INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

Succesele şi eşecurile în activitatea practică se datorează în mare parte înţelegerii sau neînţelegerii
propriei fiinţe sau a semenilor. Psihologia ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine şi să-i cunoaştem pe
ceilalţi. În activitatea didactică – apare nevoia de a cunoaşte elevii şi de a adapta demersul didactic
nevoilor lor.
Anul de naştere al psihologiei ca ştiinţă este considerat 1879, când Wundt a înfiinţat la Leipzig, în
Germania, primul laborator de psihologie experimentală.
Psihologia vârstelor este o ramură a psihologiei care studiază modul de manifestare a fenomenelor
şi proceselor psihice la diferite vârste (geneză, structură, mod de funcţionare). Vârstele pot fi înţelese
corect şi nuanţat numai dacă le raportăm la ontogeneză (ontos-existenţă, genesis-naştere).
Ontogeneza cuprinde intervalul de la 2-8 săptămâni prenatale, până la sfârşitul vieţii. Ontogeneza se
referă la dezvoltarea scurtă , spre deosebire de filogeneză care se referă la dezvoltarea lungă( phyle-
specie, genesis- naştere).
Ontogeneza este un proces specific indivizilor oricărei specii, fiind guvernat de legi generale.
Aceasta se particularizează pentru fiecare specie în parte.
În esenţă, dezvoltarea scurtă sau ontogeneza reprezintă totalitatea schimbărilor sistematice, bio
psiho-sociale, intraindividuale care au loc pe parcursul vieţii.
Pentru psihologia vârstelor se utilizează şi sintagma psihologia dezvoltării sau developmentală.
Conceptul comstructivist de dezvoltare subliniază faptul că atât organismul cât şi mediul au o natură
dinamică şi activă. Dezvoltarea apare prin interacţiunile dintre sistemul viu şi mediu. Este unul dintre
conceptele preluate din biologie, ştiinţă în care îşi are începuturile psihologia dezvoltării.
Psihologia dezvoltării- este domeniul ce încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice,
dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiale cu schimbări ce provin în decursul întregii vieţi (de la
naştere până la moarte) cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă.
Psihologia dezvoltării se ocupă de schimbările comportamentale care apar de-a lungul vieţii individului.
Înţelegem prin comportament orice manifestare umană observabilă care apare ca răspuns al
organismului la un stimul estern sau intern (vezi termenii developmental şi dezvoltare).
Răspunde la întrebări ca: Cum ne comportăm? De ce? Care sunt diferenţele faţă de acelaşi tip de
comportament al aceluiaşi individ, aflat la un alt stadiu de dezvoltare? Există modificări fundamentale în
comportamentul uman? Cum se petrec aceste modificări şi ce anume se schimbă?
Psihologia dezvotării descrie modificările comportamentelor atât în mod analitic, cât şi global, de la
simţuri şi până la interacţiunea cu ceilalţi. Este domeniul psihologiei, care are în vedere o largă varietate
a schimbărilor, cum ar fi: schimbări fizice, cognitive, psihosociale. De aici rezultă abordarea
interdisciplinară a psihologiei dezvoltării.
Istoric. Psihologia dezvoltării umane(PDU) a fost cunoscută iniţial ca psihologie genetică(în sensul
psihologiei piagetiene), vizând modificările care apar în copilărie, ca urmare a faptului că cele mai mari
modificări apar în copilărie, PD fiind multă vreme considerată ca psihologie a copilului.
Psihologia dezvoltării se bazează pe cunoţinţele acumulate în biologie, psihologie, sociologie
precum şi pe metodologie ştiinţifică. Corpul de cunoaştere al acestei discipline influenţează felul cum
este văzută fiinţa umană în diferite perioade ale vieţii, metodele de creştere ale copilului, serviciile pe
care le oferă societatea, precum şi legislaţia ce protejează fiinţa umană, asigurându-i respectarea
drepturilor. Aceste drepturi promovate şi apărate prin lege nu sunt altceva decât nevoile unei dezvoltări
armonioase, aşa cum sunt ele cunoscute în cadrul psihologiei dezvoltării şi formulate apoi în domeniul
legislaţiei. Psihologia dezvoltării umane promovează o viziune holistică şi interacţionează asupra fiinţei
umane.
Bazele dezvoltării umane sunt de natură biologică, interacţională şi de mediu. Acestea se împletesc
cu ontogeneza individului, care se desfăşoară într-un context sociocultural şi influenţat istoric.
Interacţiunile sunt cauză a dezvoltării, dar şi concretizarea întregii dezvoltări. Nu numai individul se

1
schimbă, ci şi mediul fizic şi social în care trăieşte acesta are parte de modificări imprevizibile sau
predictibile ce ţin de schimbările cultirale sau de ciclurile vieţii.
Într-o viziune gaussiană, copilăria reprezintă panta ascendentă, vârsta adultă –platoul, iar
bătrâneţea-curba descendentă.
Scopul cercetării în domeniul psihologiei dezvoltării este acela de a descrie şi explica cum se
formează individul ca fiinţă complexă, în egală măsură, cunoscătoare, sensibilă şi con-vieţuitoare, cum
ajunge şi îşi asumă conştiinţa unităţii şi unicităţii sale, a naturii şi valorificarea acestor atribute.
Direcţii majore de cercetare
 dezvoltarea cognitivă: Vâgotski( 1896-1934), Jean Piaget(1896-1980)
 dezvoltare morală :Kohlberg(1927-1987)
 dezvoltare afectivă: S. Freud(1856-1939), J. Bowlby(medic englez 1907-1990)
 dezvoltarea psihosocială: Erikson(1902-1994)- a anticipat cea mai nouă perspectivă a
cercetării actuale: dezvoltarea ca succesiune a transformărilor sistemice bio-psiho-sociale.
Cele trei mari procese prin care se produc modificările în ontogeneza individului, contribuind astfel
la adaptarea tot mai bună la mediu a acestuia sunt: creşterea, maturizarea şi învăţarea.
Creşterea este una dintre caracteristicile cele mai evidente ale dezvoltăriicopilului, provocând
modificări ale înălţimii, ale proporţiilor şi ale greutăţii acestora. Este legată de procesele fiziologice şi de
metabolosmul organismului. Există un ritm personal de creştere care ţine de programul
genetic(multiplicare celulară).
Maturizarea semnifică realizarea potenţialului biologic, într-o ordine predeterminată genetic şi
ireversibil. Maturizarea presupune dezvoltarea organelor până la atingerea capacităţii funcţionale
optime(caracteristică stadiului în care se află) a fiinţei umane. Deşi determinate genetic, creşterea şi
maturizarea sunt influenţate de anumite condiţii de mediu.
Învăţarea aduce modificări mai mult sau mai puţin permanente apărute în urma experienţelor trăite
de individ. Învăţarea se produce în întreaga ontogeneză şi este condiţionată de creştere, maturizare şi de
interacţiunea cu mediul.
Maturizarea psihologică şi socială a personalităţii
După gradul de organizare interioară a structurilor de personalitate şi după finalitatea adaptării,
se pot distinge 4 tipuri de personalităţi ( cf. M.Zlate):
1. Personalităţi imature psihologic şi social caracterizate prin simplitatea structurilor psihice
componente, lipsa de corelaţie logică dintre acestea, funcţionalitate ineficientă, imprevizibilă, inegală,
posibilităţi adaptative scăzute în situaţii obişnuite de viaţă, dar mai ales în situaţii noi.
2. Personalităţi accentuate caracterizate printr-o serie de însuşiri ce ies din comun, fiind mai
pronunţate faţă de media populaţiei. Aceste persoane manifestă tendinţa de a aluneca spre anormal fără
a deveni însă în mod obligatoriu anormale.
3. Pesonalităţi anormale psihologic şi social sunt personalităţi destructurate, caracterizate prin
imposibilitatea de adaptare la cerinţele şi solicitările vieţii cotidiene.
4. Pesonalităţi mature psihologic şi social caracterizate prin complexitatea structurilor psihologice,
prin capacitate de adaptare suplă la cerinţele şi împrejurările vieţii, printr-o eficienţă crescută.
Psihologul american G.W. Allport identifică următoarele trăsături distincte ale personalităţii
mature psihologic:
a) extensiunea simţului eului spre alte persoane, activităţi şi domenii semnificative ale vieţii
b) raportarea caldă a eului la ceilalţi, pesoana devenind capabilă de intimitate, ataşament,
compasiune, iubire şi toleranţă
c) securitatea emoţională manifestată prin echilibru emoţional, autocontrol, autoacceptarea trăirilor
emoţionale, toleranţă la frustrare
d) percepţie realistă, dezvoltarea abilităţilor proprii prin muncă, responsabilitate şi satisfacţie în
rezolvarea sarcinilor
e) obiectivarea eului prin intuiţie şi simţul umorului

2
 f) filozofie unificatoare a vieţii care presupune înţelegerea clară a scopului şi a sensului vieţii în
termenii unei teorii inteligibile, o direcţionare a vieţii spre unul sau mai multe scopuri – valori selectate
g) persoana îşi stăpâneşte în mod activ mediul şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi
pe ea însăşi.
Stadiile dezvoltării umane
Psihologii developmentalişti descriu organizarea progresivă a comportamentelor umane sub formă
de stadii. A vorbi despre stadii în evoluţia umană înseamnă a recunoaşte faptul că există modificări
calitative în cursul dezvoltării.
John Flavell (1985) a susţinut existenţa stadiilor în dezvoltarea umană cu următoarele
argumente:
 stadiile se disting prin schimbările calitative. Nu doar se realizează mai mult, ci se realizează în
alt mod (ex. :trecerea de lamersul în 4 labe la mersul biped)
 tranziţia unei funcţii de la un stadiu la altul se face sincron cu numeroase schimbări ale altor
aspecte comportamentale (ex: vorbire - gândire simbolică)
 tranziţia e rapidă (ex: creşterea în înălţime în adolescenţă, achiziţia limbajului)
 trecerea la un stadiu superior se face cu un consum mare de energie (trecerea la mersul biped de
exemplu)
Perioada cu cele mai intense schimbări este copilăria mică (0 – 3 ani), existând mai multe cercetări
edificatoare în acest sens.
Una dintre marile întrebări ale psihologiei dezvoltării este raportul dintre înnăscut şi învăţat în
evoluţia individului. În acest sens au apărut teorii care susţineau primatul eredităţii asupra forţelor
factorilor de mediu , dar şi reversul.
Principiile psihologiei dezvoltării (Fizgerald, Stromenn, McKinney-1982)
1. Teoria şi cercetarea din domeniul psihologiei dezvoltării s-au extins pe durata întregii vieţi,
încercând să înţeleagă schimbările care se petrec de-a lungul vieţii.
2. Psihologia dezvotării presupune o abordare interdisciplinară.
3. Psihologia dezvoltării propune o viziune dinamică şi sistemică asupra naturii organismului viu şi
a mediului la care el se adaptează.
4. Continuitatea şi discontinuitatea sunt văzute de-a lungul întregii vieţi. Pedagogia dezvoltării
caută modul de interacţiune a factorilor care acţioneză la confluenţa organism-mediu.
5. Developmentaliştii înclină să vadă organizarea comportamentului ca realizându-se în diferite
stadii.
6. Developmentaliştii şi-au început cercetările în laboratoare, astăzi făcându-se tot mai multe
cercetări în spitale, clinici, şcoli, în mediile naturale de viaţă ale omului.
7. Primele informaţii în PD au apărut din perspectiva culturii căreia îi aparţineau cercetătorii ce le
propuneau.
8. PD integrează ca domeniu de interes ştinţific şi dezvoltarea copilului cu handicap; studierea
dizabilităţilor îmbogăţeşte modelele generale ale dezvoltări umane.
9. În ultimii ani, PDU studiază şi dezvoltarea psihopatologică a fiinţei umane.