatea de a discerne;
 capacitatea de a integra;
 capacitatea de a găsi exact şi corect mişcările cele mai adecvate situaţiilor
practice;
 viteza de învăţare motrică;
 exactitatea coordonărilor spaţio-temporale;
 capacitatea de combinare a mişcărilor;
 capacitatea de coordonare şi anticipare.
 V. Horghidan (2000) - inteligenţa motrică presupune selectarea, recepţionarea şi
organizarea informaţiilor proprioceptive şi exteroceptive, în scopul elaborării unor
răspunsuri motrice adecvate.
 Note definitorii ale acesteia pot fi considerate următoarele:
 intuitiv-operativitatea în alegerea programului motor adecvat situaţiei şi intenţiei;
 rapiditatea comparării alternativelor;
 posibilitatea elaborării programului motor în condiţiile crizei de timp;
 capacitatea de prelucrare rapidă a multiplelor informaţii senzoriale şi selectarea
informaţiei relevante pentru situaţia respectivă;
 capacitatea de decodificare şi de utilizare a informaţiilor proprioceptive;
 capacitatea de înţelegere a sarcinii motrice;
 uşurinţa transferului;
 creativitate motrică;
 anticipare-coincidenţă.
Organizarea răspunsurilor motrice

 Evoluţia organizării răspunsurilor motrice este determinată de intervenţia

unor factori specifici, dintre care se evidenţiază cei reprezentaţi de creştere,
maturizare şi învăţare.
 Procesul organizării răspunsurilor motrice se concretizează în nivelul de
exprimare motrică a individului, care include două aspecte:
 motricitatea globală (generală);
 motricitatea fină.
 Motricitatea globală include acele mişcări realizate cu toate segmentele
corpului, prin participarea grupelor musculare mari, asigurând atât aspectele
locomotorii (deplasările), cât şi pe cele nonlocomotorii (posturale).
 Fr. Lauzon (1990), principalele componente ale motricităţii globale sunt
reprezentate de:
 disociere: capacitatea de a acţiona cu o parte a corpului izolat (disociere simplă)
sau în paralel cu altă parte a corpului (disociere dublă);
 coordonarea: combinarea activităţii diferitelor părţi ale corpului în vederea
realizării diferitelor structuri motrice;
 echilibrul corpului: în stare statică (menţinerea poziţiei) şi în stare dinamică (în
deplasarea corpului);
 tonusul muscular.
 Motricitatea fină este definită de mişcarea muşchilor mici ai corpului, ce
poate fi caracterizată printr-o mare precizie şi dexteritate. În general,
motricitatea fină beneficiază de aportul simţului vizual şi este reprezentată în
special de prindere, considerată prima activitate intenţionată a omului.
 Horghidan (2000) consideră că principalele componente regăsite în cadrul
organizării răspunsurilor motrice se împart în două categorii:
 Componente psiho-fiziologice:
 Tonusul muscular
 Echilibrul
 Componente psihologice
 Reperele de timp: durată, tempou, ritm;
 Reperele de spaţiu: evoluţia organizării spaţiale parcurge două etape:
 0-7 ani: etapa spaţiului perceptiv (senzori-motor), în interiorul căreia orientarea este de tip
egocentric, corpul copilului fiind punctul principal de referinţă;
 Etapa spaţiului proiectiv, în care se depăşeşte folosirea propriului corp ca punct de reper, urmare
a socializării şi a maturizării cognitive.
 Motivaţia specifică
 Învățarea motrică - rol deosebit de important în cadrul organizării
răspunsurilor mortice.
 Învăţarea motrică se bazează pe experienţe motrice active şi pe exersări ce
conduc la însuşirea diferitelor structuri motrice.
 M. Epuran (1976) consideră că în cadrul învăţării motrice, actul motric
parcurge trei etape distincte:
 priceperea elementară: aplicarea în practică a cunoştinţelor în stadiul incipient al
învăţării;
 deprinderea: actul motric este învăţat, beneficiind de indici superiori de execuţie;
 priceperea superioară: presupune adaptarea actului motric învăţat la situaţii noi şi
rezolvarea eventualelor situaţii problematice apărute.
 În procesul de perfecţionare a oricărui gest motric intervin o serie de factori
specifici, dintre care un loc deosebit este ocupat de:
 particularităţile subiectului care învaţă (caracteristici de personalitate, atitudinile
şi aptitudinile, starea de oboseală, trăirile afective, încărcătura emoţională);
 caracteristicile actelor motrice care se învaţă (deprinderi elementare sau
complexe, auto- sau heteroconduse;
 caracteristicile de ambianţă şi de instruire (metodele şi mijloacele de instruire,
predare şi evaluare).
Concluzii

 Exprimarea motrică a individului este rezultatul participării tuturor

componentelor psihomotorii
 Răspunsul motric apare ca efect al interacţiunii aptitudinilor psihomotrice cu
deprinderile motrice, cu organizarea energetică şi coordonările perceptiv-
motorii.
 Această organizare se face în funcţie de celelalte componente psihomotrice
(lateralitate, schemă corporală, ideomotricitate, inteligenţă motrică), de
care depinde şi pe care le influenţează, împreună formând blocul funcţional
psihomotor.