1936 a fost anul cand Anna Freud a publicat Eul si mecanismele de aparare, carte in care prezinta din propria

experienta clinica o serie de defense ale eului, printre acestea si identificarea cu agresorul. Cartea a aparut intr-o perioada in care psihanaliza se straduia ambitios sa exploreze profunzimile inconstientului. In contextul acelor ani, analiza eului era privita cu suspiciune si ca o initiativa superficiala. Anna Freud si-a justificat demersul sustinand ca trebuie pastrata echidistanta intre suprafata si abisuri, considerand o eroare numai explorarea adancimilor. Identificarea cu agresorul este un mecanism de aparare complex. Ca structura defensiva utilizeaza un mix intre doua componente psihice identificarea si proiectia impotriva unor factori de natura externa dar si a unora de natura interna. In alta ordine de idei, in forma sa nepatologica, Anna Freud subliniaza importanta acestui mecanism in formarea supraeului si aduce in discutie rolul sau in maturizarea si dezvoltarea psihica a copilului. Identificarea cu agresorul devine un mecanism functional atunci cand subiectul se confrunta cu un pericol extern, de obicei din partea unei persoane autoritare. Victima ajunge sa se identifice cu persoana agresorului prin preluarea unor componente ale acesteia precum agresivitatea, imitarea unor trasaturi ce tin de mimica sau comportament, iar intr-o forma mai elaborata, preluarea unor simboluri sau reprezentari ale autoritarismului agresorului. La nivelul realitatii interne, transformarea subiectului intr-o fiinta periculoasa face ca angoasa resimtita sa fie convertita intr-un sentiment de siguranta. Un aspect distinct pentru acest mecanism este ca angoasa nu este legata de un eveniment din trecut, ci de un posibil eveniment viitor. De asemenea, acest mecanism de aparare explica cum la un moment dat orice agresor a fost candva victima. De la ipostaza de victima la cea de agresor, tranzitia este similara cu trecerea de la starea pasiva la cea activa si are care ca resort intern metabolizarea traumei. In forma sa patologica, identificarea cu agresorul este un mecanism usor de surprins in mai cunoscutul sindrom Stockholm sau in cazul fenomenului Pitesti. Fara a detalia, in primul caz, ostaticul adopta paradoxal un comportament de loialitate sau traieste sentimente de atasament pentru cel care l-a facut prizonier, dar in acelasi timp manifesta sentimente profund ostile impotriva celor care se opun agresorului. In al doilea caz, identificarea cu agresorul a dus la mutatii psihice extrem de primitive. Psihic si comportamental au avut loc transformari uriase. Transformarea din victima in tortionar a fost singura alternativa de supravietuire psihica si fizica in universul concentrational al inchisorii comuniste. O descriere detaliata despre fenomenul Pitesti insotita de marturisiri ample pot fi regasite in cartea Irenei Talaban Teroare comunista si rezistenta culturala: experimentul Pitesti. Un aspect important al acestui mecanism este ca granita dintre victima si agresor este distincta, in sensul ca la nivelul persoanei, delimitarea dintre el si celalalt nu se pierde.