Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea Științe Sociale și ale Educației

Catedra Psihologie și Științe ale Educației

ACTIVITATEA I

Verificat: Calancea Angela

lector universitar
____________________________

Efectuat: Moscalu Eugenia

PP, an. II, gr. 173
____________________________

Chişinău – 2019

3.
 ACTIVITĂȚI

PARTEA I

1.Personalitatea-omul ca subiect al relațiilor sociale și biologice,psihice ,culturale.

(biopsihosocioculturale)

2.Componentele de bază a conștiinței de sine sunt 

- descriptiv – imaginea de sine sau viziunea asupra propriei ființe;

- apreciativ – atitudinea față de sine ,de proprietățile calitățile sau acceptarea de sine; Eul este
un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii:

–  ceea ce dorim pentru noi înşine,

–  ceea ce credem că datorăm altora şi lumii în general,

– a expresiei noastre personale şi

– a capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării

3.

A.Fondatorul primului laborator experimental de psihologie este W.Wund(laboratorul de

Psihologie din Lepzig )

B.Metoda de autoobservare în psihologie se numește - autocunoaștere.

4.

1. S.Freud Personalitatea este în cea mai mare parte inconştientă. Prin folosirea
mecanismelor de apărare ascundem lucrurile neplăcute despre noi. Freud crede
ca natura umană este în întregime malignă şi instinctele noastre sunt doar cele
sexuale şi agresive
2. A. Adler Personalitatea este formată de relaţiile copilului cu părinţii săi, de scopurile
conştiente şi mai puţin de instincte; inconştientul nu este important. Nevoia de
autoperfecţionare (superioritate) este cea mai importantă în ierarhia trebuinţelor.
Tendinţa înnăscută de a coopera cu ceilalţi este esenţială pentru supravieţuire
3. K.Jung Defineşte foarte plastic personalitatea ca suprema realizare a calităţilor înnăscute
ale individului. Este un act de mare curaj în înfruntarea cu viaţa o afirmare
absolută a tot ceeea ce este individual, cea mai de succes adaptare la condiţiile
universale ale existenţei, cuplată cu cea mai mare libertate şi autodeterminare
4. G. Alport Allport defineşte personalitatea ca „organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic” Individul se află într-o situaţie paradoxală,
este atât cauză cât şi efect (consecinţă) a societăţii
5. Personalitatea este, din perspectiva teoriei umaniste, o unitate coerentă
C.Rogers,A,
centrată pe sinele ideal si sinele real. La necesitatea autoactualizării se adaugă
Maslov
necesitatea preţuirii. Aceasta din urmă semnifică reacţia pozitivă afectivă pe care
orice personalitate o aşteaptă de la ceilalţi. În general, în mediul social, preţuirea
este condiţionată de un comportament ,,adecvat”, ceea ce conduce la concluzia
existenţei unor condiţii de valoare implicate în ghidarea comportamentelor
individuale în acţiunile sociale. În anumite condiţii de valoare indivizii sunt
constrânşi să urmeze căi total opuse comportamentului de autoactualizare
apreciat pozitiv de persoana respectivă, situaţie în care apar ameninţările, fapt ce
explică dezvoltarea mecanismelor de apărare (negarea existenţei unor
neconcordanţe sau distorsionarea/modificarea experienţelor neplăcute care devin
mai puţin ameninţătoare).

6. R.B.Cattel Personalitatea se defineşte, din perspectiva lui Cattell, drept o ,,mască” pe care
fiecare individ o foloseşte în raport cu semenii în viaţa cotidiană. Important este
ca între ,,mască” şi ,,sinele interior”, real, să existe similaritate. O personalitate
sănătoasă impune un acord între ,,condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de
autoactualizare, ceea ce este cu putinţă pentru că indivizii se bucură de preţuire
necondiţionată din partea unor semeni
Child I. L., Personalitatea cuprinde „factorii interni, mai mult sau mai puţin stabili,
E. F. Borgota
care determină comportamentul unei persoane să fie acelaşi, de la o perioadă de
şi W. W.
Lambert timp la alta, precum şi faptul că diferenţele dintre conduitele oamenilor se vor
evidenţia în situaţii comparabile”

5. Prin integrare se înţelege stabilirea unor raporturi de dependenţă şi condiţionări reciproce între
diferitele elemente constitutive ale vieţii psihice a individului cu realitatea şi cerinţele mediului
social. Problema integrării a declanşat multe cercetări în ultima perioadă de timp (pedagogice,
psihologice, sociologice etc.

a) capacitatea factorului ce se integrează de a

se modifica în funcţie de condiţiile sistemului
în care urmează să se integreze;

b) capacitatea sistemului de a se modifica la

rândul sau pentru a oferi condiţii cât mai bune
de integrare.

b) Caracterul omogen, unitar sau eterogen;

 c) Nivelul său socio-cultural şi comparaţia cu
cel al sistemului integrator;

d) Caracterul spontan, liber, dirijat sau forţat al

integrării în noul sistem integrativ

a) culturală sau concordanţa între normele

unei culturi;

b) normativă sau conformitatea conduitei cu

normele;

c) comunicativă sau schimbul de semnificaţii

în grup cu ajutorul mijloacelor simbolice;

d)funcţională sau interdependenţa datorită

schimbărilor de servicii

6.Ipostazele în care este privit subiectul uman

Personalitatea reprezinta subiectul uman privit in cele 3 ipostaze ale sale:

1. subiectul pragmatic, al actiunii, cel care transforma lumea si tinde sa o stapaneasca
2. subiectul epistemic, al cunoasterii, cel care ajunge la constiinta de sine si de lume
beneficiaza de cunostinte si participa la procesul gigantic si nelimitat de cunoastere realizat de
omenire
3. subiectul axiologic, purtator si generator al valorilor.
Caracteristicile personalitatii
 caracter sistemic chiar macrosistemic deoarece este compusa dintr-o serie de elemante
legate intre ele, corelate si consistente unele cu altele, nu independente sau simplu juxtapuse
 durabilitate, stabilitate, persistenta in timp-nu poate fi schimbata radical de situatiile
tranzitorii sau accidentale
 esentialitate-insusirile care compun personalitatea sunt esentiale si definitorii pentru om,
ee vizand aspectele cele mai importante ale manifestarilor omului privind orientarea sa
 structuralitate si dinamism-personalitatea presupune organizare, ierarhizare
 finalitatea adaptativa-personalitatea nu este inactiva, inerta ci este ceva si face
ceva:filtreaza , motiveaza si directioneaza , selecteaza si programeaza , il determmina pe om sa
gandeasca asupra mediului si sa se adapteze
 unicitate-personalitatea realizeaza legaturile dintre insusirile esentiale si cele generale ale
omului
 personalitatea nu este in totalitate inascuta-omul nu se naste cu personalitate ci devine o
personalitate
 personalitatea este intotdeuna unica si originala deoarece aceasta porneste de la
 o zestre ereditara, unica, singulara
  mai departe in campul existentei concrete, fiecare strabate un drum, un labirint unic

8.

Factorul  Pe cale genetica sunt transmise un complex de predispozitii sau

ereditar potentialitati, si nu trasaturile antecesorilor.
 Diversitatea psihica a subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al
factorilor ereditari, ci si al factorilor de mediu.
 Determinatiile ereditare se pot exprima la diferite momente de varsta
sau pot ramane in stare latenta pe tot parcursul vietii individului, in
absenta unor factori activizatori.
 Unele aspecte ale vietii psihice sunt puternic determinate ereditar
( temperament, aptitudini, emotivitate ), iar altele mai putin ( caracter,
vointa, atitudini ).
 Ereditatea umana, spre deosebire de cea animala, confera cea mai mica
incarcatura de comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic isi
pierde specificitatea daca in copilarie este asistat de membrii altei
specii, el “ animalizandu-se “ in ciuda ereditatii sale de tip uman. Astfel,
specia umana are cea mai lunga copilarie deoarece animalului ii este dat
prin instincte tot ceea ce trebuie sa stie pentru a supravietui, pe cand
omul trebuie sa invete majoritatea lucrurilor necesare asigurarii
supravietuirii.
 Factorul genetic este o premisa naturala a dezvoltarii, cu actiune
probabilistica, oferind fie o ereditate normala ce trebuie valorificata, fie
o ereditate tarata, ce poate fi compensata in diferite grade.

Factorul Concomitent cu recunoasterea influentei mediului asupra omului trebuie sa

social admitem si reciproca sa, aceea ca omul influenteaza si transforma mediul.
Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care,
transformand mediul se transforma pe sine insusi.Mediul devine sursa a
dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante si conditii
concrete de viata, obiecte , informatii si modele de conduita, susceptibile a fi
percepute si invatate; de asemenea el ofera prilejuri de comunicare si schimburi
afective intre individ si cei care il inconjoara. Mediul poate actiona ca o bariera
sau ca un factor care favorizeaza, faciliteaza, avantajeaza dezvoltarea psihica.
Dar nici mediul nu influenteaza direct dezvoltarea psihica. Relationarea
constructiei biologice ereditare a organismului infantil nou-nascut cu datele de
constructie furnizate de mediu se face printr-un operator special, educatia.

9.Personalitatea de bază –este constituită din ansamblul proceselor ,

funcțiilor,tendințelor,însușirilor și stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat și pe
care le poate pune oricând în disponibilitate.Ea cuprinde :totalitatea elementelor
biologice,psihologice,sociale, relaționare și integrate între ele.

10. Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a
modelelor de comportament social.
Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.
1. Modelarea socială  se fundamentează pe trebuinţă de afiliere – una din trebuinţele umane
superioare, manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţia de
autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa de
afiliere apare doar în condiţiile menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei se
manifestă în fenomenul numit privare socială – lipsirea de posibilitatea de comunicare cu
semenii. Istoria cunoaşte un şir de exemple de privare socială a indivizilor.
Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge activ
în primii ani de viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple acţiuni,
reacţii afective. La 7 luni încep să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai complexe,
convenţionale, la un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg la acestea, repetând
comportamentele persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor
din jur, acestea luând forma unor jocuri cu subiect.
2.            O altă modalitate de socializare este învăţarea socială – formă a învăţării umane, prin
care subiectul însuşeşte valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor persoane,
înteracţionând nemijlocit cu acestea sau internalizând complet modelul propus de comunitate. În
jocul său copilul imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale, sociale etc). De fapt,
jocul nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune cu modelele care pun în joc mai multe forme
de activitate şi de comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru prima dată în
lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţe
despre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o internalizare a atitudinilor,
concepţiilor, valorilor, normelor sociale, ducând la identificare.
3. Controlul soial ca raportare a personalităţii la normele şi valorile sociale
În viziunea lui H.Tajfel şi J.Turner conceptul de „grup social” reprezintă o totalitate de indivizi
care se acceptă ca membri a unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale
autodeterminării sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el.

11.

Orice status îşi asociază comportamente prescrise, obligaţii, drepturi, ce fac parte din rolul
social al individului ce ocupă acest status. R. Linton considera rolul ca fiind aspectul dinamic
al statusului, semnificând drepturile şi îndatoririle asociate statusului social al individului.
Ocupăm un status – ce poate rămâne neschimbat – şi jucăm un rol corespunzător – ce se poate
schimba cu evoluţia nevoilor sociale. Orice status îşi asociază , de fapt, mai multe roluri sociale (
statusul de student, bunăoară, presupune raportarea la profesor, la colegii de grupă, la colegii din
alţi ani de studii). Orice rol are asociate tipuri de emoţii, acţiuni, atitudini specifice, trebuind să
fie îndeplinit conform cu aşteptările colectivităţii faţă de cei ce deţin un rol social. În alţi termeni
putem spune că statusul relevând aşteptările individului faţă de ceilalţi, deci, drepturile
acestora, iar rolul relevând aşteptările celorlalţi faţă de individ, deci obligaţiile
acestuia, rezultă că în orice relaţie de complementaritate drepturile specifice statusului unui
partener presupune în aceiaşi măsură obligaţii specifice rolului celuilalt partener, aşa cum
drepturile specifice statusului de medic, de a trata, presupun obligaţia specifică rolului de bolnav,
de a urma tratamentul conform cerinţelor medicului, iar drepturile specifice statusului de bolnav,
de a fi tratat, presupun obligaţia specifică rolului de medic, de a trata conform necesităţilor
bolnavului. Este astfel evident că în măsura în care drepturile specifice statusului unor indivizi
sunt în mod interpersonal complementare cu obligaţiile specifice rolurilor lor, în aceeaşi măsură
se crează o reţea de statuse şi roluri interdependente, pe baza căreia indivizii respectivi se
integrează în grup social, cu structură şi funcţii specifice.
Rolul social exprimă atât un comportament efectiv, cât şi o prescripţie normativă. Din această
din urmă perspectivă, rolul social reprezintă ansamblul de comportamente pe care în mod legitim
îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată, un status social . Rolul
social desemnează îndeosebi aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status. În timp ce
unele prescripţii de rol sunt esenţiale, obligatorii, altele pot fi benevole, iar unele pot introduce
interdicţii comportamentale.
Realizarea rolului depinzând de status, dar prin intermediului individului, este evident că
unicitatea personalităţii acestuia conferă realizării rolului o notă personală, prin care raportul de
dependenţă faţă de status devine relativ. Rezultă astfel că realizarea rolului depinde de
posibilităţile native ale individului, de modul în care acesta a fost pregătit pentru rol, de
semnificaţia rolului în mediul respectiv, dar mai ales de gradul de identificare a individului cu
grupurile în care îşi manifestă rolurile, rolul cel mai important fiind determinat de grupul cu care
el se identifică cel mai mult, astfel încât acesta poate deveni scop al vieţii sale.
13. Clasificarea grupului social
Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social este
definit cu noţiunea de „status”.
Statusul social este poziţia individului sau a grupului în contextul social şi care ţine de un şir de
aşteptări de la el.
Această poziţie determină raporturile interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul de drepturi
şi obligaţii ale membrilor comunităţii – fie acesta doar în formă de prescripţii sociale, sau de
reglementări juridice, contribuie la conştientizarea Eu-lui. Neglijarea statusului duce la
inadaptare socială, la conflict cu grupul sau statusul social este o categorie dinamică. Individul
uman deţine în acelaşi timp mai comunitatea de apartenenţ.

multe statusuri în funcţie de numărul de grupuri al căror membru este, iar în interiorul
formaţiunii sociale el poate avansa sau coborî pe scara ierarhică.

Statusul social este legat de alt atribut al personalităţii, acela de rol. Rolul social este o formă de
comportament asociată statusului şi funcţiei deţinute în comunitatea umană sau în grupul de
apartenenţă. Individul uman este deţinător de mai multe roluri:

1)            de bază, rezultate din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii
sau bărbatului, adultului sau copilului etc;

2)     particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal: de tată al unui
copil mic, de student, de mireasă etc;

3) principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător de

întreprindere, avocat, elev etc;

4)     secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsate
la libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar de
anticariat etc;

5)            exteriorizate, care se implică în determinarea statusului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat,

tată, student etc;

6)     ascunse sau slab distinse: amator de muzică folc, filatelist etc;
7)            constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă etc;

8)    temporare: conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie etc

Prin calitatea lor de a avea o anumită poziţie, rolurile îi oferă individului uman un anumit spaţiu
şi orientare socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social, determinând anumite
prescripţii, obligaţii, chiar semne de distincţie. Realizarea benevolă, corectă a rolului social
contribuie la încadrarea socială şi la conştientizarea propriei identităţi. Rolul poate fi achiziţionat
prin învăţare socială, fapt care îl face pe individ să-1accepte şi să-i urmeze cu plăcere
prescripţiile, sau impus lucru care poate provoca un conflict intern – nevroze, frustrare, stres
extern – respingere a rolului, încălcare a cadrului lui.

14.Sunt o persoană socializată deoarece fac parte din diferite grupuri sociale ,unde mă
autoafirm,mă supun unor normative de conduita și reguli.
15.Statusurile personale:
1)Sunt femeie și sunt membră a societății
2) Sunt studentă
3)Sunt învățătoare
4)Sunt mamă
5)Amatoare de muzică populară
6)Sunt cetățeancă a RM
7)Sunt cumpărător
16.Rolurie sociale personale
1)Sunt femeie și sunt membră a societății
2) Sunt studentă
3)Sunt învățătoare
4)Sunt mamă
5)Amatoare de muzică populară
6)Sunt cetățeancă a RM
7)Sunt cumpărător
17.Componentele sistemului personalității

Motivația

Cogniția

Controlul(normal controlați,subcontrolați,supracontrolați)

19.Metode preștiincifice

1).Astrologia- veche,atractivă ,interesantă,profitabilă,

2)Tehnica bioritmurilor –industrie profitabilă,eficienta,

3)Chiromanția –atractivă,interesantă,artă străveche,fiecare semn descifrabil

4)Frenologia –măsurarea aspectului exterior al creerului,dă posibilitatea de a realiza o evaluare

completă,

21.

Nr. d/r Cercetătorii Aportul științific

1 A.N.Leontiev,S.Rubinștein teoria activității
2 B.F.Lomov,B.G.Ananiev Teoria comunicării
3 A.F.Lazurski Endopsihicul-nucleul subiectiv ,
exopsihicul –atitudinile față de
realitate.
4 V.N.Measișcev Teoria patogenetică
5 D.N.Uznadze Teoria orientării
6 Ch.Darvin
7

23.

1.Activitate A.Constanță

2.Personalitate B.Activizm

3.Atenție C.Deprindere

4.Senzație D.Motiv

5.Percepție E.Analizator

6. G.Involuntar

F.Individ

H.Apercepție

24.Fondatorul psihologiei personalității-trebuie socotit psihologul germanW.Stern prin lucrarea

„Die menschliche Personalichkeit.„
25.
30.Structura personalității este constituită din:

A.Orientarea personalității E.Individualitate

B.Însușirile psihice F.Stările psihice

C.Procesele psihice

D.Priceperi,cunoștițe,experiență
31.Noțiunile de bază și noțiunile ce exprimă însușirile , particularitățile și caracteristicile

1.Gândirea A.Analiza
2.Personalitatea B.Concepția despre lume
3.Activitatea C.Concentrarea
4.Atenția D.Modalitatea
5.Senzația E.Postvoluntar
6.Percepția F.Interesul
G.Acțiunea
H.Sensibilizarea
I.Constanța
J.Iluzia

39. Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge
la următoarele concluzii:

          că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie progresiv, în cadrul
activităţii sociale şi prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte prin reciprocitatea dintre
Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul generalizat (Ei, ceilalţi). „Structura Eu-lui unei persoane
reflectă modelul general de comportament al grupului social, căruia individul îi aparţine”, scria
G. Mead.

          că cel mai important mecanism prin care se construieşte Eu-l este comunicarea:

-gesturi simbolice,

– limbaj.

Prin acestea individul intră în relaţii nu numai cu cei din jur, ci şi cu sine însuşi. În felul acesta se
preia, se interiorizează experienţa socială. Datorită comunicării cu alţii, omul devine conştient de
ei, constituindu-se pe sine ca Eu, ca obiect pentru sine. În conştientizarea de sine, locul central îl
ocupă gândirea, procesele intelectual-cognitive.

          că Eu-l deţine anumite proprietăţi (conturarea lor): de a fi obiect pentru el însuşi, adică de
a fi unic, de a exista doar în relaţie cu alţii, de a fi un ansamblu de stitudini preluate de la ceilalţi
membri ai societăţii.

Aşadar, originea socială, conştiinţa şi structura comună a Eu-lui

-nu exclude variaţiile, individualitatea distinctă a fiecărui Eu.

-că între Mine, Eu, Sine există distincţii.
Minele este fiinţa biologică a personalităţii, ansamblul de atitudini ca urmare a contactelor
interpersonale, deci atitudinile preluate şi care ni le asumăm nouă.

Eu-l este reacţia individului la atitudinile altora.

Eu-l este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări atât
Minelui cât şi societăţii.
G. Mead: „Există un control social care stabileşte limitele şi condiţiile de utilizare a Minelui de
către Eu.”

-că Eu-l total este compus dintr-o serie de faţete, Eu-ri elementare.
Structura Eu-lui reflectă structura societăţii, a grupului.

Chiar şi modul de exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. De

regulă, se exprimă acea faţetă a Eu-lui care este necesară, corespondentă tipului de reacţii sociale
în care este implicat individul.

G. Mead: „Există o diversitate de Eu-ri corespondente diferitelor relaţii sociale”.

Când Eu-l se disociază în Eu-ri elementare, datorită disoluţiei proceselor sociale, atunci putem
vorbi despre degradarea personalităţii.
La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? – iată o altă problemă îndelung
controversată, care persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai multor
autori convergând spre acceptarea ideii că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep de îndată
ce se încearcă inventarierea şi desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de specialitate arată că
Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:

a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente, complet actualizate şi

incomplet actualizate,  stabile şi fragile, slabe şi puternice
b)       locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund,
fundamental care exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de
raportare şi implicare a individului în viaţa socială; individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul
valoare); Eul intim-format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit, acestea
fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele de valori împărţite de
individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.
c)            structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus):
Eul subiectiv imaginea de sine a individului;
Eul reflectat – imaginea de sine reflectată în alţii în
funcţie de părerile lor
Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le joacă; el
este cel pe care individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată în interiorul său;
Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii, a
face faţă
presiunilor mediului său
Eul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a
individului, cum crede că este);
Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar unul
singur?  În ceea ce ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei
central, dacă el este cosubstanţial personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit, dacă
el conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate ca între el şi personalitate să nu existe o strânsă
interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie corespondentă structurii şi
funcţionalităţii personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există
mai multe personalităţi, ci una şi aceiaşi ce conţine „faţete” diferite, tot aşa într-una şi aceiaşi
personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui, de „faţete”
distincte. Mai mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi structura Eu-lui există o
simetrie perfectă. Aşa încât la cele şase faţete ale personalităţii asociem şase faţete ale Eu-lui, şi
anume:
1. Eul real (aşa cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede că este);
3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);
4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);
5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
6. Eul actualizat (cum se manifestă).

44. Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui:

– este simţire sau gândire,

– emoţie sau reflexie?

În ciuda diversităţii de păreri constant, invariant în concepţiile şi definiţiile amintite este că

– Eul este fapt de conştiinţă,

– şi  nu orice fel de conştiinţă, ci de conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire.
– în sfârşit, se specifică că Eul asigură intenţionalitatea individului, orientarea sa spre
realizarea scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii, deci al deciziei
care implică raţiunea, vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a se conserva
„conştiinţa şi gândirea” în structura psihică a Eu-lui.
Până a se ajunge la Eu-l reflexiv, adică de a fi conştient de sine, se parcurge o serie de faze
preliminare, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. În contextul dat Muzafer
Sherif definea Eu-l ca fiind „o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a
individului, constând în atitudini intercalate pe care individul le-a dobândit în relaţia cu propriul
corp şi părţile sale (0-12 luni), cu obiectele (1-3 ani), cu persoanele din jur, familia, grupurile,
valorile sociale (3-6 ani), cu capacităţile sale, scopurile şi instituţiile care definesc şi
reglementează modul său de relaţionare în situaţii concrete”. Când această constelaţie de
atitudini (angajamente, poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii, valori, scopuri etc.)
intră în acţiune, atunci comportamentul dobândeşte direcţionalitate.

45. . Eul  şi conştiinţa de sine

 

1. a) Conştiinţa (C.) – stare lucidă (de funcţionare normală a psihicului, de înţelegere, de acţiune

şi anticipaţie naturală) a unui subiect.
b) Conştiinţă – cunoaştere (înţelegere, reprezentare, sentiment) pe care omul o are despre propria
existenţă, despre propriile acte şi despre existenţa lumii înconjurătoare.

2. Conştiinţa de sine este sentimentul, simţul de (că suntem) unitate distinctă de cei din jur,
irepetabilă, ceea ce ştim despre capacităţile şi limitele noastre.
Vîgotski (1985) spune: „Ne cunoaştem pentru că suntem conştienţi de ceilalţi şi de noi înşine şi
această conştiinţă derivă din cea pe care ceilalţi o au despre noi”. Sinele rămâne un termen
confuz.
Conceptul de sine reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor individului despre sine însoţite de
aprecierea acestora. Din aceasta rezultă că componentele conceptului de sine sunt:
–          imaginea de sine sau viziunea asupra propriei fiinţe (aspectul descriptiv) şi

–      atitudinea faţă de sine, de propriile calităţi(aspectul apreciativ).

Conceptul de sine asigură capacitatea de a ne observa propriul comportament, de a reacţiona faţă
de acesta şi de a-l orienta.

Sinele ne asigură unicitatea în lume, sentimentul că avem un loc în lumea aceasta, între ceilalţi
semeni, dar şi sentimentul continuităţii în timp. Este fundamentul cognitiv şi motivaţional al
identităţii noastre.

Conceptul de sine se manifestă prin:

– convingeri (elemente cognitive);

– atitudini afective faţă de convingerile respective (elemente afectiv – valorice);

– reacţii comportamentale

Se vorbeşte despre sinele existenţial, precum şi despre sinele diferenţial.

Sinele existenţial subântinde conştiinţa individului cu privire la existenţă. Sinele diferenţial este
conştiinţa individului că este diferit de ceilalţi.

Schemele sunt stocate în memoria de lungă durată şi sunt greu de modificat, asigurând astfel o
sursă de constanţă. Ele sunt active prin faptul că dirijează procesele de tipul rememorării, atenţiei
şi acţiunii.

46. Eul şi persoana / personalitatea

Şi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate există poziţii contrare.

Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-o
controversă ceva mai veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde la
întrebarea: Eul este anterior sau posterior personalităţii?
Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge personalităţii, bunul simţ ne spune
că eul este anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al personalităţii, fermentul şi nu
tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutivă.
S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: „Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui”, dar
noţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect în acest
sens specific, îngust”. Când se referă la sens restrâns, deci la Eu, Rubinstein are în vedere
subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoanei umane nu
este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitatea tendinţelor care nu
au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.

P Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici un
dubiu: eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţiei
psihice.

În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi gratuită,
potrivit căreia Eul nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca personalitatea să se
resimtă.
Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoare celei
dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana /personalitatea nu sunt nici despărţite, ci
într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nu reprezintă unul şi
acelaşi lucru şi că nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de
conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şi îşi interiorizează
numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Iată cât de bine era intuită
distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru: „Personalitatea se
cristalizează în jurul Eu-lui, dar în structura sa în afară de Eu se cuprind şi alte elemente
sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro merge anticiparea sufletului.
Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eul trăieşte în clipita
actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unul este momentul, celălalt vectorul
forţei,,. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuie subliniat în primul rând este unitatea
şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/ personalitate. „Fără Eu – scria în continuare Rădulescu-
Motru – personalitatea omului ar fi o sistematizare oarbă de tendinţe, asemănătoare instinctelor.
Fără personalitate, Eul omului ar fi un caleidoscop fără valoare”. Iar concluzia lui era fără nici un
dubiu: Eul şi personalitatea trebuie să meargă împreună. Dinamica Eu-lui influenţează dinamica
personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor
morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii.
De asemenea, nivelul de dezvoltare a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii:
când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se
amplifică posibilitatea de direcţionare al întregului comportament al persoanei; când însă Eul
este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar,
Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne năştem
nici cu Eu, nici cu personalitate, ci dobândind Eul vom deveni personalităţi. Nu este deloc
întâmplător faptul că omul devine personalitate, atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci
când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eu-lui duce inevitabil şi invariabil la
degradarea personalităţii”.

47..Tipurile de Euri
Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele existând un
adevărat abis  psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa de a le
identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste poziţii nu ne pare a fi
corectă. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa ca fiind distincte, şi
totodată complementare, existând concomitent de-a lungul întregii vieţi a individului. Constantin
Rădulescu-Motru sesiza în 1927: „Eul se produce înăuntrul conştiinţei şi devine un factor
important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă. Conştiinţei îi rămâne
o activitate şi dincolo de Eu… biologiceşte, conştiinţa precede Eul…fără Eu însă ea ar fi fost
lipsită de un preţios instrument de adaptare… Eul este un transformator al conştiinţei şi nu
conştiinţa întreagă”. Caracterul transfonnator al Eu-lui în raport cu conştiinţa este evidenţiat de
două dintre proprietăţile lui:
–          Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă;

–       totodată, el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare de
conştiinţă, o reorganizează, adică introduce în ea ordinea subiectivă.

La rândul său, Allport, după ce defineşte Eul ca nucleu al personalităţii, scrie: „conştiinţa este

mai largă decât Eul, personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decât
personalitatea”.
Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv nu se întâlneşte decât la
Ey. Gânditorul francez, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arată că până la manifestarea
conştiinţei există o:
– subiectivitate confuză, o simţire,

– un câmp de experienţă.

La un nivel superior de dezvoltare a conştiinţei, Eul este „rezultantă structurală şi istorică a

conştiinţei. ,Numai devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine stăpână pe experienţa sa,
prin obiectivarea în propriul Eu „. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre conştiente, ci în
„vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca o „formă superioară de
conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea confuză care precede fiinţa
conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesului evolutiv al conştiinţei ar
exista o prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se dezvăluie
deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar
chiar ajuns în formele sale superioare sau în formele ultime ale organizării sale, Eul conservă
primele lui configurări ca pe nişte condiţii şi construcţii ale fiinţei sale. Astfel se poate conchide
că Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor
anterioare în cele superioare care devin premise sau condiţii pentru acestea din urmă.
Totodată, trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a altor
persoane) capătă o nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt create astfel
premisele raporturilor dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături psihologice,
conştiente şi directe dintre oameni.

În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar
„puterile” sale de influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem de
informaţii şi de valori. Prin urmare în trecerea omului de la subiectivitatea difuză la
subiectivitatea conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a Eu-
lui, ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria axiologică a
persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu nucleu al
personalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei în interpretarea
Charlottei Buhler, ci ca un adevărat sistem de valori.

Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Eul este
suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una dintre
premisele sale fundamentale, Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărut
ridică conştiinţa la un nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptibilitate. Eul îşi trage
seva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-i componente, dar o şi
controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă un sens, o direcţionează,
iar în cele din urmă o depăşeşte.
Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge la
următoarele concluzii:

          că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie progresiv, în cadrul
activităţii sociale şi prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte prin reciprocitatea dintre
Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul generalizat (Ei, ceilalţi). „Structura Eu-lui unei persoane
reflectă modelul general de comportament al grupului social, căruia individul îi aparţine”, scria
G. Mead.

48De altfel, imaginea de sine implică aşa cum rezultă şi din definiţie, trei planuri
interdependente:
– Eul fizic
– Eul psihic sau spiritual
– Eul social.

Eul fizic

Eul fizic se referă la particularităţi cum ar fi: tipul somatic, relaţia dintre statură şi greutate,
culoarea părului şi a ochilor, particularităţi fizionomice etc.

Psihologul american William James foloseşte şi expresia de Eu material în care include Eul
fizic şi tot ce este de ordin material şi care este legat de respectiva persoană, cum ar
fi: îmbrăcămintea, casa, alte proprietăţi despre care se spune „este al meu”.

Eul psihic

Eul psihic se referă la valori, dorinţe, aspiraţii, însuşiri caracteriale şi temperamentale,

aptitudini şi talente, atitudini şi concepţii.

Eul social

Eul social cuprinde concepţia de sine (latura cognitivă), stima de sine (latura afectivă)

şi autoreprezentarea (latura comportamentală).

52. PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII  A  LUI  KELLY

 1. Viziunea lui Kelly asupra persoanei

G Kelly a arătat că oamenii sunt guvernaţi de un proces interior: modul în care interpretează
evenimentele în lumile lor. în timp ce acest proces este interior, el rezultă din consecinţele unui
factor exterior – relaţiile sociale. Kelly considera că oamenii dispun de liberul arbitru, putând
alege din numeroasele alternative, care provin din relaţiile cu ceilalţi.

Deşi nu neagă trecutul sau prezentul, Kelly a afirmat că oamenii sunt orientaţi spre viitor, el
credea că comportamentul oamenilor era determinat în mare parte de predicţiile acestora asupra
evenimentelor viitoare. Era normal pentru el să se orienteze spre gândire, decât către alte procese
sau funcţii psihologice. Probabil că îndepărtarea cea mai importantă a lui Kelly de la percepţia
psihologiei psihanalitice a fost că nu a văzut nici o diferenţă între el şi cei studiaţi de el, şi a
încercat să-i ajute prin terapie. Majoritatea psihologilor, acuza el, se vedeau ca oameni de ştiinţă
obiectivi şi raţionali, care pot determina cauzele acţiunii oamenilor, clienţii fiind supuşi
observaţiei obiective, incapabili de a-şi clarifica cauzele comportamentului propriu. Din contra,
Kelly s-a perceput şi dorit ca un om de ştiinţă, în rolurile de psiholog cercetător, psihoterapeut şi
simplă persoană.
 

2. Concepte de bază
Paradigma lui Kelly propune conceptul de structuri cognitive cunoscute sub numele
de constructe, adică moduri de a construi evenimente sau de a vedea lumea, cu scopul de a
anticipa viitorul. Această teorie a fost numită teoria constructelorpersonale.
Un sistem de constructe este o organizare de mai multe constructe, dispuse ierarhic, întâi cele
importante — superordonate, apoi cele mai puţin importante – subordonate. Constructele sunt
asemenea unor magneţi, având doi poli opuşi. Polul emergent este scopul primar, bun în bun –
rău,  sau inteligent în inteligent – prost. Polul implicit este scopul contrastant ca needucat
în educat -needucat. Desigur, în mod normal, polul emergent se formează primul, dar imediat ce
se dezvoltă acesta apare de obicei şi polul implicit. Kelly spune că oamenii văd lumea în termeni
contrastanţi; orice lucru sau fiinţă îşi are opusul său. Contrastul – opusul este acolo, chiar dacă o
persoană adoptă un construct ca tolerant-intolerant şi nu şi-a suprimat sau nu este conştient de
polul implicit intolerant. Adoptând tolerant, intolerant vine ca de la sine. Constructele se
aseamănă cu însuşirile atâta vreme cât nu se uită că constructele lui Kelly sunt mai degrabă
modalităţi de a vedea lumea decât dispoziţii intime care ghidează comportamentul.
Se poate face o analiză a unei conversaţii între doi studenţi, Jim şi Joan care permite examinarea
unor exemple concrete de constructe. Jim este dependent de constructul încredere-neîncredere în
conflictul său cu profesorul Martindale. Problema lui Jim este că el eşuează în a învăţa din
experienţă. Jim continuă să folosească cu profesorul Martindale aceleaşi vechi strategii, care
folosesc în a obţine ceea ce vrea, încrederea reciprocă. Astfel Joan îi sugerează o schimbare în
sistemul de construct. Ea crede că Jim ar trebui să adopte un nou construct: admiraţie-dispreţ şi
să-şi reorganizeze sistemul de constructe astfel încât acesta să fie mai asemănător cu al ei în
care încredere-neîncredere se subordonează constructului admiraţie-dispreţ. Joan încerca să-1
salveze pe Jim de anxietate, de teama pe care o persoană o experimentează atunci când sistemul
său de constructe nu face faţă în momente critice, aşa cum Jim eşuează în al aplica pe al său în
relaţia sa cu profesorul Martindale. Joan crede că exprimarea admiraţiei ei îi va permite lui Jim
să obţină aceeaşi încredere reciprocă pe care el şi-o doreşte în relaţia sa cu profesorul Martindale.
Dacă admiraţia are efectul dorit, el ar trebui să reproducă, să repete un test cu speranţa că
rezultatele vor fi aceleaşi. Reproducerea furnizează bazele anticipării evenimentelor viitoare. Cu
cât numărul de repetări este mai mare, cu atât creşte încrederea. Dacă Jim îndeplineşte sugestiile
lui Joan se va comporta în concordanţă cu unul dintre principiile de bază a lui
Kelly: Alternativismul constructiv, presupunerea că interpretările prezente ale unei persoane cu
privire la situaţia de viaţă a acesteia sunt supuse reorganizărilor. Se presupune că un sistem de
constructe nu poate să rămână acelaşi, ci se schimbă odată cu schimbările din situaţia de viaţă a
persoanei.
Oamenii elaborează multe constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii,
evenimente sau pentru a jnteracţiona adecvat cu alte persoane. Repertoriul de constructe se
îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau persoane. Mai mult
constructele existente trebuie să fie rafinate, modificate sau reelaborate pentru că oamenii şi
evenimentele se schimbă de-a lungul timpului. Nu numai că oamenii îşi formează de-a lungul
vieţii un număr mare de constructe, dar există şi posibilitatea punerii în acţiune a unor constructe
alternative. Un construct, odată elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna, pentru că
realitatea este schimbătoare. Constructele alternative se referă la faptul că omul este liber să-şi
revizuiască sau să-şi modifice constructele. Teoria lui Kelly despre personalitate este organizată
sub forma a 11 postulate.

Întemeietor al teoriei psihanalitice,S.Freud este una dintre figurile marcante ale acestui secol.
Oricare ar fi scăderile ei ca teorie ştiinţifică, viziunea psihanalitică asupra personalităţii rămâne
cea mai comprehensivă şi influentă teorie a prersonalităţii din toate timpurile. Impactul său a
depăşit limitele psihologiei, influenţând ştiinţele sociale, umaniste, arta şi societatea în general.
La începutul carierei sale ca neurolog trata pacienţii săi cu tulburări nervoase prin intermediul
procedurilor medicale convenţionale.Fiind puţin eficiente, a apelat mai apoi la tehnica hipnozei,
deasemenea fără succes. În cele din urmă a pus la punct metoda asociaţiilor libere, în care
pacientului i se propune ca să-şi exprime toate ideile care îi vin în minte, oricât de banale sau de
jenante ar fi ele. Astfel Freud ajunge la concluzia ca acestea nu erau altceva decât exprimări ale
unor temeri sau dorinţe inconştiente, tematic asemănătoare cu cele apărute în analiza viselor sau
în amintirile din prima copilărie.
Freud a comparat mintea umană cu un aceberg. Partea care poate fi văzută la suprafaţa apei
reprezintă experienţa conştientă; partea mult mai mare, aflată în apă, reprezintă inconştientul,
unde sunt stocate impulsurile, dorinţele, amintirile greu de evocat care ne influenţează gândirea
şi comportarea.

O altă idee importantă înaintată de Freud este cea a determinismului psihologic, care constă în
faptul că ideile, sentimentele şi acţiunile noastre nu numai că sunt provocate de anumite cauze, ci
şi că aceste cauze sunt reprezentate de tendinţe nesatisfăcute şi de dorinţe inconştiente. Freud
susţine că visele,dispoziţiile, omisiunile, lapsusurile nu sunt altceva decât modalităţi de eliberare
a tensiunilor psihce prin satisfacerea impulsurilor interzise sau a dorinţelor neâmplinite.

Influenţat de succesele fizicii, Freud acceptă ideea că şi fenomenele psihice ar putea fi explicate
pe baza aceloraşi principii ale fizicii.Freud viza în primul rând principiul conservării energiei,
conform căruia energia îşi poate schimba forma, dar nu poate fi nici creată şi nici distrusă. El
considera omul ca sisteme energetice închise, numind energia lui libido (din latină-plăcere).
Conform acestui principiu că energia actului sau impulsului interzis va căuta o altă ieşire din
sistem, eventual apărând deghizată într-o altă formă (visele,nevrozele-manifestări ale unei
energii psihice care nu a putut fi exprimată în mod direct).
Indivizii care doresc să facă ceva ce le este interzis devin anxioşi. Ei pot exprima anumite
pulsiuni într-o formă sublimată, evitând astfel judecata socială, cât şi pe cea a propriului supraeu,
reducând astfel anxietatea. Drept strategii de prevenire sau reducere a anxietăţii pot servi
mecanismele de apărare  a eului. Mecanismul de bază este refularea, prin care un gând
ameninţător sau interzis este scos în afara conştiinţei şi împins în inconştient. Indivizii diferă atât
în ceea ce priveşte pragul anxietăţii, cât şi mecanismele la care fac apel.

În viziunea lui Freud, în primii ani de viaţă individul parcurge câteva stadii de dezvoltare, care îi
vor influenţa personalitatea.În fiecare stadiu, numite psihosexuale, impulsul sinelui de căutare a
plăcerii este concentrat asupra unei anumite zone a corpului şi a activităţilor legate de zona
respectivă.
Freud consideră că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore care interacţionează şi
controlează comportamentul uman: sinele; eul; supraeul.

4.4 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale

Spre deosebire de abordările precedente cea a învăţării sociale consideră că determinantul
comportamental este în primul rând mediul sau situaţia. Pentru teoreticienii acestei orientări
comportamentul ete rezultatul permanenţei interacţiuni dintre variabilele personale şi cele de
mediu-mediul modelează personalitatea prin intermediul învăţării, şi la rândul său
comportamentul individual poate modele mediul.

Teza fundamentală a teoriei învăţării sociale este aceea că oamenii preferă să se comporte într-un
fel în care este cel mai probabil să obţină întărire (acceptare,confirmare). Cu alte cuvinte
acţiunile individuale depind de caracteristicile specifice ale situaţiei, de felul în care individul
evaluează situaţia respectivă (care este probabilitatea de a obţine întărire) şi de întăririle obţinute
în trecut, în situaţii similare. Comportamentul este cosistent atât timp cât situaţiile cu care se
confruntă individul şi rolurile pe care este aăteptat să le îndeplinească sunt relativ constante.
Întrucât comportamentele sociale nu sunt recompensate la fel, indivizii învaţă să diferenţieze în
ce context un anumit comportament va fi adecvat şi în ce context nu va fi adecvat. Astfel se
produce generalizarea comportamentală. În cazul în care un copil al cărui comportament agresiv
este întărit atât acasă, cât şi la şcoală, în timpul jocului, va evolua probabil spre o personalitate 
dominant agresivă. Cel mai des, însă, răspunsurile agresive sunt întărite în mod diferit, iar
discriminarea astfel învăţată va determina situaţiile în care individul se poate manifesta agresiv
(una e pe terenul de fotbal şi alta în clasă).
În conformitate cu această teorie, cele mai multe dintre diferenţele care apar în comportamentul
individului sunt rezultatul diferitelor experienţe de învăţare pe care o persoană le parcurge în
timpul creşterii. Unele pattern-uri comportamentale sunt învăţate prin experienţe directe, adică
pedepsit sau recompensat drept urmare a faptei. Există însă şi acţiuni comportamentale învăţate
indirect,adică prin observaţie asupra aprecierii acţiunilor celor din jur
Este cazul să reamintim că psihologia personalităţii vizează atât variabilele personale, datorită
cărora indivizii se deosebesc între ei, cât şi procesele generale ale dinamicii personalităţii:

-din perspectiva trăsăturilor accentul se pune pe diferenţele de personalitate, fără să abordeze

dinamica ei;

-abordarea psihanalitică a încercat să răspundă ambelor aspecte.

În schimb,abordarea din perspectiva învăţării sociale s-a concentrat în primul rând asupra
proceselor, urmărind mai ales felul în care anumite variabile personale par să interacţioneze cu
unele situaţii particulare, modificând comportamentul. Printre variabilele de bază figurează:

1.Competenţe: ce ştii să faci?-abilităţi intelectuale, fizice, sociale

2.Strategii de reprezentare: cum îţi reprezinţi personal acest lucru

3.Aşteptări: ce se va întâmpla, consecinţele fizice,sociale

4.Valori subiective:persoane având expectanţe similare pot opta pentru comportamente diferite
deoarece acordă valori diferite rezultatelor

5.Sisteme şi planuri de autoreglare: cum poţi realiza acest lucru.Fiecare individ adoptă reguli şi
standarde personale pentru aşi controla comportamentul

4.5    Abordarea fenomenologică

Abordarea fenomenologică a personalităţii îşi concentrează atenţia asupra experienţelor
subiective ale individului-cu alte cuvinte asupra viziunii personale despre lume a acestuia.
Abordarea dată nu urmăreşte motivaţiile, întăririle sau predicţiile comportamentale ci felul în
care individul percepe şi interpretează evenimentele care se petrec în mediul său curent. Este
vorba despre fenomenologia individului.Printre diferitele orientări incluse în cadrul acestei
abordări un loc  central îl ocupă psihologia umanistă.

Conform acestei psihologii:

1.Interesul fundamental îl reprezintă experienţa personală. Oamenii nu sunt obiecte,ei trebuie
descrişi şi înţeleşi în termenii propriei lor viziuni subiective asupra lumii, în funcţie de felul în
dare se percep pe ei înşişi şi de sentimentul valorii personale. Principala întrebare căreia fiecare
trebuie să răspundă este ”Cine sunt Eu?”

2.Preferenţialele investigaţiei sunt alegerea individuală, creativitatea şi autoactualizarea.

Criteriile sănătăţii mentale ar trebui să fie creşterea şi autoactualizarea,nu controlul pe care îl
exercită Eul(psihanaliza) şi nici adaptarea la mediu (behaviorism).

3.În alegerea temelor de cercetare, înţelesul trebuie să primeze în faţa obiectivităţii. În opinia lor,
ar trebui studiate problemele umane şi sociale importante, chiar dacă acest lucru ar putea
însemna apelul la metode mai puţin riguroase.Alegerea temelor poate şi trebuie să fie ghidată de
valori

4.Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegerea

oamenilor,nu controlul sau predicţia comportamentului.

La aceste valori au aderat psihologi cu orientări diferite:G.Allport,teoretician al trăsăturilor de

personalitate a fost un psiholog umanist.  A.Adler,C.Jung,E.Erikson au preferat o perspectivă
umanistă asupra motivaţiei, ceea ce i-a îndepărtat de S.Freud.Cu toate acestea ideile lui C.Rogers
şi cele ale lui A.Maslow rămân  centrale în psihologia umanistă.

54.Corespondențele dintre orientările psihologiei și obiectul de cercetare.

1.Psihologia conștiinței A.Cunoașterea

2.Behaviorizmul B.Psihicul
3.Freudizmul C.Autocunoașterea personalități
4.Psihologia gestalistă D.Incoștientul
5.Psihologia umanistă E.Conștientul
6.Psihologia cognitivă F.Structurile integre ale psihicului
7.Psihologia sovetică G,Comportamentul
58. Structura personalităţii (după Rubiştein S.L.) Orientarea personalităţii Se manifestă în
trebuinţe, necesităţi, interese, idealuri, motive ale activităţii, în comportament, concepţia despre
lume Procesele psihice şi activitatea Cognitive (senzaţii, percepţii, memoria, gândirea, vorbirea,
imaginaţia) Volitive (voinţa). Afective (emoţiile şi senzaţiile) Particularităţile individuale
tipologice Se manifestă în temperament, caracter şi aptitudini Particularităţile morfofiziologice
Aici se includ particularităţile anatomo-fiziologice şi de vârstă, care sunt direct dependente de
particularităţile funcţionale ale creierului
În K. K. Platonov, o persoană are o structură ierarhică în care există patru substructuri:
condiționalitate biologică, forme de cartografiere, experiență socială și orientare. Această
structură este reprezentată sub forma unei piramide, fundația în care se formează caracteristicile
biochimice, genetice și fiziologice ale individului, ca organism, în general, acele proprietăți care
dau viață și sprijină activitatea umană. Acestea includ semne biologice cum ar fi sexul, vârsta,
modificările patologice, în funcție de modificările morfologice ale creierului.
59.Completați componentele schemei activității psihologice după A.N.Leontiev
1.Necesitatea
2.Motive
3.Relații
4.Scopuri
5.Condiție
6.Orientare
7.Acțiune

60.  

Greu de vorbit cand e vorba de mine...Daca ar fi sa incep cu ceva as incepe cu faptul ca-mi place
sa mi se zica pe al doilea nume,Eugenia.Iubesc vara si o voi zice in toate descrierile
personale.Iubesc caldura,zilele lungi si absolut tot ce tine de ea. Sunt optimista pana in ultima
instanta,sociala . Ar fi atatea de zis...Eu sunt 2 persoane intr-una fiind zodia Balanță, sunt
schimbatoare si de multe ori mi se spune ca sunt de neinteles. Nu-mi place niciodata solutia de
mijloc,tind mereu spre o extrema sau alta ,datorita dualitatii personalitatii mele. Sunt putini cei
care ajung sa ma cunoasca intru totul. Poate si pentru ca pe multi ii tin departe doar prin felul
meu de a fi. Ma ghidez dupa motto-ul "Toul sau nimic" tocmai pentru ca nu-mi place calea de
mijloc...Imi place sa am multe persoane in jurul meu pentru ca ma simt bine cand
socializez,dar prietenii adevarati ii pot numara pe degete...Cand am un scop,fac absolut orice imi
sta in puteri sa-l ating,indiferent de ce anume implica asta. Imi place sa cred ca am vointa ...
Dar bineinteles, ca din cauza personalitatii mele schimbatoare uneori trebuie să fiu impinsa de la
spate ca sa fac ceva. Probabil e vorba de vointa doar atunci cand fac ceva ce imi place. Daca ar fi
sa dau un exemplu concret ,ar fi voleiul,pe care l-am practicat pe când eram studentăsi desi am
întampinat destule obstacole vointa si ambitita au fost tot ce am avut nevoie pentru a trece
peste.Ca sa inchei intr-un mod dragut , zic ca in mare parte imi place asa cum sunt. Nu sunt
frustrata,am destula incredere in mine...Bineinteles ca toata lumea (inclusiv eu) vrea sa schimbe
ceva la ei insisi, insa eu incerc sa reduc numarul schimbarilor pe care as vrea sa le fac la
mine,pentru ca totul porneste din mintea mea :)

c) Modele de abordare a personalităţii

c.1. Modelul trăsăturilor (elaborat de G. W. Allport)

 surprinde alcătuirea sistemului personalităţii, configuraţia, structura acestuia;

 personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice ce

determină gândirea şi comportamentul său caracteristic;

 trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază însuşiri relativ stabile ale unei persoane sau ale
unui proces psihic; în plan comportamental, o trăsătură e indicată de predispoziţia de a răspunde
în acelaşi mod la o varietate de stimuli;

 Allport a elaborat un model ierarhic al sistemului de personalitate, în care se identifică 2-3

trăsături cardinale (calităţi dominante pentru persoana în cauză), un grup restrâns de trăsături
principale (care se personalitate, temperament, aptitudini, caracter, dimensiune creativă exprimă
pregnant în conduită) şi nenumărate trăsături secundare (mai slab exprimate şi mai greu de
identificat);
 ierarhia trăsăturilor variază de la un individ la altul: o trăsătură dominantă la un individ anume
poate fi secundară la altul (Allport, G., 1981).

c.2. Modelul factorial

 explică personalitatea prin organizarea interioară şi ierarhică a unor trăsături generale sau
factori de temperament, motivaţionali şi factori de ordin secund (extroversiune, introversiune,
labilitate, anxietate);

 noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu utilizarea în prelucrarea

performanţelor comportamentale a analizei factoriale; analiza factorială este metoda de
determinare a caracteristicilor structurale ale personalităţii (Ştefănescu, C. 2005, p. 36);

 printre teoriile ce au la bază modelul factorial amintim: - Teoria constructelor personale a lui
G. Kelly: se concentrează pe conceptele pe care indivizii le folosesc pentru a se interpreta pe sine
şi lumea lor socială; constructul este o dimensiune auto-atribuită pentru interpretarea lumii
sociale. - Modelul Big Five: propune o serie de factori bipolari, identificaţi prin analiza
factorială: deschidere, extraversiune, agreabilitate, conştiinciozitate, stabilitate emoţională sau
nevrotism; acest model derivă din cercetările de psiholingvistică, pornind de la ipoteza că cele
mai importante diferenţe individuale vor fi encodate în limbajul oamenilor.

c.3. Modelul umanist

 are ca reprezentanţi nume precum: A. Maslow, C. Rogers;

 caracteristici: - studiază omul real, concret, implicat cu întreaga sa fiinţă în viaţa socială şi
personală; - susţine că procesele şi capacităţile psihice nu pot fi studiate separat şi nu pot fi
desprinse de situaţiile în care acţionează; - subliniază calitatea de fiinţă socială, umană,
conştientă a individului uman; - conceptul central: nevoia de auto-actualizare;

 principii de bază enunţate de Asociaţia de Psihologie Umanistă (fondată în 1962): - persoana

care trăieşte şi simte contează, iar psihologul / psihoterapeutul este un partener al individului; - în
centrul psihologiei umaniste este situat omul şi problematica umană, viaţa sa personală şi
relaţională, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea sa activă
faţă de propria existenţă; - în selectarea problemelor de cercetare, semnificaţia subiectivă este
mai importantă decât cea obiectivă; - omul este în principiu bun, iar obiectivul psihologiei este să
înţeleagă, nu să controleze oamenii.

c.4. Alte modele de abordare a personalităţii 

Modelul psihanalitic – are în componenţă 3 sisteme constitutive: sistemul Sinelui, izvorul

energiei instinctuale a individului, sistemul Eului, aflat sub influenţa normelor şi valorilor sociale
şi sistemul Supraeului, ce se constituie prin satisfacerea şi articularea relaţiilor intersubiective ce
datează din copilărie mai ales din identificările cu imaginea idealizată a părinţilor. 

Modelul biologic pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului,

accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea
personalităţii.  Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de
Stanford (1963) astfel: „studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un
registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană este unică, dar toţi au învăţat în
concordanţă cu aceleaşi legi generale”; au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare,
procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare. 

Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsăturilor exprimabile sub forma unor liste de
atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii; au fost dezvoltate un număr mare de
tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc. 

Orientarea socio-culturală şi antropologică (Mead, Linton) - se bazează pe ideea că

personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte
individul, şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Ştefănescu,
C., op. cit., pp. 36-37).
Modelul sintetic-integrativ al personalitatii pe care 11propunem
implica doua tipuri de demersuri: unul analitic, vizftnd
descrierea §i caracterizarea succinta a fiecarei fatete a personaliHitii;
altul sintetic, tintind spre surprinderea tipurilor de personalitate
reie§ite din interactiunea §i configurarea specifica a
componentelor desprinse. Aceasta §i este ceea ce ne propunem
sa realizam in continuare.
B. ABORDAREA ANALITICA A PERSONALITATII
1. Personalitatea reala (PR) este constituita din ansamblul
proceselor, functiilor, tendintelor, insu§irilor §i starilor psihice
de care dispune omulla un moment dat §i pe care Ie poate pune
oricand in disponibilitate, fapt care Ii asigura identitatea §i durabilitatea
in timp. Mai concret, ea cuprinde: totalitatea elementelor
biologice, psihologice §i sociale, relationate §i integrate
intre ele, ceea ce i-a §i determinat pe unii autori sa defineascii
omul (deci §i personalitatea sa) ca fiinta complexa biopsihosociala:
structurile de baza, fundamentale ale personalitatii, sintetizate
de Kardiner in notiunea de· "personalitate de baza" , ca expresie
a realitatii sodo-culturale concrete in care traie§te
individul, dar §i cele supraadaugate datorita multitudinii de statute
§i roluri concrete detinute §i puse in functiune de individ,
incluse de Linton in a§a-numita "personalitate de statut"; componentele
§i starile psihice profund con§tiente, rationale, dar §i
cele mai putin con§tlente (subcoll§tiente) sau pur §i simplu incon
§tiente6.
Toate acestea se organizeaza in doua dimensiuni esentiale
ale personalitatii, §i anume: dimensiunea intrapersonala, PSillO-

            Pornind de la analiza acestor patru perspective de abordarea  a personalitatii, concluzionam ca cele

doua din urma, reunite intr-una singura numita sistemico-psihosociala, dispun de mai mari posibilitati interpretativ -
explicative ale personalitatii adolescentilor, incadrati in lucrarea de fata in contextul psihosocial al clasei de elevi.

            Vom continua cu prezentarea mai intai a fatetelor personalitatii si apoi cu structurarea lor in tipuri
de personalitati, pe care ulterior, in partea practica a lucrarii le vom  utiliza ca fundament teoretic pentru ipotezele
construite. Modelul sintetic - integrativ propus de Zlate (1997, p.50) are la origine viziunea integrala si totala a
personalitatii, ca sinteza intre personalitatea concreta pe de o parte, iar pe de alta parte, personalitatea ca ideal
al realizarii. Cu alte cuvinte, se integreaza la nivelul personalitatii urmatoarele dimensiuni: ceea ce este individul in
realitate sau personalitatea reala (PR), imaginea pe care individul o are despre sine sau personalitatea
autoevaluata (PA), personalitatea ideala (PI), ceea ce aspira individul sa devina, imaginea individului despre altii
sau personalitatea perceputa (PP),  personalitatea proiectata, sau ce crede individul ca gandesc altii despre el,
si personalitatea manifesta (PM), cea exteriorizata, obiectivata in comportament. Toate aceste „fatete” ale
personalitatii nu au o valoare in sine, aceasta aparand din interactiunea lor. Relatiile dintre aceste fatete (de tip
cooperator, conflictual sau compensator) vor conduce la acea configuratie unica pe care o denumim personalitatea
integrala, totala a omului. Vom trata mai analitic primele patru fatete ale personalitatii, insistand asupra unor
elemente care ne vor folosi ca fundament teoretic explicativ in interpretarea rezultatelor cercetarii de fata.
Personalitatea reala (PR) este constituita din „ansamblul proceselor, functiilor, tendintelor, insusirilor si starilor psihice
de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricand in disponibilitate, fapt care ii asigura
identitatea si durabilitatea in timp” (Zlate, M., 1997, p. 51). Putem spune mai concret ca ea cuprinde totalitatea
elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele. Personalitatea autoevaluata (PA)
cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate, incluse in ceea ce
se numeste de regula imaginea de sine. Cu alte cuvinte, este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el
despre sine, ce loc isi atribui in raport cu ceilalti. Personalitatea ideala (PI) este cea pe care individul doreste sa o
obtina, modelul integrat al expectantelor privind propriul viitor, al idealurilor ce trebuie atinse. Ceea ce ne intereseaza
la aceasta viziune ideala a personalitatii este valoarea persoanei luata drept model de personalitate, insusirile si
trasaturile ei psihocomportamentale, si discrepanta perceputa de individ intre personalitatea autoevaluata si
personalitatea modelului, pe dimensiunile relevante pentru sine. Se remarca trecerea fireasca catre personalitatea
perceputa (PP), care cuprinde ansamblul reprezentarilor, ideilor si aprecierilor cu privire la altii. Asa cum individul isi
elaboreaza o imagine de sine, tot asa el isi formeaza si o imagine despre altii, care este de fapt, o creatie proprie a
individului, fiind influentata de o serie de factori, printre care si scopul, motivatiile si aspiratiile persoanei