C1

1.ISTORIA PSIHOLOGIEI CLINICE, SĂNĂTATE ȘI BOALĂ ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ

(crd. Ș. IONESCU, J.DORON,2009, TRATAT DE PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI PSIHOP., Ed. TREI, Buc)

Conceptul de psihologie clinică

 Psihologia clinică a fost creată în Franța la sf. sec al XIX-lea, având la bază medicina și
filosofia;

 În aceeași perioadă apare conceptul și în SUA datorită lui Lightner Witmer (elev de-al lui
Wundt în Germania), dar fără a prinde rădăcini puternice;

 În 1897 în Franța se creează “Revista de psihologie clinică și terapeutică”, și primul număr

apare în 1901

 Tematicile din revistă puneau accentul pe medicină și psihologie, dar și pe individualitatea

umană

 După primul RM psihologia este marginalizată în Franța alături de sociologie și antropologie;

 Schimbările în psihopatologie proveneau din fenomenologie și psihiatrie din Germania

înainte de venirea naziștilor la putere;

 La sf sec al XIX-lea o invovație din psihologia clinică era reprezentată de psihanaliză, a cărei
viziune a fost ignorată în Franța, excepție făcând cercul restrâns al suprarealismului lui Andre
Breton;

 Exista o opoziție față de psihologia experimentală, aceasta fiind acuzată că nu se preocupa

decât de probleme foarte îndepărtate ale ființelor umane;

 Psihologia clinică a supraviețuit la P Janet, luând forma psihologiei medicale;

 J Piaget în lucrarea Reprezentarea lumii la copil (1926) evocă metoda clinică și examenul
clinic , faptele observate au mai multă semnificație decât eventualele legături de cauzalitate
dintre niște rezultate ale unor cercetări experimentale.

Definiție- psihologia clinică (D.David, 2006,p.13-180

 PC este știința care studiază mecanismele psihologice implicate în starea de sănătate și

boală;

 Pc are două componente fundamentale:

1. Componenta referitoare la investigarea mecanismelor psihologice implicate în promovarea și

optimizarea sănătății;

2. Componenta referitoare la investigarea mecanismelor psihologice implicate în prevenirea

patologiei

 Dacă predomină prima componentă, atunci psihologia clinică se numește și psihologia

sănătății;

 Dacă predomină a doua componentă, atunci psihologia clinică se numește psihologia

sănătății clinice (clinical health psychology) sau o terminologie mai puțin utilizată azi
psihosomatică (în SUA acest domeniu este denumit și medicină comportamentală);

1
  Când vorbim de patologie psihică, psihologia clinică se numește psihopatologie sau mai puțin
utilizat psihologie medicală (chiar dacă uneori termenul de psihologie medicală include și
aspect din domeniul psihologiei sănătății clinice).

 În sens larg, PC se referă la investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate și

boală;

 În sens restrâns, PC se referă la investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătatea

și patologia mentală (vezi DSM);

 Observație: clinic nu se referă la clinică, spital, ci la o abordare individualizată a omului, cu

referire la sănătatea și boala lui, deci PC nu este clinică pentru că se practică în clinică, ea
poate fi practicată oriunde, omul este abordat individualizat, cu referire la starea lui de
sănătate și boală;

 În raport cu medicina, care se referă la aspectul curativ și profilactic al bolilor, PC își aduce
aportul la sublinierea factorilor psihologici implicați. Medicina este mai extinsă decăt
psihologia clinică, aceasta din urmă vizează doar factorii psihologici implicați în aspectul
curative și profilactic al bolilor;

 În raport cu psihologia, PC este o ramură, are la bază dezvoltările teoretico- experimentale ce

aparțin psihologiei: Dar, PC are propria cercetare fundamental și aplicată, ex conceptul de
cogniții iraționale aparține și psihologiei generale dar și PC, psihologiei educaționale etc

Profesia de psiholog clinician în SUA

 Această profesie a fost oficial creată în SUA în perioada de război, în cadrul armatei în scopul
evaluării soldaților și a ajuta combatanții ce sufereau de nevroze traumatice;

 În 1947 psihologii se hotărăsc să creeze profesia de savanți –practicieni (doctori în psihologie)

care practicau evaluarea, diagnosticarea și tratamentul psihoterapeutic, toate fiind sprijinite
pe un corp de idei venite din cercetarea științifică și nu din magie.

Funcțiile psihologului clinician

1. psihodiagnostic psihologic și evaluare clinică- identificarea factorilor psihologici implicați în

sănătate și boală;

2. intervenție/asistență psihologică generală și de specialitate, dobândită după programe

avansate de formare profesională;

3. cercetarea și investigarea rolului factorilor psihologici implicați în sănătate și boală;

4. educație și formare- cu referire la implicarea celor deja formați în acest domeniu, în pregătirea
noilor generații de clinicieni, consilieri psihologici (psihologi specialiști în consiliere psihologică)și
psihoterapeuți;

 Particularitate: psihologul clinician este implicat în activități judiciare: aspect legate de

sănătate și boală; protecția bolnavului mintal ce a comis un act civil, măsurile de apărare
împotriva bolnavului mintal care a comis sau prezintă riscul comiterii unui act antisocial,
refuzul tratamentului etc;

Activități psihologice din domeniul judiciar realizate de psihologul clinician:

2
1. Stabilirea discernământului (= concept psihologic și psihiatric cu rol în stabilirea responsabilității
unei anumite fapte penale sau contravenționale)

2. Expert – angajat de instanțele de judecată pentru clarificări psihologice: memoria martorilor,

Particularități ale PC

 Caracteristici care individualizează Pc în raport cu alte abordări psihologice:

- Sunt luate în considerare diferențele culturale, cum sănătatea și boala sunt influențate de
factorii culturali (v DSM);

- Indiferent de vârstă se pune accent pe particularitățile individuale și de vârstă. Astfel, Pc la

sugar, copilul mic, adolescent are următoarele particularități:

• consultația rar este cerută de către copil, e solicitată de părinte , însoțitor;

• Când decidem ce este normal sau patologic trebuie să ținem cont de stadiul de
dezvoltare al copilului;

• În terapia copiilor sunt implicate multe metode nonverbale (copilul se exprimă mai greu
în cuvinte) și indirecte (adultul este angrenat în tratamentul copilului).

 PC a adultului are următoarele caracteristici:

- Nu ne așteptăm la modificări marcante în dezvoltarea cognitivă a adultului pentru că,

operațiile formale sunt încheiate;

- Dezv personalității este relativ încheiată, deci schimbările majore din personalitatea
subiectului nu se atribuie unor mecanisme de dezvoltare ontogenetică normale;

- PC a perioadei de vârstă înaintată:

- Prevalența unor tulburări psihice;

- Nevoi speciale acestei vârste;

- Particularitățile psihologice sunt adesea obstrucționate de confuzia pacienților, absența

motivației, handicapuri senzoriale etc.

- Aspectele de etică și de deontologie sunt factori majori ce definesc PC;

- O eroare frecventă este asocierea PC și a psihoterapiei cu patologia, se ignoră astfel aspectul

de prevenție a tulburărilor psihice și de promovare a sănătății. Vorbim de :

- prevenția primară- intervenția care e utilizată înainte de a se instala boala și se

adresează populației sănătoase, dar cu vulnerabilitate la boală, și se face prin intervenții la nivel de
grup (selecționat și comunitar);

- prevenția secundară- intervenția care are loc imediat după apariția bolii și are ca scop
prevenirea complicațiilor și evoluției acesteia (reducerea riscului de suicide în tulburarea depresivă
majoră);

- prevenția terțiară- în cazul bolilor cronice și vizează reducerea complicațiilor generate

de boală ( creșterea calității vieții la persoanele cu risc de suicid)

3
Precizări conceptuale

 Starea de sănătate (OMS)- stare de bine fizic, psihic și social;

 BOALA este definită ca o stare de modificări biologice și/sau psihocomportamentale care

generează o stare de distres și/sau dizabilitate sau un risc crescut spre distres și /sau
dizabilitate (APA);

 Conceptul de boală are corelate două constructe:

1. Incidența - numărul de cazuri noi dintr-o boală anume, care apar într-o unitate de timp
specificată, iar unitatea de timp tipică este de un an de zile;

2. Prevalența – se referă la numărul de cazuri dintr-o boală la un moment dat, prin moment dat
se înțelege o evaluare punctuală (31 iulie 2021) sau un interval de timp (31 iulie 2021-31
decembrie 2022).

Componentele bolii

1. Manifestări- fiecare boală presupune anumite modalități de manifestare, un anumit tablou clinic
(identificabil mai mult mau mai puțin);

- Tabloul clinic sau simptomatologia pacientului, are semne și simptome;

- Semiologia- gr semion sau semn, marcă ce poate fi cunoscut; logos, știință sau discurs este
știința care se ocupă cu studiul acestora;

- Semnele – lat semion= semn, marcă sunt formele de manifestare a bolii care pot fi
identificate de clinician sau de altă persoană (inclusiv de pacient pe baza simțurilor proprii)
independent de ceea ce declară pacientul (ex modificări ale culorii pielii, modificări în
comportament);

- Simptomele- gr symptomia= ceea ce se produce, apare, derivate de la syn= împreună și

piptein= a cădea sunt acele manifestări ale bolii care apar în primul rând în sfera de
percepție a bolnavului și sunt simțite de aceștia la nivel subiectiv. Simptomele sunt
cunoscute de clinician doar indirect, prin intermediul declarațiilor pacientului (ex starea de
frică);

- Sindroamele- gr syn= împreună și dromos= cale, cursă. Un sindrom poate să aibă o etiologie
multiplă;

- Dacă mecanismele etiopatogenetice ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci vorbim de
boală. Tratamentele simptomatice sunt acele tratamente care vizează direct reducerea
acestor manifestări , fără a schimba cauzele și mecanismele care le-au generat.

Dacă mecanismele etiopatogenetice ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci vorbim de boală

Tratamentele simptomatice sunt acele tratamente care vizează direct reducerea acestor
manifestări , fără a schimba cauzele și mecanismele care le-au generat.

2. Boala presupune anumiți agenți/factori etiologici (cauzali);

Criterii pentru clasificarea factorilor etiologici:

A. natura factorilor etiologici:

4
 - - agenți exogeni= fizici (mecanici, termici, electrici, energie radiantă), chimici (acizi, baze,
săruri), biologici (microbi, virusuri, paraziți, ciuperci, diferite macromolecule organice),
psihosociali (stres, stil de viață nesănătos)

- - agenți endogeni= factorii genetici, considerați primari, ce produc anomalii ereditare. De

fapt, agenții endogeni sunt în ultimul rând agenți exogeni ce au acționat asupra geneticului
strămoșilor noștrii sau asupra geneticului nostru.

B. Funcția factorilor etiologici:

- Factori declanșatori- sunt factorii care produc în mod direct simptomatologia, sunt factorii
necesari declanșării tabloului clinic dar nu și suficienți;

- ex.: discrepanța cognitivă dintre motivația pacientului (scopuri, motive, dorințe, expectanțe)
și evenimentele propriu-zise care au loc.

- Dacă discrepanța este mai mare atunci și problemele psihologice sunt mai severe, adică și
motivația noastră este mai imperativă, extrema fiind formularea scopurilor și dorințelor
noastre în termenii absolutiști de trebuie cu necesitate….

- Factori determinanți- au aceleași caracteristici ca și cei declanșatori, produc în mod direct

simptomatologia, dar sunt legați specific de un tablou clinic (bacilul Koch de tuberculoză), iar
factorii declanșatori nu sunt legați specific de un anumit tablou clinic (agenții stresori pot
declanșa tulburările depresive sau anxioase);

- În psihopatologie au fost identificați clar prea puțini factori determinanți, mai ales de natură
psihosocială;

 Factori favorizanți- au rolul de catalizator în psihopatologie, ei favorizează acțiunea factorilor

declanșatori și determinanți în apariția tabloului clinic;

 Factori predispozanți- sunt factorii care au un caracter general, aparțin pacientului, au fost
prezenți înainte de instalarea tabloului clinic, și care dacă interacționează cu factorii
declanșatori, determinanți sau favorizanți generează tabloul clinic;

 Factorii de menținere - au rolul de a susține simptomatologia.

- Factori de menținere pot să fie toți factorii menționați anterior, dar pot să fie și alți factori apăruți
după generarea tabloului clinic

3. Reacții de răspuns al organismului la acțiunea agenților etiologici- aceste reacții pot să fie
specifice sau nespecifice, fiecare din ele pot să fie locale sau cu caracter general;

- reacțiile de răspuns se pot manifesta la nivel biologic (modificarea TA) sau la nivel psihologic
(deficiențe la nivelul memoriei implicite);

- A apărut o întreagă știință PATOGENIA (gr pathos= suferință și gennan=a genera)cu referire
la acțiunea unor factori etiologici

SĂNĂTATEA (Tudose,2002, pp 31-38)

 Sănătatea = o stare înscrisă în perimetrul care definește normalitatea existenței individului,

semnifică menținerea echilibrului structural al persoanei ( în plan corporal-biologic și psihic
conștient), atât în perspectivă internă (raportul dintre subsistemele din organism) cât și în

5
 perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ și mediul său ambient concret (p
31)

Definiții ale sănătății

 Lăzărescu M (1998)- S= o perspectivă dinamică prin care se precizează modalitățile normal-

sănătoase de structurare și funcționare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de
dezvoltare, maturare, independență, complexitate și capacitatea de a depăși sintetic diferite
situații reactive și stresante;

 Fromm E- S= realizarea individului în concordanță cu restul indivizilor din comunitate,

comunitate în continuă schimbare, permanent progres, permanentă căutare. Problema
normalității trebuie corelată cu dezvoltarea comunității respective, ținând seama de
particularitățile fiecărei etape parcurse.

OMS, S= stare completă de bine dpdv psihic, mintal și social, și nu neapărat în absența durerii.

- Starea de sănătate este mai mult decât absența durerii, este o stare de armonie, o stare de
bine cu privire la evoluția complexului biologic, psihologic și a dimensiunilor sociale ale
comportamentului uman;

- Indivizii și nu medicii trebuie să fie responsabili de sănătatea lor,

- Adaptarea este strâns legată de promovarea stării de sănătate și cu prevenirea bolilor;

Anormalitate și boală

 Anormalitatea este o îndepărtare de la normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne
indiferent în ceea ce privește definirea în sine a zonei de referință;

 Antopologic, în zona pozitivă se află persoanele excepționale, geniile, cu rol creator în istoria
omenirii;

 Patologia sau boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus, spre
deficit funcțional și de performanță, spre dizarmonie, dezorganizare și destructurare

 Lăzărescu- domeniul bolii- se îndepărtează de norma ideală a comunității în sensul deficitului,

al neimplinirii persoanei umane ce eșuează în zona dizarmoniei nefuncționale, necreatoare;

 În patologia umană un rol important îl are:

- dimensiunea interpersonală, a capacității de iubire și prietenie echilibrată;

- dimensiunea socială cu referire la modul de funcționare în social al omului, ce

responsabilități sociale i se pot adresa omului;

- Anormalitatea (abaterea de la un model comportamental mediu, fie că este statistic, ideal

sau procesual, acceptat de membrii unei societăți determinate în timp și spațiu) nu se
identifică cu patologicul, deși se poate suprapune cu acesta; se referă la o serie de fapte și de
comportamente cu aspect contrar așteptărilor și normelor în vigoare;

- Anormalitatea se constituie ca o zonă de trecere între normal și patologic, un proces de

continuitate între cei doi poli;

Anormalitate și prejudecată

6
  Prejudecata= descriere empirică și nesistematică ce poate genera concepții greșite de
credințe de largă circulație în diverse categorii sociale;

 Exemple de prejudecăți:

- Un comportament anormal este și bizar;

- Între normal și anormal se poate face o delimitare netă, mai mult această delimitare poate să
fie la îndemâna oricui, după criterii individuale;

- Anormalitatea ar avea un caracter ereditar;

- Teama nejustificată de anumite anomalii comportamentale personale;

- Anormalitatea este o rușine și o pedeapsă

Comportamente anormale

 Enăchescu C deosebește 4 tipuri de comportamente anormale:

1. Comportament de tip criză biopsihologică de dezvoltare sau involuție (pubertate,

adolescență, climax, andropauză) cu caracter pasager și ireversibil;

2. Comportament de tip carențial, legat de stări de frustrare afectivă, carențe educaționale,

disfuncții familiale și în modul de viață, ce crează dificultăți de adaptare;

3. Comportament de tip sociopatic, constând în conduite delictuale agresive, toxicomanice sau

de furie, cu caracter recurent sau episodic;

4. Comportament de tip patologic, parțial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă
sau mixtă, cu intensități și forme variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii,
endogenii).

Criterii pentru delimitarea de starea de boală (op cit. p 37)

 Capacitatea de autonomie, de independență psihoconștiență a subiectului;

 O corectă și adecvată autoreceptare și autoapreciere;

 Percepția, reprezentarea și înțelegerea corectă, adecvată comunitar, a realității;

 Capacitatea de creștere și dezvoltare armonioasă a individului, în sensul unei realizări de sine

în raport cu un model ideal personal, articulat armonic și efficient cu perspectiva
socioculturală;

 Capacitatea de creație.

_________________________________________________________________________________

C2

2. PSIHODIAGNOSTIC ȘI EVALUARE CLINICĂ, TEORII ȘI PARADIGME ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ

DAVID (2006), pp 69-84

FUNDAMENTE

 Etimologic (gr diagnostikos)= capacitatea de a distinge, dia-între- și gnosis- cunoaștere;

7
  Psihodiagnosticul se referă la cunoașterea factorilor psihologici ai subiectului uman, cu
relevanță pentru diverse activități;

 P clinică vizează cunoașterea factorilor psihologici cu relevanță pentru sănatate și boală.

Model de psihodiagnostic și evaluare clinică

- Acest model este un prototip în domeniul clinic-psihodiagnostic și evaluare clinică nosologică

(gr nosos= rău, boală) și se referă la încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită
categorie de tulburare psihică;

- Există și alte modele de psihodiagnostic în funcție de orientarea clinică; de ex psihodiagnostic

și evaluare clinică funcțională, în care nu se urmărește încadrarea tabloului clinic al
pacientului într-o categorie nosologică, ci identificarea unor factori psihologici, cognitivi
comportamentali, prin care se explică tabloul clinic și problemele de viață ale pacientului;

Secvențele modelului de psihodiagnostic și evaluare clinică

 FAZA 1= încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie nosologică;

- Se realizeză prin interviul clinic, ce începe printr-o discuție despre situațiile ce-l pun pe pacient într-
o poziție confortabilă, de încredere, siguranță;

Astfel, se reduce anxietatea pacientului și se facilitează comunicarea cu clinicianul;

- În această fază se notează: numele, vârsta, cetățenia, naționalitatea și domiciliul, date furnizate de
pacient și aparținători (dacă vorbim de copii cu tulburări grave), motivul trimiterii, apoi se virează
spre obiectivul interviului, menținând un limbaj de interfață, cu caracteristici de la pacient la pacient;

- În prima fază interviul trebuie să vizeze de fapt axele de diagnostic din DSM (IV):

- Descrierea acurată a tabloului clinic Axa 1-tulburările clinice și Axa 2- tulburările de

personalitate, debutul și evoluția acestuia De când au apărut problemele? De când ai
observat modificările?;

- Axa 3- descrierea unor boli somatice sau psihice, internări anterioare, condițiile medicale;

- Axa4- condițiile social-economice, informații despre familie, situații stresante, stresori

psihosociali;

- Axa 5- indicele global de funcționare- perspectiva generală aupra stării pacientului

- Faza 1 se încheie printr-un diagnostic nosologic ipotetic și identificarea unor factori ipotetici
declansatori, determinanți, favorizanți, predispozanți și de menținere a simptomatologiei

FAZA 2= investigarea detaliată a comportamentului și a funcțiilor psihice

 Investigarea prin interviu va fi dublată de o investigare prin teste psihologice, acolo unde este
posibil;

 Componentele psihologice investigate în cursul interviului clinic sunt:

- Factorul perceptiv;

- Comportament- observarea mimicii, gesticii, interacțiunii sociale, posturii, comportamentului

motor; comportament neingrijit, vestimentație excentrică neasortată (machiaj exagerat),
nerespectarea uzanțelor sociale sugerează un dg de demență sau sch;

8
 - Memorie;

- Dispoziție afectivă;

- Personalitate;

- Depersonalizare și derealizare;

- Obsesii;

- Compulsii;

- Atenție;

- Gândire și intelligență

- Orientarea- unde vă aflați? Ce zi este astăzi? În ce an suntem?

- Conștiința bolii- cum credeți că vă văd ceilalți? Ce credeți că gândesc ei despre dvs? Vă
considerați o persoană sănătoasă? Ce probleme credeți că aveți?

- Considerați necesar tratamentul pentru problemele dvs?

- La sfârșitul Fazei 1 se clarifică și se definitivează diagnosticul nosologic prezumtiv

FAZA 3- investigația detaliată

 Se referă la surprinderea structurii și dinamicii individuale a pacientului și oferă informații

suplimentare față de cele din fazele anterioare ce au dat un diagnostic nosologic;

 Analiza se referă la cele 4 nivele de analiză a subiectului uman: emoțional, cognitiv,

comportamental și biologic/fiziologic;

 Evaluarea psihologică se referă la:

- Starea prezentă a pacientului și a modului în care se adaptează la situații concrete;

- Problematica comportamentelor simptomatice;

- Situația somatică a pacientului;

- Dinamica și structura personalității;

- Comportamentul interpersonal;

- Principiile morale și atitudinile sociale;

- Mecanismele de coping,

- Identitatea și imaginea de sine;

- Determinanții sociali și situațiile curente de viață;

- Problemele de ecologie socială și familială;

- Controlul și autocontrolul comportamentului și emoțiilor

- La finalul Fazei 3 este o categorie de diagnostic nosologic și o particularizare pentru dinamica

individuală a pacientului;

9
 - Trecerea de la dg nosologic la intervenția psihologică propriu-zisă, consiliere psihologică sau
psihoterapie se face prin stabilirea unei liste de probleme;

- Lista de probleme nu trebuie să fie nici prea lungă și nici prea scurtă;

- Problema cu care se începe trebuie să fie una importantă și relativ ușor de ameliorat (ex
atacuri de panică);

- Terapeuții începători au tendința de a aborda mai multe probleme simultan

Reguli facilitatoare pentru diagnosticul și evaluarea clinică

1. Alternanța dintre întrebările închise și deschise;

2. Comunicare nonverbală adecvată;

3. Reflectări empatice frecvente;

4. Atenție la ce spune pacientul și la cum spune (așa se surprinde perspectiva lui asupra
lucrurilor)

Tehnici de spargere a rezistențelor

Sursele rezistențelor sunt:

- Pacientul este foarte grav afectat de boala sa pentru a avea o comunicare relevantă-
informațiile se obțin de la familie, rude și apoi se coroborează;

- Așteptările pacientului pentru clinician nu sunt satisfăcute (prea tânăr sau prea bătrân)-
pacientul trebuie stimulat să vorbească și cu cât abordează probleme mai personale, adânci,
cu atât are încredere în terapeut;

- A fost adus cu forța

Tehnicile de spargere a rezistențelor urmează 3 pași:

• Reflectarea empatică a rezistenței pacientului;

• Abordarea indirectă a pacientului

• Oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de diagnostic

1. Teoriile în psihologia clinică (Jean-Louis Pedinielli, în J.Doron (coord),2009, p38-41)

 Psihologia clinică este o metodă și un domeniu, se bazează pe anumite teorii și contribuie la

dezvoltarea lor;

 Nu există o singură teorie a PC, dar există teorii de referință;

 Este dificil de delimitat la anumite nivele, psihologia clinică de psihopatologie; există teorii
clinice ale patologiei mentale, handicapului, traumatismului ce sunt nu doar ale psihologiei
clinice, dar și ale medicinei sau psihofiziologiei;

 Deci, dpdv epistemologic, psihologia clinică nu produce o paradigmă (teorie) generală, dar
teoriile psihopatologiei sau partea psihopatologică a teoriilor mai generale au contribuit la
constituirea acesteia.

10
 Psihanaliza:

 A dezvoltat o teorie bazată pe inconștient și pe discursurile concrete care exprimă un sens

latent;

 Originea suferinței se descoperă în conflictele inconștiente ale subiectului și are un sens;

 Inconștientul este format din reprezentările sexuale infantile, care au fost refulate în
perioada oedipiană, mai ales la nevrotici

Boala se bazează pe:

a. Tulburări în constituirea eului (primele luni pentru psihoză, Co pentru nevroză), acestea
determină dificultăți pentru accesul la identitate, autonomie, separare sau dorință;

b. O modificare internă pulsională (ruptă de echilibru) sau externă (traumatisme) provoacă un

conflict, o ruptură a echilibrului protector anterior cu reapariția angoasei;

c. Pentru a lupta cu angoasa, individul face apel la mecanismele de apărare ale eului (refulare,
regresie etc)

• Simptomul este un compromis cu mai multe determinări pihice și cu mai multe sensuri;

• Simptomul exprimă un adevăr, o cunoaștere inconștientă și a produs o luptă împotriva

angoasei, inițial structural și apoi legată de eșecurile mecanismelor de apărare;

• La sensul simptomului se ajunge prin vorbire și transfer= retrăirea conflictului;

• Curentele postfreudiene sunt numeroase Kleinian, lacanian, curente marginale (Winnicot)

2. Fenomenologia

- F. se bazează pe o atitudine, concepții provenite din lucrările fenomenologiei (Husserl, Heidegger,

Scheller) și din gândirea existențialismului ( Sartre, Merleau-Ponty);

- Aceste concepții refuză obiectivismul demersurilor tradiționale și vor să înțeleagă lumea subiectului
din interior, așa cum o percepe și o construiește el;

- Psihiatria fenomenologică (Biswanger, MinkovskiTatossian, Tellenbach..) descrie ființa în

lume în diferite patologii ca melancolia, mania…;

- Punctul de pornire este realitatea clinică a maladiei pe care fenomenologia vrea să o

protejeze pornind de la conceptele sale: timp trăit, experiență interioară, spațiu,
continuitate, subiectivitate, resimțire, acel pentru sine- opus lui în-sine;

- Interesul este pentru a afla cum realitățile sunt înzestrate cu sens, experimentate și
organizate de subiect.

2. Paradigme în explicarea sanogenezei și patogenezei psihice (David, 2006, pp29-66)

2.1. Paradigma dinamic-psihanalitică- a fost descrisă sumar anterior;

Asumțiile fundamentale ale paradigmei dinamic-psihanalitice sunt:

1. Psihicul are o structură nivelară: Id (inconștient)Ego (Eu conștient) și Super Ego (norme morale și
sociale);

11
2. Conținutul refulat al inconștientului (ex pulsiunile sexuale și agresive) este guvernat de principiul
plăcerii și tinde să se exprime plenar la nivelul Eului (conștientului);

3. Conștientizarea la nivelul eului este guvernată de principiul realității, conținutul refulat generează
trăiri emoționale negative;

4. Odată generate trăirile emoționale negative, Eul, sub presiunea principiului realității și a
Supraeului, apelează la mecanisme de apărare/defensive pentru a bloca conștientizarea lor;

- Primul mecanism de apărare este refularea și dacă acest mecanism nu este suficient, atunci
conținutul refulat se va exprima în vise, acte ratate, simptome nevrotice (sau intră în scenă
mecanismele secundare de apărare a Eului);

5. Dacă se blochează conștientizarea trăirii emoționale negative, emoția se exprimă la nivel fiziologic
printr- stare de activare, ca prerechizită pentru o nouă stare emoțională, congruentă cu cea refulată;

6. Orice simptom apare din cauza unui conflict actual, care se reduce la un conflict bazal din copilărie;

7. Eliminarea simptomatologiei se va face prin rezolvarea conflictului bazal, prin intermediul nevrozei
de transfer (conflict terapeutic)

- Rolul Eului este de a media între: cerințele realității, nevoia de satisfacere a impulsurilor
sexuale și agresive (instinctual vieții și instinctual morții) impulsuri localizate la nivelul Id-ului
și valorile sociale și morale internalizate sub forma Supraeului;

- Există 3 tipuri de anxietate:

1. Anxietatea realistă- se percep pericole reale din realitate (ca vei fi mușcat de un câine
agresiv);

2. Anxietatea nevrotică- teama inconștientă că instinctele primare din Id vor prelua controlul
asupra persoanei și vor fi consecințe negative asupra individului (pedepse pentru
comportamente inadecvate social);

3. Anxietatea morală- frica de a nu încălca normele morale și religioase interiorizate sub forma
Supra eului, anxietate manifestată frecvent sub forma emoțiilor de rușine și vinovăție)

2.2. Paradigma umanist-existențial-experiențială

Fundamente:

- Patologia psihică și psihosomatică apare datorită faptului că experiențele negative blochează

forțele pozitive care stau la baza personalității noastre;

- Diferite școli s-au centrat pe anumite forțe (= mobiluri sau mecanisme de bază ale
funcționării psihice: terapia rogersiană-autodeterminare; terapia gestaltistă (experiența ca
întreg coherent-gestalt); logoterapia (voința de sens); psihodrama (spontaneitatea); analiza
tranzacțională (comunicarea); terapia ericksoniană și/sau programarea neurolingvistică
(comunicarea conștient-inconștient);

- Pentru a debloca aceste forțe pozitive care promovează direct starea de sănătate și, implicit
pentru a ameliora patologia, este necesar un context psihoterapeutic caracterizat prin:
empatie, acceptare necondiționată a pacientului și congruență, la care se adaugă anumite
proceduri terapeutice, specific diferitelor școli,

12
 - Empatia

- terapeutul înțelege clientul ca și cum ar fi el, fără a se identifica cu el;

- Reflectarea empatică lasă să transpară cele communicate de client într-o formă structurată;

Acceptarea necondiționată

- Acceptarea pacientului ca întreg, ca om, fără să însemne că suntem de accord cu el, cu ceea
ce face sau ceea ce gândește;

- Pacientul dacă vede că este acceptat necondiționat, începe să se accepte și el necondiționat,

să fie mai tolerant cu el însuși, cu simtomele sale, își reduce gradul de vinovăție;

Congruența

- Se referă la gradul de suprapunere între comportamentul manifest al terapeutului și

comportamentul (trăirile)interior (interioare);

- Orice discrepanță generează îndoieli la pacient cu efecte negative în terapie;

- Presupune conștientizarea terapeutului a trăirilor emoționale vizavi de pacient, a celor

pozitive, dar și a celor negative și apoi comunicarea acestora pacientului;

- Terapeutul hotărăște când le va comunica pacientului;

- Cand se comunică ceva negativ , terapeutul se gândește cum va face asta.

Abordarea rogersiană

 Ființa umană este văzută ca un întreg unitar și independent (Sinele);

Dezvoltarea sinelui depinde de mai mulți factori: unii înnăscuți, alții care țin de mediul social în
care trăiește persoana:

1. Valorizarea instinctivă a aspectelor utile (organismic valuing)- organismele au învățat în

filogeneză și știu din instinct ceea ce este bine sau rău pentru ele;

2. Aprecierea necondiționată (positive regard)- arată iubirea, afecțiunea, atenția, grija și este
unul din aspectele ce le valorizăm instinctive ca ființe umane;

3. 3. Aprecierea de sine necondiționată (positive self-regard)- arată stima de sine,

autovalorizarea, imaginea de sine pozitivă, valorizate la toate ființele umane. Se formează în
cursul dezvoltării ontogenetice, ca o consecință a interacțiunii între noi și persoanele care ne
valorizează;

4. 4. Condiții de valorizare (conditions of worth)- în cursul dezvoltării noastre ontogenetice,

persoanele din jur ne oferă ceea ce avem nevoie doar dacă satisfacem anumite condiții, care
ne fac să merităm ceea ce primim;

5. 5. Aprecierea de sine necondiționată (conditional positive self regard)- datorită prezenței

condițiilor de valorizare din viața noastră, în timp, învățăm să ne apreciem doar dacă putem
să satisfacem anumite standarde;

6. 6. Sinele ideal ( ideal self)- consecința prezenței în mediul în care trăim a condițiilor de
valorizare, aprecierea condiționată a celor din jur, aprecierea de sine condiționată și blocarea
tendințelor de actualizare este formarea sinelui ideal pe care nu-l vom ajunge niciodată;

13
 7. 7. Sinele real (real self)- consecința valorizării instinctive a aspectelor folositoare, a aprecierii
necondiționate, a aprecierii de sine necondiționate și a tendințelor spre actualizare este
structurarea Sinelui real (persoana care este bine într-un context)

 Nevoia de actualizare= realizarea pe deplin a potențialului de creștere și dezvoltare;

 Recunoaștem acele aspecte care ne sunt folositoare, ne naștem cu această capacitate,

valorizăm iubirea, afecțiunea, atenția, grija în mod instinctiv;

 Dacă mediul unde trăim ne permite realizarea potențialului de care dispunem ne vom
dezvolta armonios, devenim persoane pe deplin funcționale și adaptate;

 Dacă mediul propune anumite condiții de valorizare, adică anumite criterii ce trebuie să le
atingem, atunci aceste condiții de valorizare interferează cu ce ar trebui să facem pentru a ne
satisfice nevoia de actualizare. Deci, vom dezvolta o apreciere de sine condiționată, Sinele
nostru ideal va desemna persoana care am dori să fim, dar care nu vom deveni niciodată;

 Discrepanța dintre sinele ideal- ce ar trebui să fim și sinele real- ceea ce suntem, se numește
incongruență, iar consecința va fi o suferință de ordin psihic sau nevrotic

_________________________________________________________________________________

C3-C4-C5

3. PARADIGMA CBT ÎN SANOGENEZĂ ȘI PATOGENEZĂ METODOLOGIA PSIHOLOGIEI CLINICE

(David,2006,pp49-66)

Fundamentele CBT

1. Problemele psihice sunt răspunsuri dezadaptative învățate, susținute de cogniții

disfuncționale. Mare parte din psihopatologie este consecința gândirii disfuncționale;

2. Factorii generatori ai gândirii disfuncționale sunt influențele genetice și de mediu;

3. Modalitatea optima de a reduce distresul și comportamentele dezadaptative este

modalitatea de a reduce cognițiile disfuncționale;

4. Cognițiile disfuncționale care generează psihopatologia pot fi identificate și schimbate,

modificarea implică efort și perseverență din partea subiectului

MODELUL ABC- model terapeutic (Beck,1976; Ellis,1994)

Modelul are 3 componente:

A= Activating events = evenimentul activator-stimuli interni și externi.

Elementele activatoare sunt:

- situații obiective,

- gânduri, emoții și comportamente legate de acestea,

- evenimente, gânduri și amintiri din trecut legate de situația actuală

A antrenează toată personalitatea individului.

B= Beliefs= convingerile (cognițiile/credințele) persoanei (elemental cognitive de prelucrare

informațională);

14
 - Se interpun între elemental activator și consecințele comportamentale, biologice,/fiziologice
sau subiectiv-afective (emoționale);

- Convingerile persoanei nu doar sunt declanșate de evenimentul activator, ci mediază modul

de percepere și reprezentare a evenimentului activator (A)

C=consequences= consecințele procesării cognitive a elementului activator: răspunsuri

comportamentale, biologice/fiziologice și emoționale

- observație: distincția dintre A,B,C este una metodologică pentru clarificarea informațiilor,
realmente cele 3 componente interacționează și coexistă;

D= disputing= restructurarea cognițiilor disfuncționale și iraționale;

E= effective= asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și raționale în locul celor
disfuncționale

Evenimentul activator (A)

- stimulul- este orice eveniment intern sau extern ce afectează activitatea analizatorilor noștri;

- Stimulul poate să fie foarte simplu (un spot luminos) sau foarte complex (un eveniment de
viață, ca moartea unei persone dragi)

- Stimulul poate fi subliminal- nu este perceput conștient sau supraliminal (poate fi perceput
conștient);

- Stimulul odată perceput poate declanșa o serie de prelucrări informaționale ce pot avea
dublaj lingvistic (adică sunt conștientizate) sau nu au dublaj lingvistic (adică sunt
neconștientizate)

- Prelucrările informaționale care au dublaj lingvistic pot funcționa conștient sau inconștient
(automatizarea unor deprinderi învățate conștient)

Prelucrările informaționale (B)

- Prelucrările informaționale care au dublaj lingvistic pot să fie analizate, printr-o infinitate de
criterii

- Clinic cele mai importante categorii sunt:

I. Descrieri și inferențe:

- Descrierile sunt prelucrările informaționale cu dublaj lingvistic care descriu sau reflectă
stimuli în sistemul cognitiv prin propoziții de observație (este ora H și copilul nu a ajuns
acasă). Anxioșii se centrează pe aspectele negative și nu văd siguranța);

- Inferențele pornesc de la descrieri, dar trec dincolo de actul perceptiv Dacă băiatul nu este
acasă la ora H arată că se droghează și este beat;

- Dacă descrierile și inferențele pot fi accesate conștient, atunci ele sunt numite gânduri
automate, au un caracter concret, fiind asociate cu evenimente specifice de viață A

- Gândurile automate derivă din structurile cognitive de tip descrieri și inferențe mai generale,
numite CREDINȚE CENTRALE, codate în sistemul cognitiv sub formă de scheme cognitive;

- Disfuncționalitatea se referă la faptul că:

15
nu sunt susținute logic, nu respectă principiile logicii, empiric (nu sunt dovezi care să le susțină) sau
pragmatic, funcțional (nu ne ajută);

Aaron Beck (1976) a descries cele mai importante categorii de descrieri și inferențe disfuncționale
asociate cu psihopatologia:

Aaron Beck (1976) a descries cele mai importante categorii de descrieri și inferențe disfuncționale
asociate cu psihopatologia;

1. Gândirea dihotomică- plasarea evenimentelor de viață și a persoanelor în două categorii

distincte: bun-rău, intelligent-prost, frumos-urât;

2. Inferența arbitrară- extragerea unei concluzii specifice, în lipsa dovezilor care să o susțină
sau în prezența dovezilor care o infirmă;

3. Abstracția selectivă- centrarea pe un scenariu scos din context, ignorând aspectele relevante
ale situației, și conceptualizarea întregii experiențe pe baza segmentului respectiv;

4. Minimalizarea și maximizarea- evaluarea eronată a semnificației sau magnitudinii unui

eveniment, într-o măsură suficient de mare pentru a constitui o distorsiune;

5. Suprageneralizarea- extragerea unei reguli generale sau concluzii pe baza unuia sau mai
multor incidente isolate și utilizarea acestei reguli în alte situații associate sau nu cu
incidentul respectiv;

6. Personalizarea- tendința de a asocia nejustificat evenimente externe cu propria persoană

II. Evaluări

Evaluările sunt acele prelucrări informaționale făcute în legătură cu descrierile și cu inferențele,

putând fi raționale și iraționale;

- rațional se referă la suportul logic, empiric sau pragmatic, iar irațional se referă la ceva ce nu are
suport logic, empiric sau pragmatic;

- A. Ellis a descris cele mai importante procese cognitive, de prelucrare informațională evaluativă
(definite logic și empiric) asociate cu psihopatologia (de aceea sunt și nefuncționale):

1. Trebuie absolutist vs stilul preferențial- realitatea nu satisfice dintotdeauna dorințele

noastre; discrepanța dintre ce ne dorim și ceea ce se întâmplă este una din cauzele
fundamentale implicate în psihopatologie;

2. Catastrofarea vs non-catastrofarea- în situații negative de viață, unii oameni au tendința de

a aloca totalitatea resurselor lor cognitive pentru a prelucra aceste evenimente

3. Toleranța scăzută la frustrare vs toleranța crescută la frustrare- toleranța scăzută la

frustrare se referă la evaluarea unei situații ca fiind intolerabilă, este imposibil de acceptat și
de trait cu aceea situație;

Procesul cognitiv rațional se referă la faptul că evaluăm o situație ca fiind dificil de tolerat, dar
faptul că nu ne place nu înseamnă că este imposibil de trait cu ea, faptul că nu suntem dispuși să
o mai tolerăm și că facem tot ce depinde de noi pentru a o schimba nu înseamnă că este
imposibil de tolerat

16
4. Evaluare globală vs evaluare contextuală- evaluarea în termini globali este o caracteristică a
speciei noastre; avem tendința de a ne evalua pe noi înșine în termini de incapabil/valoros, pe
ceilalți buni/răi, iar realitatea dreaptă/nedreaptă,

- Aceste evaluări se fac pornind de la câteva evenimente, comportamente sau fenomene. Dpdv
logic, acest proces este o eroare, nu avem concluzii ferme pe baza unui raționament inductiv;

- La fel procedăm și în cazul evenimentelor pozitive

III. Prelucrări informaționale inconștiente

- Uneori între A și consecințe C se interpun prelucrări informaționale inconștiente B;

- Aceste prelucrări nu pot fi conștientizate, pt că se bazează pe structuri subcorticale

(amigdala); consecințele lor devin însă un nou eveniment activator A care poate amorsa
prelucrări informaționale conștiente B;

- Indiferent dacă consecințele prelucrărilor informaționale sunt conștiente sau nu, acestea
sunt mecanisme importante în lanțul etiopatogenetic.

IV.Funcții ale prelucrărilor informaționale

- Copingul este o funcție pe care o dobândește o structură cognitivă atunci când are rolul de a
modula o stare afectivă (Cramer,1998);

C. Consecințe

- consecințele prelucrărilor informaționale conștiente sau inconștiente sunt adaptative sau

dezadaptative;

- Se manifestă la 3 nivele

1. La nivel comportamental- se deosebesc:

- comportamente adaptative= reacții observabile, măsurabile, învățate în cursul dezvoltării

ontogenetice, necesare unei personae pentru a se adapta la mediul său;

- Comportamente dezadaptative= reacții observabile, măsurabile, învățate în cursul dezvoltării

ontogenetice, care sunt în detrimentul persoanei și o împiedică să se adapteze la mediu;

- În sine un comportament nu este adaptativ sau dezadaptativ, el devine adaptative sau

dezadaptativ doar raportat la un anumit context

- Comportamentele noastre sunt generate de prelucrări informaționale amorsate de stimuli și

sunt menținute de consecințele lor;

- Stimulii pot fi externi (în afara organismului ce influențează activitatea analizatorilor) sau
interni;

- Consecințele includ întăriri positive și negative (cresc frecvența comportamentului țintă,

precum și pedepsele (care scad frecvența comportamentului țintă)

2. La nivel biologic/fiziologic, consecințele prelucrărilor informaționale sunt în sensul producerii

unui dezechilibru al SNV (predomină simpaticul și crește activarea fiziologică= anxietate), alteori
manifestările pot subactiva fiziologicul (depresie)

17
3. La nivel subiectiv-afectiv- este Io distincție între trăirile emoționale funcționale (pozitive și
negative) și cele disfuncționale (pozitive și negative);

• Funcționalitatea sau disfuncționalitatea trăirilor este dată de experiența subiectivă, cognițiile

asociate (convingeri raționale vs convingeri iraționale și consecințele acestor emoții:

• Emoțiile negative funcționale- arată prezența unei experiențe subiective negative, a

convingerilor raționale și consecințele adaptative;

• Emoțiile pozitive funcționale- experiență subiectivă pozitivă, convingeri raționale, consecințe

adaptative;

• Emoții negative disfuncționale- experiență subiectivă negativă, convingeri iraționale,

consecințe dezadaptative;

• Emoții pozitive disfuncționale- experiență pozitivă, convingeri iraționale, consecințe

dezadaptative.

Procesări informaționale, sunt de 3 tipuri.

1. Evaluarea primară- are ca și componente relevanța motivațională și congruența

motivațională (adică evenimentul este relevant pentru scopurile/dorințele persoanei);

- Dacă un eveniment este relevant pentru scopurile persoanei, dar nu este congruent cu acesta,
formularea scopurilor respective în termini absolutiști trebuie, se va solda cu apariția emoțiilor
disfuncționale este extrem de important pt mine ca prietenii mei să mă aprecieze dar ei nu o fac;.
Formularea scopurilor în termeni preferențiali (prefer) duce la trăirea unor emoții negative, dar
funcționale (este extrem de important pentru mine să fiu apreciat de prietenii mei, însă aceștia
nu mă apreciază așa cum aș prefera să o facă)

2. Evaluarea secundară- vizează resursele și opțiunile de coping ale unei persoane în situații
negative: responsabilizarea celorlați, expectanțe pozitive sau negative pentru viitor, potențialul
de coping focalizat pe problemă (evaluarea abilității persoanei de a acționa direct asupra
situației) (nu am abilități să fac față și asta înseamnă că sunt un incapabil); potențialul de coping
focalizat pe emoție arată abilitatea persoanei de a se adapta psihologic la situație;

3 Re-evaluarea- se referă la modificarea evaluărilor pe baza unor noi informații despre situația
din mediu și/sau persoană;

Teme relaționale centrale

- Furia- temă relațională centrală= culpabilizarea și blamarea celorlalți;

- Vinovăția- tema: autoculpabilizarea/blamarea propriei personae;

- Frică de anxietate- tema: pericol, amenințare;

- Tristețe-deprimare- tema: pierdere irevocabilă; neputința în fața pierderii sau adversității

INTRODUCERE

 Psihologia clinică se bazează pe o metodologie ce respectă anumite principii, se inspiră din

ele și dezvoltă un domeniu foarte vast;

 Psihologul clinician:

18
- are 3 funcții: de diagnosticare, de formare, de expert;

- Are o pregătire de bază necesară dar nu și suficientă pentru a deveni consilier și

psihoterapeut;

D. Lagache consideră că miezul psihologiei clinice este studiul de caz;

- Vom prezenta studiul de caz, consultația, testele și scalele ca metode ale psihologiei clinice,

1. Studiul de caz

 Persoana vorbește despre ea însăși și devine subiect al discursului propriu;

 Studiul de caz începe prin modul în care subiectul vorbește despre el;

 Persoana nu vorbește singură, există cineva care-l impulsionează, îl ascultă, îi solicită anumite
puncte de vedere. Deci, studiul de caz nu este un monolog, este vorba despre un
client/pacient și un psiholog care-l ascultă și care reconstruiește elementele sub forma unei
construcții cu sens;

 Psihologia clinică are o practică care se bazează pe analiza cazurilor individuale, fără
obiectivism, definește structuri, procese, regularități, ipoteze explicative, construcții, a căror
pertinență o pune la încercare în alte situații;

 Studiul de caz corespunde unor operații diferite, două la număr:

1.Munca clinică concretă, este o procedură de culegere a informațiilor, adaptată fiecărui subiect;

2. Elaborarea informațiilor culese sub forma unei construcții, adaptată fiecărui subiect. În această
etapă se prezintă elementele evidente ale istoriei și subiectivității, precum și modurile de
rezolvare ale problemelor cu care s-a confruntat pacientul;

 Pot exista situații în care se înregistrează doar anumite etape intermediare ale studiului de
caz sau se reiau regulat anumite etape (vezi în psihoterapie când cazul poate constitui în mod
regulat obiectul unei reflecții, când concluziile anterioare sunt puse sub semnul întrebării, se
regândesc concluziile anterioare sub lumina unor informații nou ivite);

 Particularitățile studiului de caz sunt: singularitatea, totalitatea, istoria, relația dintre

subiecți;

 Un caz devine singular sub privirea clinicianului, ce se scoate la iveală este singular și specific
pacientului, se poate sustrage de la ce e comun, conform și banal;

 Cu adevărat singulară este subiectivitatea= categorie filosofică de subiect (ființă înzestrată cu

o conștiință de sine însăși) cât și categorie psihanalitică (diviziunea subiectului în conștient și
inconștient) și dimensiunea intimității, a construirii propriei lumi (fenomenologia);

 Referința la istorie este inspirată din practică și principiile care susțin psihologia clinică;
discursul pacienților este corelat cu o istorie, cu o cronologie, un trecut, un anumit moment
al vieții lor, de când s-a declanșat simptomul (locul, relația cu alte evenimente…);

 Subiectul nu este niciodată în afara timpului, el vorbește la prezent, dar reconstruiește

adesea un trecut nesigur, punctat cu amintiri și căutări de semnificații

 Studiul de caz nu este un simplu studiu pe hârtie, se face într-o întâlnire aparte, o relație cu
psihologul ( transfer);

19
 Studiul de caz este o metodă clinică ce se sprijină pe diverse mijloace, metode de culegere a
datelor, printre care consultația, observația clinică, testele, scalele, jocul, desenul, lucrările
scrise etc

2. Consultația

= principalul instrument utilizat de psiholog, cu excepția copiilor, a persoanelor nevorbitoare,

informațiile provin de la subiect;

Consultația răspunde mai multor finalități: permite subiectului să vorbească, iar psihologului să
spună ceva subiectului;

A vorbi are o funcție eliberatoare ce oferă fiecărei consultații un efect terapeutic;

Psihologul trebuie să suscite dialogul, să-l dezvolte și să intervină;

Prin consultație se obțin informații despre suferința subiectului, mecanismele de apărare,

rezistențe, cu ce s-a confruntat subiectul în mod real și imaginar, ce proiecții face pe psiholog etc;

Principiile consultației

• Ascultare plină de atenție prin urmărirea cuvintelor discursului

• Neutralitate binevoitare a psihologului

• Recunoașterea rezistențelor pacientului

• Recunoașterea propriilor reacții față de pacient

• Clinicianul este atent la apariția anumitor mecanisme

3. Testele și scalele

Testele= instrumente standardizate de evaluare a fenomenelor psihice care permit, frecvent

măsurarea componentelor psihice, compararea subiecților între ei sau cu o normă statistică;

Există numeroase teste clasificate după variate criterii;

Construirea testelor și a scalelor corespunde unor norme precise și trebuie să aibă anumite
calități psihometrice (validitate, sensibilitate, fiabilitate)

4. Observația clinică

= acțiunea de a studia cu o atenție constantă natura, omul, societatea, în scopul de a le cunoaște

mai bine;

- observația clinică se distanțează de concepțiile medicale, încearcă să descrie nu doar ce apare,

ci și să grupeze informațiile cu un sens;

- Are 3 riscuri:

1. Reificarea- reducerea subiectului la ceea ce se observă;

2. Obiectivarea extremă;

3. Absența validității interpretărilor, ce sens se dă unui comportament

20
 ____________________________________________________________________________

C6-C7-C8

4. CONSILIEREA ȘI PSIHOTERAPIA. RELAȚIA TERAPEUTICĂ

( Holdevici, Crăciun, 2019, pp10-38)

1. Consiliere vs psihoterapie

 Cu ceva timp în urmă diferențele dintre consiliere și psihoterapie păreau a fi clar delimitate;

 Tyler (1978) realiza următoarea diferențiere dintre consiliere și psihoterapie:

1. La baza psihoterapiei stă înțelegerea de sine și destăinuirea, doar așa se realizează

schimbarea, iar la baza consilierii stă relația terapeutică;

2. Psihoterapia se adresează nevroticilor, iar consilierea este pentru cei mai puțin perturbați și
destinată celor sănătoși; de aici a reieșit asemănarea dintre consiliere și terapiile de scurtă
durată

3. Bloom (1997) menționa importanța unei sistematizări a etapelor și a componentei

psihopedagogice puternic implicate în consiliere, pe când în terapiile de scurtă durată se are
în vedere mai degrabă dezvăluirea și interpretarea ce duc la o mai bună înțelegere de sine și
la o experiență nouă vindecătoare;

4. Consilierea are un rol deosebit în realizarea nevoii de autocunoaștere, de a se înțelege clienții

pe ei înșiși;

5. Schimbarea particularităților psihoterapiei în ultimele decenii a fost determinată și de

limitările psihoterapiei psihanalitice (durată lungă), de aici nevoia unor intervenții
psihoterapeutice cu obiective clar stabilite, directe, ce permit o mai bună funcționare a
individului într-un timp scurt;

 Apropierea dintre consiliere și psihoterapia de scurtă durată este dată de:

- Principii comune , referitoare la durata de intervenție, (durată scurtă); obiective limitate;

accent pus pe lucrul cu o problemă bine definită;

- Astfel a apărut psihoterapia de scurtă durată, rolul activ al psihoterapeutului este oglindit în
procedee de intervenție ca: interpretarea, confruntarea, planificarea intervenției, încurajarea
dezvoltării alianței și a relației terapeutice prin promovarea unui transfer pozitiv, utilizarea de
strategii pentru intervenția în situația de criză;

Ce este consilierea?(Hough,2011,pp 1-5)

 Formă specială de comunicare;

 Formă de ajutor fără a judeca;

 Se bazează pe principiile dezvoltării personale;

 Este o relație în care o persoană ajută o altă persoană;

 Poate avea loc și într-un grup, unde o persoană (consilierul) ajută pe alți membrii ai grupului;

21
  Presupune o modalitate specială de comunicare denumită ascultare activă;

 Recunoaște că fiecare persoană este unică și are o experiență unică;

 Este ghidată de teorii despre cauzele problemelor și folosește metode pentru a ajuta clientul;

 Este o activitate efectuată de către persoane cu formare în domeniul consilierii psihologice

Prin ce diferă consilierea de alte forme de activități?

 Consilierea nu presupune a da sfaturi, pe când alte activități de ajutorare a oamenilor- da;

 Consilierea are granițe, pe când alte forme de ajutorare nu;

 În alte relații de ajutorare pot exista conflicte de interese;

 În alte relații de ajutorare poate exista simpatie mai degrabă decât empatie;

 În consiliere nu există mutualitate pentru consilier venind de la client, doar consilierul ajută
clientul nu și clientul va ajuta consilierul;

 Consilierul nu poate să emită anumite așteptări de la client, pe când în alte forme de ajutor
există asemenea situații

Psihoterapia

 Psihoterapia și consilierea au un rol deosebit de important în viața oamenilor;

 Majoritatea abordărilor psihoterapeutice și de consiliere pornesc de la ipoteza că persoanele

cu probleme psihologice au capacitatea de a se schimba, de a învăța noi strategii pe care le
pot pune în aplicare, pentru a percepe realitatea, oamenii având și posibilitatea de a-și
modifica comportamentul;

 Obiectivul oricărei terapii este de a înțelege comportamentul clienților, a-l modifica, astfel
încât dificultățile existențiale să fie eliminate sau diminuate;

 Terapeutul va face mai întâi o evaluare a problemelor clientului și pentru a surprinde

particularitățile individului;

 Psihoterapia:

- Produce schimbări la client care vor permite o mai bună adaptare;

- Vizează în primul rând simptomele, dificultățile, tulburările și inadaptările clientului, dar nu

poate fi redusă la procesul psihologic de vindecare pentru că vizează o profundă
restructurare a personalității;

- Are rolul de a fi preventivă și autoformativă, de a urmări evoluția omului, de a contribui la

dezvoltarea potențialului său,

- Se poate aplica în crizele existențiale, tulburări din sfera personalității, nevroze, afecțiuni
psihosomatice, boli cronice, pacienți psihotici în faza de remisie;

Obiectivele psihoterapiei (Seligman, 1995; Adams și Cooper, 1962; Spiegel,et all, 2000, Prochaska și
Norcross,2018)

 Scoaterea clientului din criza existențială;

22
  Reducerea sau eliminarea simptomelor;

 Întărirea eului și a capacităților integrative ale personalității clientului;

 Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale clientului;

 Modificarea structurii personalității pentru o funcționare mai matură, cu o mai bună

adaptare la mediu;

 Reducerea sau eliminarea condițiilor de mediu ce produc sau mențin comportamente de tip
dezadaptativ;

 Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși;

 Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale

Nu beneficiază de terapie:

• Persoanele cu retard mental care nu înțeleg sensul interpretărilor, nu pot identifica cauzele
propriilor probleme;

• Persoanele incapabile de a realiza un contact uman și care nu pot realiza o relație

terapeutică;

• Persoanele înalt psihopate și unii pacienți psihotici

Tipuri de relații terapeutice (Karasu,1986)

1. relația centrată pe realitate și obiect:

- Are o atitudine calmă și atentă din partea terapeutului, plină de interes, empatie;

- Efortul este pentru a crea o atmosferă de căldură și înțelegere, pentru a atinge clientul
obiectivele din terapie și pentru a păstra un contact cu realitatea

- Principala sarcină a terapeutului este să obțină încrederea clientului, oferind imaginea unei
persoane pe care te poți baza;

2. Alianța psihoterapeutică sau contractuală

- Succesul oricărei psihoterapii implică o colaborare între două persoane;

- Este o relație conștientă, non-regresivă, desfășurată la nivel rațional, în care eul terapeutului
se adresează eului adult al clientului; (îl tratează ca pe un partener științific);

- La bază este acordul implicit sau explicit al celor doi parteneri de a colabora în situația
terapeutică;

- Sunt situații când alianța terapeutică se suprapune peste relația terapeutică

3. Relația de tip transferențial

- Este de natură psihanalitică, pacientul este încurajat să transfere imaginea maternă sau
paternă asupra persoanei terapeutului;

- Interpretarea transferului este de fapt confruntarea pacientului cu tiparul său infantil de

comportament și reprezintă o frustrare deliberată a nevoii afective a pacientului.

23
Criterii pentru succesul psihoterapiei (Mauler et all, 2011)

 Expectațiile pozitive ale clienților față de rezultatele concretizate prin diminuarea sau
dispariția simptomelor sau prin creșterea stării de bine;

 Expectații negative față de rezultatele concretizate prin frica de schimbare a clienților, modul
în care aparținătorii, grupul, comunitatea vor reacționa din pdv social și rolul lor în dinamica
terapiei;

 Progresele făcute de clienți în legătură cu așteptările lor față de terapie;

 Așteptările terapeutului în privința modificărilor realizate în plan comportamental, fiziologic ,

emoțional și cognitiv pentru client

Cuprins

 1. Relația terapeutică din perspectivă integrativă;

 2. Co-crearea relației terapeutice,

 3. Dezvoltarea personalității terapeutului în cadrul psihoterapiei integrative

1. Relația terapeutică din perspectivă integrativa

- În cadrul terapiei relaţionale se află relaţia dintre terapeut şi client.

- Dacă clientul îşi observă propriul trecut, conştientizează durerea, se vindecă şi poate efectua
această experienţă doar pentru că nu este singur.

- Scopurile terapiei relaţionale sunt două:

 dezvoltarea unei relaţii mutuale şi

 capacitatea de dezvoltare a clientului în relaţie.

- Terapeutul se alătură experienţei clientului prin empatie. Un client abuzat sexual şi-a exprimat
dilema în terapie, arătând empatie faţă de terapeut cât şi înţelegerea faţă de sarcina primită ,,nu
vreau să te iau cu mine în toată această durere. Nu ar trebui să dau detalii asupra abuzurilor …e
prea teribil. Dar am nevoie de cineva să mă ajute să le înfrunt". Dar doar prin detalierea
dureroasă a abuzului clientul poate crea o legătură emoţională reală cu terapeutul.

- Terapeutul chiar dacă simte durerea el nu trebuie să fie copleşit de aceasta.

- Terapeutul se angajează în cadrul relaţiei să încerce să înţeleagă iar eşecurile în cazul empatii
nu fac decât să ajute terapeutul şi clientul să se străduiască să obţină o mai bună înţelegere.

 - Relaţia terapeutică nu este caracterizată prin atitudinea de superioritate, ambii membrii

sunt deschişi influenţelor induse de celălalt şi riscă o schimbare, o incertitudine în
dezvoltarea ca persoană.

 - Modelul terapeutic relaţional valorifică întâlnirea dintre două persoane dar acest fapt nu
susţine că oamenii nu pot fi folosiţi în solitudine, deşi este singur, individul poate relaţiona cu
natura, cărţi, animale sau cu imagini interne proprii, pentru a reveni mai târziu în
comunitatea umană. Însă, în izolare, individul se rupe de ceilalţi, doreşte o reconectare dar
nu e capabil să o îndeplinească. O asemenea perspectivă nu neagă importanţa iniţiativei şi
responsabilităţii, trăsături ale autonomiei - autonomia nu reprezintă o libertate faţă de
consecinţele relaţionale, autonomia este o capacitate de a lua iniţiativa, de a crea şi de a

24
 răspunde, de a oferi claritate percepţiei şi dorinţei, de a acţiona cu intenţie şi de a efectua
o schimbare.

 - Capacităţile menţionate sunt exprimate în contextul relaţional unde există o atenţie pentru
consecinţele acţiunilor proprii faţă de alţii. Atenţia menţinută include şi descrierea propriei
persoane în ceea ce priveşte impactul exterior asupra noastră.

Scopul terapiei nu presupune obţinerea unei stări libere de conflict, de armonie şi fericire deplină, se
referă la dezvoltarea capacităţii spre învăţare, precum şi capacitatea de a tolera tensiunea şi
conflictul pentru ca izolarea să nu apară.

- Suferinţa este inevitabilă şi devine un motiv de bucurie, deoarece ne aduce împreună pentru
a uşura devenirea şi pentru a dezvolta compasiunea.

- Competenţa relaţională, cererea de ajutor şi oferirea ajutorului devin răspunsuri umane care
recunosc interdependenţa tuturor oamenilor.

- În locul unei terapii despre mitul individului perfect se recunoaşte necesitatea mutualităţii în
faţa incertitudinii şi suferinţei.

- Empatia şi suferinţa clientului

- - Empatia permite o înţelegere a întregii lumi şi implică o mişcare directă de la subiect spre
obiect. Traducerea cuvântului german pentru empatie ,,einfuhlung" subliniază capacitatea de
a ,,simţi experienţa altuia".

- - O altă interpretare a cuvântului este ,,a simţi la fel cu". Aspectul de mutualitate al empatiei
şi gradul de relaţionare nu sunt punctele de interes major ale modelelor de dezvoltare ce se
adresează empatiei, incluzând aici şi modelul lui Kohut (1984).

- - În modelul propus de Kohut, rezonanţa terapeutului cu ceilalţi este văzută ca fiind

importantă deoarece îl ajută pe terapeut să-l înţeleagă mai bine pe celălalt (pe client). În
afară de această înţelegere, ambele persoane se apropie empatic printr-o modalitate în care
se dezvoltă simţul de comunitate umană.

- - Kohut vorbeşte despre ,,recunoaşterea Self-ului în alţii ca fiind dinamica centrală a

empatiei". Din păcate, nu este acordată aceaşi importanţă şi recunoaşterii celorlalţi.

- - În mod similar, în procesul de empatie o persoană poate dezvolta empatie pentru ce este
uman în acea persoană, în privinţa eşecurilor sau pierderilor umane inevitabile.

- - Dacă exprimarea sentimentelor care permit controlul determină o blocare a afectului

spontan, capacitatea de a experimenta rezonanţa empatică sau de a dezvolta empatie faţă
de sentimentele proprii, este afectată.

- - Fiecare încearcă să recunoască propriile experienţe unice, însă în acelaşi timp dorim să ne
identificăm cu alte persoane.

- - Deoarece bărbaţii se bazează pe o socializare care nu se aseamănă cu socializarea femeilor,

dorinţa de a aparţine aceleaşi categorii poate deveni o sursă de conflict sau de anxietate
pentru bărbaţi şi femei.

- - Identitatea bărbaţilor este caracterizată prin ,,diferenţiere", iar orice mişcare spre
asemănare este percepută ca un pericol, alarmă. Conexiunea prin diferenţiere duce spre
dezvoltare, dar în acelaşi fel reacţionează şi capacitatea de a ajunge pe o rezonanţă comună.

25
- - Judith Jordan (1989) sugerează că nevoia de conectare, devine nevoie primară a oamenilor,
iar empatia susţine această nevoie. Dacă nevoia de relaţionare nu este satisfăcută, apare
nevoia de a se simţi special. Eşecul de a nu relaţiona şi nevoia de admiraţie iau forma de ,,a
fi mai bun decât . . .". Kohut, în modelul său de dezvoltare narcisistă, poziţionează eşecul de
a admira obiectele sau componentele Self-ului ca bază în apariţia deficitului intern al
capacităţii de reglare a stimei de sine; astfel apare nevoia narcisistă de a se oglindi şi o
anxietate inconştientă în ceea ce priveşte dependenţa faţă de alţii.

- Persoanele narcisiste sunt afectate de reglarea stimei de sine, de dificultatea de a relaţiona

cu ceilalţi şi de a răspunde cerinţelor celorlalţi. Asemenea dificultate duce la încapsularea
Self-ului, eşecul conectării la altul şi distrugerea bunăstării provenită doar din relaţii. Cererea
de adulare şi de admiraţie este doar o simplă încercare de a restaura relaţia; fiind stimat
doar de alţii, subiectul produce doar o iluzie a siguranţei şi controlului. Nevoia de a se simţi
special înlocuieşte în mod definitiv dorinţa de relaţionare.

- Capacitatea de a se bucura de dezvoltarea unei alte persoane e absentă la persoanele

narcisiste; existenţa celuilalt este doar o reflexie a Self-ului.

Celeilalte persoane nu i se permite să răspundă deoarece răspunsul nu poate contribui imaginii

proprii; răspunsul nu poate fi liber deoarece se admite posibilitatea de a fi afectat de celălalt.

- Relaţiile narcisiste sunt caracterizate prin dominare şi control, fiind rupte de conectare cu
generarea unei plictiseli interpersonale.

- Psihoterapia integrativă focalizată pe relaţie este integrativă din două motive:

A. se referă la integrarea teoretică (o unificare monosistemică şi coerentă de idei ale diferiţilor

terapeuţi) şi

B. se referă la faptul că psihoterapia are ca scop facilitarea integrării psihologice cu clientul,

unificând aspectele izolate şi fragmentate ale Self-ului într-un întreg. Această abordare are la
bază două principii fundamentale:

a) primul principiu: toate aspectele funcţionării umane afectul, comportamentul, cogniţia,

fiziologia sunt interdependente şi se determină una pe alta;

b) al doilea principiu: relaţia defineşte caracterul uman iar activitatea umană poate fi înţeleasă
doar în contextul relaţiei.

- Relaţia terapeutică

- - cu ajutorul relaţiei, clientul se poate vindeca. Scopul terapeutului este, deci, de a crea,
menţine şi utiliza o relaţie terapeutică în beneficiul clientului.

- - Relaţia începe în faza ,,creării unui mediu terapeutic". În psihoterapia integrativă focalizată
pe relaţie, terapeutul intră conştient în relaţie cu clientul şi generează astfel un mediu
psihologic în care relaţia susţine şi încurajează schimbarea. În această situaţie, terapeutul nu
este pasiv, el împarte propriile reacţii şi emoţii îşi permite să fie afectat de ceea ce se petrece
în relaţie şi de sentimentele clientului său.

- - Relaţia între client şi terapeut este unică spre deosebire de celelalte relaţii umane.

- - O relaţie terapeutică se formează prin loialitate, spre bunăstarea unei singure persoane,
adică a clientului.

26
 - - Schimbarea şi menţinerea unei relaţii terapeutice are nevoie de un echilibru delicat
-,,terapeutul trebuie să fie implicat dar să nu ceară prea multe, să pară vulnerabil dar nu slab,
să dorească să împartă autoconştientizarea dar să nu se încreadă în client" (Erskine,
Moursand, 2004, p. 14).

- - Terapeutul poate fi ,,otrăvit" sau ,,blocat" într-o preocupare excesivă asupra clientului (ce
invită clientul să se comporte în felul în care doreşte terapeutul pentru a-l mulţumi iar când
terapeutul e prea puţin preocupat de client (relaţia se alterează iar clientul îşi pierde
încrederea în terapeut).

- - O asemenea preocupare pentru relaţie nu este o caracteristică doar a psihoterapiei

integrative şi alte terapii se bazează pe relaţia client – terapeut, terapeut – client pentru a
susţine diferitele tehnici şi intervenţii utilizate.

- - Bucuria sau suferinţa clientului poate fi simţită în totalitate doar în contextul unei legături
intime, trecute sau prezente cu o altă persoană, iar absenţa unei astfel de legături este un
factor critic în crearea perturbărilor, traumelor care determină oamenii să vină la
psihoterapie.

- - Legăturile intime din cadrul relaţiei terapeutice sunt instrumente în vindecarea traumelor,
perturbărilor respective.

EXERCIȚIU NR 1

 Scrieți în jurnalul Reflexiv câteva minute ceva ce credeți că a fost o experiență semnificativă a
unei crize existențiale a dvs, în care inițial ați crezut că v-ați putea bloca și pierde legătura cu
realitatea, dar ați descoperit ulterior că ați fost capabili să vă lăsați transformați și
transfigurați de ea.

 - Ce anume v-a făcut să aveți încredere în această experiență?

 - Cum ați fost capabili să o lăsați să vă ajute să vă ajustați, în loc să vă distrugă?

- Ce anume din această experiență vă va ajuta ca terapeut?

2. Co-crearea relaţiei terapeutice

 - În ultimii ani, s-a încercat o potrivire între tehnica terapeutică şi problemele clientului, însă
clienţii cu acelaşi tip de probleme pot reacţiona la anumite tehnici, iar alte tehnici pot să nu
fie utilizate.

 - Ceea ce este important este că terapeutul poate lucra cu toţi clienţii, nepunând accentul pe
tehnică ci pe managementul unei relaţii.

 Instrumentele managementului relaţiei terapeutice sunt:

 - crearea şi cultivarea unui mediu relaţional în care clientul este în siguranţă şi unde tehnicile
specifice pot fi utile, cu alte cuvinte, atât instrumentele cât şi comportamentul terapeutului
precum şi tehnicile folosite sunt valoroase în cadrul şedinţei terapeutice.

 - Sunt două tipuri de instrumente utilizate: generale şi specifice. Norcross (1995) vorbind
despre distincţia dintre tehnicile generale şi tehnicile specifice susţine că ,,psihoterapia va
prospera prin evitarea dualităţii extremelor şi anume a efectelor specifice şi a factorilor

27
 comuni, prin folosirea medianei lui Aristotel" (p. 506). Cu alte cuvinte, nu trebuie să luăm o
singură poziţie, ci să adunăm orice ,,porţiune" din orice tehnică.

 - Fără suportul şi protecţia unei relaţii terapeutice şi cea mai ingenioasă intervenţie poate fi
percepută de client ca fiind o ameninţare sau pur şi simplu ca fiind irelevantă. În schimb, o
relaţie terapeutică pozitivă creşte puterea de intervenţie şi dorinţa clientului de a se lăsa
afectat de relaţie.

 - Chiar şi-n terapiile scurte, calitatea relaţiei terapeutice este un factor important în
eficacitatea tratamentului.

 - De cele mai multe ori, clienţii caută ajutor terapeutic când se simt blocaţi, iar lucrul pe care
trebuie să-l schimbe este cel pe care nu-l observă niciodată. Logica, sfaturile, critica, cearta
nu ajută în acest caz. Dacă ar ajuta, înseamnă că orice tip de relaţie ar fi rezolvat problema.

 - Relaţia cu terapeutul este una diferită, terapeutul pune întrebări, oferă interpretări,
sugerează experimente, creează o nouă stare clientului, diferită ca starea anterioară Gold
(1996).

 - Scriptul poate oferi o modalitate de a organiza această lume, organizarea nu trebuie să fie
confortabilă, poate fi diferită de ceea ce-şi doreşte clientul dar e familiară şi previzibilă.

 -Terapeutul este cel care afectează scriptul clientului, el trebuie să observe vechea
modalitate a clientului de a vedea lumea pentru a putea introduce noi idei şi sentimente.

 - Crearea unei noi relaţii nu se va mai baza pe vechile credinţe şi cunoştinţe, clientul poate
nega realitatea acestei experienţe (probabil o va nega de multe ori) până ce va înţelege că ce
simte în cadrul relaţiei (odată ce acceptă realitatea singura alternativă) e de a reexamina
vechile reguli şi expectanţe. Această reexaminare conduce spre un nou set de principii
organizatorice care e complet diferit de patternul scriptului folosit până atunci.

 - Simpla participare în cadrul relaţiei poate ajuta clientul să descopere noi modalităţi prin
care poate fi el însuşi faţă de ceilalţi. Însă, nu doar clientul este sensibil la ce se întâmplă în
relaţie, conştientizarea relaţiei este mult mai importantă pentru terapeut.

 - Terapeutul trebuie să observe ce se întâmplă, nu doar în cazul clientului dar şi în propria

persoană, precum şi în cadrul interacţiunii dintre cei doi (el ca terapeut şi client).

 - Odată ce terapeutul îşi observă sentimentele, poate face diferenţa între cum influenţează
sentimentele clientului şi care sunt reacţiile clientului. Odată ce această, distincţie e clară,
terapeutul poate observa nevoile clientului.

 - Psihoterapeuţii integrativi nu se sprijină doar pe menţinerea unei relaţii terapeutice pentru

o strategie optimă de tratament ,,relaţia în sine nu reprezintă un tratament, dar relaţia face
ca tratamentul să fie posibil dacă este folosită corect" (Gehrie, 199, p. 87).

EXERCIȚIU NR. 2

 Imaginați-vă că lucrați cu un client care are: atacuri de panică, muncește prea mult, este
perfecționist, nemulțumit, nehotărât etc (alegeți una din situațiile de mai sus sau alta , la
alegere);

 Reflectați și notați în Jurnalul reflexiv răspunsurile la următoarele întrebări:

 - ce doresc pentru clientul meu?

28
 - Dacă ar fi să-i ofer un sfat clientului meu, care ar fi?

 - Simt ceva diferit legat de acest client spre deosebire de alți clienți? Ce anume?

 - A fost cererea mea de informații legată doar de satisfacerea unei curiozități personale?

 - De ce am făcut această autodezvăluire?

3. Dezvoltarea personalității terapeutului în cadrul psihoterapiei

- Terapeutul se dezvoltă din ceea ce învaţă în cadrul relaţiilor cu clienţii şi învaţă cum să se
folosească pe sine în cadrul relaţiei pentru a oferi clientului posibilitatea de a se vindeca, de a-şi
soluţiona problema.

- Terapeutul învaţă să folosească tehnici care-i vor transforma comportamentul dintr-un prieten
sau coleg într-un profesionist. Dar acum poate fi şi profesionist şi atent într-o relaţie care
necesită tehnici? Răspunsul este oferit de integrarea tehnicilor în cadrul relaţiei, iar tehnicile
împreună cu grija sinceră pentru client determină cultivarea unei personalităţi a terapeutului
aflată în zona de contact între intenţia terapeutică şi competenţa terapeutică.

- Terapeutul în loc de a privi sau de a asculta clientul, ascultă şi priveşte împreună cu clientul.
Terapeutul explorează ,,experienţa clientului cu sine şi experienţa sa cu clientul, adică se
interesează de ceea ce gândeşte şi simte clientul, de ceea ce el gândeşte şi simte de ceea ce
gândeşte clientul ca răspuns la gândurile sale, precum şi reacţia terapeutului la gândurile şi
sentimentele proprii" (Erskine, Moursand, 2004, p. 80).

 - Clientul şi terapeutul sunt responsabili pentru ce se întâmplă în timpul petrecut împreună

iar conştientizarea, examinarea şi preţuirea acestei dualităţi stabilesc contactul şi dezvoltă
conştientizarea pentru ambii participanţi.

 - O calitate importantă a relaţiei este ca terapeutul să-şi amintească că este doar un

observator neutru, însă nu rămâne doar un spectator ca la teatru, este o parte din
experienţă.

 - Un alt aspect de care ţine cont terapeutul este că modul în care percepe clientul are
legătură cu propriile experienţe. Când observăm din interior, descoperim că suntem
responsabili pentru ceea ce se întâmplă în cadrul şedinţei terapeutice.

 - Terapeutul recunoaşte că determină reacţia clientului şi că este responsabil pentru

vorbele şi acţiunile clientului, astfel terapeutul devine co-creator al dramei terapeutice
(Op. cit. p. 81).

 - Explorarea modalităţilor în care terapeutul şi clientul interacţionează ajută la dezvoltarea

contactului, dezvoltarea contactului interpersonal, şi pe de altă parte dezvoltarea
conştientizării.

 Observarea din interior a relației terapeutice

 - Un avantaj al observării relaţiei din interior, are legătură cu disponibilitatea emoţională a

terapeutului. Dacă terapeutul priveşte din afară, rezultatul este de ,,cerebralizare" a
clientului iar o analiză a propriilor sentimente conduce terapeutul spre internalizarea
sentimentelor lor.

29
 - Studierea clientului ,,din interior" evidenţiază răspunsuri personale unice, care sunt folosite
în procesul de formare al relaţiei. Dacă terapeutul este sincer cu propria persoană,
autenticitatea îi permite să stabilească o relaţie adevărată cu clientul.

 - Observarea din interior, îi permite terapeutului să devină o parte a procesului de vindecare,

iar clientul are nevoie de terapeut pentru a putea merge mai departe.

 - Terapeutul trebuie să fie conştient de ceea ce face în cadrul şedinţelor pentru a-şi asuma
rezultatele pozitive din cadrul terapiei.

 - Terapeuţii tineri de la începutul carierei se focalizează complet pe ceea ce gândeşte

clientul, ajungând să se piardă pe sine, distrugând astfel relaţia. Dacă încearcă să ignore
sentimentele şi răspunsurile, terapeutul îşi pierde şi de această dată sensibilitatea şi relaţia
are de suferit. Pentru a înţelege relaţia, terapeutul trebuie să cunoască ambele părţi,
deoarece reacţiile din cadrul relaţiei pot fi observate doar în acest context şi nu într-un cadru
solitar.

 Spațiul interpersonal terapeutic

 - Chiar dacă spaţiul interpersonal al terapiei aparţine ambilor participanţi, responsabilitatea

terapeutului este de a transform acel spaţiu în unul terapeutic. Astfel, terapeutul îşi plasează
conştientizarea pe propriile gânduri şi sentimente, în contextul loialităţii faţă de bunăstarea
clientului; iar în acest context terapeutul decide ce va împărţii cu clientul şi ce va arăta în
relaţie, ce va ascunde.

 - Încercarea de a conştientiza, nu trebuie să fie singura sarcină a terapeutului în cadrul

şedinţei; preocuparea terapeutului este de a studia lumea internă şi exterioară a clientului
,,iar atenţia faţă de propria persoană serveşte atenţia faţă de client" (op. cit., p. 83).

 - Gradul în care terapeutul pune accentul pe propriile experienţe interne ajută la

înţelegerea clientului, iar relaţia terapeutică se dezvoltă. Atenţia terapeutului se
desfăşoară între sine şi client, între ceea ce se întâmplă <<aici>> şi ceea ce se întâmplă
<<acolo>>. Ambele patternuri ale atenţiei (client şi terapeut) participă în cadrul relaţiei şi nu
pot fi ignorate pentru că pot fi înţelese doar în contextul relaţiei.

 Sensibilitatea clientului la acțiunile terapeutului

 - Un factor important luat în considerare în înţelegerea cauzalităţii dintre client şi terapeut

este sensibilitatea pe care clientul a demonstrat-o cu privire la acţiunile terapeutului.

 - De cele mai multe ori, clientul fără a fi conştient, răspunde la cea mai mică schimbare a
vocii, expresiei sau a posturii terapeutului. Uneori ceea ce terapeutul comunică neinteţionat,
clientul poate interpreta greşit sau poate citi corect ceea ce terapeutul preferă să ţină
ascuns.

 - Pare paradoxal că pentru a ştii ce se petrece cu clientul, terapeutul trebuie să se studieze

pe sine. Sensibilitatea faţă de client şi sensibilitatea faţă de propria persoană cât si
autoexaminarea şi autoconştientizarea devin cu timpul părţi automate în comportamentul
terapeutului, care descoperă că ajunge să înţeleagă şi mesajele nonverbale pe care clientul
le emite.

 - Când experienţele interioare ale terapeutului reflectă ce i se întâmplă clientului, experienţa

poate fi preluată şi folosită pentru a înţelege lumea internă pe care clientul şi-a format-o.

30
 - Când terapeutul reacţionează faţă de client şi observă propria reacţie, el înţelege efectul
pe care clientul îl are asupra altor persoane şi observă ce fel de experienţe sociale şi-a
format cu alte persoane.

 - Frank (1997) recomandă ca terapeutul să fie conştient, dar să fie şi dispus să împărtăşească
acea conştientizare cu clientul. Autorul sugerează ca terapeutul să cultive o ,,dorinţă de a fi
cunoscut" deoarece ,,o astfel de atitudine dezvoltă activitatea terapeutului permiţându-i să
răspundă cu resurse personale cât şi profesionale (de exemplu: bunul simţ, experienţa
personală, înţelepciunea) în loc să se axeze pe metodologia clinică strictă care continuă să
stabilească rolul analistului" (p. 309).

 - Frank nu sfătuieşte terapeutul să prezinte un monolog al stărilor sale interioare.

 - Mediul terapeutic unic va deveni o combinaţie a aptitudinilor terapeutice, a implicării

personale a obiectivităţii şi a subiectivităţii, mediu în care şi noua conştientizare a clientului
se va dezvolta.

 Procesul de explorare în relația terapeutică. Empatia

 - Deoarece relaţia terapeutică e critică pentru experienţa clientului, atunci relaţia devine un
dialog terapeutic în cadrul şedinţei terapeutice.

 - Dialogul se axează pe preocupările clientului, pe problemele sale, pe ceea ce i s-a întâmplat

în trecut şi pe modul în care toate aceste experienţe i-au influenţat viaţa.

 - O altă discuţie în cadrul terapiei se axează pe interacţiunea dintre client şi terapeut şi pe

modul în care clientul este afectat de relaţia creată în spaţiul terapeutic. Astfel, şedinţele
terapeutice devin un fel de laborator în care, clientul încearcă să deschidă contacte, să fie
deschis sau să se ascundă în spatele tăcerii.

 - Sarcina terapeutului este de a continua integrarea clientului indiferent de rezultatul

acesteia. Terapeutul îl încurajează pe client să privească spre propria persoană şi să
observe propriile gânduri, sentimente, speranţe, temeri, nevoi şi expectanţe în timp ce
vorbeşte despre el cu terapeutul. Terapeutul ajută clientul să observe conexiunea între
experienţele din cadrul terapiei şi experienţele din afara terapiei şi-l invită pe client să
păstreze doar părţile de experienţă benefice. Deoarece şi terapeutul este implicat în această
experienţă el trebuie să împărtăşească sentimentele şi gândurile clientului.

 - În psihoterapie este predominantă relaţia între părinte şi copil.

 - Terapeutul şi clientul sunt deschişi din punct de vedere emoţional unul faţă de altul, şi
fiecare este preocupat de bunăstarea celuilalt; expectanţa mutuală în acest caz este
rezolvată de asistarea clientului în îndeplinirea nevoilor sale. Dacă clientul este vulnerabil
terapeutul se comportă ca un părinte, susţinând explorarea efectuată de client, protejându-l
şi lăudându-i succesul.

 - O dată ce clientul îşi schimbă scriptul vieţii, trecând spre patternuri mai puţin dureroase,
terapeutului nu i se mai cere o funcţionare de tip parental (spre deosebire de părintele care
îşi păstrează atitudinea chiar dacă copilul devine adult).

 - Terapeutul poate şi el răspunde emoţional clientului, poate fi supărat, descurajat, nervos

sau întristat, dar toate acestea sunt caracteristici ale implicării, ale personalităţii terapeutului.

31
  - Terapeutul foloseşte răspunsurile emoţionale în folosul clientului prin intervenţia
terapeutică.

 - Terapia are loc în cadrul unei relaţii asimetrice, iar relaţia şi asimetria sunt esenţiale în
psihoterapia integrativă focalizată pe relaţie.

___________________________________________________________________________

C9

5. Orientările terapeutice, analiză comparative (Holdevici, Crăciun, 2019, pp 23-30)

INTRODUCERE

 Karasu (1986) a realizat o taxonomie a școlilor psihoterapeutice în: dinamică; umanist-

experiențială; comportamentală;

1.Psihanaliza și psihoterapiile psihodinamice (Freud, Adler, Juhg, Klein, Kohut etc):

- Premisa este că ființa umană este ghidată de energia psihică, inconștientă în natura sa (pe de
o parte) și de experiențele timpurii (pe de altă parte);

- Conflictele și motivațiile inconștiente au un rol important în comportamentul omului;

- Personalitatea se dezvoltă timpuriu, aspect ce are un rol major, deoarece cauzele

problemelor de personalitate sunt în conflictele refulate din copilărie;

Obiectivul psihoterapiei psihodinamice este de a aduce conținuturile inconștiente la nivelul

conștiinței (insight), pentru a restructura profund personalitatea;

Tehnicile utilizte sunt: metoda asociațiilor libere, interpretările, analiza viselor, analiza
rezistențelor, analiza transferului, prin acestea se accesează conflictele de natură inconștientă

Iluminările se integrează în structura personalității

2. Psihoterapiile umanist-experiențiale (Rogers, Frankl, May, Yalom, Pearls etc)

- Premisa este că ființa umană are în ea însăși potențialul de a deveni conștientă de sine și este
capabilă să decidă asupra propriului destin;

- Aceste psihoterapii se centrează pe liberul-arbitru al clientului și pe tendința naturală a lui

pentru a deveni și a se menține sănătos și a evolua spiritual;

- Terapia se centrează pe prezent , pe aici și acum, iar sănătatea mentală este congruența
dintre eul real și eul ideal;

- Obiectivul este de a-I ghida pe clienți pentru a înțelege că au la dispoziție libertatea

interioară să devină conștienți de propriile posibilități, prin identificarea factorilor ce se
interpun în calea devenirii lor ca persoane pe deplin dezvoltate, creative și capabile să
accepte noul;

- Terapeutul are libertatea să împrumute tehnici, strategii din alte sisteme terapeutice și
esențială este atitudinea non-evaluativă a terapeutului, bazată pe înțelegere, respect,
empatie față de pacient;

32
 - Tehnicile specifice acestor terapii sunt: ascultarea activă, reflecția, clarificarea și sprijinirea
clientului de a trăi experiența imediată (Greenberg, Elliot, Lietaer, 1994)

3. Psihoterapiile comportamentale și cognitiv- comportamentale (Lazarus, Bandura, Ellis, Beck etc)

- Premisa este că ființele umane simt și acționează datorită gândurilor și convingerilor, iar
terapia este mai mult un demers educațional ce vizează:

 Crearea și exersarea unor comportamente adecvate;

 Formarea și exersarea unor noi tipare de gândire și generarea unor abilități de coping mai
potrivite;

Obiectivele terapiei sunt:

 Identificarea, conștientizarea și înlocuirea unor distorsiuni cognitive

 Înlăturarea unor comportamente problematice;

 Schimbarea unor comportamente problematice cu unele adaptative

4. Terapiile sistemice de familie (Minuchin, Haley, Madanes)

- Familia este văzută dintr-o persepctivă sistemică, iar terapia se focalizează pe un tot unitar;

- Cauzele comportamentului disfuncțional al unui pacient se datorează interacțiunilor

defectuoase din cadrul sistemelor relaționale din care acesta face parte;

- Terapia are ca obiectiv să ajute membrii familiei să aducă în plan conștient modelele lor
disfuncționale de interacțiune și să se adopte altele funcționale;

- Tehnicile terapeutice sunt de tip: experențial, cognitive, comportamentale, alerea acestora

depinde de orientarea terapeutică a autorilor, de exemplu: trasarea de sarcini, recadrarea,
intervenția paradoxală, restructurarea, elaborarea de hărți (diagrame), stabilirea unor limite
etc.

5. Psihoterapia integrative

 Din 1950 cercetările au arătat că terapeuții experimentați indiferent de orientarea lor

terapeutică au obținut rezultate mai bune în ceea ce privește finalizarea intervențiilor
terapeutice în raport cu cei neexperimentați, din cadrul aceleași orientări;

 Elementele commune din cardul terapiilor identificate la acel moment au fost: relația
terapeutică, înțelegerea empatică, respectful, căldura emoțională, acceptarea pacientului

 Parrott (1997) a listat o serie de elemente comune mai multor orientări terapeutice:

- Dezvoltarea expectanțelor pentru schimbare- succesul psihoterapiei depinde mai mult de

nivelul așteptărilor clienților decât de utilizarea anumitor tehnici;

- Diminuarea stresului- fac apel la terapie presoanele cu un distres datorat anxietății,

depresiei, fobiilor, obsesiilor etc;

- Crearea unei relații terapeutice solide este estențială pentru reducerea simptomului, cu
avantajul că pacientul nu își pierde motivația pentru schimbare;

33
 - Facilitarea insightului-când clientul va înțelege motivele ce stau la baza comportamentelor
sale, atunci va avea opțiunea de a experimenta tipare noi de comportament cu caracter
adaptativ;

- Încurajarea catharsisului (descărcarea emoțională)- exprimarea liberă a emoțiilor este o

condiție esențială a procesului terapeutic, clienții sunt încurajați în acest sens de către
terapeut. În urma catharsisului pacienții au un sentiment de ușurare, apoi aceste emoții sunt
elaborate cu pacientul în favoarea sa;

- Oferirea de mijloace de psihoeducație- se fac fie direct în timpul terapiei, fie indirect, prin
încurajarea de a consulta anumite resurse bibliografice sau audiovizuale pentru a corecta
perspectiva clientului

Aspecte deontologice ale consilierii și psihoterapiei

- Comportamente neetice (op. cit. p31):

 Încălcarea regulii confidențialității;

 Depășirea nivelului de competență;

 Practicarea neglijentă a profesiei;

 Afișarea unor competențe ce nu le are terapeutul;

 Impunerea propriului sistem de valori clientului;

 Crearea dependenției clientului față de terapeut;

 Întreținerea de relații sexuale cu clientul;

 Conflicte de interese (relații cu caracter dual);

 Acorduri financiare dubioase (costuri exagerate ale serviciilor oferite);

 Reclamă neadecvată

Abordarea strategică în psihoterapia de familie (Holdevici, Craciun, 2019)

 Psihoterapia de familie se regăsește în diferite orientări: psihodinamică, experiențială, CBT,

bazată pe teoria comunicării (incluzând psihoterapia strategică);

 Orientarea strategică în psihoterapia de familie este în psihoterapia strategică elaborate de

M.Erickson;

CARACTERISTICILE PSIHOTERAPIEI STRATEGICE DE FAMILIE

1. Terapeutul stabilește scopurile și obiectivele psihoterapiei pentru soluționarea problemei

clientului;

2. Nu se aplică o singură metodă, ci se caută elaborarea unei strategii de rezolvare pentru o

situație specific;

3. Terapeutul stabilește un plan de intervenție în contextual social al clientului;

34
 4. Obiectivul PSF este de a însoți și ajuta individul să depășească o etapă din viața sa de familie
(logodnă, căsătorie, separarea de copii, divorț, nașterea copiilor etc);

5. Problema este definită ca o secvență a unei relații interpersonale ce se desfășoară între mai
multe personae (depresia, fobiile sunt contracte între două sau mai multe personae și au un
rol adaptativ pentru a menține relația respectivă);

6. În PSF nu se pune diagnosticul psihiatric sau psihologic, terapeutul identifică, stabilește

problema clientului. Terapeutul poate include în planul său strategic și asistentul social sau o
autoritate legală;

7. Simptomul care apare la unul sau mai mulți membrii ai familiei este un mod de comunicare
interpersonală. Ob terapiei este de a modifica secvența patologică de comunicare, ex copilul
dacă părinții vor să divorțeze dezvoltă un simptom pentru a-I face să nu mai divorțeze. Prin
terapie se modifică această secvență comportamentală a copilului;

8. Demersul terapeutic se desfășoară în etape:

- Terapeutul stabilește ce persoane sunt implicate și cum sunt ele implicate;

- Terapeutul intervine ca interacțiunile dintre aceste persoane să se modifice, astfel încât problema
să nu mai fie necesară;

-Terapeutul poate genera noi probleme , iar rezolvarea acestora să ducă la rezolvarea problemei
inițiale.

9. Terapeutul observă sistemul de relații ierarhice din familie, părinții trebuie să aibă grijă de
copii, iar alianțele dintre un părinte și un copil trebuie blocate. De asemenea, evită să formeze coaliții
între membrii unei familii sau să coalizeze cu membrii ai familiei aflați în partea de jos a ierarhiei
familiale cu cei de sus.

INTERVENȚIILE PSIHOTERAPEUTICE (Haley, 1967)

 Terapeutul oferă sugestii directe cu ce ar trebui să facă membrii familiei în timpul ședinței și
între ședințele de terapie. Se constată caracterul directiv al terapiei, intervenția terapeutică
este deliberat planificată;

 Observații:

- Demersul terapeutic este îndreptat spre prezent, și nu trecut;

- Terapeutul încurajează comunicările actuale;

- Problemele nu apar la întâmplare , ci sunt generate de ciclurile de dezvoltare ale familiei

- Instrucțiunile date de terapeut sunt de două tipuri:

- a. instrucțiuni directe- constă în modificarea interacțiunilor din sistemul familial cu: implicarea
membrilor dezangajați, stabilirea unor acorduri și sentimente mai bune, încurajarea sentimentelor
mai bune și a interacțiunilor pozitive, a circulației informațiilor, sprijinirea familiei să adopte un
sistem de reguli în comunicare, în comunicarea dintre generații, să stabilească scopuri individuale și
strategii de atingere a acestor scopuri. Terapeutul motivează familia să urmeze respectivele
instrucțiuni: sarcinile sunt clar precizate de terapeut, astfel încât dacă sunt urmate au efectul scontat,
dacă o alternativă nu este eficientă se recurge la altă soluție. Stabilirea clară a problemei și a
obiectivelor terapeutice permite stabilirea clară a sarcinilor terapeutice.

35
b. Instrucțiunile paradoxale- terapeutul afirmă că dorește să ajute familia și în același timp îi cere să
nu se modifice;

- Numeroase familii care apelează la terapie cu intenția explicită de a se schimbasunt, de fapt,

rezistente la schimbare;

- Haley (1976) descrie câteva din aceste strategii:

 Terapeutul frânează schimbarea , discutând cu membrii familiei care sunt consecințele

schimbării;

 Unui cuplu care se ceartă mereu într-un mod neproductiv , i se cere să se certe în continuare,

 Unul dintre soți este solicitat să încurajeze pe celălalt soț să prezinte simptomul

TEHNICI ÎN PSIHOTERAPIA STRATEGICĂ DE FAMILIE

 Madanes (1991,2015) sintetizează cele mai frecvente tehnici în PSF:

1. Reetichetarea- situația familială sau un anumit tip de comportament va primi o interpretare

diferită: depresia va fi etichetată ca încăpățânare. Reetichetarea are rolul de a stabili un raport între
terapeut și client și de a reduce rezistențele, astfel un simptom sau un comportament care este
perceput ca fiind scăpat de sub control va capăta un caracter voluntar și modificat.

__________________________________________________________________________________

C10 - C11 PSIHANALIZA ȘI PSIHOTERAPIILE PSIHODINAMICE

PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

Introducere:

- Psihanaliza (PA) este o teorie a personalității, o metodă și o formă de psihoterapie;

- PA postulează existența factorilor inconștienți ce formează comportamentul și emoțiile

oamenilor și produc nefericire, exprimată prin simptome ( trăsături de personalitate ce
generează disfuncționalități, dificultăți în relații cu alții și tulburări de dispoziție);

- PA ca metodă presupune:

• înțelegerea funcționalității mentale și a etapelor de creștere a omului;

• fundamentul pentru multe abordări terapeutice;

• înțelegerea bazei inconștiente a relațiilor timpurii din diada părinte-copil.

Temele psihologice ale unei schimbări sunt:

- Dispar angoasa și frustrările;

- Se abandonează atitudinile exagerate și conformist;

- Clientul își face un nou plan de viață;

- Clientul comunică facil cu semenii.

TERAPIILE PSIHODINAMICE

• Accentul este pus pe:

36
1. Procesele inconștiente de la baza structurii personalității și a formării mecanismelor adaptative;

2. INSIGHT:

- Descoperirea bruscă și intuitivă a mecanismelor de apărare;

- Se descoperă sursele și motivele de la baza comportamentului;

- Poate fi atât o cauză cât și o sursă a schimbării;

= mijloc de atingere al scopului terapiei (ameliorarea simptomelor) cât și scop în sine (atingerea
insight-ului).

Trăsăturile comune ale terapiilor psihanalitice:

- Toate utilizează dialogul cu pacientul;

- Pacientul este în centrul terapiei;

- Terapeutul are un rol minimalizat,

- Terapeutul are o atitudine profesională, o neutralitate binevoitoare;

- Frecvența ședințelor: în PA ortodoxă sunt 3,5 ședințe pe săptămână , iar în terapiile

psihodinamice o ședință pe săpt, câteva luni .

Atingerea insight-ului presupune 4 etape:

1. Etapa pregătitoare- pacientul trăiește o etapă febrilă de căutare prin încercare și eroare la
problema sa, este frustrat, anxios, are un vid interior și recade în vechile paternuri de
comportament;

2. Etapa de incubație sau de renunțare- pacientul vrea să renunțe, fuge de problema sa, nu are
motivație sau renunță la rezolvarea problemei sale;

3. Etapa de iluminare-problema devine clară și soluția se impune de la sine, apare un flux de

idei și sentimentul realității insight-ului;

4. Etapa de evaluare și elaborare a soluției- soluția se confruntă cu criterii externe furnizate de

realitate.

Există două tipuri de insight-uri:

- Natură intelectuală, cu durată limitată;

- Natură emoțională, esențială.

Nu toate insighturile duc la schimbare, un insight corect determină înlăturarea simtomului și

generează patternuri eficiente de comportament.

Principiile de bază ale terapiilor psihodinamice:

- Pacientul are scopuri în viață dar și motivații și conflicte inconștiente (conținuturi inconștiente) cu
originea în relațiile din copilărie;

- Conținuturile inconștiente sunt susținute din două motive:

1. Sunt specifice relațiilor din copilărie care nu mai există;

37
 2. Operează din umbră și scapă controlului conștient, rațional.

Deci, pacientul se simte frustrat și amenințat, este în conflict cu sine însuși și are soluții la această
situație, are mecanisme de apărare , moduri nerealiste de adaptare generatoare de simptome, de
tulburări (depresie, anxietate, acuze somatoforme etc).

Pacientul vine la terapie cu aceste simptome, iar prin insight descoperă forțele inconștiente din
umbră. Simptomele sunt mai puțin importante decât forțele care le generează!

PSIHANALIZA

• PA în sens restrâns se referă la lucrările lui Freud și ale urmașilor, la sistemul conceptual;

• Structura personalității cuprinde 3 instanțe.

1. Eul – are ca funcții: perceperea evenimentelor interne și externe; integrarea funcțiilor psihIce
și funcție executive;

2. Se-ul – se referă la impulsurile inconștiente de căutare a plăcerii, de ostilitate, impulsuri pe

care eul le restructurează conform datelor realității;

3. Supra-eul- se compune din conținuturi psihice de natură valorică, idealuri, principii morale,
elemente de autocritică, ce stimulează Eul în acțiune de combatere a forțelor Supra-eului.

Eul este în contact permanent cu mediul înconjurător și este capabil de judecată independent;

- Adultul normal are suficientă forță să facă față tendințelor inconștiente ale se-ului prin
transformarea și sublimarea lor;

- Nevroticul reprimă tendințele (refulatul) ce nu sunt accesibile conștiinței, iar eul militează împotriva
aducerii lor în conștient.

Sexualitatea:

- element important al PA;

- din copilărie există scopuri pulsionale diferite ce pun amprenta asupra personalității, ex CO
este un fenomen normal în dezvoltarea copilului, dar când nu este bine integrat generează
probleme de adaptare;

- Freud a avut o concepție deterministă asupra psihicului uman, a accentuat cauzalitatea unor
tulburări psihice, cauzalitate ce ține de un conflict psihic inconștient.

Principiile fundamentale ale PA (Karasu,1995)

- Omul are pulsiuni de natură inconștientă care sunt refulate ( nu trebuie să ajungă în
conștient);

- Refularea vizează în principal tendințele sexuale;

- Tulburările psihice au la origine o dezvoltare libidinală psihosexuală defectuoasă;

- Dezvoltarea psihosexuală defectuoasă are originea în traumele din copilăria timpurie, mai
ales în CO. Forma clasică a CO presupune dorința sexuală față de părintele de sex opus și
rivalitatea cu părintele de același sex. CO are un character universal, rămâne active și
neconștientizat;

38
 - Omul se confruntă cu conflictele dintre pulsiunile biologice instinctive Se și cenzura morală,
Eul încearcă o mediere cu realitatea externă în accord cu standardele și principiile morale
elaborate de societate (Supraeul);

- Terapeutul :

• Are ca sarcină principală aducerea din inconștient în conștient a unor conținuturi refulate;

• Analizează conținuturile refulărilor, instinctelor și pulsiunilor de natură sexuală;

• Înlătură rezistențele naturale ale pacientului împotriva pulsiunilor de natură sexuală.

- Catharsis= descărcare a tensiunii și anxietății prin retrăirea în plan psihic a experiențelor trecute.
Inițial Freud a pus accentual principal pe CTH, apoi pe analiză

• Procedura preliminară:

- Acceptarea provizorie și evaluarea diagnostică a pacientului: se poartă discuții referitoare la

expectanțele acestuia, avertizarea despre modificările personalității, desfășurarea curei PA,
aspectele financiare;

- Per provizorie de 2-4 săpt pentru a decide dacă problematica pacientului se pretează la PA;

- PA ortodoxă este aplicabilă pt stari de anxietate, isterie, isterie de conversie, nevroze

compulsive, fobii, nevroze caracteriale;

- Freud: să nu fie admiși prietenii, cunoștințe, persone ce contravin considerentelor etice.

Pacientul să nu facă schimbări radicale la începutul curei (divorț, schimbarea jobului,
mutarea etc).

• Tehnicile PA:

1. Metoda asociațiilor libere:

- Freud: pacientul asociază liber fără a i se cere să aibă o coerență sau un fir director al
asociațiilor;

- Mintea vagabondează, pacientul spune tot ce-I trece prin minte, fără jenă, conveniențe sau
dorința de a lăsa o impresie bună;

- Produsele asoc pot fi amintiri, imagini, reverie diurne, sentimente, gânduri acuzatoare,
reproșuri etc,

- Fluxul asociațiilor este blocat de intrarea în scenă a rezistențelor;

- Prin AL inconștientul va revela conținuturile sale refulate, eliberează individul de afectele lor
și scopul PA este atins;

- Terapeutul adresează întrebări: La ce te duce gândul acesta? Câți ani aveai când s-a întâmplat
asta?

2. Analiza viselor:

- Ca și AL nu au coerență, sunt aparent ilogice cu un caracter dezorganizat;

- Sunt reacțiile celui care visează la propriile sale experiențe de natură inconștientă;

- Frecvent prin AL pacienții se referă și la visele ce le au;

39
 - Visele sunt calea regală spre inconștient; au un conținut manifest (ecran caleidoscopic
pentru conținutul latent) și un conținut latent ( semnificația reală a visului cu dorințe,
sentimente adânc reprimate unde pacientul este profund implicat);

- Fiecare vis este o luptă inconștientă a pacientului de a-și rezolva conflictele inconștiente și se
utilizează mecanismele de natură dinamică (condensarea, deplasarea, substituția pentru a
masca conținutul real al visului ce apare modificat sub forma conținutului manifest);

- Primele vise sunt mai ușor de analizat, terapeutul este conștient că nu există un simbolism
universal ce se aplică absolut în orice situație;

- Apar TEME specifice prin care se aduc la suprafață conținutul latent de natură inconștientă;

- Pacientul va asocia nu asupra visului în întregime, ci asupra detaliilor care-i par semnificative
lui și terapeutului.

3. Analiza acțiunilor pacientului:

- Comportamentul nonvb și comp vb includ elemente importante de analiză;

- Ex: grija pacientului să nu își șifoneze pantalonii, priviri anxioase aruncate pe fereastră,
comportament de flirt cu terapeutul, erori de pronunțare a unor cuvinte etc.

4. Transferul și rezistențele:

- Sunt puncte centrale ale PA;

4. TRANSFERUL ȘI REZISTENȚELE:

- Este punct central în PA și prin T se diferențiază PA de alte orientări;

- Exprimă relația pacient-terapeut, ce are un character irațional, proiectiv și ambivalent.

Această relație este utilizată de terapeut. Majoritatea reacților emoționale ale pacientului nu
sunt rezultatul situației prezente, ci izvorăsc din propriile tendințe și dorințe ascunse. Analiza
acestor reacții datorate transferului duce la descoperirea unor experiențe timpurii din
copilăria pacientului, experiențe ce au generat aceste tendințe!

- Transferul îl conduce pe pacient la insight, să își dea la o parte vălul irațional și să înceapă să
facă schimbări;

- - Transferul este o repetiție a unor experiențe trecute ale pacientului, experiențe ce le pune
în scenă în relația cu terapeutul. Pacientul trăiește aceste experiențe mai ales prin retrăirea
unor stări afective ce au avut importanță pentru el în trecut! (nu neapărat prin reamintirea
unor evenimente trecute).

- Astfel, Pacientul nu spune cât de critic a fost la adresa părinților săi, ci devine critic față de
analistul său; nu își reamintește jena din practicile sale, dar devine secretos când este
analizat.

- *Vindecarea transferențială

- - În stadiile ințiale ale PA datorită relației transferențiale unele simptome pot să dispară și
apare iluzia că s-a instalat deja sănătatea psihologică. Aceasta se datorează eliberării
anxietății datorită încrederii în analist. Este tranzitorie pt că procesele inconștiente încă nu au
fost rezolvate.

40
 • Nevroza de transfer- repetarea modelelor nevrotice de comportament în relația cu
terapeutul:

- Terapeutul este privit ca o zeitate omnipotentă, pacientul dorește să fie iubit de terapeut
inclusiv pe plan sexual;

- Pacientul furios (devine agresiv, revendicativ, asertiv și plin de resentimente) și pacientul

anxios ( devine supus, vrea favoruri de la terapeut);

- Sarcina terapiei este ca pacientul să devină realist în cadrul relației terapeutice și apoi poate
să devină realist în alte relații!

• REZISTENȚA

- În sens larg este orice interferează cu desfășurarea firească a terapei (ex dezaprobarea
interpretărilor, lupta pacientului pt a demonstra terapeutului că nu are dreptate);

- În sens restrâns este încălcarea reguli fundamentale a PA, prin neîmpărtășirea tuturor
gândurilor terapeutului (ex asociații multiple și superficiale, pauze prelungite, absențe,
întârzieri, adormiri în terapie). Pacientul se simte amenințat de faptul că există riscul de a
intra într-o lume unde se simte nesigur;

- Sarcina terapiei este de a-l face pe pacient conștient că rezistența îi provoacă un distres
prelungit;

- Ultima formă a rezistenței este renunțarea la terapie, când transferul asupra terapeutului
este unul foarte puternic;

- Finalul terapiei este atunci când transferul slăbește și pacientul învață să se bazeze pe sine
însuși.

5. CONTRATRANSFERUL= când terapeutul răspunde emoțional la solicitările afective ale pacientului;

6. ANALIZA EULUI= analiza forței și naturii specifice a atitudinilor conștiente și a comportamentului

subiectului care pot influența punerea în acțiune a rezistențelor diferitelor împrejurări;

- Terapeutul lucrează mai întâi prezentul, nu poate analiza trecutul, doar îl reconstruiește!

- Terapeutul nu se centrează doar pe impulsurile refulate , mecanismele de apărare, dar și pe

problemele actuale la care eul caută o soluție.

7. INTERPRETĂRILE

- Terapeutul este primul acre începe să identifice conținuturi semnificative în aparenta

dezvoltare a informațiilor aduse de pacient;

- Decizia de a face o interpretare depinde de existența transferului și de înțelegerea

mecanismelor de apărare ale eului, nici prea devreme și nici prea târziu:

- I prea devreme- aruncă pacientul în criză prepsihotică, stare de panică;

- I nu este un sfat, sugestie sau o priecție a atit și opinilor terapeutului,

- I nu sunt fără sens, validitatea lor depinde de confirmarea pacientului în ședințele viitoare
prin analiza viselor și asociațiile libere;

41
 - Terapeutul ordonează materialul adus de client și dă o explicașie cu sens din perspectiva
conceptelor PA;

- I ajută pacientul să aibă insight referitor la conținuturile inconștiente care sunt surse ale unor
comportamente dezadaptative,

- Analiza I are ca scop identificarea rezistențelor și conștientizarea pacientului referitor la

rezistențele ce le are;

- Când rezistențele sunt eliminate, pacientul prin asociațiile libere poate aborda materialul
reprimat și adduce conținutul inconștient în conștient

8. PERLABORAREA se aplică materialului adus în PA;

- Continuarea demersului analitic sub forma unor interpretări specifice ulterioare, în ciuda
eșecului pacientului de a accepta sau asimila emoțional interpretările sau constructele ințiale
oferite de terapeut ( cu referire la anumite aspecte ale personalității pacientului);

- P este costisitoare, consumă timp, pacientul tinde să se întoarcă la vechile comportamente

infantile, iar terapeutul trebuie să aibă răbdare, să reia materialul din diferite pdv.

9. DEMERSURILE PA sunt:

a. Clarificarea= a pune un eveniment sub reflectorul atenției, separând aspectele esențiale de

aspectele neesențiale;

b. Interpretarea= caută să vadă ce se ascunde în spatele materialului oferit de pacient, cauzele

și sensul materialului furnizat;

c. Perlaborarea materialului= explorarea progresivă și repetitivă a interpretărilor , rezistențelor

până când interpretările sunt integrate și înțelese de pacient

• ÎNCHEIEREA CUREI PA

- PA este o terapie de reconstrucție a personalității și nu una centrată pe simptom;

- Nu este un timp standard pentrut încheierea curei PA;

- Odată cu insightul pacientul devine capabil să facă față unor probleme de viață.

CBT-DEFINIȚIE

• Abordarea cognitiv-comportamentală este o clasă de intervenții ce are ca premisă faptul că

tulburările psihologice sunt menținute de factorii cognitivi;

• Beck (1970) și Ellis (1962)- stresul emoțional și problemele de comportament sunt rezultatul
cognițiilor dezadaptative ale subiecților;

• Beck – cognițiile dezadaptative includ credințe generale, scheme despre lume, sine, alții,
viitor care în anumite situații dau naștere la gânduri automate frecvent negative

ABORDĂRILE COGNITIV-COMPORTAMENTALE
ASPECTE COMUNE

• Relația dintre terapeut-client ca factor comun;

• Tulburările psihopatologice sunt cauzate de distorsiunile cognitive (= cogniții dezadaptative);

42
 • Terapia se centrează pe modificările cognițiilor, restructurarea proceselor afective și
restructurarea comportamentului;

• Caracter limitat în timp;

• Abordarea psihoeducațională a clientului;

• Strategia de rezolvare a problemelor clar structurate.

PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ A LUI AARON T.BEEK

• Principiu teoretic: modalitățile în care oamenii sunt și acționează sunt determinate de modul
în care aceștia își percep și își structurează experiențele;

• Axiome:

- introspecția este calea spre lumea comunicării interne a omului;

- Convingerile clienților poartă amprenta semnificațiilor subiective ale acestora;

- Semnificațiile trebuie descoperite de către client mai mult decât să fie furnizate de-a gata de
către terapeut.

- Obiectivul CBT= identificarea și înlocuirea gândurilor negative automate și accesarea prin

intermediul acestora a schemelor disfuncționale de bază care sunt responsabile de
producerea tulburărilor psihopatologice;

- În terapie clienții sunt învățați să adune dovezi împotriva gândurilor negative și a cognițiilor
dezadaptative și să le înlocuiască cu altele mai realist-adaptative.

PRINCIPIILE TERAPIEI COGNITIVE

• BECK:

- a observat că persoanele cu tulburări emoționale comit erori de logică ce deformează realitatea în

sens negativ, de unde anxietatea și stările depresive;

- simptomele psihopatologice sunt generate de: gândurile distorsionate, inferențele arbitrare,

informațiile incorecte și incapacitatea clientului de a diferenția între realitate și ficțiune.

DISTORSIUNILE COGNITIVE

• DC= erori de logică ce conduc la afirmații false și concepții greșite;

1. Inferențele arbitrare- clientul trage concluzii greșite fără a avea argumente relevante (ex, tendința
de catastrofizare prin care clientul vede cele mai dezastruoase consecințe pentru majoritatea
situațiilor; ex terapeutul începător are convingerea că nu va fi agreat nici de colegi și nici de clienți);

2. Abstragerea selectivă- clientul desprinde o concluzie pe baza unui element izolat, ignorându-se
contextual general cât și celelalte informații (ex studentul care a căzut un examen , chiar dacă a luat
note mari la alte examene);

3. Suprageneralizarea- clientul își formează convingeri absolutiste sau extreme pornind de la un

eveniment izolat (ex terapeutul începător care lucrează dificil cu un client va concluziona că nu va
lucra bine cu nici un client);

4. Amplificarea și minimizarea- clientul exagerează sau reduce importanța unui eveniment

43
 4. Amplificarea și minimizarea- clientul exagerează sau reduce importanța unui eveniment (ex un
profesor face o eroare pedagogică și consideră că va distruge toată cariera elevului sau obținerea
unei medalii este minimalizată ca importanță);

5. Personalizarea – tendința subiectivă a unor indivizi de a raporta evenimentele externe la propria

persoană fără a avea un temei pentru aceasta (ex dacă un client nu mai vine la ședință după prima
terapie, terapeutul consideră că se datorează performanțelor sale slabe);

6. Etichetarea- clientul de la o greșeală particulară își atașează o etichetă negativă prin care se
definește ca persoană (ex un medic pune un diagnostic greșit și se consideră un ratat);

7. Gândirea de tipul alb-negru- sau totul sau nimic, clientul se comportă ca un om perfect, altfel nu
este bun de nimic.

TEMĂ

• Identificați-vă erorile de logică sau distorsiunile cognitive (v. Slide 7-8);

• Analizați-vă distorsiunile cognitive cu risc de a se intensifica în perioada izolării de COVID-19;

C12

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ DIN PRIMA și a doua GENERAȚIE

ECLECTISMUL TEHNIC

• Se centrează asupra intervențiilor care funcționează pentru un anumit client, folosind

proceduri care provin din surse diferite, fără a subscrie în mod necesar la anumite teorii
corespondente.

Psihoterapia integrativă din prima generație PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ DIN A DOUA

GENERAȚIE
1.Eclectismul tehnic
1. ABORDĂRILE RELAȚIONALE
• Terapia multimodală
• Psihoterapia integrativă relațională
• Selecția sistematizată a tratamentului
• Modelul contactului în relație
2.Factorii comuni în psihoterapie
2. ABORDĂRILE MULTITEORETICE
• Modelul Beitman al predicțiilor viitoare
• Psihoterapia multiteoretică
• Strategia clinică informată
• Psihoterapia integrativă multiculturală
3.Integrarea teoretică
3. ABORDĂRILE STRATEGICE
• Modelul trans-teoretic
• Psihoterapia integrativă strategică
• Psihodinamica ciclică relațională
• Modelul strategic în psihoterapia copilului

44
D- MEDICAMENTE B-
ȘI BIOLOGIC (DRUGS COMPORTAMENTE
AND BIOLOGY) (BEHAVIORS)
Terapia multimodală BASIC ID LAZARUS (2006)

• B- COMPORTAMENTE (BEHAVIORS)

• A- AFECTE (AFFECTS)

• S- SENZAȚII (SENSATIONS)

• I- IMAGERY (IMAGERIA)

• C- COGNIȚII (COGNITIONS)

• I- ASPECTE INTERPERSONALE (INTERPERSONAL ASPECTS)

• D- MEDICAMENTE ȘI BIOLOGIC (DRUGS AND BIOLOGY)

INTEGRARE TEORETICĂ
MODELUL TRANS-TEORETIC PROCHASKA ȘI Diclemente (2005)

Clientul trece prin cinci stadii ale schimbării: Procesul schimbării implică

1. Precontemplarea 1. Conștientizarea

2. Contemplarea 2. Eliberarea dramatică

3. Pregătirea 3. Auto-reevaluarea

4. Acțiunea 4. Re-evaluarea mediului

5. Menținerea 5. Auto-eliberarea

6. Eliberarea socială

7. Contra-condiționarea

8. Controlul stimulilor

9. Gestionarea evenimentelor neprevăzute

10. Relațiile de ajutorare

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ DIN A DOUA GENERAȚIE

MODELUL CONTACTULUI ÎN RELAȚIE erskine, moursund și trautmann (1999)

45
• la baza procesului terapeutic se află acordarea terapeutului cu clientul

• problemele pentru care clienții vin la terapie sunt legate de întreruperi interne ale
contactului
• Întreruperea contactului se realizează prin:

• ANALIZĂ TRANZACȚIONALĂ

• PSIHODRAMĂ

• HIPNOZĂ ERICKSONIANĂ

• PSIHOTERAPIA FAMILIEI

• PSIHOTERAPIA GESTALT

46