CONSTIINTA DE SINE: CONTINUT SI VALOARE FUNCTIONAL ADAPTATIVA

Definitie: Conştiinţa de sine (sau modelului informaţional al propriului Eu) include într-un sistem
unitar datele, cunoştinţele pe care subiectul le dobândeşte despre sine: despre componenta
bioconstituţională, despre componenta psihică (ansamblul capacităţilor, aptitudinilor, vrerilor,
aspiraţiilor şi idealurilor), şi despre autoestimare, care poate fi realistă, exagerată în hiper–
supraestimare, sau în hipo–subestimare.

Procesul de constituire a modelului informaţional al propriei realităţi psihofizice are un

caracter etapizat şi multinivelar, fiecare etapă şi fiecare nivel evolutiv superior introducând
determinaţii noi, specifice, în organizarea de ansamblu a sistemului personalităţii.

Evoluţia conştiinţei de sine – poate cea mai importantă în seria devenirii personalităţii umane – o
putem aşeza pe temelia a două surse principale: realitatea bioconstituţională, cu fluxurile
informaţionale viscerale, proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile şi vizuale, prin care se
formează imaginea integrată a Eului fizic, şi realitatea externă, fluxurile informaţionale generate de
compararea subiectului cu cei din jur şi de aşa-numita imitaţie a modelelor (o persoană reală sau un
model ideal pe care individul încearcă să-l ajungă şi să-l asimileze în propria-i structură de
personalitate).
Dpdv genetic, prima etapă a structurării conştiinţei de sine este cenestezia, adică ansamblul
informaţiilor despre mediul intern al organismului (în care includem starea funcţională a principalelor
organe interne, legate de realizarea funcţiilor biologice de bază – alimentare, circulatorii, respiratorii,
excretorii, de perpetuare a speciei (sexuale)). Integrarea acestor fluxuri informaţionale duce la
elaborarea conştiinţei de sine primare, care se traduce ca simţire şi trăire a unităţii organice, biologice,
funcţie care se realizează şi la animale, evident, însă, în grade diferite de pregnanţă şi relevanţă. La
om, integrarea cenestezică reprezintă doar etapa incipientă, oarecum dată (impusă de procesele
biologice specifice omului). Ea începe de la naştere (dacă nu chiar din perioada embriogenezei) şi
devine fondul funcţional pe care se „grefează” etapele următoare, care vor determina constituirea
structurilor secundare, superioare ale conştiinţei de sine.
Etapele următoare pot fi denumite etape de interacţiune, care presupun comunicarea
individului cu lumea externă: individualizarea perceptivă, autoportretizarea, sinteza interioară,
raţionalitatea, emergenţa tensională, autocontrolul (sau voinţa reflectată).
a. Individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operaţii de discriminare, combinare,
identificare (secvenţială şi permanentă), prin care individul-subiect tinde să se delimiteze de
ceilalţi semeni şi de obiectele din jur. Percepând pe ceilalţi, percepându-se pe sine şi comparându-se
după o serie de indicatori sau însuşiri care-l apropie sau îl îndepărtează de alţii, individul ajunge să-şi
formeze imaginea propriei individualităţi.
b. Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se întemeiază pe formarea credinţei
în propriul Eu şi constă într-un proces analitic de detaşare din grup sau din mulţime ca entitate
distinctă (ireductibilă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deşi, poate, în anumite privinţe, ne
apropiem şi ne asemănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu poţi fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi
Tu, El nu poate fi Eu. Autoportretizarea, ca structură funcţională activă, dobândeşte o funcţie
proiectivă (nu în sens psihanalitic), ea generând la fiecare tendinţa de a se „transforma” sau identifica,
evident în planul reprezentării şi trăirii, cu altcineva, cu un model. Cel mai activ, procesul de
autoportretizare se desfăşoară în perioada adolescenţei, când se structurează idealul de viaţă şi funcţia
proiectivă a conştiinţei.
c. Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare şi integrare sistemică, subordonată şi
emergentă a funcţiilor şi proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale şi volitive, legate de

Conspect 1 / 3
propria persoană (autocunoaşterea, autotrăirea ca iubire de sine, satisfacţie de sine, motivele Eului),
într-o formaţiune psihologică superioară – Eul subiect, care se va opune formaţiunii integrative
anterioare relativ inferioare – Eul obiect. În sprijinul legitimităţii delimitării acestor două formaţiuni în
„arhitectura” conştiinţei de sine putem aduce cazurile de personalităţi alternante descrise în psihiatrie
(Ralea, 1926). Constituirea Eului-subiect este secondată de apariţia sentimentului de identitate.
d. Raţionamentul – raţionamentul despre noi înşine reprezintă a doua funcţie necesară pentru
asigurarea şi păstrarea identităţii. De aceea, raţionalitatea este desprinsă ca etapă şi nivel integrativ
specific al devenirii conştiinţei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de
identitate care să demonstreze că atât schimbările, cât şi constantele aparţin aceleaşi individualităţi.
e. Emergenţa tensională este o etapă esenţială a devenirii conştiinţei de sine, al cărei rost este de a
asigura activarea şi punerea în priză a conţinuturilor şi structurilor psihice specializate pentru a
face individul apt de a trece la executarea şi finalizarea acţiunii îndreptate spre scop. Tensiunea
interioară este forţa care permite subiectului uman să surmonteze diversele obstacole şi dificultăţi în
tendinţa de a-şi făuri un destin propriu, de a-şi realiza scopurile. Ea transformă edificiul conştiinţei
de sine în forţă motrice internă, conferind personalităţii atributul activismului teleonomic: a exista
pentru a acţiona. Absenţa sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin depresie, pasivism, abulie.
f. Autocontrolul - Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliţionale, care
rezidă în reorganizarea conţinuturilor conştiinţei de sine după principiul intenţionalităţii deliberative şi
al Autocontrolului. „Voinţa de sine”, ca dimensiune inalienabilă a conştiinţei de sine, este mecanism
specific de gestionare a întregului potenţial atitudinal-aptitudinal al personalităţii, imprimându-i, în
raporturile cu lumea, caracteristicile forţei sau slăbiciunii, independenţei sau dependenţei, eroismului
sau laşităţii.
Aşadar, conştiinţa de sine ne apare ca o complexă formaţiune psihologică, prin intermediul
căreia, în plan relaţional-comportamental, ne delimităm de cei din jur şi ne manifestăm ca Euri
individualizate şi personalizate ireductibile.

CONSTIINTA LUMII OBIECTIVE

Are în principiu aceeaşi alcătuire ca şi conştiinţa de sine:
- o componentă cognitivă, ce constă din date, informaţii, cunoştinţe, structurate imagistic, figural sau
conceptual-abstract despre însuşirile şi relaţiile obiectelor şi fenomenelor externe – naturale şi
socioculturale, aşa cum sunt ele, independent de stările interne de motivaţie ale subiectului;
- o componentă axiologică, structură operatorie, prin intermediul căreia subiectul stabileşte şi atribuie
semnificaţie şi valoare lucrurilor din afară, prin raportarea la stările sale interne de motivaţie şi la
scopurile activităţii;
- o componentă motivaţională, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuinţelor şi intereselor, a căror
satisfacere depinde de obiecte şi surse externe (în plan comportamental, această componentă se
evidenţiază în reacţii şi acţiuni de explorare-căutare şi identificare-dobândire a obiectului sau sursei
specifice de satisfacere a nevoii sau trebuinţei specifice);
- o componentă afectivă, alcătuită din emoţii, dispoziţii şi sentimente de sens pozitiv sau negativ,
corespunzător semnificaţiei prezenţei şi acţiunii obiectelor şi fenomenelor externe;
- o componentă volitivă, ca mecanism specific de activare, mobilizare şi coordonare a potenţialităţilor
de rezistenţă şi de acţiune ale subiectului în raport cu obiectele şi situaţiile externe.
Conştiinţa lumii obiective are şi ea un caracter individualizat şi personalizat, aparţine deci
aceluiaşi subiect ca şi conştiinţa de sine, cu care interacţionează în vederea unei integrări optime a
omului în mediul său existenţial specific.
! MODUL DE CORELARE A CONŞTIINŢEI DE SINE ŞI CONŞTIINŢEI LUMII OBIECTIVE
Cele două sunt componente ale subsistemului conştient.
Dpdv genetic, dezvoltarea conştiinţei lumii obiective (CLO) precede şi devansează ca ritm şi
amplitudine apariţia şi dezvoltarea conştiinţei de sine (CDS).
Evolutia CLO

Conspect 2 / 3
 Schemele psihologice ale CLO încep să se manifeste şi să funcţioneze deja între 6 luni și 1
an copilul realizând o bună diferenţiere şi identificare a obiectelor familiare din ambianţa lui imediată,
schemele psihologice ale CDS intră în funcţiune către vârsta de 2-6 ani, când se închide mecanismul
psihologic al autoraportării, al relaţionării cu sine însuşi, copilul trecând de pe poziţia de alter (Ionel,
etc.) pe poziţia de ego (Eu); formula „Ionel vrea”, va fi înlocuită cu „Eu vreau” Transformarea este atât
de importantă şi de radicală pe planul organizării psihice interne, încât ea va determina o modificare
profundă a modului anterior de relaţionare: centrarea pe propriul Eu şi închiderea faţă de lumea
externă – perioada egocentrismului (întoarcerea spre sine şi cu „spatele la lume”), solipsismului
(punerea existenţei lucrurilor exterioare în dependenţă de propriul Eu, înlocuirea determinismului
obiectiv extern cu determinismul subiectiv intern) şi negativismului („reacţii pe dos”, în discordanţă
cu sensul solicitărilor sau comenzilor adultului).
De-abia după vârsta de 3 ani - 4 ani, această perioadă ia sfârşit, cedând iarăşi locul afirmării
preponderente a CLO, fapt concretizat în amplificarea curiozităţii şi interesului pentru ce este şi ce se
întâmplă în jur şi în apariţia atitudinii activ-interogative (necontenita suită a întrebărilor „ce este acesta
?” şi „de ce ?”).
În jurul vârstei de 7 ani, denumită şi vârsta micii pubertăţi, asistăm la un nou puseu în
afirmarea CDS, cu tendinţa de centrare pe propriul Eu şi de închidere faţă de lumea externă. Aceasta
este, însă, de intensitate mai mică şi conştiinţa lumii obiective nu este decât îngrădită, dar nu blocată.
Perioada în care, pe de o parte, se încheie formarea schemelor operatorii stabile şi
interiorizate ale celor două componente ale subsistemului conştient, iar, pe de altă parte, se încheagă
şi formula personală de interacţiune reglatorie a lor, este adolescenţa (16-18 ani). Adolescentul
întră în dialog critic evaluativ atât cu sine însuşi („ce sunt ?”, „cine sunt ?, „ce vreau ?”, „ce doresc ?”
sau „ce trebuie să devin ?”), cât şi cu lumea din jur („de ce stau lucrurile aşa ?”, „ce guvernează
universul ?”, „ce e binele şi ce e răul ?”, „ce este adevăr şi ce este minciună ?”, „în ce merită şi în ce nu
merită să crezi ?” etc.), definitivându-şi opţiunile şi fixându-şi criteriile şi etaloanele de autoapreciere
şi, corespunzător, de apreciere a ceea ce se află în afara sa.
CDS se va aşeza astfel pe o autoevaluare realistă, pe o supraestimare sau pe o
subestimare. În funcţie de aceasta, individul va aborda lumea externă în trei maniere diferite: a) în
mod realist şi adecvat, acordând, pe de o parte, importanţa cuvenită „glasului” conştiinţei lumii
obiective, iar pe de altă parte, echilibrând dorinţele cu posibilităţile, aspiraţiile cu capacităţile; b) în
mod subestimativ, minimalizând sau ignorând „glasul” conştiinţei lumii obiective, cerând mai mult
decât i se cuvine sau decât merită şi propunându-şi obiective şi scopuri pentru a căror realizare nu
dispune de capacităţile şi mijloacele necesare; c) în mod supraestimativ, exagerând şi absolutizând
rolul conţinutului actual al conştiinţei lumii obiective şi minimalizând forţa propriului Eu, a
potenţialului atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renunţare, de retragere în sine
etc.).
Se poate, deci, afirma că formulă optimă de organizare a conştientului, este cea care
asigură o interacţiune de adaptare şi corectare reciprocă a conştiinţei de sine şi conştiinţei lumii
obiective.

Conspect 3 / 3