Referat

”Contextul biologic și social al dezvoltării umane”

Psihologia dezvoltării este o ramură teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice,

cu largi deschideri către ştiinţele educaţiei. Se consideră una din cele mai bine dezvoltate
ramuri ale psihologiei. Procesul de dezvoltare a omului este un produs al interacţiunii a mai
mulţi factori: biologici şi sociali, sinteza imboldurilor interioare şi acţiunilor din exterior.
Acest proces începe din momentul iniţial al sarcinii şi continue pe tot parcursul
vieţii.Caracterul decurgerii procesului dat este determinat de condiţiile sociale de viaţă şi în
acelaşi timp el este irepetabil tot aşa cum şi orice personalitate. Schimbările pe care le suportă
omul pe parcursul vieţii sunt un rezultat al acţiunii cumulative a factorilor biologici,
psihologici, sociali, istorici, evoluţionişti şi mai depind de timpul în care ei influenţează.
Conceptele de dezvoltare şi dezvoltare psihică. Dezvoltarea reprezintă totalitatea
transformărilor ireversibile petrecute în natură şi în societate, care duc la o schimbare
calitativă de sens ascendent (în pofida momentelor de regres pe care le cuprind). La OM
dezvoltarea vizează apariţia de noi structuri funcţionale care perfecţionează comportamentul,
ducînd la o mai bună adaptare la mediu. Dezvoltarea psihică se exprimă prin schimbări
calitative marcate prin trecere succesivă, ascendentă, de la un studiu inferior la unul superior
în planul activităţii psihice. Copilul se dezvolta în sistemul relaţiilor de cooperare şi
comunicare cu ceilalţi oameni prin activitate – principala modalitate de interacţiune cu
ambianţa. La vîrste diferite activitatea principală (dominantă) a fiinţei umane este diferită.
Dezvoltarea psihică este stadială; ordinea în care se succed stadiile este invariabilă şi
parcurgerea fiecăruia stadiu anterior se impune cu necesitate. În psihologia dezvoltării în mod
diferit este soluţionată problema dezvoltării psihice. În dependenţă de poziţiile teoretice a
autorilor, şcolilor psihologice se vorbeşte despre factorii dezvoltării, despre forţele motrice ale
dezvoltării. L.Vîgotski insistă asupra premiselor, condiţiilor, factorilor de dezvoltare, etc. În
continuare vom prezenta aceste poziţii diferite privind procesul dezvoltării psihice şi formării
personalităţii. Dezvoltarea omului se produce în trei domenii de bază: fizic,cognitiv şi
psihosocial. La dezvoltarea fizică se referă aşa laturi precum ar fi forma şi dimensiunile
corpului şi organelor, schimbarea structurii creierului, posibilităţile senzoriale, deprinderile
motrice. La domeniul cognitiv se referă toate aptitudinile şi procesele psihice. La domeniul
psihosocial atribuim însuşirile de personalitate, deprinderile sociale, stilul individual de
comportament, ş.a. În literatura de specialitate putem găsi mai multe definiţii pentru
psigologia dezvoltării: Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor psihologice care
au loc începînd de la naştere şi pînă în perioada bătrîneţii. Cele mai profunde schimbări apar
în perioada copilăriei.Prin urmare, majoritatea cercetărilor s-au centrat asupra copilăriei şi
adolescenţei(A.Birch,2000).
Aspectul sau caracteristica evolutivă a psihicului uman sunt fapte uşor de observat,
demonstrate de legile psihologiei şi totuşi, dificil de explicat şi înţeles datorită complexităţii şi
plurideterminismului acestui proces. Deşi s-au făcut evidente progrese în acest sens, există
încă aspecte neelucidate satisfăcător chiar în ceea ce priveşte mecanismul intern al dezvoltării,
multitudinea, specificul şi modul în care se intrică forţe, factori şi mobiluri ale acesteia. Deşi
există diferenţe în accepţiunea şi definirea procesului dezvoltării, în ultimii ani, prin
acumulările practice şi teoretice de informaţie, se tinde către abordarea acestei probleme ca
fiind calea spre armonizarea omului cu mediul în care trăieşte şi cu propriile lui aspiraţii.
Dezvoltarea umană se realizează sub mai multe aspecte între care se stabilesc, în limitele unei
anumite relativităţi, relaţii de condiţionare reciprocă, aspecte între care mai importante ni se
par următoarele: - cele biologice ce se materializează în creşterea şi maturizarea organismului
(dezvoltarea fizică, morfologică, biochimică); - cele psihice constând în elaborarea şi evoluţia
proceselor, funcţiilor, fenomenelor, însuşirilor şi a altor componente ale psihicului; - cele
sociale manifestate ca tendinţe şi comportamente de rol social (comportamente adaptate
normei sociale).
Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc
începând de la naştere până în perioada bătrâneţii.
Psihologia vârstelor ,,încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice,
dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii
vieţi, de la naştere până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei
de viaţa concretă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în
psihologia copilului şi adolescentului, precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi
psihologia senectuţii. Ca urmare, se impun unele delimitări conceptuale privinddomeniul
psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii‖. (Ursula Şchiopu, 1997).
Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea şi
explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu trebuie
confundată cu psihologiagenetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată
asupraaspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor.Psihologia copilului
studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi
pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului, pe când psihologia
genetică, plecând de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea genezeistructurilor mentale
ale adultului. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se
ocupă cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al
eredităţii umane. Termenul de „psihologie genetică‖ nu include aspectul ereditar al
conduitelor ci dimpotrivă aspectul lor evolutiv.
Psihologia genetică reprezentată de A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în Elveţia şi H.
Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Sillamy, 1996) al cărui obiect se
limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Psihologia genetică se deosebeşte şi de
psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla
descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie, explicaţia este inseparabilă de
studiul dezvoltării (P.P. Neveanu, 1978).
Pentru termenul de „psihologia vârstelor‖, în dicţionarele de specialitate sunt oferite traduceri
în limba engleză prin „development psychology‖, „psychology of life (life – span
psychology)‖, în limba franceză „psychologie du développement‖ sau în limba germană
„Entwicklung Psychology‖ (germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De
asemenea, majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că
termenul de „dezvoltare‖ este termenul central. Termenul de „psihologia dezvoltării‖ tinde să
se substituie termenului de „psihologie genetică‖ pe de o parte pentru că ambele se ocupă de
studiul schimbării, fără a o delimita strict la perioada copilăriei, şi pentru că ambele se referă
la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la
sfârşitul ei.
Psihologia dezvoltării (în engl. „Life – span psychology‖) a progresat mai mult în ţările anglo-
saxone decât în Franţa (Torrette, Guidetti, 2002) fapt care face să se impună astfel termenul
provenit din limba engleză.
Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a involuţiei proceselor sau
comportamentelor. Folosirea termenului de „psihologia dezvoltării‖, spun cercetătorii
francezi citaţi, aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării
cuvântului „genetic‖ care ar restrânge, spun ei, psihologia dezvoltării la procesele evolutive.
Conceptul de dezvoltare
Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează
organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de
„continuitate”, „finalitate” şi „evoluţie”.
 O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un
ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie
socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau
definitiv.
Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu
dezvoltării.
Condiţiile dezvoltării psihice şi formării personalităţii. Cele două curente: biogenetic și
sociogenetic.
La sfîrşitul sec. Al XIX-lea în psihologie apar şi se dezvoltă două curente diferite,antagoniste:
biogenetic şi sociogenetic.
Adepţii curentului biogenetic (printre care a fost şi St.Hall) susţinrau teza că dezvoltarea
psihică a copilului este în fond determinată de factorul biologic,congenital.Absolutizînd rolul
în dezvoltare a acestui factor,se reducea la minim rolul factorului social. Copilul la momentul
naşterii are totul necesar pentru dezvoltarea psihică de mai departe transmis prin ereditate de
la părinţii săi şi odată cu creşterea se produce şi dezvoltarea psihică a copilului. Granville
Stanley Hall (1844-1924) psiholog American, a creat primul laborator experimental de
psihologie în SUA în anul 1883. A fondat prima revistă de psihologie în SUA în anul 1887 –
“American Journal of Psychology” dar şi “Pedagogical Seminary” – prima revistă specializată
consacrată dezvoltării copilului. St.Hall a fost printre fondatorii Asociaţiei Americane de
Psihologie şi primul preşedinte al ei în anul 1892-1893, fiind reales în acest post şi în 1923-
1924. Este cunoscut pentru lucrările în domeniul psihologiei dezvoltării în care a încercat să
aplice ideile evoluţiniste.Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui St.Hall vom menţiona:
„Adolescenţa”(Adolescence) 1904,”Tinereţea”(Youth) 1907,”Fondatorii psihologiei
contemporane”(Founders of Modern Psychology) 1912,”Îmbătrănirea”(Senescence)
1922,”Viaţa şi confesiunea psihologului”(Life and Confessions of a psychologist) 1923, ş.a. A
formulat teoria recapitulării ,conform căreia copilul în dezvoltare repetă etapele de bază prin
care a trecut omenirea în dezvoltarea sa(perioada sălbatică,perioada vînatului,perioada de
cioban,perioada de agricultură,perioada de comerţ).Concepţia recapitulării a fost elaborată în
cadrul curentului biogenetic în psihologia dezvoltării.

Adepţii curentului sociogenetic lansau teza contrar opusă – dezvoltarea psihică a copilului
este determinată de factorul social şi absolutizau rolul acestuia, negînd influenţa factorului
biologic. După părerea unor adepţi radicali a acestui curent se poate face orice cu copilul
numai modelînd condiţiile sociale, educaţia şi instruirea lui.
La intersecţia acestor două curente peste puţin timp a apărut şi un al treilea curent, cel al
convergenţei a doi factori. Adepţii lui au încercat să îmbine părerile curentului biogenetic şi
sociogenetic, susţinînd că ambii factori sunt importanţi în procesul dezvoltării psihice a
copilului. Însă sub presiunea mare din partea adepţilor primelor două curente cel din urmă nu
a rezistat prea mult timp.

Până la urmă a fost demonstrată necesitatea și împortanța ambelor direcții. L. Vîgotski a fost
unul dintre psihologii interbelici ce a studiat interacţiunea mediului social, a condiţiilor de
educaţie cu procesul natural de evoluţie a copilului. Un capitol aparte în lucrare este consacrat
copiilor dotaţi şi supradotaţi. L. Vîgotski menţiona: „...Nici într-un caz nu avem dreptul să
subestimăm „natura” copilului care se manifestă în particularităţile activităţii nervoase
superioare, temperament, aptitudini, etc. ...Numai ţinând cont de aceste însuşiri individuale
vom reuşi să organizăm corect procesul de educape a copilului care ar asigura pe deplin
dezvoltarea acestuia, dezvoltarea predispoziţiilor, premiselor şi aptitudinilor pe care anume el
le posedă” (L. Vigotski, 1991, p. 345 - 349). Deja în această lucrare L. Vîgotski pune
problema privind interacţiunea dintre educaţie şi dezvoltare, considerînd că procesul educaţiei
determină procesul dezvoltării copilului. În continuare ideile exprimate aici vor determina
elaborarea concepţiei lui L. Vîgotski privind raportul instruire - dezvoltare. Astfel L. Vîgotski
menţionează: „... procesul educativ este о luptă complicată, este un proces revoluţionar de
confruntări între om şi anturaj. Nu există educaţie la modul general. Rolul pedagogului tocmai
se manifestă prin implicarea lui în procesul de acţiune a mediului social asupra copilului.
Anume pedagogul organizează, direcţionează aceste influenţe din exterior. Deci, pedagogul
este responsabil de calitatea acelor influenţe cărora este supus copilul din mediul social”.
Condiţia biologică – esenţa, conţinutul.
Condiţia biologică a dezvoltării psihice şi formării personalităţii Condiţia biologică – este
sistemul nervos central cu acel nivel de organizare specială caracteristică omului. Pe scara
evoluţiei omul este animal superior care are creierul cel mai bine dezvoltat şi în special în
ceea ce priveşte emisferile mari. Creierul uman ar putea fi comparat cu cel al maimuţelor
(cimpazeul). Anume creierul cimpazeului după structură se aseamănă cel mai mult cu creierul
uman, deşi este mai mic ca volum. Gesturile, mimica, comportamentul cimpazeului se
aseamănă mult cu cele ale omului. Cimpazeul ca şi alte maimuţe se caracterizează prin o
curiozitate inepuizabilă. Maimuţa poate petrece ore în şir desfăcînd un obiect, urmărind
insectele ce se mişcă sau urmărind acţiunile omului. La maimuţe este foarte dezvoltată şi
imitarea. Maimuţa imitînd omul poate matura podeaua, uda cîrpa şi spăla podeaua. Alt lucru
(şi pentru noi cel mai important) este faptul că podeaua cu siguranţă va rămîne murdară –
totul se va termina cu mutarea gunoiului dintr-o parte în alta. Cum arată observările,
cimpazeul emite în anumite situaţii un număr destul de mare de sunete. În condiţii
experimentale mulţi cercetători au obţinut ca maimuţele să rezolve probleme practice destul
de complicate, care implică gîndire în acţiuni şi care includ utilizarea obiectelor în calitate de
instrumente simple. Astfel maimuţele ca să ajungă la momeală, pot să construiască din cutii o
turlă cu trepte, să se folosească de bastonaşe diferite cu lungime şi grosime să stingăcu apă
focul,să deschidă diferite zăvoare,alegînd pentru aceasta bastoane – chei de anumită mărime
şi profil. Experienţele au demostrat că cimpazeul poate evidenţia o singură însuşire a
obiectului, făcînd abstracţie de celelalte (de exemplu, să aleagă figurinile după semnul culorii,
neluînd seama la formă şi mărime sau după formă, neţinînd cont de culoare şi mărime)
Trebuie de subliniat primitivismul activităţii mintale ale maimuţei, ca argumente putem aduce
încercările psihologilor de a creşte un cimpanzeu în familie. În psihologie sunt cunoscute
încercările efectuate de N. Ladîghina-Kots (Rusia), soţii Kellog (SUA), ş.a. N.N.Ladîghina-
Kots (1889-1963) a crescut în propria familie un pui de cimpanzeu pe nume Ioni. Puiul a fost
crescut şi educat în aceleaşi condiţii cum se educă un copil. Ioni avea acces la toate lucrurile
unui om, la jucării şi mama ,,adoptivă” a încercat să-l înveţe cum se utilizează aceste obiecte.
Zilnic ea fixa tot ceea ce făcea Ioni şi cum decurgea dezvoltarea acestuia. Peste 10 ani
N.Ladîghina-Kots a născut un copil, pe care l-a numit Rudolf (Rudi). De asemenea pînă la
vîrsta de 4 ani ea ducea observaţii şi zilnic fixa toate acţiunile şi datele culese. Rezultatele
cercetărilor sunt prezentate în lucrările: ,,Studiul aptitudinilor cognitive la cimpanzeu”
1923, ,,Puiul de cimpanzeu şi copilul în instincte , emoţii şi jocuri, deprinderi şi acţiuni
expresive” 1925, ,,Premisele gîndirii umane (construirea prin imitare la cimpanzeu şi copil”
1965. Care au fost rezultatele studiului? În urma analizei comparative s-a observat o mare
asemănare între puiul de cimpanzeu şi copilul uman, dar în acelaşi timp s-au evidenţiat şi
deosebiri esenţiale. S-a observat că Ioni, nu poate merge vertical şi mîinile sunt ocupate în
cadrul mersului. Deşi, Ioni, imită comportamentul uman, dar această imitare nu duce la
însuşirea corectă şi perfecţionarea deprinderilor legate de utilizarea obiectelor de uz casnic:
Ioni reproduce tabloul exterior al acţiunii şi nu sensul acesteia. O altă deosebire radicală dintre
cimpanzeu şi copil a fost constatată în cadrul limbajului: maimuţa nu vorbeşte, ea poate imita
pronunţarea unor cuvinte (pînă la 200 de cuvinte), însă nici odată nu ajunge la înţelegerea
sensului acestora. Analiza comparativă în cadrul studiului realizat ne conduce la concluzia: în
lipsa creierului 39 uman (nivel,structură,funcţii) nu este posibilă dezvoltarea psihică şi
formarea personalităţii. În deceniul al treilea al secolului douăzeci soţii Kellog din SUA (de
profesie psihologi), au realizat un experiment inedit, crescînd împreună, în condiţii educative
identice, propriul lor fiu pe nume Donald, împreuna cu Goa, un pui de cimpanzeu. Cu toate
progresele notabile şi rafinamentul comportamental pe care le-a dobîndit maimuţa, în acest
mediu uman, odată cu apariţia limbajului la copil acesta îşi va surclasa „fratele” curând,
eliminîndu-l definitiv din cursa pentru umanizare. Deşi Goa devenise о autentică vedetă
printre antropoide, ea nu-şi va putea depăşi niciodată condiţia animalieră datorită barierelor
impuse de propria sa ereditate. În a doua jumătate a secolului trecut, cupluri de psihologi (soţii
Hayes, Gardner, Premack) sau cercetători solitari (H. Terrace, F. Patterson, etc.) au studiat în
ce măsură antropoidele sunt capabile să înveţe limbajul uman. Rezultatele au fost în general
modeste, cu excepţ|ia celor obţinute de dr. F. Patterson (1985), о cercetătoare americană,
specialist în psihologia animală (zoopsihologie), care a reuşit printr-о muncă asiduu, dar
pasionant (ce a început în anul 1972) să-şi înveţe eleva - gorila Koko, ca la vârsta de 14 ani să
posede un limbaj surprinzător pentru о maimuţă. Concret, vocabularul ei avea în dotare 500
de cuvinte, la care se adăugă şi 500 de semne din limbajul Ameslam (al surdomutilor). Alături
de aceste achiziţii lingvistice remarcabile, prin coabitarea ei în mediul uman, ea a dobîndit cu
repeziciune şi unele „metehne” specifice acestei lumi: admiraţie de sine („Frumos animal
gorila”), nervozitate, minciună, mici pasiuni (pentru şuete, pentru pisici). Performanţele
obţinute de Koko sunt singulare, restul experimentelor de aceeaşi factură sau soldat cu efecte
minore, ceea ce ar sugera ca şi în lumea animalelor ca şi în cea umana, natura lor este la fel de
generoasă cu fiecare individ. În final putem aprecia că nici măcar primatele (adică cea mai
evaluată specie animală) nu pot fi umanizate cu adevărat datorită unor ziduri postulate de о
ereditare limitativă.
Condiţia socială – esenţa, conţinutul. Condiţia socială este mediul social de viaţă cu toate
trăsăturile însuşirile specifice care influenţează dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii.
Mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale şi culturale care ne înconjoară şi cu
care omul este în interacţiune permanentă pe tot parcursul vieţii sale. Din acest ansamblu se
desprind cele două forme ale mediului: mediu fizic: totalitatea condiţiilor bioclimatice în care
trăieşte omul (acestea influenţează statura, culoarea pielii, alimentaţia, îmbrăcămintea);
mediul social: totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale, învederate de structura
socială şi naţională a societăţii în care trăieşte persoana, diviziunea muncii, organizarea
politică, cultura materială şi spirituală, conştiinţa socială. Mediul social îşi pune amprenta cel
mai puternic asupra dezvoltării psihice. Aceasta deoarece mediul social oferă copilului
limbajul (care formează la cea mai timpurie vârstă în familie) şi tot el, în mod deosebit oferă
condiţii, posibilităţi nelimitate de valorificare a predispoziţiilor naturale cu care se naşte omul.
El declanşează, şi actualizează predispoziţiile naturale, de aceea dezvoltarea diferitelor
procese şi însuşiri psihice este о rezultantă a conlucrării eredităţii cu mediul (social mai ales).
Mediul social în sens restrîns este reprezentat de influenţele socioculturale apropiate: cele ale
familiei (locuinţa, hrana, îmbrăcăminte, modul de viaţă, mentalitatea părinţilor, concepţiile lor
morale, exemplul de conduită), precum şi cele ale şcolii, ale grupurilor de copii, prietenilor de
joacă (ceea ce L. Vigotski numeşte situaţie socială dezvoltare). Aşadar mediul, şi în mod
concret mediul social, oferă pentru dezvoltarea psihică a copilului, limbajul, cu funcţiile sale
de comunicare, cunoaştere, reglatoare, expresivă, precum şi condiţiile necesare desfăşurării
unor activităţi personale ale copilului, prin care predispoziţiile sale se pot dezvolta şi deveni
aptitudini şi talente. În lipsa condiţiei sociale de dezvoltare cea din urmă este imposibilă - nu
se va produce 40 dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii sau se va produce în mod
denaturat. Un argument de bază în demonstrarea necesităţii condiţiilor sociale de viaţă este
problema deprivării psihice şi fenomenele de izolare, separare parţială sau totală descrise în
literatura de specialitate. Problema deprivării psihice este actuală şi importantă constituind în
prezent obiect de studiu pentru psihologi, pedagogi, psihopedagogi speciali, asistenţi sociali,
medici ş.a. În acest sens s-a trecut de la metoda experimentelor de constatare la studii
longitudinale care şi-au permis abordarea mai profundă şi corectă a problemei. Deprivarea
psihică este о stare psihică care a apărut în rezultatul unor astfel de situaţii de viaţă în care
copilul/subiectul a fost lipsit de posibilitatea satisfacerii unor trebuinţe psihice de bază la un
nivel satisfăcător (potrivit) şi într-o perioadă prelungită de timp. La trebuinţele psihice de baza
se referă: * trebuinţa într-o anumită cantitate de stimuli, schimbarea modalităţii stimulilor; *
trebuinţa în condiţiile de bază pentru învăţarea eficientă; * trebuinţa în interacţiunile sociale
primare (mama); * trebuinţa în autoapreciere socială (diferite roluri, valori, scopuri). Cazurile
de satisfacere insuficientă sau lipsa în satisfacerea trebuinţelor psihice de bază ne conduc la
procesele de izolare şi separare: 1. Izolarea socială de limită — deprivare totală a trebuinţelor
umane. Acestea sunt cazurile când copilul creşte în afara culturii şi societăţii umane. Înca în
1767 în literatură erau cunoscute 10 cazuri de ,,om sălbatic”. În 1940 profesorul de
antropologie R. Zing, descrie 31 cazuri subîmpărţite în trei grupuri: a) copiii care au nimerit în
mediul sălbatic şi au supravieţuit. Primul caz de acest tip se referă la 1799 (un băiat din sudul
Franţei -Aveiron de 12 ani); b) copiii de ,,lup” - furaţi care au trăit cu animalele sălbatice sau
domestice - cazul lui R. Singh preluat de A. Geselll în 1940; c) copiii hrăniţi de oameni iar în
rest izolaţi de societate de către proprii părinţi (cazul Kaspar Gauzer, ş.a.). Toate cazurile
menţionate sunt exemple de izolare socială deplină şi de fapt sunt rare. Ele sunt un model de
deprivare cu îmbinarea tuturor caracteristicilor. 2. Un alt factor ce duce la apariţia deprivării
psihice este întreruperea, blocarea legăturilor formate între copil şi mediul social. J. Bowlby
(1951) a presupus, că întreruperea pe un timp îndelungat a contactelor copil – mamă în primii
3 ani sau chiar 5 ani de viaţă determină de regulă dereglare sănătăţii psihice care se manifestă
în procesul de dezvoltare care urmează. În acest mod în psihologie a fost introdusă noţiunea
de „separare”. Separarea este situaţia când are loc întreruperea legăturii specifice între copil şi
mediul social, întreruperea relaţiilor emoţionale care deja s-au format constituie cel mai mare
pericol pentru dezvoltare. Separarea poate fi: bruscă, neaşteptată; treptată; deplină; parţială;
scurtă; de durată mare. Este о problemă foarte dificilă de a clasifica toate tipurile de situaţii
care sunt surse pentru apariţia deprivării, încă mai greu este de a prezenta o clasificare
psihologică în conformitate cu tipurile trebuinţelor care în măsură mare rămân nesatisfăcute.
Cazurile menţionate mai sus sunt profund studiate, cel mai cunoscut fiind cel al surorilor
Amala şi Kamala. În anul 1920 în India au fost găsite 2 fetiţe, care trăiau într-o haită de lupi.
Fetele Amala şi Kamala nu puteau sta în picioare, nu puteau umbla, se deplasau repede în
patru labe şi se căţărau foarte abil pe copaci; nu vorbeau şi nu puteau produce sunete
articulate, nu acceptau hrana omenească mâncau carne crudă, plante sălbatice, gândaci sau
libelule, ара о lipăiau zmulgeaua hainele de pe ele, muşcau, urlau, dormeau pe podeaua goală.
Reed Singh le-a luat acasă cu scopul de a le educa. Amala a murit peste un an, de la о maladie
de rinichi, iar cealaltă Kamala a mai trăit încă 10 ani (aproximativ de la 7 până la 17 ani), apoi
a murit de aceeaşi boală. Reed Singh le-a învăţat să meargă vertical, a deprins-о cu 41 omul,
nu a reuşit s-o înveţe să vorbească. Kamala putea pronunţa 160 de cuvinte izolat, însă
niciodată nu a formulat о propoziţie. Examenul psihologic a constatat un nivel de inteligenţă
caracteristic copilului sub vârsta de 3 ani. Cazul celor 52 de copii sălbatici, crescuţi de
animale, mai ales de lupi, demonstrează că în absenţa anturajului uman, nu numai că asistăm
la o deturnare şi la о retardare dezolantă a procesului de umanizare, ci chiar la о compromitere
definitivă a acestui fenomen. Şansele de recuperare sunt сu atat mai modeste, cu cât
intervenţia factorului uman survine mai târziu. Ereditatea (chiar în ipoteza ca ea ar fi generos
constelată) nu poate compensa efectele dezastruoase ale unui mediu neadecvat şi deficitar.
Condiţia socială este strict necesară pentru dezvoltarea psihică a copilului şi formarea
personalităţii. Dezvoltându-se în afara societăţii umane fiinţa care posedă creier omenesc, nu
va deveni niciodată cu nimic asemanătoare personalităţii multilateral dezvoltate.
Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Dar de
vreme ce adaptarea se face prin creştere, maturare şi învăţare, acestea nu sunt decât aspecte
ale dezvoltării. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune
adaptare imediată pe termen scurt, în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o
perioadă îndelungată.
De reţinut: psihologia vârstelor se ocupă de individul uman de la naştere până la
bătrâneţe.

Bibliografie:

1. Racu Iulia, Racu Igor, ”Psihologia dezvoltării” Chișinău: U.P.S. ,,Ion Creangă”, 2007
2. http://www.usem.md/uploads/files/Facultatea_de_Psihologie_%C5%9Fi_Asisten
%C5%A3%C4%83_Social
%C4%83/Pentru_Studenti/Suport_didactic/Note_de_curs/Psihologia_dezvolt
%C4%83rii_1.pdf