Introducere în psihologia personalității

Definitia si caracteristicile personalitatii

În viata de zi cu zi de multe ori sunt folositi termenii de persoana si personalitate, sensul comun al
acestuia din urma fiind o însusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca
termeni psihologici necesita o definire mai exacta a personalitatii.
Se pune întrebarea "Ce este personalitaea?". În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite
limite, se confunda cu istoria raspunsurilor la aceasta întrebare fundamentala. Înainte de a defini
personalitatea trebuie sa definim persoana.
Persoana înseamna individul uman concret. Personalitatea însa, este o constructie teoretica elaborata
de psihologie, în scopul întelegerii si explicarii modalitatilor de fiintare si functionare ce
caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umana.

În literatura de specialitate si nu numai, exista numeroase definitii ale personalitatii, fiecare

surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

Definiții pentru personalitate:

Personalitatea a fost definită de către S. Freud ca fiind integrarea sinelui, eului şi a supraeului ; C. G.
Jung o defineşte ca fiind integrarea eului , a inconstientului personal şi colectiv, a complexelor,
arhetipurilor, persoana, anima şi animus ; de A. Adler o defineşte ca fiind stilul de viata al
individului; de G. W. Allport o defineşte ca fiind organizarea dinamică a sistemelor psihofizice
individuale care determina specificitatea comportamentului ; de R. B. Cattell o defineşte ca fiind
totalitatea comportamentului uman, unicitatea acestei totalităţi este conferită de frecvenţa,
intensitatea şi tipul comportamentului manifestat într-o situaţie reală de viaţă ; de C. R. Rogers o
defineşte ca fiind sinele, adică integrarea percepţilor despre ceilalţi, şi a percepţilor despre sine în
raport cu alte persoane ; de L. A. Lefton o defineşte ca fiind ansamblu de răspunsuri
comportamentale, relative durabile, ce caracterizează modul în care o persoană reactioneaza în
mediul înconjurător, într-o diversitate de situaţii.

Trasatura psihica. Tipurile. Factorii de personalitate.

Trasatura psihica este acel concept care evidentiaza aceste însusiri sau particularitati relativ stabile
ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trasatura este indicata de
predispozitia de a raspunde în acelasi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o
trasatura, fiind în cele mai multe cazuri însotita de stângacie, hiperemotivitate, mobilizare energetica
exagerata etc.

Tipurile sunt formate din mai multe trasaturi. (de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)

W. Michel considera ca trasaturile sunt prototipuri, adica nu descriu decât proprietati tipice sau
frecvente în anumite situatii. Deseori oamenii atribuie o trasatura daca aceasta apare în câteva
situatii frecvente, chiar daca nu se poate generaliza si astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva
poate fi "catalogat" ca fiind coleric daca a fost vazut cuprins de mânie într-o situatie iesita din
comun, chiar daca aceasta nu este o constanta a comportamentului sau. Aceeasi trasatura poate avea
în vedere comportamente care se manifesta în situatii foarte diferite: de exemplu a-ti fi frica de esec,
de paianjeni sau de vreo boala nu reflecta aceeasi componenta a personalitatii.

E. Kretschmer luând în considerare parametrii constitutiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar
asocierile dintre trasaturile fizice si psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile
patologice:

" Tipul picnic - statura mijlocie, exces ponderal, fata plina, mâini si picioare scurte, abdomen si
torace bine dezvoltate - caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil
ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar si superficialitate
în relatiile sociale, înclinatie catre compromisuri,

" Tipul astenic - cu corpul slab, alungit, mâini si picioare lungi si subtiri caruia i se asociaza un
profil psihologic numit schizotimic: înclinatie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simt
acut al onoarei, meticulozitate etc.

" Tipul atletic - tipul cu o dezvoltare fizica si psihica echilibrata

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structura formata din trasaturi organizate ierarhic. El
spune ca la fiecare individ exista 2-3 trasaturi cardinale care domina si controleaza celelalte
trasaturi. În ordine ierarhica urmeaza un grup format din 10-15 trasaturi principale, relativ usor de
identificat, si în sfârsit sute sau chiar mii de trasaturi secundare si de fond, care sunt foarte greu de
identificat.
Notiunea de factor a fost introdusa în psihologie odata cu cu utilizarea analizei factoriale. De
exemplu daca un elev are rezultate bune la matematica se poate anticipa ca va avea rezultate bune si
la fizica, explicatia fiind existenta unui factor comun, si anume, un mod de rationament tipic. În
vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenta.

Factorii si trasaturile de personalitate datorita asemanarilor dintre ele sunt utilizati ca sinonomi.
Teoriile personalitatii. Personalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista
numeroase teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista, psihometrica si
socio-culturala si antropologica.
Orientarea biologista pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentala a omului,
accentueaza rolul motivelor biologice si al experientei timpurii - pre- si postnatala - in formarea
personalitatii. Dependenta, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trasaturi primare. Exista si
contraopinii. De exemplu americanii vad razboiul, agresivitatea si competitia ca fiind umane prin
nastere.Totusi, exista societati (Arapesii din Noua Guinee) în care razboiul este necunoscut, iar
comportamentul agresiv si competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford (1963) astfel:
"Studiul personalitatii este studiul modului în care oamenii difera pe un registru foarte întins în ceea
ce au învatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au învatat în concordanta cu aceleasi legi
generale." Au fost abordate îndeosebi procesele de învatare, procesele perceptiei si procesele de
cunoastere superioare.
Orientarea psihometrica înseamna studiul trasatirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute
ce caracterizeaza persoana în cadrul unei situatii. Au fost dezvoltate un numar mare de tehnici si
instrumente de masura: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturala si antropologica se bazeaza pe ideea ca personalitatea poate fi
înteleasa numai luând în considerare si contextul social în care traieste individul, si numai
comparând indivizii apartinând unor populatii si culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de
socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societatii, parcurge
transformari succesive. Este un proces social continuu de iteractiune care da unei fiinte potential
sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gama de deprinderi. Esenta
acestui proces este ca societatea încearca sa tranforme individul (viitor actor al societatii) dupa
chipul sau, astfel încât sa raspunda normelor, valorilor societatii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare
dintre noi avem un status social si jucam diferite roluri în functie de cerintele, asteptarile societatii în
general.

Nou-nascutii umani care sunt potentiali personalitati umane :

- nu poseda limbaj articulat;
- nu au nici un fel de cunostinte stiintifice sau tehnice;
- nu au atitudini scopuri, idealuri de viata;
- simturile sunt incomplet dezvoltate.
 Teoria psihanalitică a personalității. Sigmund Freud
S. Freud (6 mai 1856 – 23 septembrie 1939) este părintele teoriilor psihodinamice şi fondatorul
psihanalizei. Indiferent de acceptarea sau neacceptarea ideilor sale privind dezvoltarea omului, influența sa
asupra psihologiei a fost enormă.
S. Freud s-a născut într-o familie de evrei din Freiburg, Moravia. Şi-a luat prenumele de Sigmund abia la
21 de ani. S. Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În anul 1885 obţine postul de conferențiar
universitar în neuropatologie la Universitatea din Viena şi, având o bursă din partea statutului austriac, petrece
19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos din Spitalul Salpetriere, condusă de J.
Charcot. Sub conducerea lui J. Charcot, S. Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru
psihologie.
În anul 1886, S. Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburările cerebrale
şi nervoase. În anul 1902, S. Freud este numit profesor universitar la Universitatea din Viena. În jurul său s-a
format un cerc de discipoli ca A. Adler, E. Bleuler, C. Yung şi E. Jones care i-au preluat şi i-au dezvoltat mai
departe teoriile. În anul 1910 a fost creată Societatea Internaţională de Psihanaliză, cu extindere în special în
SUA. Fugind de persecuția nazistă din Viena în anul 1938, S. Freud cu întreaga familie s-a refugiat la Londra,
unde a petrecut ultimul an al vieţii sale şi moare în urma unui cancer al maxilarului.
S. Freud şi–a expus într–o serie de lucrări concepţia sa despre fenomenele psihice şi psihopatologice,
traduse în limba româna, cum ar fi: Introducere în psihanaliză, 1980, Prelegeri de psihanaliză, 1980,
Psihopatologia vieţii cotidiene, 1990, Interpretarea viselor, 1991, Trei eseuri privind teoria sexualităţii, 1991,
Dincolo de principiul plăcerii, 1992, Cazul Dora, 1994, Două psihanalize, 1995, Omul cu şobolanii, 1995,
Micul Hans, 1995, Psihanaliza fenomenelor oculte, 1998, Despre psihanaliza. Cinci prelegeri la Universitatea
Clark, 2010.
Operele complete: (Opere, vol. 1. Eseuri de psihanaliză aplicată, Opere, vol. 2. Nevroza la copil: Micul
Hans şi Omul cu lupi, Opere, vol. 3. Psihologia inconştientului, Opere, vol. 4. Studii despre societate şi religie,
Opere, vol. 5. Inhibiţie, simptom, angoasă, Opere, vol. 6. Studii despre sexualitate, Opere, vol. 7. Nevroza,
psihoza, perversiune, Opere, vol. 8. Comicul şi umorul, Opere, vol. 9. Interpretarea viselor, Opere, vol. 10.
Introducere in psihanaliză, Opere, vol. 11. Tehnica psihanalizei, Opere, vol. 12. Studii despre isterie, Opere,
vol. 13. Compendiu de psihanaliză, Opere, vol. 14. Psihopatologia vieţii cotidiene, Opere, vol. 15. Vis şi
telepatie, Opere, vol. 16. Viaţa mea şi psihanaliza, Opere, vol. 17. Proiect de psihologie).
Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui S. Freud în neurologie l–a condus la specializarea în tulburările
nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice manifestate de pacienţii săi, păreau să-şi aibă
originea mai degrabă în experienţele traumatice din trecut şi nu în bolile fizice. S. Freud a elaborat faimosul
său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale şi de personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei
tehnici importante:
 asociaţia liberă – pacienţii sunt încurajaţi să se relaxeze şi să-şi exprime liber fluxul de gânduri care accede
în mintea lor;
 analiza viselor;
 interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.
Oricare din aceste tehnici, consideră S. Freud, penetrează psihicul inconştient al pacientului şi dezvăluie
gânduri, sentimente şi motivaţii de care pacienţii nu sunt conştienţi.
Din studiile de caz ale pacienţilor săi, S. Freud a elaborat teoria psihicului uman şi a personalităţii, o teorie
pe care a continuat s–o dezvolte pe tot parcursul vieţii. Termenul de psihanaliză se referă atât la tratament cât
şi la teorie.
Elementele centrale în teoria psihanalitică sunt următoarele:
 existenţa unui psihic inconştient, construit în perioada copilăriei, adăpostind amintirile refulate care
motivează şi influenţează gândurile conştiente şi comportamentul. Conţinuturile sunt refulate întrucât sunt
dureroase sau ameninţătoare;
 existenţa instinctelor care motivează şi reglează comportamentul uman chiar din perioada copilăriei: de
exemplu, Eros (instinctul general de viaţă constituit din instinctele de conservare şi sexuale) şi Thanatos
(instinctul morţii care implică instinctele agresive şi destructive). Sursa acestor instincte este energia
psihică, iar cea mai dominantă este energia sexuală – libido-ul. S. Freud consideră libidou-ul ca o forţă care
constrânge oamenii să se comporte într-o manieră ce duce la reproducerea speciei. El susţinea că
intensitatea energiei psihice a unui individ este fixă şi că energia poate fi legată de obiecte, oameni, gânduri
şi acţiuni. S. Freud a denumit acest proces investire sau cathexis;
 importanţa mecanismelor de apărare cum ar fi: refularea (îndepărtarea experienţelor dureroase din memoria
conştientă); regresia (întoarcerea la moduri de comportament de nivel inferior din punct de vedere al
complexităţii, pentru a scăpa de situaţiile stresante); proiecţia (exprimarea propriilor atitudini sau trăiri
tulburătoare ca şi cum ele ar proveni de la o altă persoană); sublimarea (exprimarea instinctelor bazale, de
exemplu exprimarea tendinţelor agresive printr-o activitate, cum ar fi prin creaţia artistică).
Un concept important introdus de S. Freud este cel de identificare, mecanism psihologic prin care copilul
adoptă caracteristicile părintelui de acelaşi sex.
Referindu–se la personalitate, S. Freud susţine că ea este constituită din trei structuri importante: Sinele
(id), Eul (ego) şi Supraeul (supraego). Fiecare parte a personalităţii are propria sa funcţie, iar în personalitatea
sănătoasă şi matură cele trei părţi produc un comportament echilibrat, bine integrat. Aceste părţi ale
personalităţii nu trebuie considerate nici într-un caz ca fiind entităţi biologice, tangibile.
Sinele (idul) – este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii. El reprezintă toate pulsiunile
instinctuale: sexuale, agresive şi cele care interesează satisfacerea nevoilor corporale. El operează după
principiul plăcerii, adică el caută să obţină plăcerea, să evite durerea. Sinele este iraţional, impulsiv şi nu este
afectat de restricţiile sociale. La copiii nou–născuţi toate procesele mintale sunt procese ale Sinelui.
Eul (ego) – pe măsură ce copilul se dezvoltă şi încearcă să se adapteze cerinţelor lumii exterioare, Eul iese
la suprafaţă. El operează după principiul realităţii, altfel spus gratificarea nevoilor sunt amânate până la
momentul şi locul oportun. De exemplu, copilul învăţă că foamea va fi satisfăcută numai atunci când cineva
este disponibil să-i prepare hrana. Prin aceasta nu se înţelege că Eul este interesat doar de ceea ce este „rău”
sau „bun”, ci doar că ia în considerare constrângerile şi restricţiile lumii exterioare. Eul adesea este numit şi
„executorul” sau „organizatorul” personalităţii, el încearcă să greveze echilibru dintre realităţile lumii
exterioare şi pulsiunile iraţionale ale Sinelui.
Supraeul (superego) – între 4 ani şi 6 ani, apare cea de–a treia parte a personalităţii, Supraeul. Echivalentul
aproximativ al conştiinţei de sine Supraeul reprezintă cadrul intern al individului a ceea ce este „drept” şi
„nedrept” aşa cum sunt ele reprezentate de sancţiunile şi inhibiţiile morale existente în cultura respectivă. Orice
violare a standardelor înalte, deseori nerealiste, are ca rezultat sentimentul de vinovăţie şi anxietatea.
S. Freud consideră că cele trei părţi (instanţe) ale personalităţii se află permanent în conflict – Sinele care
încearcă să obţină gratificarea impulsurilor şi Supraeul fixând standarde morale, adesea neraţionale. Eul este
obligat să menţină un echilibru adecvat între aceste două forţe aflate în opoziţie şi cerinţele externe ale realităţii
sociale.
Contribuţia lui S. Freud la explicarea formării personalității constă în teoria etapelor dezvoltării
psihosexuale. Tema centrală a acestei teorii este că fiecare copil se naşte cu o anumită energie sexuală, numită
libido, care este ghidată în mod biologic spre anumite părţi ale corpului, numite zone erogene, pe măsură ce
copilul creşte. Energia sexuală se referă simplu la abilitatea de a simţi plăcerea sexuală. Atingerea libidoului în
fiecare zonă reprezintă un nou stadiu în dezvoltarea psihosexuală a copilului, iar în acea etapă, copilul simte cea
mai mare plăcere fizică în respectiva zona erogenă. S. Freud a identificat cinci etape, începând de la naştere până
la adolescenţă târzie. Pentru trecerea cu succes de la o etapă la alta, copilul trebuie să primească o cantitate
potrivită de plăcere fizică în fiecare zonă erogenă.
Teoria lui S. Freud a formării personalităţii este de fapt o teorie a dezvoltării copilului. Se presupune că
numeroasele aspecte din personalitatea adultului rezultă din evenimentele din perioada etapelor psihosexuale
din copilărie. Dacă experienţele copilului dintr-o etapă nu sunt potrivite, o parte din libido va rămâne fixat în
acea zonă erogenă, nu se va muta la următoarea.
În continuare în tabelul nr. 1 prezentăm o scurtă descriere a stadiilor psihosexuale propuse de S. Freud.
Tabelul nr. 1. Stadiile dezvoltării psihosexuale după S. Freud
Vârsta Etapa Caracteristicile
de la naştere orală Sinele este dominant. Energia libidinală este centrată asupra gurii, iar
până la 1 an copilul obţine satisfacţia prin sugere şi muşcare. S. Freud menţiona că:
stadiul oral poate fi împărţit în subfaza suptului pasiv, receptiv, a
primelor luni şi subfaza muşcării active, agresive care se instalează mai
târziu. Fixaţia poate fi cauzată fie de suprasatisfacere, fie prin
frustrarea copilului de nevoile orale. Un copil ale cărui nevoi orale nu sunt
satisfăcute sau sunt suprasatisfăcute va manifesta mai târziu
caracteristicile acestui stadiu. Fixaţia se poate exprima prin dependenţe,
cum ar fi: fumatul, alcoolismul, roaderea unghiilor, sarcasmul excesiv sau
lăcomia.

de la 1 an anală Acest stadiu are în centru senzaţiile de plăcere de la nivelul mucoaselor

până la 3 ani rectului. Copilul obţine satisfacţia prin expulzarea sau retenţia fecalelor,
iar acum este în stare să-şi exercite un anumit control asupra acestor
funcţii ale corpului. Copilul îşi poate mulţumi părinţii fie prin a fi „curat”,
fie dejucându-le planurile prin a face „murdărie”. Aşadar, senzaţiile de
plăcere asociate cu „expulzarea” sau „retenţia” se asociază cu
comportamentul care are implicaţii sociale. Un eveniment semnificativ în
viaţa copilului este efortul părinţilor de a-i impune un instructaj igienic.
Fixaţia în stadiul anal, probabil rezultată din conflictul părinte/copil în timpul
instruirii igienice, poate duce la apariţia unei personalităţi excesiv preocupate
de curăţenie şi sistematizare (expulzare) sau care este avară, refractară şi
obsesivă în perioada adultă (retenţie).

de la 3 ani falică
până la 6 ani
Energia libidinală se centrează asupra organelor genitale, iar sentimentele devin
evident sexuale. S. Freud a definit problemele importante, originare în
complexul Oedip, descriind prima secvenţă de evenimente caracteristice
copilului de sex masculin. Fanteziile băieţelului includ dorinţele unei intimităţi
sexuale cu mama lui. El invidiază relaţia intimă a tatălui cu mama şi se teme de
pedeapsa sub forma castrării dorinţelor sale interzise. Complexul Oedip este
rezolvat când copilul se identifică cu tatăl pentru a se linişti şi pentru a deveni
ca el în cât mai multe moduri posibile.
Evaluarea progresului copiilor de sex feminin din stadiul falic nu este bine
conturată, S. Freud propunând explicaţii alternative pentru eventuala
identificare a fetiţei cu mama. Probabil cel mai des raportat – complexul
Electra – este acela că fetiţa, considerându-se deja castrată, deoarece nu
posedă penis, suferă de invidie de penis. Aceasta favorizează căutarea unui
 puternic ataşament de iubire faţă de tată, posesorul unui penis, iar în final se
identifică cu mama pentru a fi ca ea.
Rezolvarea satisfăcătoare a complexelor Oedip şi Electra are ca efect
identificarea copilului cu părintele de acelaşi sex. Din această identificare
rezultă două consecinţe importante:
 Copilul adoptă rolul de gen ce va fi asumat în viaţă.
 Copilul adoptă standardele morale ale părinţilor, atitudinile şi interdicţiile
împreună cu normele morale ale societăţii. Prin urmare se naşte Supraeul,
iar valorile şi credinţele unei culturi sunt transmise de la o generaţie la
alta.
Dacă, printr–o abordare fără tact, insensibilă a părinţilor, copilul nu rezolvă
satisfăcător complexele Oedip şi Electra, problemele continuă şi după această
vârstă. Psihanaliştii cred că fixaţia în stadiul falic stă la baza majorităţii
nevrozelor din perioada adultă.

de la 6 ani latentă Este o perioadă de calm relativ după zbuciumul stadiului falic, în acest timp,
până la 12 ani libido-ul este slab şi nu se centrează asupra vreunei regiuni a corpului. Este
perioada dezvoltării Eu–lui, mai ales în raport cu deprinderile sociale şi
intelectuale.

de la 12/14 ani genitală Modificările hormonale stimulează reapariţia libido-ului. Se intensifică

→ interesul pentru plăcerea sexuală şi toate pulsiunile sexuale anterioare asociate
cu regiuni specifice ale corpului se transformă într-un set integrat de atitudini şi
trăiri sexuale adulte.

Deşi teoria lui S. Freud a avut o puternică influenţă asupra adepţilor psihologiei personalității, aceştia nu au
acceptat-o pe deplin niciodată, din mai multe motive. Primul motiv, elementele cheie nu pot fi verificate sau dovedite
ştiinţific. Mai mult, S. Freud s-a bazat în principal pe mecanisme neobservabile, precum motivaţii inconștiente, de
aceea cercetările ştiinţifice sunt anevoioase. Ştiinţa se bazează pe observaţii măsurabile şi verificabile.
În ciuda neajunsurilor sale, teoria lui S. Freud despre personalitate include două concepte fundamentale care
sunt în general acceptate în zilele noastre. S. Freud a fost primul psiholog specialist în personalitatea umană care a
susţinut că natura şi educaţia interacţionează, fiind factori contribuitori importanţi în dezvoltarea personalității. În
zilele noastre, aproape toţi specialiştii din domeniu adoptă această teorie a interacţiunii, acceptând atât rolul
proceselor înnăscute, cât şi al factorilor de mediu în dezvoltarea personalității.
În altă ordine de idei, S. Freud a sugerat că experienţele din prima perioadă a vieţii ar putea avea efecte
importante asupra comportamentului ulterior / personalității. Majoritatea specialiştilor în psihologia personalității
sunt de acord cu această idee şi numeroşi cercetători acordă o atenţie deosebită experienţelor din copilăria mică, în
special relaţiilor cu părinţii, pentru a înțelege rezultatele ulterioare din viaţă.
 Teoria condiționării operante. Burrhus Skinner. Albert Bandura
B. Skinner (20 martie 1904 – 18 august 1990) psiholog, scriitor, profesor şi inventator american. B. Skinner
este considerat cel mai controversat psiholog al secolului XX-lea, dar în acelaşi timp şi cel mai influent şi mai
marcant psiholog al secolului XX-lea, conform anchetelor publicate în American Psychologist.
Născut la Susquehanna, Pennsylvania încă din copilărie B. Skinner a dovedit preocupare şi înclinaţie pentru
a inventa şi construi maşinării utile, cu sau fără succes. Pe când lucra, în adolescenţă, ca ajutor la un magazin
de încălţăminte, a construit un sistem de împrăștiere uniformă a prafului de curăţat podelele.
Pe măsură ce înainta în școală, a descoperit magia cuvântului și a decis să devină scriitor. Opera sa literară
din această perioadă nu este vastă, rezumându-se la circa o duzină de articole de presă. Citind articolele lui I.
Pavlov şi J. Watson, tânărul B. Skinner este fascinat de psihologie şi behaviorism. În anul 1924 este admis în
Departamentul de Psihologie al Universității Harvard, unde îşi începe seria de experimente care l-au făcut
celebru, pe baza dispozitivelor construite de el însuşi. În cadrul acestor experimente, B. Skinner studiază
comportamentul şoarecilor de laborator, pe baza condiţionării lui. Cel mai cunoscut dispozitiv este cunoscut
sub numele „cutia lui B. Skinner”.
Graţie unei burse de studii B. Skinner şi-a petrecut cinci ani la Universitatea Harvard studiind nu numai
determinarea asupra comportamentului de către efectul anticipat şi a frecvenţei de răspuns, dar şi toate variaţiile
comportamentale şi felul în care acestea pot fi influenţate.
A activat ca profesor universitar între anii 1937 – 1945 la Universitatea din Minnesota, între anii 1945 –
1948 la Universitatea Indiana şi între anii 1948 – 1957 la Universitatea Harvard.
În anul 1968, B. Skinner a fost distins cu Medalia naţională pentru ştiinţe acordată de preşedintele SUA,
L. Johnson.
Cele mai importante lucrări ale lui B. Skinner sunt: Comportamentul organismelor, 1938, Ştiinţa şi
comportamentul uman, 1953, Comportamentul verbal, 1957, Tehnologia predării, 1968, Dincolo de libertate
şi demnitate, 1971, Despre behaviorism, 1974.
Contribuţia cea mai importantă a lui B. Skinner pentru psihologie şi pentru psihologia personalității în
particular o constituie condiţionarea operantă.
B. Skinner a fost interesat de efectele condiţionării asupra comportamentului operant. Comportamentele
reflexive ale oamenilor includ reflexele, cum ar fi suptul, în contact cu mamelonul şi prinderea ca răspuns la
atingerea palmei. Copiii mai mari şi adulţii prezintă şi ei comportamente reflexe – răspunsuri psihologice
(clipitul sau strănutul) şi răspunsuri emoţionale (anumite aspecte ale fricii, furiei şi excitării sexuale).
Condiţionarea operantă este un model de răspuns învăţat, care implică un comportament voluntar, în care
consecinţele acestuia (încurajare sau pedeapsă) influenţează puternic dacă individul va repeta sau nu acel
comportament.
Cu toate acestea, comportamentele operante sunt foarte diferite. În general, sunt răspunsuri pe care oamenii
le produc în mod voluntar, de exemplu, a spune „mulţumesc” sau a cere „îmi dai te rog o prăjitură?” şi a nu
smulge prăjitura din mâna altui copil. Comportamentele operante care includ marea majoritate a
comportamentelor umane sunt controlate de efectele lor – consecinţele lor. Consecinţele plăcute vor face ca
aceste comportamente să se repete, în timp ce consecințele neplăcute vor avea rezultatul opus.
Multe dintre comportamentele copiilor de astăzi apar pur şi simplu pentru că sunt rezultatul unor consecinţe
din trecut. Orice consecinţă care face să apară un anumit comportament se numeşte factor de întărire.
Factorii de întărire pot avea diferite forme şi se împart în două categorii: cei care duc la implicarea în ceva
pozitiv şi sunt numiţi factori de întărire pozitivă şi cei care implică renunţarea la ceva ce produce neplăcere,
numiţi factori de întărire negativă.
Procesul de întărire nu este specific numai răspunsurilor benefice sau oportune. Întărirea măreşte
posibilitatea de apariţie a oricărui comportament care duce la o consecinţă plăcută, fie că acel comportament
este considerat potrivit, nepotrivit sau neutru.
 Cu toate acestea, nu toate consecinţele au efecte de întărire. Comportamentul are uneori efecte neplăcute,
iar acestea reduc posibilitatea ca aceste comportamente să reapară. Aceste consecințe sunt denumite factori de
pedeapsă. De obicei, când ne referim la pedeapsă ca la ceva neplăcut, aplicat de părinţi sau profesori în urma
unui comportament nepotrivit, dar principiul pedepsei asemenea celui al întăririi, face parte din procesul natural
de învăţare. Pedeapsa îi învaţă pe indivizi care sunt răspunsurile ce merită repetate şi care trebuie evitate.
Pedeapsa poate avea consecinţe negative (cum ar fi interzicerea unui lucru pentru un timp, o notă mică) sau
pierderea unui lucru bun (cum ar fi o jucărie de pluş îndrăgită, o şansă de a lua prânzul cu un prieten, sau
permisiunea de a se juca la computer o săptămână). În oricare situaţie, comportamentele care duc la pedepse
descresc în mod natural.
A. Bandura (4 decembrie 1925 – 26 iunie 2021) este un psiholog canadian celebru, care într-o carieră de
peste şaizeci de ani a adus contribuţii importante în mai multe domenii ale psihologiei. Este al patrulea cel mai
citat psiholog din toate timpurile după B. Skinner, S. Freud şi J. Piaget fiind totodată autorul unuia dintre cele
mai faimoase experimente din istoria psihologiei, desfăşurat în anul 1961 şi intitulat „experimentul Bobo Doll”.
A. Bandura s-a născut în oraşul Mundane din Alberta de Nord, Canada. A urmat şcoala elementară şi liceul
în oraşul său natal. A absolvit în anul 1949 Facultatea de Psihologie a Universităţii din Columbia Britanică. A
continuat la Universitatea din Iowa, unde şi-a susţinut teza de doctorat în anul 1952. Aici a intrat sub influenţa
tradiţiei behavioriste şi a teorii învăţării. Din anul 1953 a început să predea la Universitatea Stanford. A.
Bandura a fost preşedintele al Asociaţiei Psihologilor Americani în anul 1973, având un rol activ în apărarea
poziţiei psihologiei. În anul 1980 a primit premiul Asociaţiei Psihologilor Americani pentru contribuţii
ştiinţifice deosebite.
Aspecte importante ale teoriei lui A. Bandura sunt elucidate în lucrările: Agresiunea în adolescenţă, 1959,
Învăţarea socială şi dezvoltarea personalităţii, 1963, Principiile modificării comportamentului, 1969, Bazele
sociale ale gândirii şi acţiunii, 1986, Autoeficacitatea: exerciţiul controlului, 1997, Autoeficacitatea în
societăţile în schimbare, 1997, Autoeficacitatea, 2004.
O altă abordare din psihologia personalității care accentuează rolul influenţelor din mediul înconjurător în
dezvoltarea personalității este teoria învăţării sociale. Studiile lui A. Bandura se bazează pe observaţia sa că
uneori copiii dobândesc comportamente noi doar văzând pe altcineva făcând un anumit lucru. Mai mult, copiii
devin uneori mai mult sau mai puţin tentaţi să adopte un comportament după ce au văzut consecinţele pentru
acea persoană, consecinţe care sunt de întărire sau de pedeapsă. În aceste situaţii, copiii învaţă prin substituţie
şi dobândesc comportamente noi prin imitaţie.
După A. Bandura, pe măsură ce copiii cresc, dezvoltarea lor se bazează din ce în ce mai mult pe învăţarea
prin observare. Învăţarea prin observare apare atunci când comportamentul unui observator este afectat de
prezența comportamentului unui model (şi de mai multe ori şi consecinţele acelui comportament). Copiii sunt
observatori, iar modelele pe care se bazează comportamentele lor îi includ pe părinţi, fraţi, profesori, copii de
aceeași vârstă, celebrităţile sportive, personalităţile de la TV, eroii din ficţiune, chiar şi personajele din desenele
animate – aproape toate persoanele din lumea copilului.
Modelul care va influenţa cel mai mult comportamentul copilului va fi cel cu o caracteristică pe care copilul
o consideră atractivă sau pe care doreşte să o aibă el însuşi – precum un talent, inteligenţă, putere, frumuseţe
sau popularitate – are cele mai mari şanse să fie imitat. Pot interveni şi alţi factori, inclusiv nivelul de dezvoltare
al copilului şi tipurile de comportament care sunt modelate.
Circumstanţele în care modelarea este cea mai eficientă pot varia, dar unul dintre cei mai importanţi factori
este dacă modelul deţine mijloace de încurajare sau pedeapsă pentru acel comportament. Rezultatele
comportamentului unui model pot afecta comportamentul unui observator. Când un copil observă că un model
primeşte încurajări, copilul primeşte încurajare prin substituţie şi, asemenea modelului, va oferi acelaşi răspuns.
Este valabil şi contrariul, când copilul primeşte prin substituţie o pedeapsă, ca rezultat al faptului că este martor
la pedeapsa modelului. Astfel, învăţarea prin observaţie este asemenea condiţionării operative, cu excepţia că
acel copil trăieşte consecinţele prin substituţie şi nu direct.
Un rezultat important al modelării este imitaţia, care apare atunci când un copil copiază ceea ce a văzut.
Imitaţia poate avea forme diferite, cum ar fi adoptarea stilului vestimentar al unui atlet foarte cunoscut, urcatul
pe scaun pentru a fura o prăjitură de pe raft, după ce a văzut un frate mai mare făcând acest lucru sau alegerea
de a desena extratereştri după ce a observat un coleg făcând astfel de desene. Un al doilea rezultat al modelării
apare atunci când observatorul are mai puţine şanse să adopte un comportament care tocmai a fost văzut ca
model. Are efect, cunoscut ca inhibiţie a răspunsului, este un rezultat obişnuit al pedepsei prin substituţie.
Profesorul care disciplinează în public un copil obraznic pentru a da un exemplu restului clasei se bazează pe
faptul că învăţarea prin observare va inhiba comportamentele similare în cazul altor copii.
Teoria lui A. Bandura menţionează de asemenea de ce copiii nu imită tot ceea ce vad în viaţa cotidiană.
Este posibil ca un copil să nu poată imita un comportament observat deoarece nu a fost atent la ce făcea modelul,
nu îşi amintește răspunsurile şi consecinţele acelei acţiuni, nu are abilităţile fizice pentru a repeta
comportamentul modelului sau pur şi simplu nu are suficientă motivaţie să facă ceea ce a făcut modelul.
Abordarea teoretică prezentată are numeroase implicaţii care merită o atenţie deosebită. Astfel teoreticienii
învăţării pot oferi o explicare a schimbărilor sau continuităţilor în comportamentele copiilor şi adulților. Dacă
un copil este foarte amabil, atât la şcoală cât şi acasă, putem presupune că a primit o întărire pentru acest tip de
comportament. Putem explica şi faptul că un adult se poartă amical şi serviabil în mediul de la serviciul şi
complet invers acasă. Este suficient să presupunem că sistemul de întăriri este diferit în cele două situaţii.
Trebuie însă să ne amintim că indivizii au tendinţa de a alege situaţii care să permită continuitatea
comportamentelor lor uzuale, iar comportamentul unei persoane va avea tendinţa să provoace la ceilalți indivizi
răspunsuri asemănătoare în diferite situaţii. Deci există o tendinţă spre continuitatea conduitelor. Totuşi,
teoreticienii învăţării au mai multe dificultăţi decât adepţii altor teorii în a explica variabilitatea individuală
normală a comportamentului.
Aceste teorii dau dovadă de optimism în ceea ce priveşte posibilitatea schimbării. Comportamentul unui
copil se poate schimba dacă sistemul de întăriri sau opinia lui despre sine se schimbă. De aici rezultă că un
comportament cu „probleme” poate fi modificat.
Totuşi teoriile învăţării prezintă puţine informaţii despre schimbările legate direct de vârstă, la copil sau la
adult. De aceea, ea este mai adecvată pentru înţelegerea comportamentului uman decât al dezvoltării umane.
 Teoria umanistă a personalității. Abraham Maslow

Abraham Maslow (n. 1 aprilie 1908; d. 8 iunie 1970) a fost un psiholog umanist american. Este
cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.

Viata:
S-a născut în Brooklyn, New York, ca primul copil al unei familii de evrei emigranţi din Rusia. La
insistenţele părinţilor, Abraham a studiat trei semestre dreptul la City College of New York, după
care s-a transferat la Cornell University, ca mai apoi să revină la CCNY. După ce s-a căsătorit cu
verişoara sa primară Bertha Goodman, s-a mutat în Wisconsin pentru a studia la University of
Wisconsin de unde, în cele din urmă, a obținut doctoratul (1934) în psihologie. In Wisconsin, A.
Maslow a studiat alături de Harry Harlow, şi mai apoi a revenit la New York pentru a lucra cu E. L.
Thorndike la Columbia University.
Profesorul Maslow a început să predea ca titular la Brooklyn College. In aceasta perioadă a întâlnit
mulţi psihologi europeni, printre care A. Adler şi E. Fromm. In 1951, A. Maslow a devenit şeful
catedrei de psihologie la Brandeis University, de unde şi-a început activitatea de cercetare teoretică.
Acolo l-a întalnit pe K. Goldstein, care i-a sugerat ideea de auto-actualizare.
S-a retras în California (1970), unde la vârsta de 62 ani, a murit în urma unei afecţiuni a inimii.
Munca:
Principala lui contribuţie în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Având o
abordare umanistă, A. Maslow observă că fiinţele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forţe
mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive necunoscute. Astfel, el
susţine că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, ṣi că nevoile situate pe
treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.
Una din diferenţele esenţiale faţă de ceilalţi doi capi ai psihologiei acelor vremuri (S. Freud şi B.F.
Skinner), a fost interesul mai degrabă scăzut al lui A. Maslow faţă de oamenii bolnavi mintal sau
nebuni, şi orientat către persoane pe care le cataloga drept complet “funcţionale”, cu personalitate
“sănătoasă” (sau mai bine zis auto-actualizantă), cum ar fi A. Einstein, A. Lincoln, J. Addams, E.
Roosevelt, F.Douglas.
Ierarhia:
Deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai
puternice au fost aşezate la baza piramidei trebuinţelor. Cu cât o nevoie urca spre vârful piramidei,
cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt
comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. Ele includ necesităţile fiziologice (cum ar fi cele
biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul şi o temperatura relativ constantă a corpului.
Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă.
Acestea au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de
integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă
motivează unii indivizi sa devină religioşi, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă
printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii.
Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenenţă. In acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie,
apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală.
La nivelul patru sunt nevoile de respect / stimă. Acestea cuprind atât recunoaşterea venită din partea
altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât şi din respectul de
sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă
rezulta în descurajare, şi pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de acest
fel (de exemplu nevoia pentru admiraţie) are la bază nesatisfacerea unor nevoi care stau în vârful
piramidei, cele de auto-actualizare estetică.
Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum
capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. In eseul The Farther Reaches of Human
Nature, A. Maslow scrie că oamenii care au atins starea de auto-actualizare intră adesea într-o stare
de transcendenţă, în care devin conştienţi nu doar de potenţialul lor personal, ci şi de întreg
potenţialul speciei umane. Deşi aceşti indivizi trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată şi o
tristeţe cosmică.
Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise “deficiente”: o persoana nu simte nimic
special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de
aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de “creştere”. Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în
schimb, motivează individul în continuare.
În 1970 A. Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile
cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele estetice (pentru frumuseţe, ordine,
simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. A. Maslow a
teoretizat că nevoile cognitive nesatisfacute se transformă în nevoi neurotice (non-productive, care
perpetuează un stil de viaţă nesănătos). De exemplu, copiii ale căror nevoi de siguranţă nu sunt
satisfăcute adecvat pot deveni adulţi care pun deoparte bani sau diferite posesiuni.

A. Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se miṣca în direcţia auto-actualizării este
din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educaţie deficitară ce nu poate
schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viaţă într-o persoană cu o abordare pozitivă. A.
Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potenţialul pe care îl are un individ
pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.

Caracteristicile persoanei autoactualizate:

A. Maslow este de parere ca personal it at il e autoactualizate nu reprezinta mai mult de 1%
din populatie.

Caracteristicile acestora sunt:

Percepere eficienta asupra realitatii.

Personalitatea autoaclualizata este capabila sa perceapa lumea, inclusiv pe ceilalti oameni in mod
clar si obiectiv. Perceptiile lor nu sunt d i s t o r s i o n a t e de teama sau de a n u m i t e nevoi
nesatisfacute. Nu au prejudecati si idei preconcepute.

Se accepta pe sine, pe ceilalti si natura in general.

Personalitatile autoactualizate isi admit punctele tari si sl abi ci uni l e fara a avea tendinta de a
distorsiona imaginea de sine si fara tendinta de a simti o rusine si o culpabilitate excesive referitoare
la esecurile si imperfectiunile sale.

Personalitatea autoactualizata se caracterizeaza prin spontaneitate, simplitate si naturalete.

Comportamentul personalitatii autoactualizate este d e s c h i s , d i r e c t , natural si nu este bazat pe

jocul de rol social.Personalitatea actualizata nu are nevoie sa-si ascunda sentimentele si sa pretinda
ca este altceva decat este. Astfel de persoane sunt ele insele, fara a fi agresive sau rebele.

Concentrare pe probleme mai curand decat pe propria persoana.

Personalitatile autoactualizate considera ca au un sens in vi at a, o anumita datorie de indeplinit. Ele

se dedica unui scop. Personalitatile autoactualizate nu se angajeaza in
activitate p e n t r u bani, g l o r i e sau putere, ci pentru satisfacerea metatrebuintelor, pentru
dezvoltarea propriilor posibilitati, pentru actualizarea disponibilitatilor eului.

Nevoia de intimitate si independenta.

P ersonali t at il e autoactualizate nu numai ca sunt sanatoase psihic si pot suporta izolarea de

ceilalti, fara efecte psihopatologice, ci chiar mai mult, ele au o anumita nevoie de izolare si
solitudine decat alti oameni.

Ei se bazeaza mai mult pe ei i nsi si in satisfacerea trebuintelor si nu au o dependenta excesiva fata

de ceilalti. Datorita independentei, aceste persoane pot parea la prima vedere mai reci si mai
neprietenoase desi nu aceasta este intentia lor. Ei sunt pur si simplu mai autonomi decat ceilalti
oameni si nu cauta cu orice pret sa o b t i n a caldura si sustinere de la ceilalti.

Prospetimea permanenta a evaluarilor

Personalitati autoactualizate au capacitatea de a percepe lumea inconjuratoare cu prospetime, mirare

si entuziasm. Ele vor ii capabile sa se entuziasmeze de un rasarit de soare, de o floare sau de o
simfonie.

Trairea unor experiente de varf („peak experiences').

Personalitati autoactualizate au momente de extaz intens, de fericire, de bucurie extrema - experiente

asemanatoare cu cele religioase. In cadrul unor astfel de experiente ego-ul este depasit in cadrul unei
trairi de tip transcendent.

In timpul experientelor de varf, persoana se considera puternica, increzatoare, hotarata.

Interese sociale
La fel ca si A. Adler, A. Maslovv considera ca oamenii autoactualizati, sanatosi psihic sunt capabili
sa traiasca sentimente de simpatie si empatie pentru omenire in general. Ei au atitudinea fratelui mai
mare fata de ceilalti oameni (continua sa-i simpatizeze chi ar daca acestia ii dezamagesc).

Relatii interpersonale mai intense.

Desi cercul de prieteni ai oamenilor autoactualizati nu este prea larg, pri et eni i l e lor sunt mult mai
intense si mai profunde decat ale c el or l a l t i oameni. Frecvent ei au discipoli si admiratori.

Subiectii autoactualizati sunt mai creativi decat restul populatiei, desi ei nu sunt totdeauna
producatori de opere artistice sau stiintifice. Ei pun in evidenta inventivitatea si originalitatea in
toate aspectele vietii lor. Sunt spontani, flexibili, deschisi si nu se tem de faptul ca ar putea face
greseli sau ca ar putea face un lucru stupid.

Structura de caracter de tip democratic, Ei accepta pe ceilalti si nu dau dovada de prejudecati

rasiale, religioase sau sociale.

Ei sunt dispusi sa asculte si sa invete de la oricine si nu se poarta cu superioritate fata de persoanele

cu o educatie mai putin elevata.

Rezistenta la enculturatie

Personalitati foarte sanatoase sub aspect psihic, sunt autonome, suficiente lor insele si independente.
Drept rezultat ele pot rezista presiunilor culturale si sociale care le impun anumite linii de gandire si
comportament. Ele nu se razvratesc in mod deschis impotriva ordinii sociale si normelor culturale,
dar se conduc dupa regulile lor interioare.

P e r s o n a l i t a t i l e a u t o a c t u a l i z a t e au si ele imperfectiunile lor. Subiectii pot fi adesea reci,

duri, ascunsi, pot avea momente de indoiala sau teama, rusine sau culpabi litate, conflicte sau
incordari.

Dar, astfel de t r a i r i , r e p r e z i n t a e x c e p t i i de la comportamentul lor firesc (sunt mai putin

frecvente si au durata mai scurta decat la personalitatile obisnuite).

Daca trebuinta de autoactualizarc este innascuta, se pune problema de ce nu devin toti oamenii
autoactualizati.

Un motiv ar fi ca, cu cat o trebuinta se situeaza mai sus in ierarhia trebuintelor, cu atat ea este mai
putin puternica. Trebuinta de autoactualizare nefiind puternica este usor inhibata de conditiile ostile
de mediu.

Un alt motiv pentru care autoactualizarea poate fi blocata este ceea ce numeste A. Maslow
„complexul lui Iona”. Aceasta inseamna ca noi ne temem si ne indoim de propriile posibilitati si
capacitati. Ne temem, dar in acelasi timp ne simtim provocati de propriile noastre capacitati.

Al treilea motiv pentru care sunt atat de putine persoane autoactualizate consta in faptul ca, drumul
spre autoactualizare presupune mult curaj. Chiar atunci cand trebuintele inferioare au fost
satisfacute, autoactualizarea presupune efort, disciplina, autocontrol si munca intensa.

Din acest motiv pare mai comod sa ne mentinem acolo unde ne aflam, decat sa cautam mereu noi
situatii cu caracter provocativ.
A renunta la rutina, la siguranta si la „caile batatorite” presupune un mare act de curaj.

Se pare ca experientele copilariei sunt cruciale in inhibarea sau stimularea trebuintei de

autoactualizare. Controlul excesiv si rutina impuse c o p i l u l u i , dar si permisivitatea excesiva pot
reprezenta factori nocivi.

A.Maslow atrage atentia ca o libertate excesiva poate conduce la anxietate si insecuritate la copil,
ceea ce va frana dezvoltarea viitoare.

L i n i a corecta consta, dupa A. Maslow, a acorda copilului libertate in anumite limite. In acelasi
timp el subliniaza rolul dragostei acordate copilului cat si satisfacerii nevoilor de baza in primii doi
ani de viata pentru a asigura premisele tendintei spre autoactualizare.

Critică:

Lui Maslow i-a fost pusă la îndoială rigurozitatea ştiinţifică asupra studiului său despre
personalitate. Mulţi cercetători cred că, deşi importantă, munca sa este bazată doar pe studii de caz,
şi acuză lipsa lucrului experimental in problema auto-actualizării.
 Teoria trăsăturilor de personalitate. Gordon Allport

Gordon Allport (1897 – 1967) a fost un specialist foarte respectat și influent american în
domeniul psihologiei. G. Allport a venit dintr-o familie de muncitori care acordă o mare importanță
sănătății și educației. Acest lucru a dus la un mare interes în înțelegerea motivației umane, a
impulsurilor și a personalității.

După ce a absolvit Universitatea Harvard, G. Allport a făcut o excursie la Viena, Austria, unde îl
cunoștea pe S. Freud.Acest lucru ia permis să-și consolideze convingerile: a început cariera și a
făcut primele sale contribuții în domeniul psihologiei din Statele Unite.

După această experiență, G. Allport s-a întors la Harvard pentru doctoratul în psihologie. De-a
lungul acestei perioade, care a ocupat prima jumătate a secolului al XX-lea,el a contribuit foarte
mult la psihologie, printre care și dezvoltarea ideilor sale cu privire la trăsăturile personale, pe care
ulterior le-a numit "dispoziții personale".

Potrivit lui G. Allport, aceste trăsături sunt influențate de experiențele noastre din copilărie,
de mediul nostru actual și de interacțiunea dintre cele două. La vremea lui G. Allport, ideea că
trăsăturile de personalitate nu puteau fi modelate de forțele trecute și prezente nu existau. G. Allport
credea că personalitatea era compusă din trei tipuri de trăsături: cardinale, centrale și secundare.

Teoria trăsăturilor de personalitate clasifică trăsăturile pe trei nivele: cardinale, centrale și secundare.

G. Allport îl întâlnește pe S. Freud

G. Allport a povestit povestea vizitei sale la S. Freud în eseul său autobiografic Structura și
dezvoltarea personalității. Pentru a sparge gheața când sa întâlnit cu S. Freud, G. Allport i-a spus că
a întâlnit un băiețel în tren la Viena. Acesta din urmă se temea să se murdărească. Copilul a refuzat
să stea alături de cineva care nu era curat, în ciuda cuvintelor mamei sale menite să-l calmeze. G.
Allport a sugerat că acest băiat ar putea avea această fobie de la mama sa, o femeie foarte curată și
aparent autoritară. După ce a studiat pentru o clipă pe G. Allport, S. Freud la întrebat: Tu ești băiatul
ăsta, nu-i așa?

G. Allport a văzut cum S. Freud a încercat să reducă această mică parte a interacțiunii la un
episod inconștient din copilăria sa. Acest lucru i-a amintit că psihanaliza a avut tendința de a
aprofunda atât trecutul, cât și inconștientul, uitând în acest proces aspectele presupuse de cele mai
importante, conștiente și imediate ale experienței.

Deși G. Allport nu a negat niciodată faptul că variabilele inconștiente și istorice pot juca un rol
important în motivarea anumitor comportamente, lucrarea sa s-a concentrat mereu pe motivațiile
conștiente și contextuale.
Teoria trăsăturilor de personalitate ale Allport
În 1936, psihologul G. Allport a descoperit un lucru: numai un singur dicționar englez a conținut
mai mult de 4000 de cuvinte care descriu trăsături diferite ale personalității.

G. Allport le-a clasificat pe trei nivele.

Caracteristicile cardinale
Câteva figuri istorice care au dovedit că au o trăsătură cardinală puternică sunt A. Lincoln, din cauza
onestității sale, Marchizul de Sade datorită sadismului său și Joan of Arc pentru eroismul său eroic.
Persoanele cu astfel de personalități pot deveni atât de faimoase datorită acestor trăsături,
încât numele lor sunt adesea asociate cu aceste calități. Potrivit lui G. Allport, trăsăturile
cardinale sunt rare și tind să se dezvolte în timp.

Atunci când sunt prezente, trăsăturile cardinale dau formă persoanei, în sensul că are de la sine
compoziția emoțională, atitudinile și comportamentul ei. Atât de mult încât să le putem identifica
din punct de vedere istoric.

Caracteristici principale
Caracteristicile centrale sunt caracteristicile generale care formează fundamentele de bază ale
personalității. Aceste trăsături centrale, deși nu sunt la fel de dominante ca trăsăturile cardinale, ar
fi principalele caracteristici folosite pentru a descrie o altă persoană. Vorbim despre trăsături
prezente și importante, dar absolut nu dominante. Conform teoriei sale G. Allport, fiecare persoană
are între 5 și 10 trăsături centrale și acestea sunt prezente la diferite grade în oricine. Acestea
includ trăsături comune, cum ar fi inteligenta, timiditatea, onestitatea și ar condiționa majoritatea
comportamentelor noastre.

Caracteristici secundare
Trăsăturile secundare sunt trăsături care sunt uneori legate de atitudini sau preferințe, adică
dispozițiile care sunt mult mai puțin generalizate și mai puțin importante. Adesea, ele apar doar în
anumite situații sau în circumstanțe specifice. De exemplu, o persoană a cărei caracter cardinal este
asertivitatea poate prezenta semne de supunere atunci când poliția îl oprește pentru de depășire a
vitezei. Este doar o trăsătură situațională care poate sau nu să reapară în întâlnirile interpersonale.

Potrivit lui G. Allport, aceste trăsături secundare sunt dificil de detectat deoarece sunt stimulate
de un grad mai restrâns de stimuli echivalenți și emit un grad mai restrâns de răspunsuri
echivalente.

Teoria lui G. Allport despre trăsăturile de personalitate nu se bazează direct pe cercetarea

empirică, și aceasta este partea sensibilă a teoriei. De fapt, el a publicat doar câteva lucrări în
sprijinul teoriei sale. Cu toate acestea, în prima sa publicație cu fratele său, psihologul social F.
Allport, a examinat 55 de studenți (numai băieți) pe baza trăsăturilor lor centrale. După acest
experiment, ambii au ajuns la concluzia că trăsăturile au fost măsurabile în majoritatea persoanelor.
Obiectivul principal al acestui test a fost dezvoltarea unei scale de măsurare a personalității.
O altă inițiativă curioasă a lui G. Allport a fost analizarea unei serii de scrisori de la o femeie
pe nume Jenny Gove Masterson.Cele 301 de scrisori scrise de Jenny unui bărbat căsătorit în
ultimii unsprezece ani ai vieții sale au fost dobândite și analizate de G. Allport. Apoi a cerut 36 de
persoane să-l caracterizeze pe Jenny pe baza trăsăturilor pe care au reușit să le identifice.

Pentru studiul său, G. Allport concluzionează că trăsăturile nu există independent. Pe de altă

parte, la un moment dat, comportamentele care motivează două trăsături specifice pot fi în conflict,
astfel încât într-o singură ierarhie unul este mai important decât celălalt.

Dacă există mulți teoreticieni care sunt de acord că oamenii pot fi descriși prin trăsăturile lor de
personalitate,există încă o dezbatere despre numărul trăsăturilor de bază care alcătuiesc
personalitatea umană. De exemplu, Raymond Cattell a redus numărul trăsăturilor observabile de la
4000 la 171 și mai târziu la 16 prin combinarea anumitor caracteristici și eliminând cele mai
singulare sau greu de definit trăsături. Psihologul britanic H. Eysenck, la rândul său, a dezvoltat un
model de personalitate bazat pe trei trăsături.

În ciuda tuturor, studiul lui Allport și teoria lui despre trăsăturile de personalitate sunt
considerate a fi opere de pionierat în domeniul personalității. El a avut încredere în date
statistice sau obiective, în loc să se bazeze pe experiența sa personală. Există, de asemenea, unele
critici asupra teoriei lui G. Allport despre trăsăturile de personalitate, cum ar fi faptul că el nu
discută despre starea unei persoane sau modul în care se poate comporta temporar.
 TIPOLOGIA FACTORIALISTA R B CATTELL

Raymond Bernard Cattell (1905 - 1998) a fost unul din psihologii moderni, de inalta
contributie, la dezvoltarea psihologiei contemporane. A studiat, intai, fizica si chimia, care i-au creat
o optica deosebit de implicata, in exactitati si sistematizari, ca si in preocupari pentru extinderea
conceptuala si metodologica a psihologiei, fata de care, i-a acaparat un interes deosebit, pentru care,
a inceput sa se pregateasca in psihologie. A fost influentat de Ch. E. Spearman (1863-1945), cel ce a
implicat in psihologia moderna, optica factorialista. R. Cattell a fost interesat, mai ales, de
problemele inteligentei, ale temperamentului, si apoi, ale personalitatii, cea mai mare parte a
activitatii sale stiintifice, pana in zilele noastre. A fost implicat, in activitati, la Clark University
(USA), apoi la Harvard, si in continuare, la Universitatea din Illinois, unde a fost succesorul lui
Charmicael. In 1949, s-a creat Institutul de Testare a Personalitatii si Abilitatilor, la care a lucrat, si
pe care, le-a dezvoltat foarte mult. L-a preocupat mult, dezvoltarea psihologiei, constituirea de
coerente, in corpul acestei stiinte, si implicarea in uzanta, a unei tehnologii complexe adecvate, si
pentru implicarea psihologiei, in stiintele de suport ale vremii. R. Cattell a fost influentat, si de
Allport, mai ales de teoria personalitatii, dezvoltata de acesta.

Testul de personalitate construit de R. B. Cattell este cunoscut sub denumirea P.F.16 (testul de
personalitate factorial de 16 factori).

R. Cattell a diferentiat din multitudinea potentiala de factori, ce se afla in compozitia

personalitatii, 16 ca fiind mai importanti. El a notat factorii implicati, cu litere, pentru a evita
definitii controversate, si pentru a conversa, forme de relationare factoriale. Fara indoiala, acea
conotatie, este datorata, in parte, spiritului sau, format sub incidentele chimiei. De altfel, o astfel de
notatie permite o mai facila operare si relationare factoriala. R. Cattell a considerat ca, exista doua
categorii mari de factori. Unii ce se manifesta (constienti) si altii ce se manifesta voalati (fiind
inconstienti). Acestia din urma au fost 4 in P.F.16. Factorii pusi in evidenta de R. Cattell, prin testul
sau de personalitate, sunt bivalenti, cu conotatii de “+” si “-” (plus si minus). Prezentarea acestor
factori permite, din capul locului, o impartire tipologica, in 16 grupe mari, legate de dominatia unui
anumit factor, din cei 16, si o tipologie de 32 de tipuri, in conditiile implicatiei, valorilor plus si
minus, la fiecare factor implicat in test. Ca atare, tipologia implicata in testul lui R. Cattell, este una
dintre cele mai ample, si se afla in corcondanta cu cel putin doua deziderate, ce se constituie in
psihologia diferentiala moderna. Unul dintre deziderate se refera la cresterea relativa de cuprindere a
diferentierii in tipologii, iar a doua priveste implicarea unui model cu dominante si submisii de
caracteristici psihice, in modelul oferit.

Dam mai jos factorii implicati in tipologia lui R. Cattell.

A. Factor de schizotimie (-), si Afectotimie (+) oq326i1152hqqm

In ipostaza (-) e vorba de o personalitate rece, rezervata, detasata, in genere, fata de situatii,
putin sociabila si introvertita.

In varianta (+) se pune in evidenta o personalitate deschisa, cooperanta, calda, sociabila si

introvertita.
 B. Factorul ce se refera la Inteligenta

In caz de (-) este vorba de o personalitate slab inteligenta, cu dominatie de gandire concreta,
adaptativa, cu spirit analitic, uneori excesiv, incapabil de generalizari coerente si de abstractizari.

In caz de (+) se exprima inteligenta abstracta, inalta, spirit viu si activ, cu posibilitati achizitive
foarte mobile.

C. Factorul de manifestare a Eului (in analiza acestuia se tine seama si de factorul E.)

Cand C este corelat (-) cu E (-) se pune in evidenta o persoana instabila, nerealista,
sugestionabila, imitativa, cu o natura emotionala excesiva si sensibila.

Cand se coreleaza C (+) cu E(+) se exprima o personalitate cu maturitate si stabilitate

emotionala, calma, neinfluentabila si realista.

D. Si factorul D este corelat cu factorul E si cu factorul B si are conotatie privind dominatia si

submisia.

In caz de (-) submisie e vorba de o persoana modesta, docila si conventionala.

In caz de (+) dominatie, personalitatea in cauza este sigura de sine, autoritara si

neconventionala. La acestea se adauga independenta evidenta in comportamente.

E. Factor de expansivitate si nonexpansivitate.

In caz de (-) persoana in cauza este prudenta, dispune de o comunicativitate slaba, un

introspectionism cu tendinte pesimiste.

In caz de (+) e vorba de persoane expansive cu structuri relativ superficiale, logoreice

impulsive, dar si entuziaste.

F. Factor de forta al Eului, exprimat prin dependenta-independenta.

In caz de (-) persoana este dependenta, pe de o parte in principii, iar pe de alta parte este
conventionala.

In caz de (+) se evidentiaza un Eu, dar, mai ales, un Supraeu corectiv si cenzurat puternic, fapt
ce, creeaza personalitatii in cauza, un caracter ferm, simtul datoriei, perseverenta, afirmativ cu
onestitate.
 G. Factor de anxietate

In varianta (-) e vorba de persoane neincrezatoare, timide, inchise in sine si timorate.

In varianta (+) persoana in cauza este sociabila, indrazneata, intreprinzatoare, disponibila la

inovatii, spontana si indrazneata.

H. Factor de afectivitate

In caz de (-) este vorba de o persoana dura, insensibila, satisfacuta de sine.

In caz de (+) se exprima o persoana sensibila, tandra, dependenta.

L. Factor de paroxism- paranoism

In caz de (-) este vorba de o persoana dificila, egocentrica, mereu geloasa, suspicioasa.

In caz de (+) persoana in cauza, este acomodabila, increzatoare, dar necompetitiva, in general.

M. Factor de conventionalism

In caz de (-) se exprima persoane conventionale, dar practice, lipsite de imaginatie, dar
rationale.

In caz de (+) e vorba de persoane neconventionale, boeme, originale, imaginative.

N. Factor de variabilitate

In caz de (-) se manifesta personalitati simple, naturale, directe, relativ sentimentale, cu

clarviziune, cinice si de rafinament.

In caz de (+) e vorba de persoane increzatoare, calme, fara nelinisti, angoase si temeri.

Q. Factorul incredere- neincredere

In caz de (-) e vorba de persoane nelinistite, depresive, adesea neincrezatoare.

 In caz de (+) e vorba de personalitati calme, increzatoare in sine si in altii, faara angoase si
temeri.

Q1. Factor de conservatorism, radicalism

Prima varianta se exprima prin persoane traditionaliste, ce accepta confruntari, fara

comentarii. Acestor persoane le place, sa conserve tot felul de lucruri. Sunt conservatoare si la
propriu si la figurat.

Varianta a doua, se refera la persoane radicaliste, critice, dure si inovatoare, cu o curiozitate

dezvoltata.

Q2. Factor de dependenta- independenta

Prima varianta este a persoanelor dependente, si cu atasament excesiv, fata de grupul de

apartenenta, fara opinii personale.

A doua varianta are, in vedere, persoane cu opinii si decizii proprii, originale, inclusiv in
actiuni, detasate, discrete, fata de grupul de aparteneta.

Q3. Factor de integrare slaba sau buna.

Prima varianta se refera la personalitati neimpacate cu sine, supuse permanent impulsurilor.

A doua varianta se refera la personalitati, ce se controleaza permanent, sunt integre, dar si,
formaliste si vanitoase.

Q4. Factor de destindere, tensiune

Prima varianta are in atentie personalitati calme, nepasatoare, satisfacute, nefrustrate si

nefrustrante.
 A doua varianta se refera la personalitati mereu tensionate de ceva, incordate, mereu
surmenate, surescitate si frustrate.

Dupa cum, se poate lesne vedea, 6 factori sunt legati de afectivitate (anxietate).

Se reproseaza factorialistilor, implicatia analizei cantitative matematice implicate in

corelatiile, dintre ei, pentru a se calcula corelatia si saturatia diferentiala factoriala. In genere, se
poate spune, ca ar exista atatia factori, cate forme de expresie se manifesta. Analiza factoriala
ramane un instrumentar, o constructie matematica, ce pune in evidenta aspecte cantitative. Fara
indoiala, acestea au rostul sa stabileasca finetea caracteristicilor, ceea ce, constituie un suport, pentru
evidentierea calitativa specifica.
 Carl Rogers
"Fiecare organism e animat de o dorinţa intrisecă de a-şi dezvolta toate potenţialităţile în aşa fel
încât să ducă la conservarea şi creşterea sa ca individ." (Rogers şi Kinget, 1965).

Potrivit viziunii asupra naturii umane pe care C. Rogers o are, omul e, înainte de toate, un organism
care nu poate fi privit în afara psihicului său şi însumează corp, emoţii şi spirit, având o natură
pozitivă şi demnă de încredere. Fiinţa umană are în ea însăşi o forţă, o energie direcţionată în
dezvoltarea capacităţilor utile propriei sale întreţineri, autoreglării şi autorealizării.

Rogers numeşte această energie interioară "tendinţă actualizantă", care nu numai că este impuls
vital înnăscut în toate organismele vii, ci e şi fundamentul motivaţiilor, scânteia din care ia naştere
însăşi evoluţia omului, a speciilor, a naturii.

Fiinţele umane, afirmă C. Rogers, în afară pontenţialităţii naturale de a-şi dezvolta propriile
capacităţi, au capacitatea de a se cunoaşte şi de a se înţelege şi sunt cei mai buni specialişti pentru ei
însişi.

Dacă e adevărat că în fiecare organism există acea energie interioară, forţă vitală, tendinţa
actualizantă care să-i dea un impuls în a-l menţine, a-l îmbogăţi ca fiinţă în toată complexitatea ei, în
a-l reproduce, atunci de ce ne este atât de greu să acceptăm această realitate sau să urmăm cu
încredere această tendinţă actualizantă? De ce ne regăsim în faţa atâtor comportamente
autodistructive? De ce se creează forme patalogice ca depresia, care merg în direcţia opusă
autorealizării?

C. Rogers explică acest fenomen în “Teoria dezvoltării personalităţii" potrivit căreia copilul este
dotat cu un sistem înnăscut de motivaţie, tendinţă actualizantă, cu un sistem înnăscut de control care
este procesul de evaluare a organismului. Aceste sisteme intercomunică menţinând organismul în
măsură să asculte şi să satisfacă propriile necesităţi.

Copilul

 percepe experienţa sa ca fiind realitate, deci pentru el experienţa sa e realitatea sa.

 e în posesia unei tendinţe actualizante a organismului.
 dă valoare pozitivă experienţelor pe care le consideră favorabile întreţinerii şi dezvoltării
sale.
 dă valoare negativă experienţelor care merg în direcţia opusă celor precedente.
 caută să trăiască experienţele pe care le percepe ca fiind pozitive, evită experienţele pe care
le percepe drept negative.

În primii ani de viaţă, copilul dezvoltă o nevoie de consideraţie pozitivă care acompaniază fiinţa
umană pe tot parcursul vieţii sale. Această nevoie este bilaterală, copilul putând să o satisfacă pentru
el însuşi (consideraţie pozitivă a înseşi persoanei respective) sau să şi-o satisfacă prin alte persoane
având nevoie de alţii, şi tocmai la acest nivel de creştere, dezvoltare, se creează primele legături.
E atăt de puternic efectul satisfacerii nevoii de consideraţie pozitivă a individului încât acest individ
va dezvolta un întreg sistem pentru a ajunge la o asemenea satisfacţie, stimulând prin propriul
compartament reacţiile, răspunsul din partea altora care să dea o satisfacere nevoii de consideraţie
pozitivă. Acest comportament poate să-l determine pe copil să dea o mai mare relevanţă factorilor
externi decât celor interni.

Exemplul cel mai comun e nevoia copilului de a fi acceptat de către părinţi.

Părinţii pot să dea copilului semnale afective prin care să evalueze însuşi comportamentul acestuia,
pot să dea o conotaţie pozitivă doar unor modele comportamentale şi, în consecinţă, pot să răspundă
printr-o atitudine de consideraţie pozitivă doar unor modele comportamentale.

În acelaşi timp pot da o conotaţie negativă altor modele comportamentale şi să nu răspundă printr-o
consideraţie pozitivă, cu toate că acele modele comportamentale nu sunt altceva decât exprimarea
unei nevoi a copilului. Drept consecinţă, copilul va avea tendinţa să repete, să fixeze acele modele
comportamentale acceptate pozitiv şi să le reprime pe cele acceptate negativ. Progresiv, va fi
reprimată şi nevoia ca în timp să nu fie recunoscută de Eul individului.

În acest punct, organismul, individul continuă să crească, dar dezvoltând în interiorul său elemente
de deviaţie: apărarea. Intervine un fel de adaptare a individului la ambient, care-i permite acestuia să
supravieţuiască, dar nu-i permite să se exprime în totală libertate pe el însuşi.

Utilizând o metaforă, am putea spune că fiinţa umană are la dispoziţie aceleaşi posibilităţi pe care le
are o sămânţă pentru a deveni copac. Un bonsai are într-adevăr forma, asemănarea unui copac, dar
dimensiunile sale sunt cu mult reduse, având nevoie doar de un vas mic, putând să stea chiar şi în
spaţii închise. I se taie rădăcinile şi ramurile, dar nu pentru a se dezvolta în mod firesc cum ar face-o
în natură, îi este dată o formă plăcută şi armonică, dar directă, gândită de altcineva, nu de planta
însăşi.

Cu căt procesul de negaţie a propriilor nevoi e mai marcant, cu atât influenţele externe tind să
blocheze dezvoltarea naturală a organismului, cu cât organismul însuşi tinde să interiorizeze
codurile externe, cu atât ne vom găsi în faţă unor sisteme patologice - nevroze, psihoze ăn formele
cele mai variate de expresie.

Cum e posibil deci ca după o asemenea deviaţie a dezvoltării să se facilitaze parcursul evolutiv
natural al persoanei?

C. Rogers oferă unele răspunsuri în "Teoria terapiei". Obiectivul terapiei e acela de a face ca
individul să funcţioneze în manieră optimă.

Un individ funcţionează optim când:

 găseşte consideraţie pozitivă necondiţionată din partea figurilor de referinţă semnificative

(părinţi)
 dezvoltă o consideraţie pozitivă faţă de el însuşi
 e deschis propriei sale experienţe, nu manifestă comportamente de apărare, deci experienţele
sale sunt accesibile conştiinţei sale
 persoana se percepe că fiind punct central în experienţa sa
 procesul de evaluare e continuu şi nu este subordonat condiţiilor externe
  se bazează pe propria experienţă şi datele experienţei sale sunt accesibile conştiinţei sale.

"Persoana care funcţionează deplin este o persoană într-un continuu stadiu fluid, are o personalitate
mutabilă constantă, nu-i sunt previzibile comportamente specifice. Singura previziune care se poate
face referitor la persoana aflată într-un continuu stadiu fluid e că manifestă în orice ocazie un grad
de adaptare creativ perfect şi se va implica într-un permanent proces de autoactualizare."

Cum e posibil să ajungi într-o condiţie "ideală"?

Utilizănd instrumentele care facilitează un proces de schimbare. Sunt trei condiţii necesare şi
suficiente: acceptarea pozitivă necondiţionată, empatia şi congruenţa.

Prima condiţie e congruenţa, e cea care are vizează autenticitatea şi realitatea, e capacitatea de a se
exprima pe sine în diferite ocazii fără a fi lipsit de respect faţă de altul. Al doilea aspect important e
crearea unui climat adaptat modificării şi acceptării sau condiţionării pozitive, sau stimă şi acceptare
necondiţionată. Al treilea aspect e o înţelegere empatică care se referă la capacitatea de a percepe cu
precizie sentimentele şi diversele semnificaţii ale experienţei personale ale altuia şi posibilitatea de a
comunica această înţelegere.

Blocajul evolutiv se instaurează cănd copilului îi este impus un stil de găndire, o modalitate de a fi
rigidă, care nu îi aparţine. Un blocaj evolutiv nu se instaurează când copilului i se va da o educaţie
corectă, motivată relaţional şi când îi vor fi ascultate sentimentele.
TEMA: TEMPERAMENTUL

Definitie

Temperamentul se refera la dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii si se exprima în

particularitati ale activitatii intelectuale si a afectivitatii, cât si în comportamentul exterior: limbaj si
motricitate, în conduita.

Temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si trasaturi

înnascute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.

Trasaturile temperamentale sunt foarte usor de observat si identificat si în opinia majoritatii

specialistilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de
sistemul nervos si cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma

manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii
motorii specifice unei persoane.

Exista mai multe tipologii ale temperamentului, aceasta problema fiind o preocupare constanta de-a
lungul istoriei si evolutiei stiintei.

Tipologia lui Hipocrate

Prima încercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram medicilor

Antichitatii, Hipocrate (400 î.e.n.) si Galenus (150 e.n.).

În concordanta cu filosofia epocii, care considera ca întreaga natura este compusa din patru elemente
fundamentale - aer, pamânt,foc si apa - acestia au socotit ca predominanta în organism a uneia dintre
cele patru "umori" (hormones): sânge, flegma, bila neagra si bila galbena, determina temperamentul.
Pe aceasta baza se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic,
melancolic si coleric.

Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este
inegal în manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Oscileaza între entuziasm si deceptie,
care tendinta de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoana foarte expresiva,usor "de citit",
gândurile si emotiile i se succed cu repeziciune.Are tendinta de dominare în grup si se daruieste cu
pasiune unei idei sau cauze.

Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmiciatate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist si se adapteaza
cu usurinta la orice situatie. Fire activa, schimba activitatile foarte des deoarece simte permanent
nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile.
Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o rabdare
fara margini. Are o putere de munca deosebita poate obtine performante deosebite mai ales în
muncile de lunga durata si este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisa, greu
adaptabila, putin comunicativa, prefera activitatile individuale.

Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseste forta si vigoarea acestuia,
emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor exagerate exigente fata de sine si a unei
neîncrederi în fortete proprii. Este putin rezistent la eforturi îndelungate. Putin comunicativ, închis
în sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia
redusa.

Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferentelor temperamentale tine, în conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de
caracteristicile sistemului nervos central si de raporturile dintre ele:

" Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin rezistenta mai
mare sau mai mica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de
vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic si sistem nervos slab;

" Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, în functie de
solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea
este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
" Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia).
Daca ele au forte aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Exista si un
sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.

Din combinarea acestor însusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)

2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)

3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)

4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de
activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel
se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv
(stenic si astenic) si directie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a
capacitatii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.

Tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos sunt doua notiuni diferite, nu coincid, deoarece
în timp ce acestia din urma ramân de-a lungul vietii neschimbate, temperamentul se construieste în
cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si socio-cultural.

Tipologia lui Jung si Eysenck

Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca, în afara
unor diferente individuale, între oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati
predominant spre lumea externa si intra în categoria extravertitilor, în timp ce altii sunt orientati
predominant spre lumea interioara si apartin categoriei introvertitilor.

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se înteleg sau se
cearta cu cei din jur, dar ramân în relatii cu ei. Introvertitii sunt firi închise, greu de patruns, timizi,
putini comunicativi, înclinati spre reverie si greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie,
dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima stabilitatea sau
instabilitatea emotionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe
perpendiculare, obtinând tipurile extravertit - stabil, extravertit - instabil, introvertit - stabil si
introvertit - instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

Tipologia scolii franco - olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai

nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi Rene Le Senne si Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce întelegem azi prin temperament, adica "ansamblul
dispozitiilor înnascute, care formeaza scheletul mintal al individului". Ei pornesc de la trei factori
fundamentali: emotivitatea, activitatea si "rasunetul" (ecoul). Din combinarea lor rezulta opt tipuri
temperamentale.

Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor în fata diferitelor evenimente. Emotivii au
tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-emotivii sunt aceia
care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente.

Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o continua
dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca impotriva vointei lor, cu
efort si plângându-se continuu.

Rasunetul se refera la ecoul pe care il au asupra noastra diferite evenimente, impresii. Persoanele
care traiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au
tendinta de a ramâne sub influenta impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Exista opt tipuri de temperament care rezulta din combinarea acestor factori, si anume: pasionatii
(emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi,
secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari),
sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-
emotivi, non-activi, primari).

Luând în considerare doar emotivitatea si activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumatate:

1. Emotivii inactivi - adica nervosii care reactioneaza rapid la evenimente, si sentimentalii, care a
reactioneaza lent.

2. Emotivii activi - în care se încadreaza colericii, cu reactii rapide, explozive si pasionatii, care au
reactii lente.

3. Neemotivii activi - adica sangvinicii, cu reactii echilibrate, rapide, si flegmaticii, cu multa forta
dar lenti.
4. Neemotivii inactivi - care îi include pe amorfi, care, desi cu mai putina energie sunt bine ancorati
în prezent, si pe apatici, a caror lipsa de energie este dublata de un ritm lent al reactiilor.

Principalele trasaturi ale celor opt tipuri

PASIONATII (EAS) - ambitiosi care realizeaza tensiune extrema a întregii personalitati; activitate
concentrata pentru un scop unic; dominatori, apti pentru a conduce. Stiu sa-si stapâneasca si sa
utilizeze violenta. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simt profund al grandorii, stiu sa-si
reduca nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.

Valoare dominanta: opera de înfaptuit.

COLERICII (EAP) - generosi, cordiali, plini de vitalitate, si exuberanta, optimisti; în general

excitabili, adesea fara gust si masura. Activitatea lor e intensa, febrila, si multipla. Se intereseaza de
politica, iubesc poporul, cred în progres, sunt revolutionari. Dotati cu aptitudini oratorice, plini de
impetuozitate, antreneaza oamenii.

Valoare dominanta: actiunea.

SENTIMENTALII (EnAP) - ambitiosi ce ramân mereu în stadiul de aspiratie. Meditativi,

introvertiti, schizotimi. Adesea melancolici si nemultumiti de ei însisi; timizi, vulnerabili,
scrupulosi; îsi alimenteaza viata interioara prin ruminatia trecutului. Nu stiu prea bine sa intre în
relatii cu oamenii, si cad usor în mizantropie. Neabili, se resemneaza dinainte cu ceea ce puteau
totusi sa evite. Individualisti, au un sentiment viu al naturii.

Valoare dominanta: intimitatea.

NERVOSII (EnAS) - cu dispozitie variabila vor sa epateze si sa atraga atentia. Indiferenti la

obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseta realitatea (ajungând de la minciuna la fictiune poetica).
Au un gust pronuntat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat si numai ce le place. Au nevoie de
excitatii pentru a se smulge inactivitatii si plictiselii. Inconstanti în afectiunile lor: repede sedusi,
repede consolati.

Valoare dominanta: divertismentul.

FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obisnuintelor, respecta principiile, punctuali, obiectivi, demni de
credinta, ponderati, cu dispozitie afectiva egala. În general impasibili, rabdatori, tenaci, lipsiti de
orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele
abstracte.

Valoarea dominanta: legea.

SANGVINICII (nEAP) - extrovertiti, pot face observatii exacte si dovedesc un remarcabil simt
practic. Le place lumea, unde se comporta politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Stiu sa
manevreze oamenii, sunt abili diplomati. Liberali si talentati în politica, au putin respect pentru
marile sisteme si pun accent pe experienta. Probeaza initiativa si o mare suplete de spirit.
Oportunisti.

Valoare dominanta: succesul social.

APATICII (nEnAs) - închisi, secretosi, repliati în ei însisi, dar fara viata interioara frematatoare.
Sumbri si taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuintelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt
dificil de reconciliat. Cei mai putin vorbareti dintre oameni, le place singuratatea. Desi indiferenti la
viata sociala, ei sunt în general cinstiti, iubesc adevarul, onorabili.

Valoare dominanta: linistea.

AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianti, toleranti prin indiferenta, dau adesea dovada de o
încapatânare pasiva tenace. În ansamblu au "caracter bun". Neglijenti, lenesi, nepunctuali.
Indiferenti fata de trecut mai mult decât fata de viitor. Au adesea aptitudini catre muzica (executanti)
si teatru.

Valoare dominanta: placerea.

Importanta acestor tipologii de temperament în activitatea didactica

G. Berger a elaborat un chestionar usor de utilizat pentru a încadra o persoana în cele 8 tipuri
temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat si în cazul elevilor, deoarece pentru educator
cunasterea temperamentului elevilor este importanta. Astfel se poate stabili daca un copil este
emotiv sau nu, este activ sau nu. Daca un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de
gradul de emotivitate, iar daca este inactiv, ar putea fi lent, lenes, fara initiativa. Daca este emotiv
poate avea reactii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar daca este
non-emotiv, astfel de manifestari vor fi minime.

Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot si trebuie sa ia
masuri necesare stimularii sau controlarii acestora dupa caz. Copii activi trebuie orientati spre
activitati utile si temperarea tendintei de a lua hotarâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o
stimulare constanta si de un program de lucru strict supravegheat.

Le Gall subliniaza valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi si inactivi. Pentru alte tipuri, de
exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipa este discutabil, deoarece sentimentalul poate
avea probleme de integrare în grup, preferând singuratatea.
 Caracterul

1. Definiţie şi caracterizare generală:

Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. Există două accepţiuni fundamentale ale
noţiunii de „caracter”: a. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a
profilului psihosocial al personalităţii. b. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat
de atitudini şi trăsături.
2. Structura psihologică a caracterului
• Atitudinile caracteriale: Atitudinea este poziţia internă, specifică, pe care o are o persoană faţă de
realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Deoarece caracterul este
în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii, el se exprimă prin diferite atitudini
care sunt componentele lui.
Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod
sau altul la stimulările mediului extern.
Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive, afective şi volitive.
Atitudinea apare, astfel, ca o structură psihică multidimensională.
Ponderea celor trei componente (cognitivă, afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii
poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual, conducând la diverse tipologii
caracteriale.
Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare; relaţii de coordonare (de
cooperare); relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă; relaţii de compensare.
Din punct de vedere funcţional, structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul
de comandă / direcţional, care include structurile: cognitive, motivaţionale şi afective; (b) blocul de
execuţie, care include operatorii de conectare, de activare, de declanşare şi ai conexiunii inverse.
În funcţie de obiectul de referinţă, atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de
sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă; atitudinea faţă de diferite instituţii;
atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice; atitudinea faţă de ceilalţi).
Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale, ele devin valori; se elaborează sistemul
atitudini-valori, ca notă distinctivă a personalităţii.
• Trăsăturile caracteriale:
Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. Trăsătura caracterială
reprezintă o structură psihică internă, care conferă constanţă modului de comportare a unui individ
în situaţii sociale semnificative pentru el.
Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. Nu orice trăsătură
comportamentală este şi trăsătură caracterială, ci doar cea esenţială, definitorie pentru om, coerentă
cu toate celelalte, cu valoare morală, specifică şi unică.
Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare, antagonice. Au fost elaborate
3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale, modelul cercurilor concentrice şi modelul
piramidei caracteriale.
Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive,
afectiv-motivaţionale şi volitive.
Clasificarea trăsăturilor caracteriale:
• Trăsături globale (care formează profilul caracterial);
• Trăsături particulare (cognitive, afectiv –motivaţionale, intersubiective, voliţionale, morale).

Aptitudinile
1. Definiţie şi caracterizare generală
Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-
instrumental concret. Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în
cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă, în dublul
său înţeles: cantitativ şi calitativ.
Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod
original, care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi.
2. Structura psihologică a aptitudinilor:
Aptitudinea este o structură complexă, multidimensională, în care se articulează şi se integrează
diferite entităţi psihice, motorii şi fizice, după o schemă şi formulă în acelaşi timp comună mai multor
indivizi şi diferită de la un individ la altul, în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de
bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor.
Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională, procesual-operatorie, executivă,
dinamogenă şi de autoîntărire, de reglare.
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la
acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor, de vârstă
etc.).
Din punct de vedere evolutiv, aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare, de optimum
funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu).
3. Raportul înnăscut – dobândit
Aptitudinea nu este nici înnăscută, nici determinată de mediu, ci se constituie în ontogeneză pe baza
interacţiunii complexe, contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin).
Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare
reciprocă).
În structura generală a unei aptitudini, din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente:
preponderent ereditar, preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu.
4. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate, originalitate, eficienţă); b) după
proces (viteza, durata, noutatea); c) după latura structural-funcţională (structurare internă, modul de
relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice; cunoştinţe, deprinderi şi priceperi;
sfera afectiv-motivaţională; atitudinile; temperamentul).
5. Clasificarea aptitudinilor
• După natura psihologică a elementelor componente, se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini
senzoriale; aptitudini psihomotorii; aptitudini intelectuale.
• După structura lor, după gradul lor de complexitate, aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple,
elementare şi aptitudini complexe.
• În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii, aptitudinile pot fi: generale şi
speciale. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă, aptitudinile speciale se
subclasifică în aptitudini: artistice, ştiinţifice, tehnice, sportive, manageriale, pedagogice.
Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor
generale este cel al talentului şi geniului.

Inteligența

1. Conceptul de inteligenţă. Tipuri de inteligenţă

Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă:
(a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii, ea fiind expresia organizării superioare a tuturor
proceselor psihice;
(b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem
în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică, ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu
succes în numeroase şi variate activităţi). Accepţiunea este însă limitată, deoarece există nu numai o
inteligenţă generală, ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui
singur tip de activitate), şi anume:
• Thorndike delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă, practică şi socială.
• A. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”; inteligenţa „subiectivă”;
inteligenţa „practică” inteligenţa de tip „literat”.
• J.P. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa concretă; inteligenţa simbolică;
inteligenţa semantică; inteligenţa socială şi capacitatea empatică.
• Fr. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”.
• D. Hebb şi B. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip
B).
• H. Gardner, introducând noţiunea de inteligenţă multiplă, identifică 7 tipuri de inteligenţă:
lingvistică, muzicală, logico-matematică, spaţială, kinestezică, interpersonală, intrapersonală.
• J. D. Mayer şi P. Salovey, Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal) evidenţiază o nouă formă de
inteligenţă: inteligenţa emoţională.
2. Abordări teoretice privind inteligenţa
Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei; definirea inteligenţei ca o „sumă
de abilităţi”; introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă. Reprezentanţi: A. Binet; Th.
Simon; L. Terman; D. Wechsler.
Abordarea analitică factorială. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa
are o structură unitară, omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a.Teoria bifactorială: C.
Spearman; b. Teoria ierarhică: C. Burt şi Ph. Vernon; c. Teoria multifactorială: L. Thurstone şi J.P.
Guilford. Abordarea genetică. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială, centrându-se pe
problema genezei inteligenţei ( J. Piaget).
Abordarea sistemică: R. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei, cu 3 subteorii: subteoria
contextuală; subteoria componenţială; subteoria „celor două faţete”.
3. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. Sarton prin
următoarele caracteristici:
• Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă; calitatea rezultatului depinde de personalitate;
• Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă; efortul pentru finalizarea sarcinii depinde
de personalitate.
• Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă; supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de
personalitate.
• Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei; tipul de sarcini şi modul
de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate.
• Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii.
• Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor.

Creativitatea
1. Accepţiunile noţiunii de creativitate:
Într-o accepţiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă
a activităţii umane.
Privită dintr-o perspectivă specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1.
ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului; valoarea, utilitatea socială şi
aplicabilitatea vastă); 2. ca proces (vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul că ea nu
se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape; G. Wallace stabileşte patru etape ale
procesului creator: pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea); 3. ca potenţialitate general umană
(creativitatea este o capacitate general umană; fiecare individ dispune de un potenţial creativ, în grade
şi proporţii diferite; se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea
lui; a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu); 4. ca dimensiune
complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică
a individului, iar la rândul ei, se integrează organic în
structura personalităţii, devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii).
2. Caracteristicile personalităţii creatoare
• fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire
(Guilford).
• sensibilitatea pentru probleme, receptivitate la orice, identificarea cu problemele altor oameni şi
culturi, variabilitatea ideilor, capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie, originalitate (Lowenfeld).
• lipsa de îngâmfare, toleranţa la situaţii ambigui, încrederea în propria activitate creatoare (C. Taylor).
Prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe
sine însuşi.
3. Factorii creativităţii: a. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă);
factorii afectiv-motivaţionali; factorii de personalitate (atitudinali, aptitudinali şi temperamentali); b.
socioculturali; c. psihosociali; d. socioeducaţionali.
Importantă este configuraţia factorilor, interacţiunea lor, putând stimula sau inhiba creativitatea.
 PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII
PERSONALITĂŢII
Personalitatea nu este înnăscută; ea devine, se construieşte în cursul ontogenezei, începând încă
din primele zile ale copilăriei. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent, uniform,
continuu, cu efecte adaptative, ci şi regresiv, neuniform, discontinuu, cu efecte dezadaptative
(conduite marginale sau deviante). Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele
structural – funcţionale interne ale acesteia, cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi.
Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare.
În acest sens, M. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte:
1. devenirea conştientă de lume, de alţii şi de sine;
2. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri, atitudini,
convingeri în raport cu lumea şi cu sine;
3. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social;
4. elaborarea, susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate;
5. crearea de valori sociale;
6. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat, nobil, coerent;
7. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate;
8. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate;
9. capacitatea individului de a se pune în valoare, de a se face recunoscut de alţii;
10. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi.
În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii, K. Lewin
stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. nivelul structurilor primare (globale); b. nivelul
structurilor semidezvoltate; c. nivelul structurilor dezvoltate.
În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe, distingem 4
tipuri majore de personalitate:
A. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor, absenţa corelaţiilor logice dintre
componente, funcţionalitate ineficientă, capacitate de adaptare redusă.
B. Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor, funcţionalitate eficientă. A fost
amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. Maslow, C. Rogers, G. Allport.
G. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului; depăşirea
egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi); securitatea emoţională (autoacceptarea);
percepţie realistă; obiectivarea Eului (autocunoaştere, intuiţie, umor); o filosofie unificatoare a vieţii
(orientarea valorilor). La polul opus, vom avea caracteristicile personalităţii imature.
Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate, adaptare,
sănătate mentală, autorealizare (A.Maslow), eficienţă (personalitatea optimală; personalitatea
pozitivă).
Personalitatea optimală (termen introdus de W. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1.
trebuinţa spre flexibilitate; 2. exigenţa Eului; 3.flexibilitatea relaţiilor interpersonale; 4. flexibilitatea
relaţiilor dintre generaţii; 5.trebuinţa spre unitate,unificare.
Personalitatea pozitivă (termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive, după 1990) se
caracterizează prin: bunăstare spirituală; capacitate de autoreglare; performanţă.
C. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv
sau negativ) în raport cu media populaţiei; se situează la limita dintre normal şi patologic, cu
tendinţa spre patologic; în condiţii defavorabile de viaţă, predispune la manifestări patologice.
Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către K. Leonhard. El stabileşte mai
multe forme de personalitate accentuată, în funcţie de accentuarea a 3 categorii de
caracteristici:
1. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale, rezultă tipurile de personalitate accentuată:
hiperdemonstrativă; hiperexactă; hiperperseverentă; nestăpânită.
2. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale, rezultă tipurile accentuate: hipertimic; distimic;
labil; exaltat; anxios; emotiv.
3. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi
introvert.
Important este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate, ci şi numărul lor, combinarea lor şi
efectele acestor combinări (pozitive / negative), chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi
efecte pozitive, şi negative.
D. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare.
În funcţie de diverse criterii, putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate, multe
alte tipologii ale personalităţii.
Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii, M. Zlate distinge mai multe „faţete”
(laturi) ale personalităţii globale, şi anume: a. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate; b.
personalitatea autoevaluată (imaginea de sine); c. personalitatea ideală (imaginea dorită); d.
personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi); e. personalitatea proiectată (imaginea pe care
credem că o au ceilalţi despre noi); f. personalitatea manifestată (exteriorizată, obiectivată în
comportament).
Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective, celelalte reprezintă faţetele
subiective ale personalităţii. După modul de interacţiune al celor 6 faţete, se configurează 4 tipuri de
personalitate: 1. tipul unitar şi armonios dezvoltat (coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor); 2. tipul
instabil (acţiunea independentă, necorelată, nesistematică a faţetelor); 3. tipul dedublat (cu o mare
discordanţă între faţete);
4. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete, subordonarea sau chiar anularea celoralate). Toate
aceste tipuri pot fi încadrate, în mod corespunzător, în cele 4 tipuri majore de personalitate.
Cunoscând tipurile de personalitate, putem forma, evita, corija sau optimiza anumite particularităţi
psihologice, prin intervenţii educative şi terapeutice.
Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt, totodată, şi tipuri de Eu.