Afectivitatea

Conținuturi:
1. Definirea și caracterizarea afectivității
2. Clasificări ale stărilor afective
3. Modificările în emoții
4. Rolul stărilor afective
1. Definirea şi caracterizarea afectivităţii
Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un ansamblu de structuri specifice, raportul de
concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi
dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Stările afective – trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau
o situație și tendințele/ așteptările noastre (termenul „obiect” e luat în sens filosofic – fiind ceea ce
cunoaștem, ființă sau lucru).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
a)subiectivitatea (depind de trebuințele noastre actuale – un pahar cu apă rece vara ne provoacă
plăcere, iar iarna, când ne e frig, o evităm);
b) polaritatea (capacitatea stărilor afective de a se grupa în jurul polului pozitiv sau negativ; semn
pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie,
suferinţă);
c) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta
poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele); Valoarea intensităţii este
condiţionată şi de structura de personalitate, de experienţa de viaţă şi afectivă anterioară. Aceasta
face ca, în faţa uneia şi aceleiaşi situaţii, diferiţi subiecţi să răspundă emoţional cu trăiri de
intensităţi diferite.
d) durata sau stabilitatea (persitenţa în timp - scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,
sentimentele sunt de durată lungă);
e) convertibilitatea/mobilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp,
de a trece la o altă fază: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);
f) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus,
pozitiv şi negativ, exemplu: gelozia). La adult, această caracteristică se întâlneşte în structura
emoţiilor complexe, a sentimentelor. Asemenea este, de pildă, structura „iubire-gelozie”, „iubire-
ură” în relaţiile interpersonale (mai ales, în cele de cuplu).
g) expresivitatea (capacitatea proceselor afectivede a se exterioriza, de a puta fi văzute, citite,
simţite prin: mimică, schimbarea vocii, modificările vegetative)

2. Clasificări ale stărilor afective

Genetic, se delimitează stări emoţionale primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi stări
emoţionale secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

1
După gradul de complexitate, se diferenţiază stări emoţionale simple (tonul emoţional care
acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), stări emoţionale
complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi
structurile afective superioare sentimentele).
Psihologia clasică a stabilit o schemă cu trei componente:
• emoţiile,
• sentimentele,
• pasiunile.
Emoţiile stări afective care apar în interiorul nostru, brusc, sub forma de trăiri mai mult sau
mai puţin violente, dar mai mult sau mai puţin pasagere (trecătoare). Frica, spaima, angoasa
răspund acestei definiţii.
W.James a introdus termenii de „emoţii-şoc” şi „emoţii puternice” pentru a sublinia
caracterul de instantaneitate şi de intensitate al fenomenului. Există patru emoţii-şoc, tipice :
1. frica (teroarea),
2. furia,
3. tristeţea în forma sa acută (disperarea) şi
4. bucuria explozivă.

Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme să intre
la dentist; altcineva se enervează că prietenul său întârzie la întâlnire; un tânăr se întristează,
fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de gripă; elevii se bucură, deoarece profesorul n-a putut veni la
oră. Dar sunt mult mai multe emoţii decât acestea: dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, regretul,
indignarea, simpatia, antipatia, speranţa, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc. etc. Există şi
emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala...

Emoţiile propriu-zise se subordonează, unei condiţionări şi modelări socio-culturale specifice, care

duce la un proces de diversificare şi cizelare a conţinuturilor şi nuanţelor trăirilor. Aspectul cel
mai important pe care-l determină factorii socio-culturali în structurarea şi dinamica emoţiilor este
legarea lor de sisteme specifice de valori morale, estetice, religioase, sociale etc. Ca urmare,
întreaga sferă afectiv-emoţională a omului se distanţează calitativ de cea a animalelor.
Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează,
organizează, declanşează şi reglează conduita. Se aseamănă cu emoţiile prin aceea că sunt stări
afective de factură complexă, dar se deosebesc prin aceea că sunt stabile, durabile şi mai puţin
intense. Emoţia reflectă o legătură situaţională temporară cu obiectul, în vreme ce sentimentele
reflectă o legătură durabilă, consolidată, care se menţine şi în absenţa contactului senzorial imediat
cu acesta.
Simpatia, iubirea, resentimentul, gelozia, orgoliul, ruşinea sunt structuri afective complexe şi
stabile, care pot fi categorisite ca sentimente interpersonale, formate în raporturile noastre cu
ceilalţi: sentimente sociale, legate de diferite grupuri din care facem parte, sentimente spirituale
(ideale) asociate cu sistemele de valori (sentimente estetice şi religioase).
Ele sunt expresii condensate şi interiorizate ale dinamicii vieţii sociale, ale semnificaţiilor ce se
acordă percepţiei, acţiunilor şi comportamentelor celor din jur. În elaborarea sentimentelor,
participă în mod direct şi funcţiile cognitive superioare – gândirea interpretativă şi valorizatoare,
care oferă, pe de o parte, temeiul obiectiv al selecţiei însuşirilor celorlalţi semeni, iar pe de altă
parte, justificarea opţiunilor (de acceptare-respingere) făcute. În orice sentiment autentic se înclude
o anumită reflexivitate, prin care se realizează modalităţile adecvate, de relaţionare cu „obiectul”.

2
La rândul său, sentimentul intră ca o componentă determinantă în structura atitudinilor şi, implicit,
orice sentiment ia forma unei atitudini.
Deosebim:
 sentimente intelectuale (curiozitatea, mirarea, apar în procesul de cunoaştere);
 sentimente estetice (extaz, admiraţia – apar în procesul reflectării frumosului);
 sentimente morale (atitudinea omului faţă de bine şi rău, faţă de conduitele personale şi ale
altor persoane);
 sentimentele Eului (amorul propriu, inferioritate, superioritate);
 sentimente sociale şi psihosociale (vanitatea, demnitatea).
Pasiunea se diferenţiază atât de emoţie, cât şi de sentiment. De la emoţie împrumută intensitatea,
prin care transformă lumea în direcţia impusă de ea, adesea făcându-ne „orbi” în faţa realităţii. De
la sentimente, preia durata, relativ lungă. Pasiunea îşi află originea într-o puternică motivaţie
intrinsecă, centrată pe un domeniu al cunoaşterii şi al vieţii sociale. Întregul univers este redus la
obiectul sau domeniul pasiunii şi dispariţia acestuia provoacă un adevărat cataclism psihologic al
personalităţii. Structurarea pasiunii se realizează printr-o focalizare a stărilor de motivaţie, cu
desprinderea unui vârf dominant, care face ca restul realităţii să fie devalorizat şi minimalizat.
Deosebim:
A. Pasiuni oarbe:
 Eul (ambiţia, fanatismul - pasiuni posesive);
 Altul (gelozia, ambiţia);
 Lumea (pasiuni pentru jocurile de noroc).
B. Pasiuni nobile: au o orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul consumă energia
creatoare, biruie multe greutăţi: pasiunea social-politică, pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă.

3. Modificările în emoţii
Emoţia propriu-zisă, includ în structura lor şi alte două verigi importante: modificările organice,
vegetative şi manifestările comportamentale. Caracteristicile şi conţinutul ultimelor două verigi
vor fi condiţionate de conţinutul, semnul şi intensitatea primei verigi – trăirea subiectivă internă.
Astfel, de pildă, trăirea proprie bucuriei determină o vasodilataţie generalizată, în vreme ce trăirea
proprie groazei determină o vasoconstricţie generalizată (albirea sau îngălbenirea feţei).
În tabloul modificărilor fiziologice bazale, studiile şi investigaţiile de laborator, au identificat:
schimbări ale configuraţiei EEG (reacţie de „trezire” bioelectrică cu depresia ritmului alfa
sincronizat); variaţii, oscilaţii în activitatea sistemului cardiocirculator (tahicardie sau bradicardie,
accelerarea sau încetinirea pulsului); alterări ale sistemului respirator (accelerare în furie, încetinire
în spaimă); variaţii în dinamica gastrointestinală, inhibare la frică, teamă, neplăcere, accelerare la
surpriză, aşteptare, veselie, schimbări în intensitatea şi distribuţia tonusului muscular (unele grupe
de muşchi intră în contracţie prelungită, altele în repaus prelungit); modificarea rezistenţei şi
conductibilităţii electrice a pielii (scade în emoţia de teamă şi frică, creşte în emoţia de siguranţă
de sine, de bună dispoziţie); schimbări biochimice în compoziţia sângelui (conţinutul de adrenalină
şi zahăr, variaţii ale echilibrului acido-bazic; mânia, frica, depresia sporesc nivelul colesterolului);
modificarea fluxului salivar (scădere în frică sau mânie, creştere în plăcere şi satisfacţie).
Producerea acestor reacţii vegetative are la bază interacţiunea celor două verigi ale sistemului
nervos autonom – simpatică şi parasimpatică –, în care intervine şi sistemul endocrin. Punctul de
pornire în desfăşurarea procesului emoţional îl reprezintă, de regulă, acţiunea unui stimul extern,
înregistrată şi evaluată la nivel cortical. Semnalele corticale despre semnificaţia afectogenă a
stimulului sunt transmise sistemului limbic, implicit hipotalamusului. Sistemul limbic răspunde

3
diferenţiat la valoarea afectivă polară a stimulului, stimulând selectiv centrii simpatici sau
parasimpatici. Activarea verigii simpatice stimulează glandele suprarenale, care secretă hormoni
specifici – epinefrina, norepinefrina. Intrând în sânge, acestea exercită o acţiune lentă şi continuă
asupra organelor interne – inimă, plămâni, vase sanguine. Acţiunea hormonilor şi a verigii
simpatice a sistemului nervos autonom este sincronă, mergând în acelaşi sens.
Circuitul endocrin funcţionează în paralel: neurotransmiţătorii stimulează hipofiza, ai cărei
hormoni intră în circuitul sanguin, contribuind la stabilirea semnului trăirii emoţionale (plăcut-
neplăcut).

4. Rolul afectivităţii
Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice;
ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant
al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să
menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să
ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi un
simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne
raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare
din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de
mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care
ne relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea
ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă
şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de
optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională
pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului
voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze
gândirea şi acţiunea.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de
individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană
emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze
foarte bine emoţiile situaţionale, prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o persoană
din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure,
dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni.

Bibliografie:
1. Cosmovici A., Psihologie, Polirom, Iaşi 2004
2. Golu M., Fundmente ale psihologiei, Compendiu, Editura Fundaţiei România de mîine,
Bucureşti, 2000