CURS I DEFINITIA SI OBIECTUL PSIHOPATOLOGIEI Nascuta in marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri esentiale despre

om, despre infrastructura existentei constiente si aduce marturie despre situatii limita in care persoana umana constienta aluneca spre minusul dezorganizarii si anularii specificitatii sale, afirma M. Lazarescu (1989) abordand domeniul dintr-o perspectiva antropologica. Dictionarul LAROUSSE considera ca exista o sinonimie intre psihopatologie si psihologia patologica (disciplina avand drept obiect studiul tulburarilor de comportament, de constiinta si de comunicare N. Sillamy, 1995). Psihopatologia isi propune sa patrunda in universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1995) pentru a cunoaste viata psihica anormala in realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate intr-o perspectiva organica prin care s-ar raspunde la intrebarea de ce?, ci intr-o perspectiva functionala care se refera la desfasurarea acestora in comportamente anormale raspunzand la intrebarea cum?. Psihopatologia este un studiu sistematic al trairilor anormale, cunoasterii si comportamentului; studiul manifestarilor tulburarilor mintale (A. Sims, 1995). Acest autor subliniaza cele doua directii importante ale psihopatologiei: cea explicativa aflata in raport cu constructiile teoretice, si cea descriptiva care descrie si clasifica experientele anormale relatate de pacient sau observate in comportamentul sau. K. Schneider vorbeste de psihopatologia clinica (1955) ca fiind studiul anormalitatii psihice prin referire la cazuri clinice care conduc la cunoasterea simptomelor psihopatologice si la diagnostic. Folosind metoda descriptiv-analitica, psihopatologia clinica s-ar afla, in opinia acestui autor, sub semnul unui dualism empiric: pe de o parte abordarea anomaliilor psihice ca varietati anormale ale fiintei psihice, iar pe de alta parte abordarea acestora drept consecinta ale bolilor si malformatiilor. In acest fel conceptele utilizate si diagnosticele se subordoneaza atat directiei somatice, cat si celei psihice. Este evidenta legatura psihopatologiei cu psihologia medicala careia ii ofera mijloacele de abordare ale unor situatii decurgand din cunoasterea topografiei si dinamicii unor situatii patologice. Notiunile de psihopatologie vor face intotdeauna parte structurala din corpul psihologiei medicale. Una din afirmatiile cele mai frapante ale lui Freud este ca viata omului considerat normal nu difera calitativ de cea a celui anormal, nevrotic (care sufera de diferite simptome ca frica inexplicabila, deprimare, absenta, raceala afectiva, lipsa sentimentului sensului vietii etc.). Cu alte cuvinte, nu exista granita de netrecut intre normal si anormal in viata psihica. Desigur ca aceasta afirmatie ne frapeaza pentru ca in general se considera ca anormalitatea psihica (nevroza) intra automat in colimatorul psihoterapeutului sau psihiatrului. Ca ea trebuie tratata cu mijloacele specifice psihoterapiei sau ale medicinii psihiatrice. Ne-am obisnuit sa facem distinctie clara intre sanatos si nesanatos din punct de vedere psihic, ceea ce ne determina sa manifestam anumite rezerve sau chiar repulsie fata de problemele psihice.

Organizarea personalitatii Modul de organizare al personalitatii utilizat frecvent in psihopatologie este cel preluat din psihanaliza. Notiunea de "personalitate" este desemnata de Freud sub denumirea de "aparat psihic" = un sistem functional cu o organizare specifica, sub forma unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de trei instante specializate din punct de vedere functional si dispuse succesiv de jos in sus: Inconstientul Reprezinta primul sistem definit de catre Freud ca fiind rezervorul de continuturi refulate carora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare de preconstient si constient prin actiunea de refulare. Caracteristicile sale esentiale sunt: a) Continuturile sale sunt reprezentanti ai pulsiunilor; b) Aceste continuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar in special condensarea si deplasarea. Condensarea: este una din principalele modalitati de functionare a proceselor inconstiente prin care mai multe lanturi asociative capata o singura reprezentare situata la intersectia acestora. Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentari se pot detasa de aceasta pentru a trece la alte reprezentari initial mai putin intense, dar legate de aceasta printr-un lant asociativ. c) Continuturile inconstiente au la dispozitie o mare cantitate de energie si cauta mereu sa penetreze spre instantele superioare. De regula acced numai dupa ce au fost modificate sub forma de compromis de catre cenzura. d) Dorintele din copilarie sunt cele care cunosc cea mai mare fixatie in inconstient. Din punct de vedere topic, in special Jung (discipol si apoi critic al lui Freud), subliniaza faptul ca inconstientul este structurat pe trei niveluri: I. Inconstientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinte, s.a.m.d.). II. Inconstientul personal care reuneste toata istoria personala a individului: experiente personale, conflicte, traume, frustrari, etc. III. Inconstientul colectiv - rezervorul amintirilor emotionale ale intregii umanitati reprezentate de arhetipuri. Subconstientul sau preconstientul initial a fost folosit de Freud ca sinonim al inconstientului. Termenul de "subconstient" a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguitatii sale: este intelegerea in sens topic ca fiind ceva ce se afla dedesubtul constiintei. Termenul de preconstient pare mai adecvat, daca ne referim la cea de a doua instanta a personalitatii aflata la limita de tranzitie dintre constient si inconstient. La acest nivel opereaza cenzurarea individului care filtreaza pulsiunile inconstientului, precum si reprezentarile simbolice, conflictele, s.a.m.d. Constientul este instanta superioara aflata in varful aparatului psihic. Aici actioneaza atat informatiile venite din mediul extern, factorii sociali si culturali, precum si de la nivelul structurilor (instantelor) inferioare: inconstient si preconstient. 2.3.1. Din punct de vedere functional aceasta instanta a personalitatii se opune atat inconstientului, cat si (in mai mica masura) preconstientului. Din punct de vedere structural constientul este structurat pe doua niveluri Eu si SupraEu.

Din punct de vedere energetic, se caracterizeaza printr-o mare energie vitala. A. Eu-l (Ich) este instanta personalitatii situata intre Sine si SupraEu. 1. Din punct de vedere topic Eu-l se afla in relatie de dependenta atat fata de Sine cat si fata de SupraEu. Desi se afirma ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalitatii persoanei, autonomia sa este relativa. 2. Din punct de vedere dinamic Eu-l reprezinta in special conflictul nevrotic, polul defensiv al personalitatii, prin mecanismele sale de aparare. 3. Din punct de vedere economic este un factor de legare a proceselor psihice. B. SupraEu-l (Uber-ich) - instanta descrisa de Freud ca fiind un judecator sau cenzor in raport cu Eu-l si avand ca functie constiinta morala autoobservarea, formarea idealurilor. Clasic este definit ca fiind mostenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea exigentelor si interdictiilor parentale desi unii psihanalisti considera ca formarea SupraEu-lui are loc mai devreme in stadiile pre oedipiene. C. Sinele- este un rezervor primitiv si neorganizat de impulsuri, izvorul emotional al impulsurilor si al dorintelor impulsive, locul reprezentarilor si comportarilor arhaice si al refularilor.reprezinta sursa energetica a sistemului psihic. 3. Mecanismele personalitatii in psihanaliza Asa cum exista o anumita organizare structurala a personalitatii, specifica psihanalizei, tot asa exista Instantele de baza ale personalitatii au o dinamica ce se caracterizeaza printr-o serie de mecanisme functionale: - refulare - sublimare - deplasare - simbolizare - cenzurare Mecanismele personalitatii in psihanaliza au un numitor comun: toate se refera la regimul pe care il imbraca dinamica pulsiunilor, mai exact spus modalitatea prin care aceste pulsiuni parasesc sfera inconstientului pentru a accede in cea a constientului a Eu-lui, sau dimpotriva, se reintorc in sfera inconstientului ca pulsiuni refulate. 1. Refularea este operatia prin care subiectul incearca sa respinga sau sa mentina in inconstient reprezentari (ganduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune. Refularea se produce in cazurile in care satisfacerea unei pulsiuni - susceptibila prin ea insasi sa produca placere - risca sa provoace neplacere in raport cu alte exigente. Refularea apartine atat registrului psihologiei cat si psihopatologiei. Teoria refularii este piatra unghiulara pe care se sprijina intregul edificiu al psihanalizei. Termenul apare inca de la Herbart dar a fost remarcat si descris de Freud ca un fapt clinic inca de la primele cazuri de tratare a isteriilor la care Freud constata ca pacientii par sa nu aiba acces la numite amintiri care-i pastreaza insa intreaga forta cand sunt regasite. "Este vorba despre lucruri pe care bolnavul voia sa le uite si pe care in mod intentionat le mentinea, respingea, refula in afara gandirii sale inconstiente" a) Din punct de vedere topic refularea este considerata ca o operatie defensiva a Eu-lui. b) Din punct de vedere economic refularea presupune un joc complex al dezinvestirilor, reinvestirilor si contrainvestirilor ce vizeaza pulsiunile. c) Din punct de vedere dinamic problema esentiala o constituie motivele refularii - de ce o pulsiune a carei satisfacere produce prin definitie placere ajunge sa genereze neplacere astfel incat declanseaza operatia refularii ?

Diferentierea topica a aparatului psihic permite afirmarea ca ceea ce este placere pentru un sistem este neplacere pentru un altul in speta Eu-l, dar aceasta presupune explicatii in legatura cu ce anume face ca anumite exigente pulsionale sa fie contrare Eu-lui. Freud insusi refuza o solutie teoretica a problemei: se poate considera pulsiunea insasi ca fiind periculoasa pentru Eu, ca agresiune interna, se poate raporta in ultima instanta orice pericol la relatia individului cu lumea exterioara - pulsiunea fiind periculoasa ca urmare a prejudiciilor reale pe care le poate aduce satisfacerea sa. 2. Cenzura - functia care tinde sa interzica dorintelor inconstiente si formatiunilor care deriva din aceasta, accesul la sistemul preconstient-constient. Dupa Freud cenzura este o functie permanenta ce constituie un baraj selectiv intre sistemul inconstient pe de o parte si preconstient-constient pe de alta parte aflandu-se asadar la originea refularii. Efectele ei devin mai clare cand slabeste, intr-o anumita masura, ca in timpul visului: in timpul somnului continuturile inconstientului nu-si pot croi drum pana la motilitate, insa ele se pot opune dorintei de a dormi, ceea ce determina functionarea atenuata a cenzurii. Tot Freud mai remarca ca cenzura actioneaza nu numai intre sistemul inconstient si cel constient, ci si intre preconstient si constient. 3. Sublimarea este procesul postulat de Freud pentru a explica activitatile umane in aparenta fara legatura cu sexualitatea, dar care se alimenteaza din forta pulsiunii sexuale. Sublimarea se face prin schimbarea formei pulsiunii si deplasarea sensului ei spre o forma noua ce o inlocuieste si care este reprezentata de simbol . Freud a descris ca activitati de sublimare, mai ales activitatea artistica si investigarea intelectuala. Se considera ca pulsiunea este sublimata atunci cand ea este deviata spre un scop nou, nesexual si vizeaza direct obiectele socialmente valoroase. Din punct de vedere al mecanismului Freud a avansat doua ipoteze: una bazata pe sprijinirea pulsiunilor sexuale pe pulsiuni de autoconservare. Asa cum functiile nonsexuale pot fi contaminate de catre sexualitate (tulburarile de alimentatie, tulburarile psihogene ale vederii, etc), tot asa. Cea de a doua ipoteza a fost elaborata de Freud odata cu introducerea notiunii de narcisism: transformarea unei activitati sexuale intr-o activitate sublimata (ambele fiind dirijate spre obiecte exterioare, independente), necesita un timp intermediar retragerea libidoului in EU, ceea ce face posibila desexualizarea. Este avansata ideea ca sublimarea depinde mult de dimensiunea narcisiaca a EU-lui, asa incit sa regasim la nivelul obiectului vizat de activitatile sublimate aceiasi caracteristica de totalitate nestirbita. Ipoteza sublimarii a fost formulata relativ la pulsiunile sexuale, totusi Freud a vorbit si de posibilitatea sublimarii pulsiunilor agresive. Problema a fost reluata de continuatorii sai. 4. Simbolizarea este modul de reprezentare indirecta si figurata a unei idei conflict, devenite inconstiente; in acest sens in psihanaliza orice formatiune substitutiva poate fi considerata simbolica. Intr-un sens larg putem spune, de pilda, ca visul sau simptomul sunt expresia simbolica a dorintei sau a conflictului defensiv (ele le explica indirect, figurat si mai mult sau mai putin explicit) - visul copilului este considerat mai putin simbolic decat visul adultului deoarece dorintele se exprima intr-o forma putin sau de loc deghizata. Intr-un sens mai restrans termenul desemneaza relatia ce uneste continutul manifest al unui comportament, al unui gand, al unui cuvant, cu sensul lor latent, de exemplu in cazul unui act simptomatic in mod evident ireductibil la toate motivatiile constiente pe care i le poate da subiectul. Multi psihanalisti considera ca nu se poate vorbi de simbolizare decat in cazurile in care aspectul simbolizat este inconstient. In acest sens, nu toate comparatiile sunt simboluri ci doar acelea in care primul termen este refulat in inconstient. 5. Deplasarea (acest mecanism a fost descris mai sus) Este un fenomen repetabil in special in analiza visului, formarea simptomelor nevrotice si in general in orice formatiune a inconstientului.

La nivelul visului, compararea dintre continutul manifest si gandurile latente ale visului evidentiaza o diferenta de accent: elementele cele mai importante ale continutului latent sunt reprezentate prin detalii minime care sunt fie fapte recente (adesea indiferente) fie fapte vechi asupra carora s-a operat o deplasare din copilarie. Intr-o fobie, de exemplu, deplasarea asupra obiectului fobic permite obiectivarea, localizarea, circumscrierea angoasei. Pulsiune Proces dinamic constand intr-o presiune (incarcatura energetica, factor de motricitate) care face ca organismul sa tinda spre un scop. Dupa Freud, o pulsiune isi are sursa intr-o excitatie corporala (stare de tensiune); scopul ei este de a suprima starea de tensiune din sursa pulsionala; pulsiunea isi poate atinge tinta in obiect sau multumita lui. In psihanaliza, este definita ca un puseu exercitat de somatic, dar impus si aparatului psihic. Este vorba despre un puseu care impinge spre actiune. Pulsiunea are deci o sursa (somatopsihica), un scop care induce satisfactia si descarcarea de energie investita, precum si un obiect in raport cu care scopul poate fi atins. Daca obiectul nu a fost gasit, si daca scopul nu a fost atins, apare frustrarea si o crestere a tensiunii care este traita ca neplacere. Freud a definit pulsiunea ca un concept la granita dintre psihic si corp, continand patru componente de baza: sursa si presiune, scop si obiect. Primele doua apartin laturii somatice, celelalte doua celei psihice. Definita ca atare, conceptul de pulsiune pare foarte usor de inteles. Are o sursa somatica, probabil ceva ce tine de organele genitale si hormoni, rezultand intr-o presiune care urmareste o eliberare, adica, coit, cu celalalt sex ca obiect adecvat. In aceasta privinta, pulsiunea nu este cu nimic mai mult decat un instinct, indreptat de actiuni reflexe si eventual functionand pe baza fixatiilor conditionate din copilarie. Aceasta perspectiva este la fel de usor de inteles pe cat este eronata. Este eronata intrucat ignora doua dintre caracteristicile fundamentale ale pulsiunii. Mai intai, fiecare pulsiune este una partiala; apoi, fiecare pulsiune este in esenta autoerotica. Aspectul de a fi partial se manifesta in doua directii. Mai intai, pulsiunea este partiala in relatie cu ideea de procreare, chiar in relatie cu ideea de coit. O persoana manifesta o pulsiune orala, anala etc., dar nu dispune de o pulsiune sexuala totalizata. Freud a fost foarte critic cu privire la existenta unei nevoie sexuale totale. In al doilea rand, fiecare pulsiune este partiala in relatie cu corpul, in sensul ca o pulsiune niciodata nu cuprinde intreg corpul. Din contra, fiecare pulsiune pare sa se specializeze intr-o anumita parte a corpului sau o activitate corporala, fie intr-o maniera activa, fie intr-una pasiva. Dezvoltarea psihosexuala reprezinta o incercare de a aduna (a reuni) toate aceste pulsiuni partiale sub eticheta sexualitatii genitale sau mature, dar aceasta incercare nu este niciodata una convingatoare. In ciuda asa-zisei maturitati genitale, este destul de evident ca fiecare are propriile sale predilectii pre-genitale, care fac si mai dificila construirea unei imagini globale. Aceasta dezvoltare psihosexuala prezinta foarte clar si a doua caracteristica, anume ca aceste pulsiuni fragmentate sunt indreptate spre propriul corp. Ele sunt in esenta autoerotice. Numai in final obiectul devine unul extern, si chiar si atunci, nu va avea niciodata aceeasi importanta ca si originalul. Din punctul de vedere al pulsiunii partiale, celalalt (alter-ul) ramane totdeauna un mijloc, iar nu un scop (finalitate). Traiectoria pulsiunii partiale este una curbata, trecand prin alter si intorcandu-se spre sine (oneself), creand astfel un ciclu autosuficient. Astfel, scopul pulsiunii partiale nu este alter-ul ca obiect, ci scopul sau este o anumita juisanta. In perspectiva acestui scop, importanta alter-ului nu are nimic de a face cu statutul sau de alta fiinta umana. Alter-ul are doar valoare instrumentala, si este intr-adevar redus la un obiect, chiar la unul partial.

Aceste sunt caracteristicile descrise de Freud pentru sexualitatea infantila. El subliniaza faptul ca nu exista diferenta intre copiii de ambele sexe in aceasta privinta, acestia impartasind aceeasi dispozitie perversa polimorfa. Pulsiune agresiva Desemneaza pentru Freud pulsiunile de moarte in masura in care sunt indreptate spre exterior. Scopul pulsiunii agresive este distrugerea obiectului. Pulsiune de dominatie Termen utilizat in cateva ocazii de Freud, fara ca semnificatia lui sa poata fi precis codificata. Freud intelege prin acest termen o pulsiune nonsexuala, care nu se uneste decat secundar cu sexualitatea si al carei scop este de a domina obiectul prin forta. Pulsiune partiala Prin acest termen, se desemneaza elementele ultime la care ajunge psihanaliza in analiza sexualitatii. Fiecare dintre aceste elemente se defineste printr-o sursa (de exemplu, pulsiune orala, pulsiune anala) si un scop (de exemplu, pulsiunea de a vedea, pulsiunea de a domina). Termenul "partial" nu inseamna numai ca pulsiunile partiale sunt specii apartinand clasei pulsiunii sexuale in generalitatea sa; el trebuie luat mai ales in sens genetic si structural: pulsiunile partiale functioneaza mai intai independent si tind sa se uneasca in diferite organizari libidinale. Pulsiune sexuala Presiunea interna careia psihanaliza ii da un camp de actiune mult mai larg decat cel al activitatii sexuale in sensul curent al termenului. In cazul ei, se verifica perfect anumite caracteristici ale pulsiunii, care se deosebesc de instinct: obiectul ei nu este biologic predeterminat, modalitatile de satisfacere (scopuri) sunt variabile, mai exact legate de functionarea unor zone corporale determinate (zone erogene), dar susceptibile sa insoteasca activitatile cele mai variate pe care se sprijina. Aceasta diversitate a surselor somatice ale excitatiei sexuale presupune ca pulsiunea sexuala nu e de la inceput unificata; ea este mai intai faramitata in pulsiuni partiale a caror satisfacere este locala (placere de organ). Psihanaliza arata ca pulsiunea sexuala este, la om, strans legata de un joc de reprezentari sau fantasme care o determina. Ea se organizeaza sub primatul genitalitatii doar la capatul unei evolutii complexe si aleatorii si numai astfel, ea regaseste fixitatea si finalitatea manifeste ale instinctului. Din punct de vedere economic, Freud postuleaza existenta unei energii unice in vicisitudinile pulsiunii sexuale: libidoul. Din punct de vedere dinamic, Freud vede in pulsiunea sexuala un pol necesarmente prezent al conflictului psihic: ea este obiectul privilegiat al refularii in inconstient. Pulsiuni de autoconservare Termen prin care Freud desemneaza ansamblul nevoilor legate de functiile corporale necesare conservarii vietii individului si al caror prototip il constituie foamea. Pulsiunile de autoconservare sunt opuse de Freud pulsiunilor sexuale in cadrul primei sale teorii a pulsiunilor. Pulsiuni de moarte In cadrul celei de-a treia teorii a pulsiunilor, Freud desemneaza o categorie fundamentala de pulsiuni care se opun pulsiunilor de viata si care tind la reducerea completa a tensiunilor, adica la readucerea fiintei vii la starea anorganica. Indreptate mai intai spre interior si tinzand

la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestandu-se, in acest caz sub forma pulsiunii agresive sau de distrugere. Pulsiuni de viata Categorie mare de pulsiuni pe care Freud, in ultima sa teorie, le opune pulsiunilor de moarte. Ele tind spre constituirea unor unitati din ce in ce mai mari. Pulsiunile de viata, desemnate si prin termenul Eros, cuprind nu numai pulsiunile sexuale propriu-zise, dar si pulsiunile de autoconservare. Pulsiunile eului In cadrul primei teorii a pulsiunilor (asa cum este formulata de Freud in anii 1910-1915), pulsiunile eului desemneaza un tip specific de pulsiuni, a caror energie este pusa in serviciul eului in conflictul defensiv; ele sunt asimilate pulsiunilor de autoconservare si opuse pulsiunilor sexuale. S. Freud a fost constant atasat unei conceptii dualiste a pulsiunilor. Pana in 1920, el a considerat ca exista pulsiunile sexuale (orale, anale etc.) si pulsiunile eului sau de autoconservare (alimentatie, activitate musculara etc.). Dar in lucrarile ulterioare, incepand cu Dincolo de principiul placerii, el va introduce un nou dualism, intre pulsiunea de viata (care acopera simultan pulsiunea sexuala si pulsiunea de autoconservare) pe de o parte, si pulsiunea de moarte (pulsiunea agresiva, de distrugere) pe de alta parte. Libido Termen latin (dorinta) utilizat de S. Freud pentru a desemna energia psihica a pulsiunilor sexuale. Libido-ul este pentru pulsiunile sexuale ceea ce foamea este pentru trebuintele alimentare. In prima teoria freudiana a pulsiunilor, libido-ul este unul din cei doi termeni fundamentali ai conflictului psihic, care opune pulsiunile sexuale pulsiunilor eu/ego-ului (cele de autoconservare). Eul se opune cerintelor libidinale in numele exigentelor proprii de autoconservare si de adaptare la realitate. Dupa descoperirea narcisismului, S. Freud nu a mai putut mentine o distinctie atat de clara intre interesele eului si libido, din care o parte este investita narcisic asupra eului. Narcisism Initial folosit in sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale in care subiectul are drept obiect preferat propriul corp. Freud a introdus acest concept in mod diferit in functie de perioade si de texte. Pentru el, acesta a fost deopotriva un concept teoretic care ii permitea sa explice psihoza ca o intoarcere a libido-ului asupra subiectului si un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de doua trasaturi principale: dezinteresul pentru lumea exterioara si o imagine de self grandios. Zona erogena Zona a corpului care este sursa de excitare sexuala, regiune a corpului susceptibila de a fi sediul unei astfel de excitatii. Fixatie Modul de inscriere a anumitor continuturi reprezentative (experiente, fantasme scenariu pentru indeplinirea dorintei inconstiente care implica deformari defensive) care persista nealterat in inconstient si de care pulsiunea ramane legata. Fixatia, in sens clasic, are

o multipla determinare: stadiul dezvoltarii libido-ului, traumatismul sau obiectul, care nu se exclud intre ele. Fixatia impiedica trecerea de la un stadiu la altul in cursul dezvoltarii, determinand patologicul. Autoerotism In sens psihanalitic, modalitate a sexualitatii infantile precoce prin care o pulsiune partiala, in functie de un organ sau de o zona erogena, isi gaseste satisfactie pe loc (placere de organ), nu numai fara obiect exterior, ci si fara referire la imaginea corpului unificat care caracterizeaza narcisismul.

Nevroza este o stare sufleteasca, conflictuala, la care un individ ajunge deoarece nu isi poate integra in prezent experientele (de obicei traumatice, tragice etc.) din trecut. Termenul a fost lansat in 1776 de Culhan, sub numele de neuroza, intr-o acceptiune legata de neuron. Neuroza era considerata o leziune intermediara aflata intre inflamatie si degenerescenta. Evolutia acestui concept trece, dupa studiile lui Bumke, prin teoria reflexologica a lui M. Hull si Ch. Bell, apoi Virchow, Nissl si Erb, in care neuroze erau considerate nu numai isteria, ci si epilepsia, tremorul paralysis agitans si choreea, precum si maladii neurologice. In acest timp, ia nastere si o scoala psihologica a teoriei nevrozelor, reprezentata de M. Charcot, P. Janet, Forel, Westfal, Biswanger. Prin 1907, neurozele sunt impartite de M. Charcot si Raymond in trei grupe clinice: grupa histerie, grupa hipocondrie si grupa neurastenie. Apogeul preocuparilor psihologice in domeniu, il formeaza comunicarea lui Freud la congresul de psihanaliza de la Munchen din anul 1913, in care problematica nevrozei o pune in doua planuri complementare: 1. patologia nevrozei, adica de ce si cum se imbolnaveste un om de o nevroza; 2. optiunea nevrotica, adica de ce o anumita persoana face exact o anumita forma de nevroza si nu o alta forma. Patologia nevrozei este domeniul cel mai bine tratat de psihanaliza freudiana, subliniind ca nevroza depinde de conlucrarea factorilor ocazionali traumatici si constitutionali (predispozanti, vulnerabilizanti si fragilizanti), care potrivit spiritului epocii, ar fi fost ereditari. O conciliere intre scolile somatice si cele psihologice au condus la notiunea de functional (tulburare functionala), care nu admite ca pot exista maladii sufletesti fara corelate corporale. Dar corelatele nu inseamna cauze, ci anomalii graduale, care nu se refera la structura tesutului nervos, ci la functiunea sa, deci anomaliile sunt de tip cantitativ si pot foarte bine sa fie considerate variante ale fizicului si psihicului sanatos. Pentru psihanalisti, un om este sanatos cand stie si poate sa aduca la armonie necesitatile sale instinctive cu propriul Eu, armonie care va aduce dupa sine anularea oricarui conflict extern si intern (Nunberg). Omul devine nevrotic atunci cand viata sa instinctiva ajunge in conflict cu Supraeul (prin Eul Ideal, inteles uneori ca identic cu Supraeul). Unul dintre partenerii conflictului este instinctul sexual sau energia sa nesatisfacuta, Libidoul, iar celalalt partener al conflictului este Supraeul care joaca rolul unei autoritati, fiind dusmanul instinctelor si satisfactiei acestora, ce pare un fel de reprezentant al fortelor mediului. Deci, nevroza ia nastere din Supraeul care persecuta energia Sinelui. In clipa in care la un om predispus la nevroza, un instinct doreste sa se satisfaca intr-o directie in care atat mediul inconjurator, cat si reprezentantul sau interior - Supraeul au obiectii, ia nastere o regresie la faze anterioare celei in care traieste individul si el va cauta satisfactia refuzata de prezent, in modalitati anterioare, chiar primitive, mai bine zis, exact la acele modalitati la care odinioara individul a fost fixat mai mult, dar pe care le-a depasit. Dupa psihanaliza, energia, Libidoul sau sexualitatea copilului trebuie inteleasa ca avand doua straturi (niveluri). Primul nivel este cel care pastreaza amintirile copilariei. Al doilea este pastratorul predispozitiei native pe care o avem de la stramosi. Deci, sexualitatea infantila inseamna intotdeauna experienta personala

dar si un bagaj de experienta ancestrala de care depinde, adica predispozitia nativa a insului. Factorul etiologic cel mai important pentru nevroze este fixarea libidinala a adultului; ea se descompune in doua momente: 1.constitutie sexuala (libidinala) si 2.trairea infantila, adica achizitiile de dispozitie emotionala castigate de individ in prima copilarie. Schema ar fi: I. Predispozitie + Traire traumatica prin fixare libidinala aleatorie, accidentala II. Constitutie sexuala + Traire infantila (ancestrala) Simptomul nevrotic este pentru psihanaliza un surogat (inlocuitor, forma de compromis) pentru o traire semnificativa care a devenit inconstienta. Simptomele creeaza surogate prin regresie la faze anterioare, care permit satisfacerea, ca si odinioara, a instinctelor. Deci suferinta, ca manifestare exterioara si exteriorizabila, este numai conjecturala, daca nu chiar un pretext pentru ca o traire veche, primitiva, inconstienta sa poata ajunge din nou la suprafata, adica de-a fi concretizabila. si cum elementul cel mai vechi, primar, primitiv este copilaria, inconstientul se reintoarce sub forma simptomului nevrotic exact la forma infantila a existentei. Inca din 1917, S. Freud a mentionat ca toate formele de nevroza se inseriaza pe o curba continua, la o extrema precumpanind predispozitia nativa (pe care o numeste cand constitutie sexuala, cand fixare libidinala), iar la cealalta extrema evenimentul traumatic (refuz, nefunctionare, pana), dar important este faptul ca niciodata unul dintre factori nu este complet absent. Nevroza consta deci, din conflictul dintre Eul presat de Supraeu si de Sine. Este vorba de o lovitura gresita, de o partida pierduta in functionarea Eului, in lupta sa cu excitatiile instinctelor. S. Freud stabileste urmatoarele grade treptate ale ocaziilor de imbolnavire (suferinta): 1. Imbolnavire (suferinta) la refuz exterior total; 2. Suferinta in fata unor cerinte reale; 3. Suferinta prin inhibarea evolutiei; 4. Suferinta prin cresterea cantitatii libidoului. 1. Omul ramane sanatos atat timp cat pentru satisfacerea necesitatilor sale libidinale gaseste un obiect real, exterior. El se imbolnaveste in clipa in care obiectul exterior ii este refuzat, fara ca el sa fie inlocuit cu un surogat, deci printr-o forma de refuz total-absolut. Ca urmare a acestui refuz, ia nastere acumularea de libido resimtit ca o crestere a tensiunii psihice, iar destinul individual va depinde de maniera in care va fi rezolvata aceasta tensiune. Fireste ca la acest refuz total omul poate reactiona si prin modalitati sanatoase, nonmaladive. Maniera sanatoasa va fi fie fortarea situatiei, fie sublimarea. In schimb, imbolnavirea intervine cand se va antrena constitutia latenta-predispozitia, iar reactia maladiva va fi: a) introversia libidoului si b) regresia. In cazul introversiei, individul se reintoarce din realitate si se retrage in viata (planul) fanteziei. In cazul regresiei, individul tinde spre maniere infantile ale placerii libidinale. Conflictul dintre Eu si tendintele lumii fanteziste sau ale regresiunii este conciliabil si duce in mod necesar la formarea simptomului nevrotic. In acest caz, individul se imbolnaveste din cauza modificarilor intervenite in lumea exterioara, pentru ca in locul satisfactiei instinctive a intervenit refuzul. 2. In al doilea caz, persoana sufera si se imbolnaveste in urma stradaniilor ei de-a face fata unor cerinte pertinente, reale ale lumii, deci in urma incercarilor de adaptare la mediul exterior, care insa nu reusesc din cauza unei dificultati si rezistente insurmontabile exterioare. In primul caz (refuz total exterior), S. Freud spune ca era vorba de o modificare in lumea exterioara, dar in cazul al doilea accentul cade pe o modificare interna pentru ca aici rezistenta este un impediment de mentalitate a omului care nu vrea sa accepte efortul la o anumita adaptare real necesara. In primul caz, momentul declansator este o traire reactiva, in al doilea, un fenomen al dezvoltarii vietii psihice. In primul caz, individul trebuie sa renunte la satisfactia instinctiva, in al doilea, individul se imbolnaveste datorita rigiditatii sale, deci din cauza incapacitatii sale intrinseci de-a schimba Obiectul, de-a se adapta elastic la realitate. Sunt cazurile de perseverare in masturbare, fixare in situatii autoerotice sau incestuoase-care nu pot fi parasite in folosul unei situatii noi, superioare.

3. A treia modalitate, suferinta prin inhibarea dezvoltarii Eului, este in realitate o amplificare, o exagerare a suferintei in fata exigentelor realului. In acest caz, libidoul nu a parasit niciodata fixarea infantila. In cazul al doilea, conflictul apare relativ brusc, iar in cazul de care ne ocupam, individul devine nevrotic in mod fatal, o data cu maturizarea, cand din cauza fixarii infantile nu mai poate face fata necesitatilor instinctive adulte. In acest caz maturizarea aduce automat dupa sine nevrotizarea. 4. A patra modalitate de imbolnavire este prin cresterea accentuata a libidoului. In fazele critice (mai critice) ale existentei (pubertate, menopauza, evenimente importante de viata), anumite persoane considerate normale pot ajunge la o potentare, la o exagerare a libidoului. Persoana, care pana atunci era capabila sa-si consume sau sa sublimeze libidoul dat, se imbolnaveste in aceste perioade critice prin faptul ca libidoul nu mai poate fi strunit de Eul care se simte inundat de tumultul crescut al energiei libidinale. Studiind aceste patru modalitati observam, impreuna cu S. Freud, ca intre fenomenul normal si cel nevrotic nu exista decat deosebiri cantitative, niciodata calitative. Subliniem ca cele patru modalitati de-a deveni nevrotic nu apar niciodata in forma pura, iar discutiile pe tema endogen sau exogen, in problematica nevrozei, nu au relevanta, deoarece pentru psihanaliza fenomenul nevrotic ia nastere intr-o anumita situatie care se cladeste din diferite piese. S. Freud spune: "Speranta ca tot ce este nevrotic poate fi vindecat isi are originea in desueta idee profana cum ca nevroza este ceva complet de prisos, ceva ce nici nu are dreptul la existenta. In realitate, nevroza este o maladie grava, constitutional fixata, care se limiteaza rar la cateva episoade si de cele mai multe ori se mentine in lungi faze, daca nu toata viata". Iata clasificarea nevrozelor dupa S. Freud: 1915: Nevroze actuale si Psihonevroze (de transfer si narcisice) 1924: Nevroze actuale, Nevroze, Nevroze narcisice, Psihoze; Actualmente: Afectiuni psihosomatice, nevroze, Psihoze (PMD, schizofrenie, paranoia). 1. Nevrozele actuale: neurastenia si nevroza anxioasa 2. Nevroze de transfer (psihonevroze): nevroza obsesiva, isteria de conversie, fobia. 3. Afectiuni narcisice: melancolia, schizofrenia. Psihanaliza, neuroendocrinologia si eredobilogia dau o acceptiune unitara a nevroticului: nevroticul este o varianta extrema de individ, care a ramas fixat la o treapta primitiv infantila (deci insuficienta) a organizarii instinctive, sau a regresat la ea (pervers polimorf). Nevrozele trebuiesc diferentiate de tulburarile calitative ale psihismului, de psihoze. Una din cele mai explicite diferentieri a fost facuta de K. Jaspers: 1. Nevrozele sunt anomalii sufletesti care vizeaza persoana intr-un anumit domeniu, cum ar fi profesional, familial sau loisir. Psihozele lezeaza omul in intregime, global. 2. Esentialul nevrozei sta in situatie si conflict. Nevroticul intrebuinteaza mecanisme specifice, care modifica trairile intr-un sens care survine si la normali (izolare sau disociere isterica, de exemplu). Psihoza are atat o etiologie endogena, cat si exogena, circumstantiala. 3. Nevrozele cuprind doua mari domenii de psihopatologie: a) nevrozele de organ, cand simptomatologia se fixeaza exclusiv pe un aparat sau sistem si b) psihonevroza, cand simptomatologia este cu precadere psihica (dismnezii, disprosexii, distimii, desistematizarea activitatii mentale, s.a.). Psihozele cuprind un domeniu mai redus, dar fiind incomprehensibile, structura lor psihopatologica permite mai usor stabilirea unei limite de demarcatie intre bolnav si sanatos. Fenomenul nevrotic poate aparea pasager si la indivizi absolut normali. 4. Spre deosebire de Freud, pentru Jaspers nici fenomenul nevrotic, nici fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificari exclusiv cantitative sau calitative. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere, insa in predominante diferite. Pentru S. Freud, diferentele dintre nevroze si psihoze sunt urmatoarele:

10

1. Nevroza ia nastere in urma conflictului dintre Eu si Sine. Psihoza ia nastere din conflictul dintre Eu si Lumea exterioara. 2. Nevroticul pierde simtul realitatii numai partial. Nevroticul nu vrea sa stie decat despre un decupaj (bucata) a realitatii, exact cea la care se refera refularea sa personala. Psihoticul neaga intreaga realitate, ii intoarce spatele si construieste o lume noua (ruminatie, delir). 3. Nevroticul ajunge in situatia sa paradoxala de frica ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a refulat sa se reactiveze si sa-l indispuna. Psihoticul refuza realitatea din frica de a-si pierde lumea proprie pe care a construit-o sau ca nu cumva aceasta lume sa se prabuseasca (delir de gelozie, de grandoare, melancolic, etc.) 4. Conflictul nevrotic poate fi developat si solutionat printr-o indelungata cura psihanalitica si niciodata spontan. La psihotic, refularea poate fi recunoscuta spontan de bolnav, ea apare la suprafata fara nici un fel de rezistenta, dar aceasta nu echivaleaza cu sanatatea. 5. Limbajul nevrotic ramane intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului se dezorganizeaza in mod obligatoriu (pana la psitacism-salata de cuvinte). 6. In discursul nevrotic precumpanesc relatiile obiectuale (decuplaj), in cel al psihoticului, relatiile formal verbale (pur formale, comprimare, transformare prin similitudine sonora). 7. Nevroticul isi formeaza surogate de obiect prin asemanarea reala dintre obiecte. Reprezentantii realitatii oricarui obiect este pastrat la nevrotic mai mult sau mai putin normal. Cuvantul, simbolizarea verbala acopera realitatea, la nevrotic. Dar la psihotic, surogatul obiectului (simbolizarea sa verbala) nu se mai bazeaza pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe asemanarea verbala, pe asonanta verbala. Cuvantul si realitatea nu mai au nimic in comun, la psihotic. Psihanaliza contemporana dupa Andre Alexander, in cartea sa "Fizionomia clinica a nevrozei", defineste nevroza prin doua acceptiuni: a) Prin simptomele nevrotice, care sunt: tulburari de conduite, sentimente sau idei. Ele sunt manifestari contra angoasei si constituie fata de conflictul intern un compromis in care subiectul vizeaza, in pozitia sa nevrotica, un profit (numit beneficiul secundar al nevrozei); b) Prin caracterul nevrotic al Eului. Acesta nu poate gasi in identificarea cu propria persoana (personaj) bune relatii cu altii si un echilibru interior satisfacator. Nevroze actuale Dupa S. Freud, neurastenia si nevroza anxioasa apartin asa-numitei nevroze actuale. Aceasta reprezinta un tip de nevroza pe care S. Freud o distinge de psihonevroza. Acceptiunea sa consta: 1. in faptul ca originea nevrozei actuale nu va fi cautata in conflictele infantile, ci in prezent; 2. in faptul ca simptomele nu sunt o expresie simbolica si supradeterminata, ci rezulta direct din absenta sau inadecvarea satisfactiei sexuale. Alaturi de neurastenie si nevroza anxioasa, Freud a propus ulterior si ipohondria. Termenul de nevroza actuala a aparut in 1898 si subliniaza ca opozitia intre nevrozele actuale si psihonevroze este esentiala din punct de vedere etiologic si patogenic. In ambele tipuri de suferinta, cauza este sexuala, dar primele pot fi cautate in dezordinile vietii sexuale, iar ultimele in evenimentele importante ale vietii trecute. Termenul actual trebuie, deci, luat in primul rand in sensul unei actualitati in timp. Pe de alta parte, aceasta etiologie este mai mult somatica si mai putin psihica. Sursa de excitatie (pulsionala), factorul declansant se afla in domeniul somatic, in timp ce in isterie sau obsesie, ele se afla in domeniul psihic (exclusiv). Acest factor declansator va fi: in nevroza anxioasa, absenta descarcarii excitatiei sexuale si in neurastenie, o rarefiere, usurare, pierdere de chintesenta, prin satisfacere inadecvata (prin masturbare, de exemplu). Mecanismele de formare a simptomelor vor fi somatice (de exemplu, transformarea directa a excitatiei in angoasa), si nu simbolice. Termenul de actual vine sa conoteze absenta mediatiei care se gaseste in formarea simptomelor psihonevrozelor. Din punct de vedere terapeutic, aceasta

11

prezentare conduce la ideea ca nevroza actuala, in aparenta nu este relevanta pentru psihanaliza, pentru ca aici simptomele nu produc semnificatii care nu pot fi intern elucidate prin analiza. S. Freud mentioneaza o idee exceptionala: "simptomele nevrozei actualeanxietatea si neurastenia-constituie modul initial si un stadiu precursor al simptomelor psihonevrotice de tip narcisic sau de transfer". Apoi, ideea ca psihonevrozele sunt declansate printr-o frustratie ajungandu-se la o staza libidinala, are rolul de-a preciza si pune in evidenta elementul actual. Deci, conceptul de nevroza actuala tinde, in prezent, sa se infatiseze in nosografie, ca valoare, in masura in care aceasta prezinta o conditie precipitanta a unor simptome care provin din conflicte mai vechi. Trebuie avut in vedere: 1. Distinctia intre conflictele de origine infantila care sunt reactualizate, si conflictele care sunt determinate prin situatia actuala, se impune obligatoriu in practica psihanalitica mai ales ca un conflict actual acut reprezinta un obstacol pentru cura psihanalitica. 2. In psihonevroze (narcisice sau de transfer), alaturi de simptomele specifice exista un cortegiu de simptome de tipul nevrozei actuale freudiene: oboseli nejustificate, dureri vagi, modificari neurovegetative, etc. Conflictul defensiv va impiedica realizarea dorintelor inconstiente si, dupa cum se stie, acest libido nesatisfacut va fi si la originea simptomelor nespecifice. Una dintre cele mai reprezentative forma ale nevrozei actuale este nevroza anxioasa, care are doua acceptiuni: a) Din punct de vedere simptomatic, este diferita de neurastenie prin predominanta expresivitatii angoasei: atentie (vigilenta) anxioasa cronica, crize de angoasa sau de panica sau echivalentele lor somatice (vertij, dispnee, sudoratie); b) Din punct de vedere etiologic, trebuie diferentiata si de isterie: nevroza anxioasa este o nevroza actuala, caracterizata prin acumularea unei excitatii sexuale care se transforma direct in simptome, fara o mediatie psihica. Simptomatologia de model fobic sau afectul de angoasa sau atac de panica anxioasa, se afla intr-adevar legata de o reprezentare, dar aceasta nu este un substitut simbolic al unei reprezentari refulate. S. Freud raporteaza nevrozei anxioase etiologii specifice in care sunt doi factori comuni: a) acumularea de tensiune sexuala; b) absenta sau insuficienta elaborarii psihice a excitatiilor somatice pentru ca aceasta sa devina libido si sa intre in conexiuni cu grupe pretabile de reprezentari sexuale. Cand excitatia sexuala nu este insa stapanita, atunci ea este direct derivata pe un plan somatic sub forma de angoasa, impreuna cu simptomatologia aferenta. Freud vede conditiile acestei insuficiente elaborari psihice in dezvoltarea insuficienta (ca derulare stadiala) a sexualitatii psihice, fie printr-o tendinta de regresiune a acesteia, fie in degradarea sa, fie prin instalarea unui ecart, devenit habitual, intre sexualitatea fizica si sexualitatea psihica. Se mentioneaza mecanismele care determina diferitele forme etiologice ale nevrozei anxioase: angoasa virginelor, angoasa abstinentei sexuale, angoasa provocata de coitus interuptus. Spre deosebire de isterie, unde are loc o conversie, in care o excitatie psihica imprumuta o cale falsa exclusiv catre somatic (proiectie), in angoasa avem o supratensionare fizica care nu poate trece in psihic si va fi remanenta in acest plan somatic. Aceste doua procese (conversia si remanenta) se combina extrem de frecvent, determinand interconditionari, in special in cazul neurasteniei anxioase si al isteriei de angoasa. Astfel, in neurastenie avem o nevroza in care clinic predomina o angoasa masiva fara obiect net precizat si in care rolul factorilor actuali este privilegiat, iar in isteria de angoasa sau in nevroza fobica avem angoasa, dar ea este fixata pe un obiect substitutiv. Nevroza de transfer Are doua acceptiuni: 1. In sens nosografic, reprezentand categorii de nevroze (isteria de angoasa, isteria de conversie, nevroza obsesiva), pe care S. Freud le deosebeste de nevrozele narcisice inauntrul grupei asa-numitelor psihonevroze. Fata de nevrozele narcisice, ele se caracterizeaza prin faptul ca libidoul este intotdeauna deplasat pe un obiect real sau imaginar, in loc de-a fi

12

retintit de la acestea pe Eu. Rezulta ca aceste sunt mai accesibile tratamentului psihanalitic, pentru ca ele se preteaza tratamentului situatiei de transfer. 2. In sensul teoriei curei psihanalitice, reprezinta o nevroza artificiala in care tind sa se organizeze manifestarile de transfer si contra-transfer. Acestea se constituie in jurul relatiei subiectului cu analistul, fiind un fel de reeditare a nevrozei clinice. Elucidarea sa va duce la descoperirea cauzei infantile. Termenul de nevroza de transfer a fost introdus de C.G. Jung pentru a desemna situatia in care libidoul este introvertit sau, dupa K. Abraham, investit pe Eu. Dupa S. Freud, nevroza de transfer reprezinta reducerea capacitatii pacientilor de a transfera libidoul pe obiect. Este necesara distinctia lor de psihonevrozele majore narcisice, in care nu putem vorbi pur si simplu de absenta totala a transferului, ci de perturbarea unui anumit mod de transfer, care poate fi foarte intens la psihotici. S. Freud a introdus notiunea de transfer in cartea sa "Rememorare, repetitie, perlaboratie", in raport cu ideea ca pacientul repeta, in cadrul transferului conflictele infantile. Inseamna ca diferenta intre reactia de transfer si nevroza de transfer propriu-zisa se intelege astfel: in nevroza de transfer toate comportamentele patologice ale pacientului vin sa se recentreze pe relatia cu analistul. Se poate spune ca nevroza de transfer coordoneaza reactiile de transfer, la inceput difuze (transfer flotant, dupa Glover) si totodata permite ansamblelor de simptome si conduite patologice sa aiba o noua functie in raport cu situatia analitica. Medicul, spre deosebire de psiholog, nu poate valorifica terapeutic acest fenomen, pentru ca medicul va limita cat mai mult domeniul nevrozei de transfer, va impulsiona cat mai mult continuturile psihice in afara rememorarii si va descuraja cat mai mult repetitiile. Psihanalistul va incerca sa lase pacientul sa retraiasca un anumit fragment din viata sa uitata, dar il va ajuta conferindu-i capacitatea de-a o suporta, de-a o solutiona, favorizand o rezolvare noua a problemelor dintr-un trecut uitat. Nevrozele narcisice reprezinta o terminologie psihanalitica pentru a desemna o maladie mentala caracterizata prin retragerea, replierea libidinala pe sine. Ele se opun, deci, nevrozei de transfer. Din punct de vedere nosografic, grupa nevrozelor narcisice cuprinde ansamblul psihozelor functionale in care simptomele nu sunt efecte ale unor leziuni somatice. (Sursa Psihanaliza Clinica - Autor Vasile Perciun)

Psihozele
Psihoze Tulburare mintala caracterizata printr-o dezorganizare a personalitatii, pierderea simtului realului si transformarea in delir a experientei traite. Limbajul medical curent rezerva termenul psihoza pentru bolile mintale nelezionale, care se caracterizeaza prin simptome esentialmente psihologice, cum sunt psihozele acute (bufeul delirant la acces delirant care apare si dispare in mod brusc schizofrenia, delirul cronic - paranoia, parafrenia) si psihoza maniaco-depresiva. Psihoza maniaco-depresiva este o tulburare psihica caracterizata prin alternanta crizelor de excitatie (manie) si a episoadelor depresive (melancolie). Psihoza maniacodepresiva se manifesta, in general, dupa varstele de 30-40 ani. Ea ar putea fi determinata de ereditate, constitutia psihica, profilul psihologic sau de o dereglare a centrilor cerebrali ai starii de spirit. Rasturnarile de situatie, de natura fizica sau psihica, de o importanta mare (soc emotional, soc chirurgical, sarcina, menopauza etc.), chiar schimbarea anotimpurilor pot fi, de asemenea, factori declansanti. 1) In clinica psihanalitica, conceptul de psihoza are adesea o utilizare extrem de larga, acoperind o gama intreaga de maladii mentale, fie ca sunt manifest organo-genetice (paralizia

13

generala, de exemplu), fie ca etimologia lor ramane in ultima instanta problematica (schizofrenia, de pilda). 2) In psihanaliza, nu s-a urmarit de la inceput realizarea unei clasificari care sa cuprinda totalitatea maladiilor mentale cunoscute in psihiatrie; mai intai, s-a manifestat interes pentru maladiile cele mai direct accesibile investigatiei analitice; in interiorul acestui camp mai restrans decat cel al psihiatriei, diferentierile majore sunt cele care se stabilesc intre perversiuni, nevroze si psihoze. In aceasta ultima grupa, psihanaliza a incercat sa defineasca diferite structuri: pe de o parte, paranoia (in care sunt incluse, in general, afectiunile delirante) si schizofrenia; pe de alta parte melancolia si mania. Din punct de vedere al teoriei psihanalitice, numitorul comun al psihozelor este o perturbare primara a relatiei libidinale cu realitatea, majoritatea simptomelor manifeste (mai ales, constructia deliranta) fiind tentative secundare de restaurare a legaturii obiectale. In psihoze perceptia realitatii este perturbata, iar subiectul nu este capabil sa faca diferenta intre realitatea psihica si cea externa. In aceasta categorie intra: paranoia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva. Specifica psihozelor este disocierea functiilor psihice ce tin atat de gandire, cat si de afectivitate. Mecanismul care sta la baza psihozei presupune mai multi pasi: mai intai aparitia unei rupturi intre Eu si realitate, ceea ce face ca Eul sa ajunga sub stapanirea Sinelui, apoi incercarea Eului de a reface legatura cu realitatea, incercare esuata ce are drept rezultat construirea unei realitati conform dorintelor inconstiente. Mecanismul de aparare specific in psihoze este respingerea continuturilor psihice in exterior, printr-un mecanism similar proiectiei, mecanism numit de Freud refuz al realitatii. Libidoul psihoticului este detasat de obiecte si se ataseaza Eului. ceea ce reprezinta o regresie la stadiul narcisismului primar. Teoria freudiana specifica drept etiologie a psihozei o problematica narcisica, traume pe care subiectul le-a suferit in stadii precoce ale dezvoltarii. Melanie Klein explica psihoza prin regresia la puncte de fixatie din stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid si stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de clivajul obiectului in obiect bun si obiect rau si de mecanisme de aparare foarte primitive, in stadiul depresiv obiectul este perceput ca fiind total, disparand sau atenuandu-se clivajul, iar pulsiunile libidinale si cele agresive se raporteaza la acelasi obiect. Tausk considera ca in psihoza exista o fixatie la stadiul narcisic, determinata de conflictul cu lumea exterioara, stadiu in care incapacitatea de a diferentia intre sine si exterior face ca propriul corp sa fie perceput ca fiind straniu, fragmentat. Green considera ca in psihoza dispar reprezentarile realitatii si cele ale propriei persoane, proces ce precede dezorganizarea gandirii si deschide calea angoasei de anihilare. Lacan considera ca mecanismul care sta la baza psihozei este un mecanism numit forcluziune, termen ce desemneaza un proces de respingere din universul simbolic al subiectului, a unui continut psihic (semnificam in terminologia lacaniana). Psihoza reprezinta o tulburare psihica al carei specific il constituie faptul ca perceptia realitatii este perturbata, iar subiectul nu este capabil sa faca diferenta intre realitatea psihica si cea externa. in aceasta categorie intra: paranoia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresiva. Ca simptomatologie perturbarea testarii realitatii poate fi manifesta, prin prezenta perceptiilor delirante sau poate exista sub forma latenta, ca structura mascata de simptome de tip nevrotic. Ceea ce este insa specific psihozelor este in primul rand ceea ce Bleuer numea disocierea functiilor psihice ce tin atat de gandire, cat si de afectivitate. Asistam la incoerente ce apar la nivelul rationamentului, al investirii afective.

14

Mecanismul care sta la baza psihozei presupune mai multi pasi: mai intai aparitia unei rupturi intre Eu si realitate, ceea ce face ca Eul sa ajunga sub stapanirea Sinelui, apoi incercarea Eului de a reface legatura cu realitatea, incercare esuata ce are drept rezultat construirea unei realitati conform dorintelor inconstiente, care apare sub forma delirului sau halucinatiilor. Freud considera ca specificul psihozei rezida in perturbarea investirii afective a realitatii, majoritatea simptomelor fiind tentative de a restaura relatia cu obiectele externe. Mecanismul de aparare specific in psihoze nu este refularea, adica impingerea continuturilor psihice in inconstient, ci respingerea lor in exterior, printr-un mecanism similar proiectiei. Acest mecanism este numit de Freud refuz al realitatii. Aceste continuturi vor tinde sa revina, dar nu din inconstient in constient, ca in cazul nevrozei, ci din exterior catre psihism, prin perceptia deliranta a realitatii. Deci, realitatea externa si cea interna sunt respinse, conflictul este expulzat in exteriorul psihismului, revenind catre subiect sub o forma de nerecunoscut. Libidoul psihoticului este detasat de obiecte si se ataseaza Eului. ceea ce reprezinta o regresie la stadiul narcisismului primar. Deci, fixatia in cazul psihozei este la un stadiu mult mai timpuriu in dezvoltarea individului. Din acest punct de vedere schizofrenia (dementa precoce in terminologia lui Freud) nu difera de paranoia. Diferenta dintre ele consta in gradul de regresie si in solutiile gasite in incercarea de vindecare. In timp ce in nevroza Eul refuleaza tendintele pulsionale, in psihoza exista o ruptura intre Eu si realitate, ceea ce face ca Eul sa ajunga sub controlul Sinelui. Pentru a rezolva conflictul dintre Sine si realitate, Eul reconstruieste o alta realitate, conforma dorintelor Sinelui. incercand sa regaseasca legatura cu obiectul. Eul esueaza, reusind sa regaseasca doar legatura cu reprezentarea verbala a obiectelor, anume cu cuvintele. Afectele, amintirile traumatice si conflictele intrapsihice sunt expulzate in exterior, mai mult sau mai putin deformate si inversate. Etiologia psihozelor Teoria freudiana asupra psihozei nu specifica in mod explicit o anumita etiologic In principal psihoza ar avea drept geneza o problematica narcisica, deci traume pe care subiectul le-a suferit in stadii precoce ale dezvoltarii psihice. O serie de teorii ulterioare, din care vom detalia cateva, au adus noi elemente privind etiologia psihozelor. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei Melanie Klein explica psihoza prin regresia la puncte de fixatie din stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid si stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de clivajul obiectului in obiect bun si obiect rau si de mecanisme de aparare foarte primitive: idealizare cu iluzia atotputerniciei, introiectie, identificare proiectiva, care determina diferite grade de confuzie intre realitatea interna si cea externa. Pulsiunile agresive sunt foarte puternice, angoasa intensa este de natura persecutorie, anume teama de a nu fi distrus de obiectul rau. La acest stadiu, exista, dupa Klein, un supraeu arhaic sadic, care functioneaza dupa legea Talionului, atacurile Eului asupra obiectului generand atacuri ale obiectului asupra Eului. Daca predomina introiectarea obiectului bun, se face trecerea catre faza depresiva, in care obiectul este perceput ca fiind total, disparand sau atenuandu-se clivajul, iar pulsiunile libidinale si cele agresive se raporteaza la acelasi obiect (intricare pulsionala). Angoasa specifica acestui stadiu, numita angoasa depresiva, este generata de posibilitatea pierderii obiectului, reprezentat de mama, ca urmare a sadismului subiectului. Apararile sunt de tip maniacal, sau de tipul inhibarii agresivitatii si repararii obiectului. Aceasta angoasa este surmontata cand obiectul iubit este introiectat in mod stabil si securizant. Fixatia la faza schizo-paranoida poate da nastere la psihoze ca paranoia sau

15

schizofrenia. Fixatia la faza depresiva poate duce la psihoza maniaco-depresiva. Dupa Klein, orice nevroza are la baza o psihoza anterioara, mai mult sau mai putin depasita. Klein exclude cu totul dimensiunea narcisica, care face imposibila desfasurarea curei. Ea explica relatiile perturbate ale psihoticului cu obiectele prin aceea ca fixatia are loc la un stadiu in care obiectul nu este diferentiat de subiect, relatiile fiind simbolice. Ea considera ca inca de la inceputul vietii exista investiri libidinale ale obiectelor, neluand in considerare o faza de dezvoltare pur narcisica, asa cum considera Freud. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor Tausk considera ca in psihoza exista o fixatie la stadiul narcisic in care incapacitatea de a diferentia intre sine si exterior face ca propriul corp sa fie perceput ca fiind straniu, fragmentat. Fixatia la stadiul narcisic este determinata de conflictul cu lumea exterioara, psihoza fiind o tentativa de a restabili legatura cu lumea exterioara. Green considera ca in psihoza dispar reprezentarile realitatii si cele ale propriei persoane, proces ce precede dezorganizarea gandirii si deschide calea angoasei de anihilare. Daca in cazul nevrozei este vorba despre refularea conflictului, in cazul psihozei este vorba despre refularea realitatii. Lacan abordeaza psihoza din cu totul alta perspectiva. El considera ca mecanismul care sta la baza psihozei este un mecanism pe care el il numeste forcluziune. termen ce desemneaza un proces de respingere din universul simbolic al subiectului, a unui continut psihic (semnificant in terminologia lacaniana). in geneza psihozei are loc forcluderea Numelui Tatalui (termen ce desemneaza in terminologia lacaniana functia de instituire a regulilor pe care tatal trebuie sa o indeplineasca). Cu alte cuvinte, mama nu atribuie cuvintelor tatalui functia de lege. Astfel, copilul nu va putea investi figura paterna ca pe o autoritate care se situeaza dincolo de relatia duala mama-copil. ceea ce este echivalent pentru Lacan cu accesul la ordinea simbolica, in universul limbajului. Subiectul ramane deci angrenat in relatia duala. iar procesul de separare din aceasta relatie fuzionala nu are loc, caci mama este cea care initiaza acest proces. El nu isi va recunoaste dreptul la o existenta si la o identitate proprie. in consecinta, tehnica terapeutica nu poate face apel la utilizarea interpretarilor, caci intre simbolic si imaginar exista o falie. Lacan nu propune in schimb vreo solutie terapeutica prin care sa fie restaurata legatura dintre simbolic si imaginar.

Starile limita Starile limita reprezinta o patologie aflata la granita dintre nevroza si psihoza. Se considera ca apar fie pe fondul unei structuri de tip nevrotic sau psihotic, fie ca ar exista o structura limita. in starile limita, relatia cu realitatea nu este perturbata. Simptomul cel mai des intalnit este angoasa de abandon si de pierdere a obiectului, precum si teama de a nu se contopi cu obiectul. Apar si simptome cu alura depresiva, sentimentul de vid si de inutilitate. in starile limita poate aparea o mare dependenta de celalalt, dar si de drog si de alcool, conduite sexuale instabile. Mecanismele de aparare specifice starilor limita sunt reprezentate de clivajul obiectului si al imaginii de sine si trecerea la act. Starile limita apar ca urmare a esecului procesului de constituire a identitatii de sine. Exista lacune in dezvoltarea Eului, fiind astfel perturbata relatia cu obiectul. Singurul tip de relatie de care subiectul este capabil este cel fuzionai. La originea starilor limita ar sta carentele in relatia cu mama. avand ca specific

16

faptul ca ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltarii psihice si se intind pe o perioada indelungata. In psihopatologia psihanalitica exista diferite pozitii teoretice, unele considerand ca la baza starilor limita ar fi o structura, altele ca la baza lor ar fi stari ce apar pe fondul unui alt tip de structura, nevrotica sau psihotica. intotdeauna insa. in starile limita, relatia cu realitatea nu este perturbata. Simptomul cel mai des intalnit este angoasa. Spre deosebire de nevroza. in care apare angoasa fata de pedeapsa, si de psihoza, in care apare angoasa de anihilare sau fragmentare, ceea ce caracterizeaza starile limita este teama de abandon si de pierdere a obiectului, precum si teama de a nu se contopi cu obiectul. Acestea apar ca o aparare fata de dorinta de fuziune cu obiectul. De aici deriva simptomele cu alura depresiva, sentimentul de vid si de inutilitate. Unele stari limita pot prezenta simptome cu alura nevrotica, de o intensitate frapanta insa. Daca tonalitatea este isterica, frapeaza conversia isterica si capacitatea de a pune in act conflictele psihice in defavoarea fantasmarii si verbalizarii lor. Simptomele cu alura fobica frapeaza prin frecventa si multitudinea lor. iar cele obsesionale prin excesiva rationalizare. In starile limita poate aparea o mare dependenta de celalalt, dar si de drog si de alcool, conduite sexuale instabile, haotice, impulsive, uneori cu tenta perversa. Trecerile la act sunt foarte frecvente, ca si tentativele de suicid. Mecanismele de aparare specifice starilor limita sunt reprezentate de: clivajul obiectului si al imaginii de sine care determina sentimente contradictorii, pe de o parte omnipotenta proprie sau a celuilalt, pe de alta parte devalorizarea; trecerea la act ca unica posibilitate de descarcare a tensiunii afective imense pe care subiectul o resimte si imposibil de elaborat pentru el; negarea sentimentelor contradictorii fata de obiect. Cazurile limita nu se refera doar la o patologie de frontiera nevroza-psihoza. ci mai degraba, la o lipsa a limitelor Eului, ca urmare a lipsei diferentierii dintre subiect si obiect, deci este vorba de o perturbare a identitatii de sine. O confundare cu imagoul matern, determinata de lipsa unui imago patern care sta la baza Supraeului. Apare frecvent sentimentul de vid intern si extern, de artificial, de fals Eu. Ceea ce il face adesea sa adopte o atitudine de conformism rigid. Mecanismul producerii starilor limita Starile limita apar ca urmare a esecului procesului de constituire a identitatii de sine. Exista lacune in dezvoltarea Eului, fiind astfel perturbata relatia cu obiectul. Singurul tip de relatie este cel fuzionai, ceea ce presupune o nediferentiere subiect-obiect. Eul va oscila intre a exclude orice relatie cu obiectul, pe care il resimte ca fiind amenintator pentru identitatea sa. si a cauta o asemenea relatie, pentru a-si putea defini identitatea. De aici, o serie de aparari ce au ca scop iesirea din relatia de tip fuzionai: trecerea la act ca rezultat al insuficientei capacitati de simbolizare si de elaborare, clivajul, negarea. Etiologia starilor limita La originea starilor limita ar sta carentele in relatia cu mama. avand ca specific faptul ca ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltarii psihice si se intind pe o perioada indelungata. Spre deosebire de psihoza, subiectul poseda capacitatea de a depasi efectele alienante ale acestui tip de relatie, capacitatea de a se identifica cu obiecte sanogene si. intr-o oarecare masura, capacitatea de simbolizare.

17

Tulburarile adictive Termenul de adictie a aparut ca traducere a termenului Sucht din germana, folosit de Freud. Pentru prima data el a folosit acest termen in articolul Sexualitatea in etiologia nevrozelor. Glover a folosit termenul din engleza addiction in articolul sau Despre etiologia dependentei de droguri. Tulburarile adictive se refera la fenomene clinice si psihopatologice foarte diferite, fara o legatura aparenta intre ele. cum ar fi: toxicomani (droguri, alcool, tutun), dependenta de medicamente, adictii obiectale. sexuale, tulburari de comportament repetitive (de exemplu, bulimia). Tulburarile adictive se refera la fenomene clinice si psihopatologice foarte diferite, fara o legatura aparenta intre ele. cum ar fi: toxicomanii (droguri, alcool, tutun), dependenta de medicamente, adictii obiectale, sexuale, tulburari de comportament repetitive (de exemplu bulimia). Esenta adictiilor nu este aportul exogen de substante, ci utilizarea unor substante sau comportamente pentru a obtine placerea si, in special, pentru a diminua angoasa sau a evita un conflict intern. Atat in adictii, cat si in nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a afectelor. Aparatul psihic este depasit de cantitatea de excitatie acumulata si nu poate face fata situatiei decat printr-un comportament repetitiv care poate genera o dependenta similara cu dependenta de o substanta toxica. McDougall considera ca tulburarile adictive ar avea la baza o organizare oedipiana arhaica in care apare o stagnare a energiei libidinale determinata de investirea unor fantasme primitive, anterioare achizitionarii limbajului. Geneza comportamentului adictiv se poate explica printr-o structura psihica generata de conflictele si insatisfactiile traite in relatia cu parintii, corpul si psihicul copilului fiind terenul unor investiri abuzive. Aceste patologii sunt deci transnosografice si transstructurale. DSM 3 defineste adictiile prin urmatoarele caracteristici: - se manifesta in comportament - apare dependenta subiectului fata de comportamentele adictive - apare pierderea controlului, asociata cu caracterul compulsiv irepresibil al comportamentului adictiv - persistenta comportamentului adictiv in ciuda consecintelor negative - preocupari obsesionale legate de obiectul adictiei Ceea ce constituie esenta adictiilor nu este aportul exogen de substante, ci utilizarea unor substante sau comportamente pentru a obtine placerea si. In special, pentru a diminua angoasa sau a evita un conflict intern. Freud a tratat problema tulburarilor adictive tangential. Pe scurt, el considera ca mecanismele ce stau la baza lor ar fi similare cu cele ale nevrozei actuale, deci ar fi efectul unei stari toxice a organismului. Unele tipuri de adictii ar fi determinate de o oralitate constitutionala, adica ar avea la baza o fixatie la stadiul oral. Astfel, adictiile ar intra in categoria perversiunilor. Freud releva insa ca

18

exista adictii fara drog, fiind vorba de o dependenta fata de obiectul primordial, nu de o substanta anume. Freud compara accesele de foame subita cu accesele de angoasa, iar placerea data de obiectul adictiei cu placerea sexuala. El considera ca organismul se afla, in cazul tulburarilor adictive. intr-o stare de intoxicatie similara starii specifice nevrozelor actuale. in nevrozele actuale, se acumuleaza tensiune de natura somatica din cauza ca excitatia sexuala nu este descarcata complet. Aceasta tensiune, dupa Freud. Devenea toxica, iar descarcarea ei era compulsiva si incontrolabila. Etiologia tulburarilor adictive Atat in adictii, cat si in nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a afectelor, din cauza lipsei de satisfactie sexuala. Aparatul psihic este depasit de cantitatea de excitatie acumulata si nu poate face fata situatiei decat printr-un comportament repetitiv care poate genera o dependenta similara cu dependenta de o substanta toxica. Din cauza incapacitatii psihismului de a regla excitatia, apare o staza libidinala (o acumulare masiva de afecte) care va cere o descarcare masiva. Aceasta descarcare va avea insa loc in domeniul somatic sau comportamental. In conceptia lui Freud, nevrozele actuale reprezentau modalitati de a diminua angoasa. Putem incerca sa intelegem si tulburarile adictive tot ca pe niste tentative de diminuare a angoasei. insa satisfactia nu se poate obtine pe aceasta cale. deci va aparea o tendinta compulsiva de a repeta actul adictiv. Freud a comparat comportamentele adictive cu nevrozele actuale, pornind de la factorul cantitativ si de la incapacitatea psihismului de a regla excitatia. El considera ca in comportamentele adictive este vorba de o stare de intoxicatie endogena, sursa de excitatie declansand secretii endogene, echivalente toxicului extern. Citam din Disconfort in cultura (1929): ... trebuie sa se formeze in corpul nostru, in chimismul intern, substante capabile de efecte similare, caci cunoastem cel putin o stare morbida, mania, in care apare un comportament analog cu cel al betiei, fara interventia vreunui drog... Cercetarile actuale din biochimie au confirmat aceasta ipoteza prin descoperirea secretiei de endomorfine. Constrangerea ar fi deci interna si ar viza un comportament care ar genera aceasta secretie. La Freud apare ideea adictiei fara aportul unor substante exogene, care produce insa efecte psihopatologice similare cu cele ale adictiei clasice. Putem vorbi astfel de un comportament adictiv, caracterizat de trecerea la act, cautarea unei satisfactii intense si imediate, atribute specifice proceselor primare. Astfel, subiectul are un mod de functionare psihica ce nu se incadreaza in procesele secundare, care tin de temporalitate. realitate, istoricitate. Subiectul recurge la satisfacerea imediata, fara a avea constiinta trecutului, a experientei. McDougall considera ca tulburarile adictive ar avea la baza o organizare oedipiana arhaica in care apare o stagnare a energiei libidinale determinata de investirea unor fantasme primitive, anterioare achizitionarii limbajului. Din acest motiv, ele sunt greu de verbalizat, deci de elaborat. Acest fenomen se poate explica printr-o structura psihica generata de conflictele si insatisfactiile traite in relatia cu parintii, corpul si psihicul copilului fiind terenul unor investiri abuzive.

19

Originea tulburarii adictive ar fi deci foarte timpurie, fiind legata de dependenta absoluta a nou-nascutului, in starea de Hilfslosigkeit (neajutorare). Freud descrie in Interpretarea viselor doua fenomene ce fac parte din dezvoltarea timpurie a individului si care pot sta la baza genezei comportamentelor de tip adictiv. Acestea sunt: - capacitatea de a amana satisfacerea nevoii, adica de a suporta tensiunea psihica data de nesatisfacerea imediata - nasterea dorintei din nevoie Vom examina mai pe larg aceste doua fenomene. In dezvoltarea normala a individului, satisfacerea nevoilor se asociaza cu imaginea obiectului care a dus la satisfactie si cu imaginea motrice a actului reflex al descarcarii. La sugar, o data ce apare starea de tensiune generata de actualizarea nevoii, energia psihica se transmite catre aceste doua urme mnezice si apare fantasma satisfacerii, care nu produce insa satisfacerea nevoii. Va persista astfel senzatia de neplacere. Pentru a evita neplacerea legata de nesatisfacerea nevoii este necesara o inhibare a feed-backului nesatisfacerii. a traseului raspunsului senzorial catre cortex. Dupa Freud. aceasta inhibare este reprezentata de ceea ce el numeste germenele activitatii de gandire. El sta la baza capacitatii de a elabora tensiunea, prin fractionarea descarcarii motorii a tensiunii. Aceasta este calea instaurarii principiului realitatii si a mecanismelor secundare de functionare a psihismului. In al doilea rand, pe baza nevoii fiziologice, se construieste, pornind de la experienta satisfacerii, dorinta, care este reprezentantul afectiv al nevoii. Satisfacerea nevoii va determina o imagine perceptiva ce se va intipari in memoria individului. Aceasta imagine va fi investita afectiv si treptat va deveni independenta de procesul fiziologic, la fel cum se intampla in cazul dezvoltarii pulsionale. Dorinta va aparea ca o investire a imaginii obiectului care satisface, si nu a obiectului in sine. Aici intervin si mecanismele gandirii, cum arata Freud in Negarea (1925). Prin intermediul gandirii, putem face ca obiectul sa fie din nou prezent, sub forma reprezentarii, chiar in absenta lui. Este nevoie de capacitatea de testare a realitatii pentru a ne asigura ca obiectul este prezent cu adevarat si deci nevoia poate fi satisfacuta. La baza capacitatii de testare a realitatii sta insa capacitatea de a recunoaste ca obiectul este uneori absent si de a tolera frustrarea data de absenta lui. In concluzie putem considera starea de totala dependenta a sugarului ca o adictie normala, naturala, ea fiind sursa potentialului adictiv. In mod normal, aceasta stare este depasita, exista insa situatii in care apare o fixatie la aceasta etapa. Mecanismul tulburarii de tip adictiv Astfel. in cazul tulburarii de tip adictiv, gandirea, reprezentarea nu reusesc sa amane descarcarea tensiunii. Absenta obiectului este de netolerat, ca atare ea este acceptata, iar pierderea nu este traita, pentru ca subiectul sa se apere de afectele neplacute. Descarcarea nu va avea loc, iar procesul va fi reluat repetitiv. Comportamentul adictiv are la baza reluarea traseului excitatiei catre sursa ei. pe calea care duce la satisfacerea nevoii. Obiectul dorintei devine obiect al nevoii, aparand dependenta de el. Dorinta va fi trezita si satisfacuta dupa mecanismul nevoii, avand caracterul irepresibil al acesteia. De exemplu, in cazul bulimiei. nevoia alimentara este pusa in slujba dorintei, devine suportul ei, calea ei de satisfacere.

20

Activitatea de gandire este scurtcircuitata. in locul ei apare satisfacerea afectiva, in act, prin comportamente ce tind sa se automatizeze. Aceasta fixatie poate aparea in conditiile in care exista fie carente, fie excese in modul in care mama ingrijeste nou-nascutul. astfel, nu va fi posibila o separare si o individuatie. Braunschweig si Fain vorbesc de crearea unor neo-dependente, germeni ai dependentei de tip adictiv. Este vorba deci despre traumatisme precoce, dificil de elaborat psihic, care perturba capacitatea de reprezentare si de interiorizare a obiectului si. prin urmare, duc la incapacitatea de a metaboliza surplusul de excitatie. Astfel, adictia poate fi interpretata ca fiind o forma de aparare fata de depresia anaclitica. in lipsa capacitatii de a transforma obiectul primar in obiect pierdut. Obiectul adictiei este un substitut al obiectului nevoii. Obiectul dorintei nu a putut fi perceput ca obiect pierdut, deci nu poate fi reprezentat, nici regasit in real. in lipsa interiorizarii lui. obiectul primar va fi cautat in real. In exterior in lipsa unei prezente materne adecvate, obiectul extern primar este insuficient pierdut, insuficient regasit, deci obiectul intern primar va fi insuficient creat. Investirea prea puternica a obiectului primar, datorita nostalgiei prea intense, va determina o slaba investire narcisica secundara. Aspectul compulsiv al tulburarii de tip adictiv poate fi explicat de latura economica a acestor procese. Lipsa ce nu poate fi compensata de nimic din exterior genereaza nevoia de nestapanit. Pot aparea discontinuitati ale sentimentului de a fi. de a exista, iar comportamentul adictiv devine calea prin care individul se simte viu.

PERVERSIUNILE SEXUALE Perversiunile sunt tulburari psihice care se manifesta prin deviatii la nivelul activitatii sexuale. Personalitatea poate fi normal dezvoltata in ceea ce priveste alte functii psihice. Mecanismul producerii perversiunilor are la baza acelasi conflict ca si in cazul nevrozelor, conflictul legat de diferenta dintre sexe si de angoasa de castrare. in perversiune solutia pe care subiectul o gaseste este diferita, si anume negarea acestei diferente. Alegerea obiectului este insa, spre deosebire de nevroza, in concordanta cu Eul. Mecanismele de aparare la care Eul recurge in perversiune sunt de asemenea diferite fata de nevroze: refuzul realitatii, clivajul Eului. Teoria psihanalitica nu a pus in evidenta factori etiologici specifici in geneza perversiunilor. Ipotezele sunt multiple, fara a putea evidentia elemente comune. in cazul homosexualitatii ipoteza se refera la o seductie prea intensa din partea mamei. in ceea ce priveste fetisismul, cauza ar fi legata de fenomene mai timpurii, de intarcare. Lacan caracterizeaza perversiunile prin raportul subiectului cu Legea. El va recunoaste si respecta numai ceea ce constituie Legea pentru parintii lui. Perversul este deci cel care neaga Legea asa cum este ea acceptata de comunitatea umana din care face parte. Perversiune = deviatie in raport cu actul sexual, "normal", definit ca un coit, vizand obtinerea orgasmului prin penetrarea genitala, cu o persoana de sex opus. Se vorbeste despre perversiune: cand orgasmul este obtinut cu alte obiecte sexuale (homosexualitate, pedofilie, zoofilie, etc.) sau prin alte zone corporale (coit anal, coit oral de exemplu); cand orgasmul este imperios subordonat anumitor conditii extrinseci (fetisism, travestism, voaiorism si exhibitionism, sado-masochism) ce provoaca prin ele insele placerea sexuala. In general, se desemneaza ca perversiune ansamblul comportamentului psihosexual ce presupune conditii atipice pentru obtinerea placerii sexuale.

21

Freud releva la toate fiintele umane o dispozitie perversa polimorfa, insista asupra rolului evenimentelor din prima copilarie (doliu, seductie, modalitati de refulare a complexului Oedip) in actualizarea la anumiti subiecti a acestei dispozitii perverse. Freud a introdus o clasificare rationala a devierilor sexuale, distingand devierile referitoare la obiect (homosexualitate, pedofilie, zoofilie etc.) si devierile referitoare la scop (felatie, penetratie anala, voaiorism, exhibitionism, sadism, masochism etc.). Freud considera perversiunile mai degraba niste aberatii sexuale, studiate in raport cu un model genetic al dezvoltarii conform teoriei sexualitatii propuse in 1905. Freud a urmarit riscurile dezvoltarii acestei organizari sexuale cu deviatie de obiect, de scop si de mijloace pentru obtinere placerii. Perversiunile sexuale sunt considerate ca stari constitutionale psihopatologice, care afecteaza sfera instinctuala si caracterul indivizilor. O alta teorie considera perversiunile ca avand un net caracter antisocial, extrem de variat (violenta, ultraj, atentat la bunele moravuri, depravare, prostitutie, etc) fapt ce le face sa fie uneori confundate cu starile de devianta. Trebuie facuta distinctia intre termenii de perversitate si perversiune sexuala. Perversitatea vizeaza sistemul valorilor morale, si este o dispozitie mintala episodica a unor indivizi etichetati, de regula ca normali, pentru o conduita imorala. Perversiunea este, dimpotriva, o orientare permanenta si patologica a indivizilor care nu numai ca fac raul, ci il si doresc- Ey. Perversiunea implica un tip particular de structura mintala a individului, care vizeaza caracterul acestuia, structura de fond, constitutionala, in planul psihologic al personalitatii. Perversul isi ordoneaza conduita in sensul realizarii dorintelor si aspectelor sale, fara a tine seama de demnitatea individuala si respectul celor din jur, lipsindu-i simtul moral. Relatia dintre comportamentul sexual si morala a facut ca perversiunile sexuale sa fie considerate ca reprezentand o degradare a moravurilor vremii. Ele au fost legate initial de anumite tabuuri, interdictii morale si religioase. Freud plaseaza problema aberatiilor sexuale in avans fata de sexualitatea infantila, nu intamplator, ci tocmai datorita faptului ca el considera, in Trei eseuri(1925) ca: Starea care contine in germen toate perversiunile, nu poate fi intalnita decat la copil, copilul prezentand aceste tendinte cu o slaba intensitate. Si daca ne gandim ca nevropatii sunt ramasi in stadiul infantil al sexualitatii, sau ca sunt recazuti in acest stadiu, se pare ca interesul nostru trebuie sa se adreseze vietii sexuale infantile. Conceptia freudiana a aberatiilor sexuale evidentiaza doua aspecte importante: 1) Aceste conduite nu pot fi etichetate pur si simplu ca o marturie infailibila pentru o degenerescenta nevropatica, intrucat, spune Freud, experienta a aratat ca majoritatea acestor deviatii, in cazurile mai putin grave, sunt rar absente din viata sexuala a subiectilor normali. Asadar se pot considera ca anomalii grave, doar daca inlocuiesc in totalitate comportamentul sexual normal. 2) In etiologia lor, Freud , considera ca este important factorul de natura psihica. In Vocabularul Psihanalizei perversiunea sexuala este definita ca ansamblul comportamentului psihosexual ce presupune conditii atipice pentru obtinerea placerii sexuale. Este o anormalitate a preferintei sexuale, in sensul ca impulsurile sau practicile sexuale se situeaza in afara normalului (biologic, social si moral) acceptat. Caracteristici generale: - au caracter compulsiv ;

22

reprezinta singurul mod sau modul preferat in care subiectul ajunge la excitatie sexuala; - sunt egosintonice (acceptate de ego); - comportamentul sexual se accentueaza cand subiectul este anxios sau supus stresului; - subiectul isi apreciaza corect comportamentul ca fiind deviant, dar nu-l stopeaza; - se asociaza frecvent cu tulburari de personalitate; - sunt aproape exclusiv practicate de barbati cu exceptia masochismului; - sunt rezistente la tratament (psihoterapeutic si medicamentos); - apare mai frecvent abuzul sexual in copilarie al subiectilor; - multi subiecti au familii (uneori sotia nu afla decat intamplator despre comportamentul deviant). Ball defineste perversiunile in sens psihopatologic, ca fiind tendintele care se situeaza in contradictie directa cu natura si care par a merge contrar scopului propus de ea. In acest sens, perversiunile sexuale sunt clasificate in doua mari categorii: a) perversiunile sexuale in raport cu obiectul: homosexualitatea, pedofilia, necrofilia, gerontofilia, etc; b) perversiunile sexuale in raport cu mijloacele de obtinere a placerii sexuale: fetisism, sadism, masochism, exhibitionism, voyeurism, etc. In literatura americana, ele sunt considerate deviante sexuale si se refera la natura si obiectul relatiilor sexuale, evidentiindu-se: I) conduite sexuale deviante in raport cu nevoile umane normale: violul, omorul, pedofilia, necrofilia, sadomasochismul, exhibitionismul, voyeurismul, sodomia, incestul; II) conduite sexuale deturnate, in care sunt preferate alte nevoi decat cele naturale umane: bestialitatea, fetisismul, travestismul; III) deviante sexuale de tip sociopatic: prostitutia si pornografia. Perversiunile sexuale se caracterizeaza prin tulburari ale comportametului psihosexual si cu implicatii sociale. Au la baza o tulburare a instinctului sexual care duce la modificari caracteriale profunde, ce marcheaza tipologic personalitatea acestor indivizi.

Aberatii sexuale de la obiect- constau in inlocuirea partenerului sexual normal cu o alta fiinta, nepotrivita, sau cu un obiect. 1) Homosexualitatea- cand o persoana de acelasi sex devine obiect sexual; Orice individ trece, in dezvoltarea sa, printr-un stadiu de homosexualitate latenta. in sensul ca obiectul este o persoana de acelasi sex. Aceasta tendinta este depasita in adolescenta, cand se renunta la iluzia bisexualitatii. Alegerea de obiect de tip homosexual este rezultatul negarii existentei sexului opus si a valorii acestuia. Valorizand persoanele de acelasi sex, individul se valorizeaza pe sine. refuzand totodata sa adopte pozitia pe care o presupune sexul sau. in cazul homosexualitatii masculine, barbatul se identifica cu mama, cautand obiecte in care sa se regaseasca pe sine. iubindu-le asa cum mama 1-a iubit pe el. Homosexualitatea feminina ar avea la baza faptul ca femeia se identifica cu tatal, cautand un substitut al maniei in obiectele iubirii. 2) Pedofilia- consta in obtinerea excitatiei sexuale in mod preferat sau exclusiv cu copiii prepuberi (sub 13 ani- DSM-IV). Este prezenta la barbatii heterosexuali sau

23

homosexuali. Se poate asocia cu sadismul. Pedofilii ajung destul de rar la efectuarea unui act sexual, rezumandu-se la a privi sau a atinge organele genitale ale copilului, precum si la a se masturba in prezenta acestuia. Cei mai multi pedofili sunt barbati de varsta medie, iar copii implicati pot fi ai lor sau ai altora. Ei au o regresie a personalitatii si o imaturitate emotional-afectiva. 3) Gerontofilia - consta in atractia pe care o au unii indivizi pentru persoanele in varsta. Este , de regula, intalnita la bolnavii psihic, in special psihotici. 4) Necrofilia este o forma extrem de grava a perversiunilor sexuale, caracterizata prin tendinta unor psihopati perversi de a avea relatii sexuale cu cadavre. Apare de obicei in oligofrenie, schizofrenie, etc. 5) Zoofilia consta in intretinerea de relatii sexuale cu animale. Este mai rara si apare la debili, psihotici sau la cei izolati si care sunt in preajma animalelor. Homosexualitatea este cea mai frecventa dintre perversiunile sexuale si Freud ii acorda un spatiu important. In ceea ce priveste homosexualitatea trebuie clarificate doua aspecte: 1) daca inversiunea este congenitala; 2) daca reprezinta un stigmat degenerativ. Referitor la primul aspect, nu toate cazurile de homosexualitate sunt congenitale, dar nici caracterul dobandit al inversiunii nu se verifica in toate cazurile posibile. In problema homosexualitatii, Freud considera ca absenta tatalui in copilaria individului, sau prezenta unui tata excesiv de sever si autoritar faciliteaza un surplus de afectiune pentru mama. Dar cum, la un moment da, educatia il constrange sa-si redistribuie sentimentele asupra unei terte persoane, individul incepe prin a se iubi pe sine si a se trata precum ar fi dorit sa-l trateze propria-i mama. Aceasta este faza narcisismului, iar ulterior datorita respectului fata de mama, sexualitatea, in loc sa se orienteze catre un partener de acelasi sex cu aceasta, se va directiona spre o persoana masculina, din cauza comunitatii in plan sexual. Referitor la al doilea aspect al stigmatului degenerativ al homosexualitatii, Freud considera ca acesta nu se verifica deoarece homosexualitatea a fost practicata pe o scara larga la popoarele primitive si la cele antice in perioada de apogeu a civilizatiei lor, si in plus ea apare si la persoane cu o inalta tinuta morala si la indivizi ce nu prezinta alte simptome nelinistitoare. Freud descrie 3 categorii de homosexuali: - homosexualii definitivi (constitutionali), care sunt incurabili, deoarece obiectul sexual este exclusiv de acelasi sex cu al lor si care traiesc in perfecta armonie cu devierea lor sexuala, fara a se culpabiliza; - homosexualii amfigeni, la care inversiunea este dobandita in urma unui traumatism psiho-sexual si la care obiectul sexual este indiferent ca sex si, deci, ei pot realiza chiar un act normal. Fata de perversiunea lor acestia incearca frecvent stari de revolta si deprimare; - homosexualii ocazionali, la care inversiunea este cauzata de anumite circumstante exterioare, care priveaza individul de un obiect sexual normal (prizonierat, inchisoare, cazarma, manastire, etc). Ei sunt considerati de o conditie morala indoielnica, fiind pe deplin responsabili de anomalia lor. Perversiunile sexuale privind modalitatea de realizare a placerii In cadrul acestor perversiuni modalitatea de obtinere a placerii erotico-sexuale este diferita de cea naturala, considerata normala. Persoanele recurg la alte modalitati anormale, de obtinere a placerii sexuale, diferite de cele firesti, intre doi parteneri heterosexuali normali.

24

a) Sadismul consta in obtinerea placerii erotice de catre un individ prin chinuirea sau torturarea fizica a partenerului acestuia, dupa care urmeaza raporturile sexuale. Excitatia sexuala se obtine numai in prezenta, reala sau fantasmatica, a raului fizic sau psihic. Sadismul poate fi prezent intr-o forma atenuata sau intr-una severa, extrema, in acest ultim caz, partenerii sexuali putand fi ucisi sau raniti grav. Debutul este de obicei in adolescenta, evolutia fiind in cele mai multe cazuri cronica. Freud pune cauza sadismului pe seama unei dezvoltari excesive a tentei agresive ce caracterizeaza instinctul sexual. b) Masochismul, reprezinta forma opusa sadismului si consta in obtinerea placerii erotico-sexuale printr-o serie de acte de maltratare la care este supus subiectul de catre partenerul acestuia. Satisfactia sexuala se obtine doar daca subiectul este umilit, torturat, abuzat fizic sau psihic. Violenta este acceptata voit, chiar dorita de persoana, iar umilirile si abuzurile pot fi reale sau simulate. Este prezenta atat la femei, cat si la barbati, iar uneori masochistul solicita torturi care ii pot pune viata in pericol. Tulburarea este persistenta, iar subiectul se angajeaza constient si repetat. Asadar, masochismul este un sadism dirijat asupra propriei persoane, iar in freudism, componenta sadica (activa) si cea masochista (pasiva) coexista in cadrul aceluiasi individ (fiind fatetele unei perversiuni unice), cu predominanta uneia dintre ele, ceea ce ii confera individului caracteristica de sadic sau masochist. Locul acestei perechi antinomice de tendinte debordeaza perimetrul strict al perversiunilor, intrucat activitatea si pasivitatea caracterizeaza practica sexuala, in general. Sado-masochismul Desemneaza acea perversiune in care suferinta si umilirea sunt mijloace prin care se obtine satisfactia sexuala. Freud considera ca subiectul este fixat la stadiul sadic-anal, punandu-se in pozitia unui copil rau ce merita pedepsit, dar leaga geneza acestei perversiuni si de actiunea pulsiunii de moarte, care vizeaza distrugerea, precum si de prezenta unui Supraeu sadic. c) Violul reprezinta o forma de utilizare a violentei si brutalitatii fizice in scopul obtinerii placerii erotico-sexuale. Relatia sexuala se desfasoara intre agresor si victima, impotriva vointei victimei si a incercarilor de a se opune. Uneori, violul este urmat de omorarea victimei. d) Exhibitionismul consta in expunerea in public a organelor genitale pentru a obtine excitatie sexuala. Este o manifestare specifica barbatilor. Atitudinea este repetitiva, fiind precedata de o stare de neliniste si tensiune emotionala, care se remite indata ce subiectul este surprins in aceasta postura de o femeie. Satisfactia sexuala este strans legata de faptul ca subiectii au produs dezgust persoanei care i-a surprins. De obicei, persoanele sunt inofensive, aceasta fiind singura lor manifestare. Exhibitionismul poate fi episodic sau persistent. e) Voyeurismul- este un substitut simbolic al comportamentului psihosexual si consta in observarea directa sau indirecta a derularii actului sexual a unor cupluri sau in urmarirea femeilor care se dezbraca si au o participare emotional- afectiva si erotica. f) Travestismul- este o modalitate de satisfacere simbolica a placerii sexuale a unui individ care, pentru realizarea acesteia prefera vestimentatia, podoabele si cosmetica partenerului de sex opus, dar care in mod mascat traduc tendintele sale erotice. Subiectul apare in public cu o imagine specifica sexului opus.

25

g) Autoerotismul obtinerea placerii sexuale in absenta oricarui partener. Placerea este provocata de masturbatie, atat la femei, cat si la barbati, si are originea in complexul narcisic. h) Fetisismul este prezent la barbati si obtinerea excitatiei sexuale se realizeaza prin focalizarea interesului sexual pe obiecte. Este o modalitate simbolica de obtinere a placerii sexuale nu atat prin prezenta unui partener dorit, cat mai ales prin evocarea acestuia printr-un obiect simbol care-i apartine. Fetisismul este o forma de regresiune obiectual- simbolica si inlocuieste partenerul real in relatiile sexuale. Obiectele pe care se focalizeaza interesul sexual sunt de obicei piese de imbracaminte care vin in contact direct cu corpul uman (lenjerie, ciorapi, pantofi). Ele sunt folosite fie ca mod de a obtine excitatia sexuala, fie ca accesoriu pe care partenerul sexual este obligat sa-l poarte. Este o tulburare cu debut in adolescenta, prezenta atat la heterosexuali, cat si la homosexuali. Poate fi tranzitorie sau cronica. Trasaturile psihopatologice specifice ale acestor grupuri de perversiuni sexuale sunt: 1. deturnarea individului de la partenerul firesc, natural, al cuplului sexual; 2. asocierea la placerea erotica a violentei sub diferitele sale forme (auto sau heteroviolenta); 3. au o importanta componenta simbolica: ea inlocuieste atat obiectul placerii, cat si modalitatea de obtinere a placerii sexuale; 4. persoanele sunt departate ca interes si actiune, de modalitatea normala de desfasurare a actului sexual intre parteneri heterosexuali; 5. indivizii incearca, in special homosexualii, sa justifice aceste forme de practici erotico- sexuale. Din punct de vedere psihanalitic, personalitatea perversilor sexuali se releva a fi dominata de pulsiunile primare, sexuale, pe care nu le pot controla, care scapa cenzurii. Pe de o parte persoanele au o slaba cenzura a instantei subconstientului, iar pe de alta parte, luand in considerare latura morala, avem de-a face cu persoane cu un Supra- Eu slab sau complet absent. Pulsiunile sexuale se dezlantuie in mod liber, aparent spontan, dar intr-o maniera haotica. Elementele simbolice sunt forme esuate ale unei pseudosublimari a pulsiunilor erotice, care sunt deturnate catre forme de manifestare cu un aspect caricatural. Ideea majora a lui Freud, in ceea ce priveste aberatiile sexuale, este aceea ca ele nu reprezinta simptome morbide, decat daca au un caracter exclusiv, cu evitarea oricarei ocazii de a practica sexualitatea normala. Cel mai cunoscut tip de devianta sexuala de tip sociopatic, desi si celelalte perversiuni au trasaturi sociopatice, este prostitutia. Personalitatea femeilor care practica prostitutia, se caracterizeaza prin urmatoarele: - frustrari emotionale in copilarie; - carente educationale; - intelect de limita; - provenienta din familiile dezorganizate, parinti alcoolici, brutali sau indiferenti afectiv; - violuri in antecedent; - model rau de educatie, cu tendinte la imitare si perpetuare; - apetenta pentru alcool sau droguri; - incapacitatea de a stabili o relatie solida, de durata, cu un partener heterosexual; - frigiditate;

26

lipsa de cultura si instructie scolara; tendinte spre lene, inactivitate, vagabondaj; existenta in antecedente a unor afectiuni psihice sau prezenta unor afectiuni psihice; - personalitate imatura afectiv, labila emotional, cu note psihopatice polimorfe; - imoralitate, indiferenta fata de valorile sociale. Prostituata traieste la marginea societatii, avand un complex de culpabilitate si inferioritate atribuit de valorile modelului social. Mecanismul producerii perversiunilor Perversiunile sunt rezultatul stagnarii dezvoltarii sexuale a individului la nivelul sexualitatii pregenitale. Ele sunt caracterizate de conflictul legat de diferenta dintre sexe si de angoasa de castrare. Conflictul este specific si nevrozelor, insa in perversiune solutia este diferita, si anume negarea acestei diferente. Aceasta negare sta la baza obtinerii placerii sexuale prin alte modalitati decat relatia genitala heterosexuala. Alegerea obiectului este insa. spre deosebire de nevroza, in concordanta cu Eul. Mecanismele de aparare la care Eul recurge in perversiune sunt de asemenea diferite fata de nevroze: refuzul realitatii, clivajul Eului. in acest tip de tulburare psihica nu exista conflict psihic constient si nici cerere de terapie privind conduita perversa. Perversiunile sunt rezultatul unei fixatii la stadiile pregenitale firesti in dezvoltarea individului si care presupun pulsiuni partiale. Aceste pulsiuni partiale sunt refulate la individul normal cand atinge maturitatea. La perversi, una din aceste pulsiuni nu sufera procesul de refulare. Etiologia perversiunilor Problematica perversa este o problematica ce tine de neaccepta-rea propriei identitati sexuale. Subiectul nu reuseste sa depaseasca conflictul oedipian si sa se identifice cu imagini ale persoanelor de acelasi sex. Totusi, teoria psihanalitica nu a pus in evidenta factori etiologici specifici in geneza perversiunilor. Ipotezele sunt multiple, fara a putea evidentia elemente comune. in cazul homosexualitatii ipoteza se refera la o seductie prea intensa din partea mamei, asociata cu o negare a sentimentelor agresive si ostile, firesti in cadrul complexului Oedip. in ceea ce priveste fetisismul, cauza ar fi legata de fenomene mai timpurii, de intarcare, obiectul fetis avand rolul de aparare contra angoaselor arhaice, de anihilare. Lacan caracterizeaza perversiunile prin raportul subiectului cu Legea. Legea este, pentru Lacan. aceea impusa de Tata, ea organizand viata psihica inca de la inceputurile sale. Interdictiile instituite de Tata. in principal aceea a incestului, in masura in care parintii le respecta ca pe niste principii dincolo de ei, sunt structurante pentru psihism si pentru personalitatea subiectului. Daca parintii nu se supun acestor reguli, constient sau inconstient, nici copilul nu le va recunoaste. El va recunoaste si respecta numai ceea ce constituie Legea pentru parintii lui. Perversul este deci cel care neaga Legea asa cum este ea acceptata de comunitatea umana din care face parte. In acest tip de tulburare psihica nu exista conflict psihic constient si nici cerere de terapie privind conduita perversa. Insa conflictul psihic inconstient se va manifesta in alte planuri decat cel al sexualitatii, ducand la cerere de terapie.

27

Bibliografie selectiva 1. S. Freud. Sexualitatea in etiologia nevrozelor. in Studii despre sexualitati. Editura Trei. 2001 2. S. Freud. Disconfort in cultura. in Studii despre societate si religie. Editura Trei. 2000 3. S. Freud. Negarea, in Psihologici inconstientului. Editura Trei. 2000

4. S. Freud. Pentru a introduce narcisismul. in Psihologia inconstientului. Editura Trei. 2000 5. S. Freud. Problema economica a masochismului. in Psihologia inconstien tului. Editura Trei. 2000 6. S. Freud. Fetisismul. in Psihologia inconstientului. Editura Trei. 2000

7. S. Freud. Observatii despre un caz de paranoia descris autobiografic. in Sevroza. psihoza, perversiune. Editura Trei. 2002 8. S. Freud. Despre cateva mecanisme nevrotice in gelozie, paranoia si homosexualitate. in Xevroza. psihoza, perversiune. Editura Trei. 2002 9. S. Freud. Despre psihottenezti unui caz de homosexualitate. in Ne vroza, psihoza, perversiune. Editura Trei. 2002

28