Sunteți pe pagina 1din 41

1

PATOLOGIA SINELUI ÎN SCHIZOFRENIE


M.Lăzărescu
Martie, 2008

În ultimii ani există un consens crescând în a considera că esenţa psihopatologiei


schizofreniei se cantonează la nivelul perturbării sinelui (=self) (Kircher&Davis,
2003). Această înţelegere se plasează în cotinuitatea psihopatologiei clasice germane
ce s-a elaborat între Jaspers şi Schneider. În prezent problema sinelui beneficiază de o
abordare multidisciplinară pe care a făcut-o posibilă “filosofia minţii” şi doctrina
cognitivistă ce s-a impus la sfârşitul secolului XX. În prezent participă la studierea
disfuncţiei sinelui în schizofrenie, specialişti în fenomenologie, cognitivism,
psihopatologie, lingvistică, neuroştiinţe, etologie. Problema sinelui, în sensul de
conştiinţă de sine, rămâne însă, în esenţa ei, o problemaă a subiectivităţii conştiinţei, pe
care persoana umană o trăieşte în perspectiva “persoanei întâi”.

REPERE ISTORICE ŞI CONTEXT TEORETIC

Problema sinelui a început prin a fi una filosofică. Ea e tacit formulată în


aserţiunea fundamentală a lui Descartes “cogito ergo sum”, e comentată de Locke, dar
capătă pregnanţă în Idealismul German sub înţelesul de “eu”, de conştiinţă de sine
(Ichbewusstsein). Kant considera eul, care până la un punct e similar conştiinţei, ca
subiect pur, ca un ego-pol ce stă în spatele experienţelor schimbătoare ale celui ce
gândeşte. El distinge între un eu empiric şi unul al logisticii transcedentale. Fichte a
insistat asupra distincţiei fundamentale eu-non eu. La Hegel (2) apar o serie de
diferenţieri ale înţelegerii conştiinţei precum: conştiinţa a ceva, conştiinţa de sine şi
pentru altul, conştiinţa în şi pentru sine. El lansează celebra teză a confruntării a două
conştiinţe care, prin cedarea uneia, conduce la diferenţierea stăpân-sclav. Temele din
Fenomenologia Spiritului au fost reluate în sec. XX pe baza fenomenologiei de către
2
Sartre într-o manieră care a fost ulterior invocată de psihopatologi. In sec. XX doctrina
filosofică cea mai importantă pentru problematica sinelui a fost fenomenologia lui
Husserl, care pleacă de la conştiinţa empirică dată fiecărui om, de la care, prin reflexie
fundamentală (epoché) se ajunge la un nivel mai profund numit al “eului
transcendental” şi al “subiectivităţii transcedentale”. Această conştiinţă inserată în eu
este analizată ca fiind în mod esenţial intenţională, conjugându-se indiscernabil cu
ofertele informative ale lumii ce vine în întâmpinare. Esenţial este că accentul e pus
acum pe trăirea nemijlocită, pe cogitaţia conştientă reflexivă, care dezvăluie treptat
modurile de existenţă ale subiectului în lume. Husserl postulează şi un nivel al
cogitaţiei prereflexive, care stă la baza orientării şi atitudinilor conştiente în spatele
temelor specifice. În plus, în ultima parte a vieţii, Husserl a pus accentul pe faptul că,
conştiinţa şi eul sunt “încorporate”, ceea ce fundamentează relaţionarea subiectului cu
altul şi constituirea unei lumi a intersubiectivităţii.
Doctrina fenomenologică a lui Husserl şi dezvoltarea ei prin Sartre () şi
Merleau-Ponty (5) a furnizat o bază metodologică pentru psihopatologia
fenomenologică de până în anii ‘80. Noua orientare fenomenologică a psihopatologiei,
cea a ultimilor ani, ţine cont şi de dezvoltarea hermeneuticii, a limbajului şi
narativităţii în mediul căruia subiectul se formează şi prin intermediul cărora conştiinţa
sinelui se exprimă (Ricoueur). Fenomenologia şi hermeneutica îşi aduc în prezent un
aport crescând la analiza psihopatologiei schizofreniei.
După al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea în cadrul gândirii anglo-
saxone a filosofiei minţii, s-a impus termenul englez de „self” faţă de cel tradiţional de
„eu” din filozofia germană, acesta păstrându-se în continuare într-o strânsă corelare cu
conceptul de conştiinţă reflexivă.
În sec. XX a jucat un rol important psihanaliza lui Freud, care utilizează termenii
şi conceptele de sine, eu, supraeu în alt sens decât fenomenologia. În prezent e
invocată mai ales moştenirea acesteia prin teoria ataşamentului, cea a relaţiilor
interpersonale şi cea a „teoriei minţii”. Psihologia şi psihopatologia cognitivistă actuală
3
îşi au şi ele rădăcinile în psihanaliză. Dar utilizarea de către psihanaliză a termenilor de
sine şi eu într-un sens particular fac ca actuala psihopatologie a sinelui să se
îndepărteze de psihanaliza tradiţională.
În ultimele două decenii s-a dezvoltat în cadrul psihologiei persoanei, un curent
doctrinar centrat pe teoria narativă a persoanei şi un altul pe studierea sinelui ca centru
al persoanei. Sinele a ajuns astfel să fie privit din diverse incidenţe al relaţionării
sociale cum ar fi sinele intim, cel familial, public, social. Se afirmă astfel pe de o parte
corelarea cu psihologia socială - legătura făcând-o teoria constructelor sociale a lui
Kelley -, iar pe de altă parte corelarea cu psihologia evoluţionistă, care consideră că
primordiile sinelui se întâlnesc la primatele superioare, propunându-se astfel o
“naturalizare” a sinelui (6).
Neuroştiinţele îşi aduc contribuţia prin analiza localizărilor cerebrale corelate
diverselor funcţii şi disfuncţii ale sinelui conştient şi prin avansarea în această direcţie
a diverselor modele de studiu testabile. Neuropsihologia a realizat de asemenea sinteze
semnificative (7) în această direcţie diferenţiind între o conştiinţă (de sine) nucleară şi
una extinsă. Creşterea cunoaşterii în psiho-neuro-endocrinologie permite de asemenea
avansarea unor modele explicative pentru perturbarea sinelui în schizofrenie.
Actualul avânt al psihopatologiei developmentale încearcă să integreze toate
aceste direcţii de studiu şi cercetare.

Patologia sinelui (ego-ului) şi schizofrenia la Jaspers.


În “Psihopatologia Generală” (1911) Jaspers aduce în discuţie mai multe
caracteristici ale sinelui, de fapt ale eului, ale conştiinţei de sine (Ichbewusstsein) a
cărei perturbare o întâlnim în primul rând în schizofrenie. Această concepţie a lui
Jaspers a fost dezvoltată recent de Scharfetter (1980,1981,2003) (11), autor care a
coordonat şi echipa de psihopatologie şi semiologie a AMDP. El utilizează în
psihopatologia sinelui expresia de Ego, pentru a fi mai aproape de formulările lui
4
Jaspers. Aspectele eului - egoului, sinelui - pe care le comentează Jaspers şi
Scharfetter ca fiind perturbate în psihopatologie sunt:
- Conştiinţa existenţei, Daseinbewusstsein la Jaspers, egovitalitate la Scharfetter.
Aceasta constă în experienţele pacientului (sau în fricile sale) privitoare la dispariţia
eului, la moarte, la ieşirea din viaţă şi dispariţie, la neexistenţa sinelui; şi corelativ la
ruina umanităţii, a universului şi de asemenea la incapacitatea sa de a se mai simţi ca o
fiinţă vie, plină de vitalitate. (Anexa I).
- Egovitalitatea în exprimarea lui Scharfetter reia expresia lui Jaspers,
Vollzugsbewusstsein: faptul de a fi conştient de propria performanţă. Tulburarea
acesteia conduce la lipsa sentimentului subiectului de a fi autorul propriilor acte,
gânduri, simţiri, percepţii; deci a faptului de a fi cel ce iniţiază şi este agentul propriilor
trăiri pe care le determină. Perturbarea acestei funcţii a sinelui, conduce la sentimentul
de inserţie blocare şi retragere a gîndurilor, de impunere a actelor din afară, de către o
putere exterioară. Se pierde sentimentul autonomiei şi al autoguvernării.
- Ego–consistenţa şi coerenţa (după Scharfetter) corespunde la ceea ce Jaspers
exprimă prin “Eincheit des Ich”: unitatea eului, a sinelui. Perturbarea acestuia conduce
la pierderea sentimentului de a fi o fiinţă unitară, la pierderea coerenţei procesului de
raţionare, a unităţii între motivaţie şi acţiune. Deci, tulburarea pe care Bleuler o indică
prin „schizis” = fragmentare, dezorganizare.
- Ego demarcaţia (după Scharfetter), la Jaspers “Ich bewusstsein im gegensatz
zum Aussen” = sinele distinct de lumea exterioară. În psihopatologie pacientul nu mai
poate distinge între interior şi exterior, se simte abandonat influenţelor exterioare; el
poate resimţi că fiinţa sa, corpul, sufletul, are limite vagi, difuze.
- Ego identitatea (după Scharfetter) se referă la „Identität der ich” = identitatea
sinelui la Jaspers. Constă în sentimentul certitudinii de a fi acelaşi, aceeaşi persoană
identică cu sine de-a lungul timpului în ceea ce priveşte morfologia, fizionomia, sexul,
originea genealogică, funcţia socială şi continuitatea biografică. Tulburarea e deseori
resimţită în experienţa corporalităţii, a ego consistenţei şi ego vitalităţii. În patologie
5
apare îndoiala cu privire la această identitate, sentimentul subiectului că e pe cale de a
se schimba, impresia că „eu nu mai sunt eu”. Această tulburare stă şi la baza trăirii
depersonalizării şi poate fi o fază intermediară în elaborarea unei noi identităţi
delirante. Tulburarea egoidentităţii are două nivele: unul al sentimentului imediat că
sinele şi tot ce gravitează în jurul său îşi pierde identitatea şi se transformă şi altul mai
complex ce se desfăşoară la nivelul biografiei.
Scharfetter sistematizează aceste funcţii ale sinelui (eului) conştient într-o
imagine :
Deşi patologia eului sau sinelui adusă în discuţie de Jaspers şi dezvoltată de
Scharfetter se întâlneşte în mai multe stări psihopatologice, ea e considerată ca
specifică schizofreniei. În schizofrenie întâlnim sentimentul pierderii vitalităţii şi
sentimentul non existenţei, pierderea sentimentului pacientului că el este autorul
propriilor trăiri (prin simptome de pasivitate, de influenţă şi dirijare exterioară),
dezorganizare ideoverbală şi motivaţional-comportamentală cu alterarea coerenţei şi
unităţii psihice atât subiectiv cât şi obiectiv, pierderea sentimentului unor limite ferme
cu confuzia dintre interior şi exterior şi incertitudinea privitoare la propria identitate pe
care depersonalizarea schizofrenă o exprimă. De remarcat ca această psihopatologie e
abordată de autori predominent din perspectiva fenomenologiei, a trăirilor subiective.
Si de asemenea faptul că ea este considerată distinctă de delir, fenomenul de control al
gândirii fiind considerate de autorii germani ca diferit de cel delirant.

Tulburarea sinelui schizofren în abordarea lui K. Schneider


Kurt Schneider (12) comentând „simptomele de prim rang” din schizofrenie se
opreşte la patru clase de simptome. Acestea sunt: fenomenele de transparenţă psihică,
de influenţă, halucinaţiile comentative şi fenomenele de referinţă (ce se extind şi
asupra dispoziţiei delirante ce conduce la delirul primar). Acest grupaj a fost preluat de
autorii PSE-9 cu care s-a efectuat studiul internaţional OMS asupra schizofreniei, fiind
incluse apoi în instrumentul OMS-SCAN 1993 (ce include PSE-10). Ele sunt incluse şi
6
în scala de simptome pozitive ale schizofreniei a lui Andreasen (15) şi în criteriile
ICD-10 (16) pentru schizofrenie.
Simptomele de prim rang ale lui Schneider nu au în vedere în mod egal cele 5
aspecte ale perturbării eului (sinelui) abordate de Jaspers şi dezvoltate de Scharfetter.
Esenţialul acestor trăiri constă în aceea că subiectul se resimte la discreţia – la
dispoziţia, sub controlul şi influenţa directă la nivelul intimităţii sinelui - a altora, a
lumii, într-o stare de pasivitate. El are sentimentul că ceilalţi, lumea, are acces în zona
cea mai intimă a fiinţei sale, în zona privată a psihismului său, a eului şi sinelui său
conştient. În cazul inserţiei gândurilor el atribuie altora gândurile care-i apar în minte,
iar în cazul halucinaţiilor comentative atribuie altora propriile sale comentarii în raport
cu ceea ce gândeşte şi face. Aceste simptome nu exprimă totdeauna direct şi explicit o
atitudine a celorlalţi faţă de subiect ca în delir, dar se articulează cel mai firesc şi
frecvent cu delirul paranoid depersonalizant din schizofrenie în cadrul căruia subiectul
resimte o atitudine ostilă din partea celorlalţi şi o continuă supraveghere din partea
acestora.
În schizofrenie simptomele de prim rang ale lui Schneider, sunt de obicei
articulate cu delirul paranoid, se adaugă sentimentului de devitalizare şi nefiinţă,
pierderii coerenţei eului prin dezorganizare, sentimentului de fluiditate a limitelor şi de
alterare a identităţii. Din aspectele menţionate de Jaspers ele se cantonează la nivelul
alterării egoactivităţii. Simptomatologia pe care o scoate în relief Schneider ridică însă
noi probleme ale patologiei sinelui. Şi anume diferenţierea între:
a) Sinele minimal liminar dar nuclear, în raport cu sinele extins
b) Sinele intim în raport cu cel public şi nu doar diferenţa generică dintre eu şi non-eu
c) Diferenţe între sine ca iniţiator al acţiunii şi gândurilor (ceea ce autorii anglosaxoni
numesc “agenţie”) şi sine ca identificat cu trăirile proprii, care sunt ale sale, a căror
“proprietar” este de fapt: (e ceea ce psihopatologii anglosaxoni exprimă prin
“ownership”).
7
d) Atribuirea cauzală a acţiunii, atitudinilor, gândurilor, sieşi pe de o parte şi altora pe
de altă parte.
Aceste diferenţieri sunt concentrate în raportul şi interrelaţia dintre sine (eu) şi
celălalt (ceilalţi), marcată de distanţe interpersonal-sociale ce se întind între intim şi
public şi implică cele două instanţe în cunoaştere reciprocă, control, atitudine, intenţie
şi acţiune una asupra alteia. Acest aspect, care lipseşte din abordarea lui Jaspers, e
prefigurat de ideea confruntării dintre două conştiinţe intuită de Hegel şi fac obiectul
unor multiple abordări din ultimii ani.
Diferenţierea unor nivele, dimensiuni şi structuri ale sinelui.
Considerarea conştiinţei de sine, a sinelui, ca o structură complexă a fost
dezvoltată în multe direcţii. Pe deoparte s-a pus accent pe dimensiunea proprie a
sinelui individual, pe de altă parte pe diagrama relaţionării interpersonale, sociale şi
culturale, care se desfăşoară în timp, în cadrul unor evenimente ce se inseră în
memoria episodică. In ambele direcţii se evidenţiază şi se aduce în discuţie
diferenţierea între cei doi poli:
Sine minimal Sine lărgit ce integrează
emergent şi intim istoria biografică
intuit, direct, imediat, nemijlocit interrelaţionarea cu alţii şi cu lumea umană
ce are un conţinut mijlocit de aceste relaţionări
şi e susţinut de identitatea diacronă
sine ideal, ”sine pretins” (cel ce subiectul vrea să fie)
conştiinţa nucleară conştiinţa lărgită
Stima de sine

Sinele minimal şi nuclear e cel ce emerge în trăirile conştiente directe pe care le


are în vedere fenomenologia. El poate fi considerat pe de o parte din perspectiva
emergenţei sale filogenetice biologice, precum şi a nivelului prereflexiv (atematic) ce-i
stă în spate. Pe de altă parte, la adult el e încărcat de medierea relaţiilor interpersonale
8
cu alte euri conştiente şi de evenimentele biografice semnificante pe care subiectul le-a
trăit. De aceea la acest nivel – la care apar simptomele inserţiei şi ghicirii gândirii – e
deja prezentă relaţionarea cu ceilalţi, cu lumea umană. Sinele lărgit se desfăşoară la
nivelul relaţionărilor efective cu alţii, cu lumea umană, fiind specific pentru psihologia
persoanei. El e implicat în modalităţi de trăire pe care le studiază şi sociologia şi
antropologia.
Cei doi poli sunt intercondiţionaţi şi se co-formează în biografie prin sinteza
trăirilor succesive ale subiectului ce permanent se relaţionează cu alţii şi cu lumea în
mediul limbajului.
Sinele minimal, conştiinţa nucleară, e mediat de limbaj, fiind indicat de
pronumele personal „Eu” („I” în engleză, „Ich” în germană). Dar şi sinele lărgit se
fundamentează în limbaj, prin dialog şi discurs, prin naraţiune şi caracterizare. Sinele
lărgit are la bază biografia, episoadele trăite ce se înlănţuie în naraţiuni succesive
coerente ce stau la baza autobiografiei şi a biografiei. E vorba acum de ce mi se
întâmplă mie şi e centrat de „eu însumi”, ce rămân acelaşi şi identic cu mine de-a
lungul timpului, dând conţinut existenţei mele biografice la care mă pot raporta ca la
un „obiect” în cadrul unei analize de sine metacognitive.
Comentatorii aduc în discuţie două sensuri fundamentale ale sinelui exprimate
de limbaj. „Eu” („I” = „Ich”) ca autor al trăirilor personale (a cogitaţiei, intenţiilor,
sentimentelor, acţiunilor, etc.) şi „mie” ( „pe mine mă”, „me” în engleză) ca „obiect”
al propriilor raportări la sine.
Diferenţierea între eu (I) şi mie (me) poate fi rezumat astfel:
EU („I”) MIE („Me”)
Sensul primordial imediat, intuit, al conştiinţei de sine
Sinele ca subiect Subiectul ca obiect (pentru sine)
Sinele ca cel ce acţionează, gândeşte, percepe Subiectul ca fiind perceput
Calităţile resimţirii subiective (qualia) Memoria personală (episodică)
Fenomenologie Cunoaştere de sine
9
Experienţe subiective Conceptul de sine
` Reprezentare de sine
Teoria despre sine
Sinele ideal, cel ce subiectul vrea să
fie, sinele posibil
Cele două instanţe ale sinelui menţionate mai sus implică în continuare
subdiviziuni. Astfel instanţa „eu” astfel circumscrisă acoperă atât valenţa de „agent” a
subiectului cât şi cea de „proprietar” (ownership) a propriilor trăiri, fapt ce susţine
realitatea unor trăiri subiective, resimţite la persoana întâi, fenomene care în filosofia
minţii e indicat prin „qualia”. Instanţa „mie” cuprinde atât istoria biografică susţinută
de memoria episodică, cât şi reprezentarea de sine şi raportarea analitică şi apreciativă
faţă de sine la care se referă „metacogniţia”.
În altă perspectivă sinele are o structură în funcţie de direcţia de relaţionare
interpersonal socială, subiectul conştient, manifestându-se diferit în raport cu persoane
ce se află la diverse distanţe psihologice. Această raportare care în evenimentele
curente ale existenţei se polarizează între intim şi public stă la baza unei structuri
proprii a sinelui ce se desfăşoară concentric şi în care se pot identifica următoarele
nivele.
►Sinele personal intim = sinele ce se cantonează în zona secretelor personale şi
a intimităţii ultime la care nu are nimeni acces; subiectul e doar în relaţie cu el însuşi,
el singur decide ce să facă şi ce nu, ce să exprime, să comunice altora şi să păstreze
doar pentru sine; sinele îşi aparţine sieşi ca decizie şi trăire, se organizează în sine,
emerge din sine.
►Sinele relaţional apropiat = sinele se extinde în această ipostază spre cercul de
relaţionare cu persoanele apropiate sufleteşte, cu care convieţuieşte îndelungat, se
înţelege firesc, împărtăşeşte opinii şi opţiuni, rezonează afectiv, cărora le împărtăşeşte
unele din secretele sale şi cu care se sfătuieşte în luarea deciziilor importante; în aceste
zone el se „acordă”(„attune”) sufleteşte cu ceilalţi.
10
►Sinele social-interpersonal-social = sinele se dimensionează prin zona publică,
oficială, în care subiectul se manifestă în conformitate cu statutul şi rolul său social
faţă de persoane parţial cunoscute, dar de care nu este apropiat sufleteşte; acestea îi
sunt simple cunoştiinţe, mai recente sau mai vechi, sau persoane ce-i sunt prezentate
oficial; relaţiile sociale se desfăşoară conform normelor sociale.
►Sinele colectiv comun = este zona de apartenenţă impersonală a subiectului la
anumite categorii sociale: etnice, religioase,etc, prin care el e identificat d.p.d.v.
exterior, social.
Polarizarea interpersonal socială menţionată mai sus se manifestă pe deoparte ca
structură a subiectivităţii conştiente centrate de sinele nuclear. Pe de altă parte, în
cadrul manifestărilor şi evenimentelor trăite, împrejurări în care subiectul se raportează
la alţii după etalonul diverselor distanţe psihologice care definesc relaţia şi care,
desigur, se pot modifica în timp, prin apropieri sau îndepărtări sufleteşti.
Alte diferenţieri în domeniul sinelui se referă la:
Sinele actual, cel prin care subiectul e angajat în situaţii problematice în raport
cu sinteza sinelui transactual şi biografic, suport al identităţii persoanei. Acesta la
rândul său apare ca o sinteză a mai multor sine-uri, trăite sau potenţiale, ce rezultă din
raportarea la diverse persoane şi funcţionarea în diverse roluri sociale. Astfel va fi
diapazonul sine-urilor sociale, prin care subiectul se manifestă în familie, în profesie,
ca cetăţean. Sinele persoanei fiind o sinteză a tuturor acestora ar fi posibil un dialog
interior între diverse sine-uri ce-i aparţin. Mai se face diferenţa între sinele real şi cel
ideal – idealul de sine. Precum şi între sinele pe care subiectul şi-l pretinde, doreşte să
şi-l impună, sinele pe care şi-l imaginează şi sinele posibil. O temă importantă pentru
psihopatologie este şi stima de sine.
Toate aceste aspecte ale sinelui păstrează ceea ce e esenţial în acest concept şi
anume intenţionalitatea sa spontană şi reflexivitatea sa subiectivă care-l face în mare
măsură similar conceptului de conştiinţă. Totuşi, termenul de conştiinţă pe lângă
semnificaţia de conştiinţă de sine mai îl are pe cel de vigilitate. Care e de fapt o
11
noţiune ce se referă la o funcţie biologică şi poate fi formulat ca vigilitate conştientă,
condiţie de posibilitate a trăirilor sinelui conştient. Si apoi, conceptul de conştiinţă se
mai extinde spre semnificaţia de conştiinţa morală proprie persoanei, extindere care nu
mai e funcţională pentru conceptul de sine. Deci, suprapunerea între conceptul de sine
şi cel de conştiinţă are anumite limite.

Modele recente de interpretare a fenomenelor de influenţă şi a halucinaţiilor


auditive

Fenomenele de influenţă-pasivitate şi halucinaţiile comentative au fost cel mai


mult studiate în ultimul timp din diverse perspective. Ele se petrec la nivelul intimităţii
sinelui, la nivelul sinelui emergent, liminar, a cărui două caracteristici subiective de
bază sunt:
a) “agenţia” în sensul atribuirii sieşi a iniţiativei actelor şi gândurilor;
b) proprietatea, sentimentul apartenenţei la sine a trăirilor (a faptului de a fi ale
sale (“ownership”).
În cazul în care subiectul simte că e dirijat în acţiuni, în vorbire, el simte că
mişcările pe care le face, vorbele pe care le spune el însuşi, nu sunt iniţiate de el, nu el
este autorul, agentul lor, ci cineva din afară care îl dirijează, îl influenţează. La fel în
cazul sentimentului de inserţie a gândirii, el atribuie originea unor gânduri ale sale
cuiva din afară care este agentul (agenţia) care le dă naştere, chiar dacă el le resimte în
mintea lui. Cât priveşte halucinaţiile comentative acestea sunt interpretate în prezent ca
proprii gândirii subiectului, transpuse în vorbirea interioară şi proiectate înafară, auzite
ca venind din partea altora ce sunt resimţiţi a fi agenţi (agenţia) care le dă naştere.
În ultimii ani s-a impus modelul prin care se încearcă explicarea inserţiei
gândirii pe care l-a propus Frith. Acesta face apel la dimensiunea proiectivă şi
verificaţională a intenţionalităţii pe care atât fenomenologia, cât şi neurofiziologia o
pun la baza funcţionării sinelui. Când iniţiază o acţiune, subiectul proiectează
12
consecinţele acesteia, pe care apoi le verifică perceptiv, dacă s-au îndeplinit. Şi doar pe
baza acestei verificări el îşi atribuie sieşi acţiunea care a modificat ceva din lumea
exterioară. Dacă se produce o modificare care nu e prevăzută şi presupusă de propriul
proiect de acţiune subiectul nu-şi atribuie lui acţiunea. Compararea între proiect,
aşteptare şi constatare s-ar face de un comparator ce funcţionează în plan
neurofiziologic şi nu conştient. Dacă subiectul face o acţiune, iar comparatorul nu îi
indică faptul că ea corespunde la ceva proiectat de sine, subiectul nu recunoaşte actul
ca al său. La fel ca atunci când el e mişcat pasiv de cineva sau printr-o excitare directă
a sistemului nervos. Frith face o analogie între acte şi gândire, pe care o consideră o
variantă de acţiune ce s-ar desfăşura după acelaşi mecanism. Parţial, modelul lui Frith
are o bază experimentală. El presupune o disfuncţie neurofiziologică în plan
neconştient care face ca trăirile să fie resimţite ca neaparţinând subiectului.
Modelul lui Frith a fost criticat în primul rând pentru că asimilează procesul
cognitiv al gândirii cu acţiunea. De aceea Grunon (19) sugerează raportarea la procesul
cognitiv al percepţiei, menţinând în discuţie un “comparator” neurofiziologic
extrapersonal care se perturbă în cazul apariţiei acestui simptom. Dar ideea proiecţiei şi
anticipării rămâne acceptată unanim. Subiectul în permanenţă imaginează care vor fi
consecinţele proiectelor sale, caută să anticipeze şi să evalueze cum vor evolua
lucrurile în cadrul evenimentelor, atât din perspectiva actelor pe care el le iniţiază cât şi
în cea a celor ce le iniţiază alţii sau care se desfăşoară fără ca autorul să fie bine
identificat. Pe de altă parte este clar că subiectul proiectează şi imaginează şi posibile
acţiuni pe care în cele din urmă nu le iniţiază şi care ar dori să se întâmple, eventual
făcute de alţii. În măsura în care ceva se petrece, problema subiectului este de a stabili
ce sau cine este cauza acestui eveniment.
În acelaşi sens ca şi Frith, a dezvoltat un model şi a făcut experienţe echipa
condusă de Jennerot (20). Autorul francez lărgeşte însă cadrul discuţiei. Şi el pleacă de
la cele două funcţii ale sinelui minimal, sentimentul agenţiei şi al apartenenţei.
Subiectul poate proiecta o mişcare pe care să nu o execute după cum se poate mişca în
13
urma unei cauze exterioare, mobilizat de altul sau printr-o excitaţie cerebrală. Prin
tulburarea sentimentului că el este iniţiatorul actului – fapt condiţionat de perturbări
neurofiziologice – subiectul poate atribui altora iniţierea, cauza mişcărilor sale şi prin
similitudine a gândurilor sale. Mai rar, dar totuşi constatabil în psihopatologie,
subiectul poate să-şi atribuie sieşi cauza mişcărilor şi declanşarea gândurilor altuia.
Jennerot îl citează pe Janet (1937) care afirmă că aceste false atribuiri reflectă existenţa
în fiecare individ a reprezentării acţiunilor şi gândurilor altora, pe lângă reprezentarea
propriilor acţiuni şi gânduri. Se ajunge astfel la un model conform căruia, în
normalitate acţiunile şi gândurile subiectului sunt în permanentă comparaţie şi acordate
cu acţiunile şi gândurile celuilalt prezent de faţă, şi a cărui proiecte de acţiune le
observă şi le observă. Acest fapt este deosebit de important pentru relaţionarea socială
adecvată. În aceeaşi măsură, executarea acţiunilor de către subiect, este observată de
altul care-şi reprezintă această acţiune, evaluând consecinţele sale sociale. Şi la fel, o
altă persoană îşi reprezintă acţiunile potenţiale, posibile, ale subiectului, fapt pe care îl
compară în mintea şi creierul său, cu reprezentarea propriilor acţiuni şi estimarea
consecinţelor sociale ale acestora din urmă. Se realizează astfel o interacţiune socială
între două persoane nu doar în fapt ci şi în reprezentare în cadrul căreia în mod normal,
subiectul îşi atribuie propriile acţiuni (şi gânduri) sieşi şi cele ale altora acestora. Dar,
în cadrul acestor constante interacţiuni prin deficienţele neuropsihologice ce apar în
schizofrenie pot apare alunecări în direcţia falselor atributuri. Jannerot avansează
următorul model :
14
Agentul A Cine?

Estimarea Reprezentarea acţiunii


consecinţelor sociale observate

Semnale
Credinţele, sociale de la
dorinţele Observarea acţiunii agentul B
agentului A autogenerate

Executarea
acţiunii
Semnale sociale de la
agentul B

Observarea
acţiunii
autogenerate Credinţe
Dorinţe
ale agentului
B

Reprezentarea acţiunii Estimarea


observate consecinţelor
sociale

Agentul B Cine?
15
În cazul fenomenelor de pasivitate a inserţiei gândirii, a halucinaţiilor
comentative, subiectul atribuie altora o parte din trăirile ce le resimte la nivelul sinelui
său intim nuclear minimal. Perspectiva pe care o susţine Jannerot trimite la o
interrelaţie mai complexă care aduce în discuţie “teoria minţii”. Se face astfel o
descindere în direcţia sinelui lărgit care include explicit raportarea la alţii şi la lume
precum şi dimensiunea narativ biografică pe care sinele personal o centrează.

SCHIZOFRENIE, PERCEPŢIE
TEORIA MINŢII

În comentariile anterioare schema lui Jannerot făcea referinţă la raportarea


subiectului, în situaţie, la o altă persoană ce acţionează. Teoria minţii joacă în prezent
un rol important în analizele psihopatologice ale schizofreniei. Ea se referă la
capacitatea pe care o are omul începând de la patru ani de a cunoaşte anumite stări
mentale a celuilalt cu care se află împreună într-o situaţie dată, doar percepându-l, fără
ca acesta să comunice verbal gândurile sale. Subiectul atribuie celuilalt cu o mare
acoperire de veridicitate, o serie de atitudini mentale situaţionale ca intenţii, dorinţe,
emoţii, credinţe şi convingeri despre situaţia dată. Această atribuire poate fi formulată
şi în termenii de citire sau ghicire a gândurilor celuilalt. Acest fapt ce se petrece firesc
şi constant în normalitate la toţi oamenii, stă la baza coordonării intenţiilor şi
acţiunilor, inclusiv a conversaţiei, având o fundamentală importanţă în cooperarea
socială. Dacă noi nu am citi în permanenţă gândurile altora – intenţiile, dorinţele,
convingerile acestora – şi ei nu le-ar citi în permanenţă pe ale noastre, fără nici o
comunicare verbală, colaborarea dintre oameni în viaţa curentă nu ar fi posibilă. De
menţionat că fenomenul receptării în situaţia comportamentului altuia şi pregătirea de a
corobora propriul comportament ca acesta să se bazeze şi pe stimularea ”neuronilor
oglindă” care există şi funcţionează şi la primatele superioare. Teoria minţii se referă
însă la intenţiile celuilalt ce nu s-au tradus în comportament.
16
Fenomenul ,,teoriei minţii” apare în mod normal după vârsta de 4 ani şi are la
bază maturarea unei funcţii cerebrale şi neuropsihice precum şi parcurgerea unei etape
de dezvoltare psihică prealabile cum ar fi :
- capacitatea de identificare şi cunoaştere a imaginii de ansamblu a mamei (sau
îngrijitorului principal) cu discriminarea între aceasta şi altă persoană straină;

- cunoaşterea şi recunoaşterea persoanelor apropiate şi ataşamentul faţă de acestea, fapt


ce asigură încrederea şi atitudinea investigatorie în prezenţa lor;

- reprezentarea imagourilor celor apropiaţi în propria structură neuropsihică la nivelul


instanţei pe care Bowlby a denumit-o ,,internnal working model” astfel încât copilul se
poate simţi în siguranţă doar reprezentâdu-şi o figură de ataşament;

- cunoaşterea, identificarea şi recunoaşterea propriei realităţi psiho-fizice în percepţia


şi reprezentarea într-o instanţă ce se relaţionează cu altul şi cu lumea. Tot la 3 ani se
afirmă explicit faţă de alţii primordiul sinelui nuclear în sensul sentimentului copilului
că el este autorul actelor sale, că acţiunile sale îi aparţin şi că el este distinct de altul şi
de lume.

În măsura în care acest model al teoriei minţii nu se constituie suficient, copilul


manifestă simptomatologia autismului infantil în care se constată: nerecunoaşterea sa
(în oglindă) şi altora, lipsa privirii directe în faţă, deficitul comunicării directe verbale
şi neverbale, a rezonării afective, a interesului pentru relaţii sociale. Sunt şi fenomene
ale autismului infantil pe care teoria minţii nu le poate explica suficient ca: interesul
pentru detalii, mişcări stereotipe, insuficienta coordonare în diverse sectoare
psihiatrice, fenomene ce se pot explica printr-o deficienţă a altui modul, care se referă
la ,,coerenţa centrală” a psihismului.
17
Esenţial în procesul normal de cunoaştere a minţii altora este tot un proces de
atribuire şi anume, atribuirea de către subiect unor alte persoane a stării mentale, a
unor intenţionalităţi. Acestea sunt intenţii (preocupări, dorinţe, credinţe, atitudini) în
raport cu ceva ce se petrece în situaţia dată. Până în prezent teoria minţii – judecata
socială – fiind centrată pe studierea autismului infantil a studiat doar cunoaşterea
minţii altuia în perspectiva intenţionalităţii pe care acesta o are în raport cu o situaţie
dată, la care şi subiectul participă ca observator. Si, nu a fost abordată problema
situaţiei de raportare directă a unuia din subiecţi faţă de celălalt, în sens investigare,
de atitudine (ostilă, sau de implicare în acţiune). Ele pot fi şi intenţii în raport cu o altă
persoană prezentă sau intenţii în raport cu însuşi subiectul. Dacă celălalt se raportează
la subiect cu intenţii de investigare exagerată sau cu intenţii agresive, negative, acesta
se poate simţi neplăcut, ameninţat. El se poate simţi în centrul unei atenţii speciale, ca
atunci când trăieşte idei de referinţă, sau se poate simţi urmărit, ameninţat, ca în delirul
paranoid. În continuitatea acestor trăiri relaţionale şi de referinţă subiectul poate
resimţi că celălalt îi cunoaşte gândurile, propriile sale intenţii. Ceea ce dealtfel e
perfect adevărat, prin simetrie cu faptul că şi subiectul îi cunoaşte continuu intenţiile şi
gândurile celuilalt, nedând însă importanţă acestui fapt. Resimţirea acesteia cunoaşteri
e distinctă până la un punct de sentimentul impunerii gândirii sau acţiunii.

Împlinirea teoriei minţii în înţelegerea fenomenelor de transparenţă – influenţă


este tot mai frecventă în studiile de psihopatologie fenomenologică recentă.

Trebuie făcută remarca privitoare la faptul că atât fenomenele de transparenţă,


cât şi cele de influenţă sunt trăite transsituaţionale, pe când fenomenul teoriei minţii
se petrece situaţional în condiţiile percepţiei directe a celuilalt. Aceasta limitează
modelul explicativ pe care teoria minţii îl poate aduce pentru fenomenul de
transparenţă, deşi atinge un aspect esenţial al acestuia.
18
Teoria hiperreflexiei

În ultimii ani o teorie care are un mare prestigiu este cea a hiperreflexiei, lansată
şi susţinută de Sass. Aceasta susţine, în perspectiva unei abordări fenomenologice, că
tulburarea esenţială în schizofrenie constă într-o accentuare patologică a reflexivităţii
şi o deficienţă în “autoafectare”. Faptul s-ar putea produce prin perturbări
neurofiziologice, dar explicaţia rămâne fenomenologic psihopatologică. Hiperreflexia
face ca subiectul să fie atent în mod exagerat la detalii şi aspecte, care în mod obişnuit
rămân preconştiente sau sunt inconştiente. Astfel, rezolvarea a o serie de sarcini
spontane sunt perturbate prin atenţia exagerată acordată procesului mental sau
activităţilor în desfăşurare. Hiperdeliberarea conduce la abulie, acţiunile nemaiputând
fi demarate prin hiperatenţia acordată deliberării. Prin hipereflexie, vorbirea latentă ce
însoţeşte uneori procesul de gândire ar ajunge să fie percepută conştient ca vorbire
sonorizată, ca halucinaţie ideo-verbală. În perspectiva implicării teoriei minţii în viaţa
noastră zilnică, acest fenomen spontan şi neconştient devine conştient datorită
hiperreflexiei. Dar subiectul conştientizează mai mult faptul că propriile gânduri şi
propriile intentionalităţi privitoare la probleme, opinii, credinţe devin cunoscute altora
decât faptul că el cunoaşte direct şi constant mintea altora. Acesta implică un proces
concomitent şi distinct care induce o stare de pasivitate a subiectului, o lipsă de energie
şi forţă a sinelui care-l face incapabil să domine el pe alţii şi-l pune în situaţia de a fi
cel dominat, supervizat, cel a cărui minte e cunoscută, cel care tinde să fie agresat prin
atitudinea paranoidă. Asupra acestui aspect al scăderii forţei sinelui insistă, din punct
de vedere fenomenologic, Parnas. Este vorba de alterarea primului aspect al patologiei
sinelui invocat de Jaspers şi Scharfetter, egoostilitatea, aspect pe care Parnas îl
consideră ca esenţialmente perturbat în schizofrenie.
Comentariul iniţiat de Sass poate fi dezvoltat şi dincolo de implicarea teoriei
minţii. În fenomenul de transparenţă intră în joc nu doar “teoria minţii”, ci şi un proces
general de supraveghere căruia îi este expus orice om de-a lungul vieţii, de-a lungul
19
existenţei sale în mijlocul familiei, al societaăţii, al culturii. Evoluţia ontogenetică
implică o continuă supraveghere din partea educatorilor şi deasemenea, munca din
partea celor ce o coordonează. Cel puţin în Europa, din perioada secolului luminilor a
început o continuă supraveghere a cetăţeanului din partea statului prin instituţiile sale
abilitate. Supraveghere ce s-a dezvoltat la maxim şi în societăţile totalitare care este
deosebit de activă şi în prezent în lumea contemporană ce trăieşte cu spaima
terorismului. Se mai poate adăuga că unele religii, cum e cea iudeo-creştină,
promovează ideea unei instanţe absolute, atotcunoscătoare, a unui Dumnezeu care
vede şi aude tot. În această atmosferă culturală e firesc ca subiectul să aibă
preconştiinţa supravegherii sale potenţiale, posibile şi probabil reale, atât din partea
persoanelor cunoscute şi apropiate, cât şi din partea altor instanţe. Iar prin fenomenul
teoriei minţii, reflectat asupra sa şi generalizat, el are preconştienţa faptului “că alţii în
general” îi cunosc şi îi citesc gândurile şi le atribuie intenţionalităţi investigatorii şi
ostile. Şi, mai departe, la sentimentul impersonal că “este supravegheat”, este
“urmărit” de instanţe suprapersonale sau în general.
Ceea ce se petrece în trăirea simptomelor de transparenţă psihică poate fi desigur
interpretat, până la un punct, ca datorat hiperreflexiei. Dar simpla accentuare
cantitativă a hiperreflexiei nu ajunge. Atât teoretic, cât şi prin cercetare se cere căutat,
găsit şi interpretat toposul şi modalitatea în care se rupe nodul care apără cunoaşterea
interiorităţii sinelui intim, secretul personal de ceea ce se poate cunoaşte din afară şi
este acceptat a deveni public.
În acelaşi sens pot fi interpretate fenomenele de influenţă. În realitate, fiecare
om este, de-a lungul întregii vieţi, influenţat de alte persoane, de cei apropiaţi, de
mamă, de familie, de educator, de persoanele ce ocupă poziţii ierarhice de coordonare
şi comandă. Această influenţare se produce prin dirijarea comportamentului, realizată
prin imperative deontice care precizează ceea ce e permis şi ceea ce e interzis şi
obligator. Devierea de la aceste prescripţii este sancţionată cu pedepse. Mai precis
omul este influenţat printr-o serie de acte de limbaj. De jumătate de veac de când
20
Austin şi apoi Searle au relevant cum, prin limbaj, omul acţionează, face ceva (cartea
princeps a lui Austin se numea: “Cum să faci lucruri cu vorbele”) şi dupa ce Habernus
a dezvoltat teoria comportamentului lingvistic, vechile valente ale retoricii au fost
reactivate. Azi ne este clar cum un om poate acţiona asupra altuia direct sau indirect,
prin sfat, sugestie, îndemn, recomandare, pretenţie, cerere, solicitare, rugăminte, etc.
Această influenţă depinde de poziţia şi prestigiul, de autoritatea celui ce emite actele
de limbaj şi de dependenţa de emiţător a celui căruia i se adresează acesta, dar şi de
afecţiunea, respectul şi stima de care se bucură cel ce pretinde. Cazurile extreme sunt
cele ale influenţării victimei prin sugestie hipnotică. Dar şi sugestia simplă este
eficientă. Dirijarea acţiunilor şi opiniilor, gândurilor subiectului e facută şi în mod mai
puţin personalizat de reprezentanţii instituţiilor sociale şi de ideologiile influente.
În această atmosferă, dirijarea acţiunilor şi inserţia gândirii se cere şi ea plasată
într-un continum cu firescul şi normalitatea. Hiperreflexia poate juca un rol în sensul
conştientizării faptului dirijării şi impunerii, a neapartenenţei integrale la sine a
propriilor opinii, intenţii, exprimări şi gânduri. Dar iarăşi se cere clarificat toposul de
ruptură în care sentimentul impunerii din exterior, inclusiv halucinaţiile imperative,
intră in discontinuitate cu ceea ce e comun, firesc şi natural. Slăbiciunea sinelui a
autoafectării poate fi din nou invocată, inclusiv în sensul deficitului de egovitalitate, în
sensul că subiectul nu se simte în stare să fie partener cu alţii, cu lumea umană, ci în
poziţia de a asculta şi a fi supus, victimă. Dar, atât în cazul transparenţei, cât şi a
influenţei mai intervine şi o deficienţă a egodemarcaţiei. Limitele eului, ale sinelui,
devin permeabile, astfel încât ceilalţi au acces direct la intimitatea sa. Exteriorul ajunge
uşor la interiorul subiectiv al persoanei. Această permeabilitate a limitelor se manifestă
şi în alt grupaj simptomatic al fenomenelor de prim rang şi anume la simptomele de
referinţă care sunt doar parţial personalizate. Acum nu doar lumea are semnificaţii
speciale, care-l privesc. Dar despre el se vorbeşte la televizor, la radio: se transmit
mesaje, exprimările altora au semnificaţii speciale care-l privesc. Şi în acest caz
21
distincţia dintre exterior şi interior e redusă, lucrurile nu se mai află la o distanţă
necesară.
Teoria hiperreflexiei se cere încadrată ….care să explice şi prăbuşirea
arhitectonică sinelui care menţine distanţele fireşti dintre sinele intim şi cel public.
22
Perspectiva sinelui lărgit

Implicarea teoriei minţii, a…….intim public a adus deja în discuţie perspectiva


sinelui lărgit.
Psihologia persoanei a dezvoltat un vast camp de cecetare privitor la structura
narativă a persoanei centrată de sinele narativ. Aceasta susţine că subiectul se
constituie şi se afirmă prin utilizarea limbajului ce stă la baza eului “(I)” ca agent şi ca
posesor a istoriei sale de viaţă ce constă din episoade narative (deci formulabile prin
limbaj) ce se întâlnesc curent şi se articulează în cadrul memoriei biografice. Subiectul
îşi resimte biografia şi este centrat de temporalitatea acesteia îşi aminteşte narativ
episoadele vieţii sale şi le relatează altora în diverse circumstanţe, explicit şi implicit.
Naraţiunile pe care subietul le formulează şi le exprimă sunt variate ele diferind în
funcţie de auditoriu, de competenţa narativă a subiectului, de inteligenţă, cultura şi
talentul său, de intenţionalitatea sa, de universal cultural. Narativitatea implică şi
sinteza imaginarului deschizând universul posibilelor în care subiectul se prezintă nu
doar aşa cum a fost şi este, ci şi cum ar dori să fie. Sau, cel puţin cum ar vrea să fie
receptat putându-se afirma astfel duplicitar. În perspectiva narativităţii personale pe
lângă sinele minimal şi nuclear apar diverse sine-uri în funcţie de raportări,
intenţionalităţi şi proiecte. Aceste sine-uri au parţial diverse identităţi şi pot juca
diverse roluri, pot dialoga între ele.
Fenomenologia hermeneutică comentează şi ea sinele narativ, cu aplicaţii în
schizofrenie. Gallager are în vedere următoarele structuri:
• Structura temporală - ordinea temporală, trăirea prezentului;
• Autoreferinţa minimală – sentimentul autoagenţiei, autoapartenenţei;
• Memoria autobiografică – sinele narativ
• Metacognitivă – autoanaliza introspectivă
Toate aceste structuri sunt perturbate în schizofrenie. La nivelului sinelui
minimal care este prezent în spatele tuturor celorlalte, se petrec fenomenele de inserţie
23
a gândirii şi halucinaţii comentative. În schizofrenie nu se construieşte o autobiografie
sintetică, unitară şi coerentă. Autoanaliza din nivelul metacognitiv nu este nici ea o
introspecţie fecundă şi susţinătoare a autogenerării, datorită faptului că subiectul se
autoanalizează exgerat şi fragmentar şi datorită faptului că prin subiectul este atent la
detalii nesemnificative, astfel încât nu mai poate diferenţia esenţialul de neesenţial.
O interpretare similară dezvoltă Vogeley (23), care diferenţează între:
• Nivelul bazal al experienţei de sine (ownership)
• Nivelul perspectivităţii
• Nivelul unităţii
Toate cele trei aspecte sunt considerate ca alterate în schizofrenie. Sinele bazal,
nuclear şi fundamental, stă în spatele tuturor celorlalte aspecte. La nivelul sinelui bazal
se petrec tulburările de prim rang Schneider. Nivelul unităţii este cel al coerenţei
diacrone, autobiografice, centrat de atitudini şi convingeri. Nivelul perspectivităţii
sinelui se constituie în jurul sinelui minimal şi se extinde atât în lumea înconjurătoare
cât şi în timp, în zone concentrice în jurul sinelui încorporat înţeles ca „eu-mine”,
încadrat de schema corporală şi în egală măsură el se extinde în durata biografică.
Această lume concentrică ce învăluie sinele bazal include şi celelalte persoane,
înrădăcinate şi ele în corpul şi sinele lor, din care emerge propria lor intenţionalitate
faţă de lume şi faţă de subiect. La acest nivel subiectul vizează pe alţii, starea mentală
a altora resimţind conştient sau preconştient ca şi el este vizat de intenţionalitatea
acestora. Apar astfel aspecte pe care le comentează „teoria minţii”, atribuirea unor stări
mentale altora. Psihopatologia schizofreniei se desfăşoară pe toate aceste paliere.
Perspectiva sinelui lărgit, larg dimensionat se întâlneşte şi în concepţia lui
Tullving care distinge trei forme de conştiinţă: anoetică, noetică şi autonoetică. Prima
se referă la simpla reactivitate faţă de stimulii lumii. Conştiinţa noetică se referă la
reprezentarea simbolică a lumii, iar cea autonoetică, de autocunoaştere se referă la
capacitatea de autoreprezentare a subiectului ce devine conştient de existenţa sa de-a
lungul timpului subiectiv. Sinele episodic şi biografic ar fi principala sa manifestare,
24
dar ea implică şi cunoaştere de sine reflexivă, deci, ceea ce alţii definesc ca nivelul
metareprezentaţional, metacognitiv şi orientat spre cunoaştere introspectivă.
Markowitz (25) Koenan şi alţii analizează perturbarea conştiinţei autonoetice în
schizofrenie şi corelările neurofiziologice ale acesteia.
În sfârşit majoritatea autorilor ce se ocupă de structura sinelui conştient şi de
perturbarea sa în schizofrenie, fac referinţe la concepţia recentă a lui Damasio, care
diferenţiază între conştiinţa (sinele) nuclear şi conştiinţa lărgită şi care face o sinteză a
cunostinţelor actuale privitoare la neurofiziologia ce stă la baza acestor două nivele.

Psihopatologia schizofreniei în perspectiva sinelui lărgit.

În perspectiva sinelui lărgit ce-l include pe cel minimal, bazal în schizofrenie


întâlnim tulburări la nivelul tuturor funcţiilor sinelui avute în vedere de Jaspers şi care
se agregă în câteva direcţii.
Depersonalizarea schizofreniei, înţeleasă atât în sens restrâns cât şi în sens larg
include alterarea vitalităţii. Subiectul are un slab sentiment al existenţei sale în lume şi
în situaţie a „prezenţei sale”. Corporalitatea o poate resimţi devitalizată. Dar şi limitele
sinelui corporal pot fi resimţite vagi sau deformate. După cum şi distincţia dintre sine
şi lume poate fi trăită ca vagă, ambiguă, confuză. Pe de altă parte identitatea este
inconsistentă cu sentimentul vag al transformării, privirii repetate în oglindă,
sentimentul că „eu nu mai sunt eu”. Unitatea biografică în schizofrenie se încheagă şi
ea vag în corelaţie cu deficienţa narativităţii şi a configurării în general.
În ceea ce priveşte egocoerenţa şi consistenţa, alterarea unităţii sinelui atât a
celui minimal cât şi a celui extins, se exprimă în simptomele de dezorganizare
ideoverbală şi comportamentală ce stau la baza „fragmentării psihismului” în care
Bleuler vedea aspectul fundamental al acestei boli. Lipsa de unitate se manifestă la
nivelul acţiunii şi desfaşurării gândirii şi vorbirii cu dificultatea sau imposibilitatea de
25
a structura un act sau un mesaj efectiv şi/sau semnificând pregnant. Dar şi d.p.d.v
subiectiv schizofrenul se resimte neintegrat, neunitar. Aşa este şi sinele său biografic.
Dificultatea de a configura clar naraţiuni, dar şi naraţiuni despre sine,
subminează naraţiunea sinelui narativ biografic. Această incidenţă a sinelui ar
putea fi comentată mai clar din perspectiva „egosintezei”.
Dificultatea în a resimţi şi a configura perceptiv pe celălalt, de a-l sintetiza într-o
unitate semnificativă, stă la baza relaţionării dificile a asociabilităţilor. Deficitul de
configurare fermă de sinteză a propriului sine – în toate ipostazele acestuia – se
exprimă şi în difuziunea limitelor sinelui, a egodelimitării, în raport cu lumea în
general.
Egoactivitatea este şi ea diminuată cu instalarea unei pasivităţi generale,
constând din deficitul de intenţionalitate în toate planurile: lipsa de spontaneitate,
curiozitate, interese, decizie, iniţiere de acţiuni, activitate. Apatia şi abulia se manifestă
şi în planul relaţionărilor interpersonale sociale care sunt făcute dificile şi prin
incapacitatea de a configura unitatea semnificativă a celorlalti şi a sa însăşi.
Această simptomatologie generală stă în spatele tulburărilor ce se manifestă în
relaţionarea interpersonală. Pasivitatea în raport cu lumea se va manifesta în acest plan
ca pasivitate în raport cu ceilalţi cu sentimentul de a fi la dispoziţia lor, sub controlul
permanent al celorlalţi care pot supraveghea continuu subiectul, îl pot influenţa şi
dirija. Nu doar pasivitatea se manifestă în plan înterpersonal, ci şi perturbarea limitelor
care acum înseamnă limita dintre sine şi celălalt chiar interferenţa între sine şi altul. În
acest context al pasivităţii şi diluării limitelor intervine mecanismul atribuirii, astfel
încât ceilalţi ajung să domine existenţa subiectului şi să o supervizeze, să interfereze cu
ea, să manipuleze şi să abuzeze de subiect.
26
Psihopatologia atribuirii şi delirul paranoid

Delirul paranoid care se întâlneşte cel mai frecvent în schizofrenie a fost şi el


interpretat ca rezultând dintr-o atribuire patologică. În această direcţie lucrează autori
ca Bentall, Kimerman şi alţii.
Delirul paranoid se circumscrie în primul rând prin tematica sa ce este una
relaţională şi de atitudine ostilă. Spre deosebire de delirul somatic, megaloman, de
vinovăţie, hipocondriac, cu tematică mistică sau cosmică, în delirul paranoid, la fel ca
şi în cel de gelozie sau erotoman sunt implicate alte persoane, resimţite ca având
tendinţa de a face rău subiectului, depreciere morală, înşelare, prejudiciu, deteriorarea
sănătăţii, condamnare, recluziune, chinuire, atentat la viaţă.
Ceilalţi, care manifestă atitudinea ostilă, sunt mai mult sau mai puţin
personalizaţi concret, mai mult sau mai puţin asociaţi – în cadrul unui complot sau în
cadrul unor instituţii – acţionează direct sau indirect, uneori de la distanţă.
Aspectul particular al delirului paranoid din schizofrenie e asocierea sa cu
convingerea punerii sub supraveghere, sub control, în modalităţi speciale.
Sentimentul unei atenţii deosebite din partea altora e resimţit şi în trăirile
senzitiv-relaţionale – de ex. din fobia socială sau dismorfofobie – sau în cazul ideilor
de referinţă, în care subiectul se resimte privit şi comentat nefavorabil de alţii. În
delirul paranoid ce se înscrie în panta schizofreniei apare însă sentimentul
supravegherii prin urmărire, dar mai ales prin mijloace tehnice (aparate optice,
microfoane, fotografiere, filmare, prin radio, televizor, internet, etc.), iar uneori prin
substituirea de persoane (sindromul Capgras şi Fregoli). Această supraveghere şi
control pregăteşte simptomele de transparenţă şi influenţă şi se articulează cu cele de
referinţă şi halucinaţiile ideo-verbale, deci cu simptomatologia de prim rang a lui
Schneider.
Interpretarea paranoidiei printr-un mecanism al atribuirii face apel la teoria
construcţiilor sociale a lui Kelley, care derivă din sociologie. Aceasta studiază felul în
27
care subiectul atribuie cauze unor evenimente sociale pe care le constată şi/sau la care
ia parte. Esenţialul este stabilirea locusului de control care poate fi intern – când
subiectul se consideră pe sine cauza a ceea ce se întâmplă – sau extern, cauza fiind
plasată în exterior. Această externalizare poate fi la rândul ei nepersonalizată (în sensul
că se acordă o mare importanţă circumstanţelor), sau personalizată (anumite persoane
sunt considerate ca iniţiatoare sau responsabile a ceea ce se întâmplă sau s-a
întâmplat). Desigur, acest proces de atribuire presupune perceperea şi înţelegerea
evenimentului, interpretarea şi evaluarea sa, evaluarea de sine şi a altora. In cazul
paranoidiei şi depresiei intră în discuţie evenimente cu sens negativ. Cauzalitatea este
înţeleasă, acum fiind vorba de fapte umane, prin motive, argumente, scopuri, obiective,
valori, justificări. În final se atribuie responsabilităţi, se stabileşte „cine e responsabil
de faptul X”.
Teoria constructelor sociale şi a atribuirii a devenit în ultimul timp o parte
importantă a psihologiei persoanei. Ea intră în joc în analiza felului în care persoana
analizează şi interpretează succesul şi eşecul în diverse domenii, cauzele rezolvării
unui conflict şi în general situaţia sa în mijlocul societăţii. Atribuirea cauzelor
evenimentelor e strâns corelată, în dublu sens, cu stima de sine şi autoevaluarea cu
reprezentarea de sine şi standardele personale, cu sinele ideal. Trăirea unui eşec
interpretat internalizat ca datorită propriei incapacităţi şi propriilor greşeli, scade stima
de sine, induce depresia şi creşte predispoţiţia de interpretare internalizată. Dacă
interpretarea eşecului e prin atribuirea responsabilităţii unor factori externi, faptul
poate determina nemulţumire, dar şi creşte ambiţia de a rezolva problema, încrederea
şi stima de sine pot fi stimulate. Dispoziţiile atitudinale ale subiectului se articulează
cu stima de sine şi cu atribuirea de cauze faţă de evenimentele trăite. E vorba de
depresie, încredere euforică, tensiune opoziţională, anxietate, apatie.
Doctrina constructelor sociale şi a stilului atribuţional a fost aplicată în
interpretarea şi analiza depresiei şi paranoidiei. Depresivul îşi atribuie lui cauza tuturor
evenimentelor negative şi consideră că nu are nici o contribuţie la evenimentele
28
pozitive. Paranoidul atribuie altor persoane cauza evenimentelor negative pe care le
trăieşte şi, în psihopatologie, a celor posibile sau presupune a se petrece. E vorba de
a analiza cum se elaborează convingerile subiectului privitoare la alţii şi la ce cred şi
intenţionează să facă alţii în raport cu sine. Bentall propune următoarea schemă de
analiză a convingerilor paranoide corelate cu evenimente trăite.

Sine standard
(ideal, autopretins)

Dispoziţie

Informaţii relevante despre Reprezentare


situaţie (incluzând credinţe Curent despre sine
despre starea mentală a
altora)

Cunoştinţe cumulate despre sine


(memorie, credinţe)

Informaţii relevante despre


persoane (accentuate prin Atribuiri
atenţia la stimuli (interne, externe, personalizate, Crezuri despre alţii
ameninţători)
nepersonalizate) incluzând credinţe
paranoide

eveniment
29

În schema de mai sus se au în vedere mai mulţi factori:


- reprezentarea de sine modelată de datele mnestice, dar şi de credinţele personale şi de
sinele ideal
- un eveniment real, chiar dacă minor
- informații relevante despre situaţie şi alţii care sunt schiţate şi filtrate de predispoziţia
de interpretare a subiectului.
Aceşti factori conduc la credinţe şi atriburi între care şi atribuirea distorsionată a
intenţiilor negative, care altul le-ar avea în raport cu propria persoană.
Modelul de mai sus se poate aplica mai mult formelor marginale sau paranoiace,
în care evenimentele petrecute real au o anumită relevanţă. El atrage atenţia asupra
câmpului interpersonal în care se desfăşoară paranoidia.
Delirul paranoid este prin excelenţă o tulburare care implică relaţia cu altul/alţii.
Aceasta nu există în delirurile corporale, hipocondriace sau în cel de vinovăţie, e
minimă în cel megaloman, parţială şi indirectă în cel dismorfofobic. Delirul erotoman
şi de gelozie e centrat pe un anumit tip de relaţie cu altul. Dar cel paranoid se află în
centrul relaţionării interpersonale. Ceilalţi sunt luaţi în consideraţie cu seriozitate
datorită faptului că prin pasivitatea sa subiectul nu poate scăpa din orbita lor.
În orice trăire delirantă se defineşte un anumit tip de raportare a subiectului la
lume, ceea ce implică atitudinea subiectului faţă de sine şi lume. În paranoidie lumea
este personificată şi centrată de “ceilalţi” care manifestă o atitudine ostilă. Poziţionarea
atitudinală a subiectului e una de vulnerabilitate şi pasivitate. Subiectul se simte slab,
incapabil de a face faţă eventualelor pericole, neprotejat, pasiv, neavând pe cine să se
sprijine la nevoie.
Această vulnerabilitate nu este însă atematică ca în anxietatea generalizată sau în
dispoziţia delirantă, ci se formulează, se precizează fobic prin teama de persoanele ce îi
apar ca ostile. Evenimentele ce se derulează sau sunt pe cale să se deruleze, cele ce
sunt posibil să se întâmple, sunt la iniţierea celorlalţi, sub controlul celor ostili şi
30
opresivi. Subiectul pierde situaţia de sub control, are sentimentul ca este în permanenţă
controlat, supravegheat. Delirul paranoid şi sentimentele de supraveghere merg mână
în mână.
Delirul paranoid şi convingerea delirantă de supraveghere pe care subiectul o
resimte se articulează cu fenomenele de transparenţă – influenţă. Toate acestea pot fi
raportate la judecata socială (teoria minţii) în vederea construirii unui model
interpretativ.
Fenomenul judecăţii sociale conştientizat hiperreflexiv poate fi formulat în felul
următor:
A.
A1 A2

Eu cunosc ce gândeşte şi intenţionează Celălalt cunoaşte ce gândesc


altul şi intenţionez eu
Am acces la intimitatea celuilalt Celălalt are acces la intimitatea mea

Datorită pasivităţii subiectului relaţia e asimetrică predominând varianta A2.


Deci A1<A2.
În măsura în care relaţia cu celălalt nu e doar de contemplare, ci de implicare
reciprocă, de atitudine activă cunoscătoare şi de control, formularea se amplifică.

B.
B1 B2
Eu intenţionez activ Celălalt intenţionează activ
să cunosc intimitatea să cunoască intimitatea mea, să
celuilalt, să-l supraveghez mă supravegheze, să mă controleze
să-l controlez

Intenţia de control se poate amplifica până la nivel de dirijare şi atunci avem


formula :
31

C.
C1 C2
Eu controlez şi dirijez Celălalt mă controlează şi mă
pe celălalt (îi controlez dirijează pe mine (îmi controlează
şi dirijez acţiunile şi şi dirijează acţiunile şi gândurile)
gândurile)

De asemenea avem C1<C2

Relaţionarea interpersonală poate fi marcată de atitudinea ostilă, rău voitoare,


agresivă. Formularea va fi :

D.
D1 D2
Eu îi vreau răul celuilalt Celălalt îmi vrea răul mie, intenţionează
eu intenţionez să-i fac rău să-mi facă rău mie
celuilalt

D1<D2

Modelul configurat mai sus pleacă de la judecata socială care se desfăşoară


circumstanţial, în situaţia dată, prin percepere nemijlocită a subiectului şi a celuilalt.
Dar convingerea delirantă de supraveghere, cunoaştere, dirijare şi atitudine ostilă este
transcircumstanţială. Ea se desfăşoară la un nivel reprezentaţional în care mi-i
reprezint pe ceilalţi ca şi constant prezenţi şi în relaţie cu mine, tot timpul şi
pretutindeni. Aceasta presupune o reprezentare intrapsihică a celuilalt în propriul sine
într-o modalitate distorsionată, în interioritatea propriului psihism. La acest nivel
construcţia modelului urmează să invoce unele din doctrinele psihologiei
interpersonale.
32
Un model sugestiv este cel al lui Benjamin (1974, 1979), care în cadrul
programului “A Structural Analysis of soul Behaviour” distinge între relaţiile
persoanei (sinelui) cu altul care se petrec în realitate şi relaţia care se petrece prin
raportarea la altul/alţii, xxxxx în sine. Aspectele relaţionale sunt concentrate în figura a
trei diamanţi ce reprezintă pe :

♦ Altul/Alţii

♦ Sinele
___________________________________________________

♦ Intrapsihic
Altul
Alţii
Relaţiile interpersonale pot fi perturbate – şi de fapt sunt perturbate în stările
psihopatologice - nu doar în cadrul relaţionărilor nemijlocite, ci în cadrul relaţionărilor
intrapsihice, ce se află în corpul subiectului, între sine şi alţii reprezentaţi în mintea
subiectului, pe baza memoriei şi a sistemelor reprezentaţionale. Această instanţă a
reprezentării altora în subiect, cu care subiectul se interrelaţionează intern a fost
postulată de Freud odată cu doctrina introjecţiunii imaginilor parentale ce stau la baza
supraeului care controlează, interzice, dirijează, critică, etc. Ideea a fost rafinată de
Bowlby care a postulat instanţa intrapsihică pe care a numit-o “Internal Working
Model” în care se plasează, în primă instanţă, imaginea mamei sau o figură de
ataşament care linişteşte copilul pretutindeni. Această “prezenţă a altora” în propriul
psihism, într-o relaţionare definită cu sinele subiectului este o observaţie curentă a
psihologiei populare din totdeauna şi de pretutindeni. Relaţionarea distorsionată cu alţii
care apar ca ostili, duşmani, persecutori, care supraveghează continuu, se instalează în
33
reprezentarea internă a subiectului, având desigur un corespondent în realitatea unor
persoane anumite cărora li se atribuie această atitudine ostilă. Întâlnirea directă cu
persecutorii şi supraveghetorii nu este aspectul esenţial al delirului paranoid, ci doar
unul care îl întreţine. Atribuirea atitudinii ostile începe prin a se defini în reprezentare
şi este proiectată, atribuită persoanelor fizice reale. Pasivitatea vulnerabilă şi anxioasă
în care se află sinele paranoidului este un corolar al acestei atribuiri agresive.

Schizofrenia, alterarea simţului comun şi a intersubiectivităţii

În mod normal omul trăieşte în mijlocul unei societăţi dimensionate prin logos
(limbaj) prin sens şi valori în contextul unor continui relaţionări interpersonale intime
şi publice. Faptul începe imediat după naştere cu intimitatea existenţei duale dintre
mamă şi copil, continuă în viaţa familială propie, se manifestă în prietenie, dragoste, în
familia proprie şi propriul ciclu parental. La acest nivel subiectul “se acordează”
(“attachment” în engleză) în permanenţă cu alţii, se întrepătrunde, rezonează afectiv, se
înţelege din minime semne (de exp. din priviri) etc. Cu alte cuvinte funcţionează din
plin judecata socială (teoria minţii) în sensul că subiectul ghiceşte gesturile şi intenţiile
celuilalt şi reacţionează adecvat şi consonant la acestea. Este situaţia pe care a intuit-o
fenomenologic Scheller la inceputul sec XX, comentând situaţia îndrăgostiţilor a căror
suflet şi minte se întrepătrund potenţându-se reciproc prin prezenţa sufletească a
celuilalt în sine. Această situaţie e comentată în fenomenologie ca intersubiectivitate şi
a fost studiată recent în schizofrenie de Stanghelini.
Tema intersubiectivităţii a fost lansată în fenomenologie de către Husserl care a
urmărit problema fundamentării existenţei celuilalt pentru conştiinţa sigură de propria
ei existenţă prin reflexie transcedentă. Soluţia sa a fost acceptată “incorporării
conştiintei” faptul că conştiinţa este solidară cu propiul corp, înţeles ca trup (“leib” în
germană). Pe această cale se pun bazele acceptării celuilalt în urma perceperii
corporalităţii acestuia şi se ajunge apoi la intersubiectivitate. Această temă a fost
34
dezvoltată de Merleau Ponty intr-o celebră carte (Phénoménologie de la perception)
care este şi în prezent un reper de bază pentru psihopatologia fenomenologică.
Aceste speculaţii fenomenologice-filozofice sunt în prezent susţinute de datele
ştinţifice ethologico-psihologice. Fenomenul întrepătrunderii afective psihologice
dintre mamă şi copil se petrece progresiv în primul an de viaţă pe masură ce copilul
devine capabil să se autoperceapă ca întreg şi să perceapă ca un întreg semnificant
figura şi persoana mamei. Faptul a fost demonstrat iniţial de Piaget, iar apoi la şcoala
lui Bowlby .
Stanghelini sugerează că prin deficitul de structurare a sinelui reflexiv, nu se
structurează sau se structurează deficitar şi această relaţionare intimă, această
“acordare” cu ceilalţi. Apare din copilărie o vulnerabilitate în sens de deficienţă a
sinelui, atât cu spontaneitate activă, progresivă cât şi ca relaţionare armonică, ca
acorare în raport cu ceilalţi, atât în relaţii directe cât şi în capacitatea de a asimila
imagoul celorlalţi şi a structura relaţionări intrapsihice funcţionale şi armonice.
Această fragilitate stă la baza vulnerabilităţii schizofrene în care cea mai afectată apare
relaţionarea intim personală.
Fragilitatea schizofrenă din faza prodromală a bolii, se exprimă deobicei prin
pierderea “simţului comun” fapt comentat în psihopatologia fenomenologică mai de
mult în Blankenburg. ”Simţul comun” se referă încă de la Aristotel şi apoi în
comentariile sec XVIII-lea, în sec XX, la capacitatea în integrarea normală şi firească
în viaţa socială. Aceasta presupune spontaneitate, o corectă evaluare a informaţiilor,
mai ales în ceea ce priveşte alte persoane şi raportarea acestora la subiect, o reacţie
spontană faţă de solicitările situaţionale şi mai ales interpersonale. Schizofrenul, ca
persoană de fond şi pe cale de a ajunge la boală, realizează dificil o sinteză de sine, o
percepţie sintetică a celuilalt şi transmiterea unor mesaje semnificative. Şi în
consecinţă are o reprezentare săracă sau distorsionată a celorlalţi în propriul psihism.
Relaţionarea sa intrapsihică cu alţii e marcată de pasivitate, anxietate relaţională.
35
În consecinţă Stanghelini comentează atât slăbiciunea şi pasivitatea sinelui cât şi
fragmentarea acestuia care nu permite unitatea persoanei şi relaţionarea ei
intersubiectivă cu ca persoane semnificative.
Perturbările sinelui a conştiinţei de sine în schizofrenie, analizate de
psihopatologii clinicieni şi fenomenologi de la Jaspers şi Scharfetter la Scheider şi
Stanghelini, indică un fenomen în slăbiciune şi pasivitate a sinelui care distorsionează
relaţionarea intersubiectivă, atât în contact direct cât şi în reprezentare, conducând la
atribuiri distorsionate.
Inconsistenţa sinelui e marcată de deficienţe în planul egovitalităţii,
egoactivităţii, egodelimitării, egoconsistenţei, egoidentităţii. Ea face ca sinele să se
resimtă slab, pasiv, incapabil de asertare semnificativă. Faptul se corelează pe de o
parte cu retragerea apato-abulică din lume, pe de altă parte cu sentimentul pasivităţii
în ambientul de pasivitate, în sensul că se simte sub supraveghere, control, sub
influenţa celorlalţi şi că ceilalţi sunt ostili. Această atribuire către alţii a dominaţiei,
controlului şi agresiunii este contraforţa slăbiciunii pasive. Simptomatologia mai este
potenţată de hiperreflexivitate. Pasivitatea şi atribuirea mediată de hiperrefelexivitate şi
interpretare susţin tabloul psihopatologic al schizofreniei, tablou care are desigur la
bază un complex de tulburării neurofiziologice.
36
Anexa I

Exemplele care ilustreaza tulburarea diverselor aspecte ale sinelui exprimate în trairi
ale pacientilor schizofreni dupa Scharfetter.
Ego-vitalitatea: - Eu nu mai sunt deloc viu; - Eu nu mai exist; - Este o problema
esentiala: Eu mai exist în realitate ?; - Mai sunt eu viu ?; - Eu nu ma mai simt pe mine
ca traind; - Eu am murit, inima mea a încetat sa mai bata; - Eu sunt distrus – lumea e
distrusa; - Fata, obrajii mei sunt de plastic, nu mai sunt vii; - Eu sunt de sticla, fragil; -
Corpul meu parca e de lemn putred.
Ego-activitate: - Eu sunt condus de puteri straine; - Gândurile mele sunt manipulate din
afara mea; - Eu nu sunt capabil sa controlez direct gândurile si activitatile mele; - Ma
simt paralizat; - Sunt dirijat prin hipnoza; - Gândurile mele sunt contrafacute, induse,
inserate; - Nu mai sunt eu cel ce ma conduc.
Ego-consistenta si coerenta: - Ma simt spart, rupt; - Gândurile si simturile mele sunt
dezintegrate; - Ma simt…; - Ma simt taiat în bucati; - Nu ma mai simt o unitate; -
Corpul meu e, parca, rupt în bucati; - Eu sunt facut din patru bucati; - Scheletul meu e
zdrobit; - Umarul meu drept e tatal meu iar partea dreapta e mama.
Ego-demarcatia: - Eu nu-mi cunosc marginile; - Nu sunt în stare sa diferentiez între
înauntrul meu si în afara mea; - Parti din mine sunt în afara mea; - Creierul meu e în
afara mea; - Ma simt neprotejat; - Totul patrunde în mine, ma penetreaza; - Ceea ce
altii gândesc, se transfera în mine; - Ma simt deschis oricarei influente exterioare.
Ego-identitate: - Eu nu pot sa stiu cine sunt; - Eu sunt barbat si femeie în acelasi timp;
- Fata mea privita în oglinda se schimba; - Nu sunt sigur cine sunt; - Am alt nas; - Sunt
un animal, un monstru;
37
Anexa II

Simptomele de prim rang în schizofrenie ale lui Schneider.

Aceste simptome, care se grupeaza în patru clase, sunt prezentate în continuare dupa
SCAN, mentionându-se si indicele numeric prin care simptomul este pozitionat în
acest sistem.

1. Simptomele de transparenţă
Acestea se articulează cu simptomatologia sentimentului de „punere sub
supraveghere” care însoţesc o parte din trăirile paranoide specifice schizofreniei.
18.3. Cunoaşterea propriilor gânduri intime prin citirea sau ghicirea lor de către
alţii; se poate asocia cu multe alte simptome din această clasă.
18.7. Înregistrarea gândirii de către alţii în urma răspândirii ei; fenomenul e trăit
pasiv, subiectul resimte cum propriile gânduri se răspândesc fără voia lui şi alţii le
captează.
18.8. Comentarea gândirii de către alte gânduri intruse; subiectul resimte că în
mintea sa sunt mai multe cursuri ale gândirii dintre care, unul, străin, supraveghează şi
comentează propriile gânduri. În acest caz fenomenul nu e resimţit ca halucinator.
18.3. Sonorizarea gândirii: subiectul îşi aude gândurile, dar în propriul cap; nu e
fenomen halucinator. Totuşi subiectul crede că cineva care stă aproape poate să le
audă.
18.5. Ecoul gândirii: pacientul are sentimentul că propriul gând se repetă ca un
ecou, dar nu sonor.
-Facerea publică a propriilor gânduri: subiectul constată că propriile gânduri
sunt utilizate de alţii, apar la radio sau televizor, în presă, astfel încât ajunge la
concluzia că propriile gânduri au fost furate; fenomenul se poate corela cu delirul de
referinţă.
Cele 6 simptome de transparenţă psihică apar ca plasate în continuitatea
simptomelor de punere sub supraveghere. Totuşi, observarea atentă din partea altora
(fenomene simple de referinţă), sentimentul urmăririi, supravegherea prin mijloace
tehnice (microfoane, fotografiere, filmare, observare cu telescopul, supraveghere prin
televizor şi calculator) precum şi supravegherea prin înlocuirea de persoane (sindrom
Capgras, Fregoli), deşi pătrund în intimitate, se menţin în afara persoanei. Odată cu
fenomenele de transparenţă supravegherea şi controlul pătrund în însăşi intimitatea
psihismului subiectiv.

2. Fenomenele de influenţă (dirijare)


În cadrul simptomelor din acest grup sentimentul de pasivitate este şi mai
accentuat decât în cazul simptomelor de transparenţă. Pentru ele se mai foloseşte
expresia de „înlocuire a voinţei”. Cele mai pregnante sunt simptomele de influenţă
asupra comportamentului şi gândirii.
38
18.12. Înlocuirea voinţei de forţe externe; aceasta poate fi trăită în mod global,
subiectul simţindu-se ca un „automat dirijat din exterior”. În acest sens de Clérambault
a folosit eticheta de „automatism mental”.
Fenomenul poate fi resimţit şi sectorial ca:
18.13. Înlocuirea controlului vocii: pacientul resimte că vocea sa e sub controlul
altora din exterior.
18.14. Înlocuirea controlului mâinii care scrie: subiectul afirmă că ceea ce scrie
este controlat şi condus din exterior.
18.15. Înlocuirea controlului altor acţiuni, ca mersul şi actele obişnuite ale vieţii
de zi cu zi.
18.16. Înlocuirea controlului gândirii: pacientul resimte pierderea sensului
posesiunii asupra întregului proces de gândire astfel încât niciun gând nu mai e resimţit
ca iniţiat de sine.
18.16. Inserţia gândirii: subiectul resimte cum unele gânduri ce le are nu sunt ale
sale, nu sunt iniţiate de el însuşi ci de alţii, care le-au introdus în capul (mintea) sa;
uneori chiar identifică al cui e gândul respectiv ce i-a fost inserat, cine este autorul şî
deci posesorul său de drept. Gândurile pot fi introduse şi de diavol sau de Dumnezeu.
Subiectul işi poate explica faptul că alte persoane îi inseră gânduri prin telepatie,
hipnoză etc.
18.19. Blocarea gândirii: gândirea se opreşte brusc şi apare un gol mental, iar
pacientul poate interpreta că acest fenomen se produce sub influenţa altora.
18.10. Retragerea gândirii: pacientul are impresia că i-au fost retrase, scoase din
minte, de către alţii, o serie de gânduri astfel încât a rămas cu mai puţine. Uneori îşi
simte mintea complet golită, ca un vid mental, şi interpretează acest fapt ca datorat
retragerii gândurilor sale de către alţii.
18.11. Alte tulburări subiective ale gândirii: subiectul poate resimţi cum
gândurile sale se mută din stânga în dreapta, că el nu mai poate şti care sunt propriile
sale gânduri, că gândurile ies din corpul său etc.
18.17. Alte tipuri de înlocuire a controlului decât cel asupra acţiunii şi
gândurilor. Subiectul poate resimţi că îi sunt influenţate şi impuse anumite sentimente,
emoţii, expresii (de ex. râsul sau plânsul), senzaţii sexuale sau senzaţii corporale
neplăcute, cenestopatii, dureri, că îi sunt modificate părţi ale corpului, că prin toate
acestea el este dirijat şi manipulat din exterior.
Fenomenele de influenţă şi dirijare exterioară, xenopatică din această clasă sunt
diferite de halucinaţiile imperative.

3. Fenomenele psihotice de referinţă


Această clasă cuprinde simptome ce exprimă sentimentul unei relaţii speciale cu
lumea exterioară, cu alţii, relaţie de obicei neclară dar care are o semnificaţie
deosebită, importantă.
Un prim aspect al simptomelor de referinţă care nu se încadrează întotdeauna în
simptomatologia psihotică (şi mai ales în cea schizofrenă) îl reprezintă 3.10 = ideile
39
simple de referinţă: subiectul resimte că e în centrul atenţiei altora care-i acordă o
importanţă specială, îl privesc în mod deosebit; fenomenul are loc în zone publice şi
deseori e corelat trăirii ruşinei sau vinovăţiei. În formele mai accentuate pacientul are
sentimentul că alţii îl comentează negativ, îl critică, râd de el, vor să-l umilească.
Simptomul se corelează frecvent cu suspiciunea (3.11) şi se întâlneşte destul de
frecvent în depresie, unde pacientul se resimte devalorizat, vinovat, plin de sentimente
de ruşine.
Fenomenele de referinţă care sunt caracteristice psihopatologiei sinelui nuclear
pot exprima o raportare la alte persoane sau la o situaţie trăită global.
19.5. Delirul de referinţă. Pacientul are impresia că comportamentul celor din jur
are semnificaţii speciale, un dublu înţeles: unii fac gesturi ce ar putea fi un mesaj
special, vorbirea lor e încărcată de aluzii şi înţelesuri speciale, ascunse, i se transmit
mesaje la televizor, în ziare, peste tot e vorba despre el.
19.5 Delirul de interpretare distorsionată este o extindere a delirului de referinţă
la lumea extrapersonală. Aranjarea obiectelor poate avea o semnificaţie specială, la fel
semnele de circulaţie, culorile, cifrele parcă transmit mesaje.
18.1. Dispoziţia delirantă este o formă mai vagă şi incipientă a ideaţiei de
referinţă: subiectul resimte că lumea din jur e neobişnuită, nefamiliară, că „se întâmplă
ceva” neprecizat, dar care are o semnificaţie deosebită, deşi neclară, pentru pacient;
uneori totul pare a se schimba rapid, nimic nu e stabil, e prezentă „o atmosferă
stranie”, uneori ameninţătoare, iar subiectul e deseori anxios.
Fenomenele psihotice de referinţă pot preceda apariţia „delirului primar” în
sensul instalării bruşte a unor convingeri delirante ciudate prin „percepţie delirantă”
sau intuiţie, rememorare delirantă. Acestea sunt trăiri curente – de ex. percepţia este
una reală şi banală – care ocazionează instalarea bruscă a delirului.
Fenomenele psihotice de referinţă se pot articula şi cu cele de transparenţă-
influenţă şi cu cele de dezorganizare ideo-verbală.

4. Halucinaţiile ideo-verbale comentative şi imperative


Halucinaţiile ideo-verbale sunt considerate ca având la bază o proiecţie în
exterior şi un statut perceptiv a propriei ideaţii ce e dublat de un limbaj interior. De la
trăirea subiectivă realizată din perspectiva persoanei întâi se trece la o exteriorizare şi o
mutare a trăirii în poziţia „persoanei a treia”. În aria de interes a patologiei sinelui
nuclear intră:
17.8. Voci care comentează gândurile şi acţiunile. E vorba de una sau mai multe
voci care se referă la subiect la persoana a treia şi sunt percepute cu conştiinţa clară,
fără a fi expresia unei stări depresive sau maniacale.
17.9. - Voci care comentează subiectul: sunt două sau mai multe voci care
vorbesc una cu cealaltă, de obicei discutând ceva despre subiect.
- Voci care vorbesc, în perspectiva persoanei a doua, direct pacientului; ele
pot fi neutre sau ostile, ameninţătoare sau acuzatoare.
- Voci imperative, care comandă şi dau ordine.
40
Ultimele două eventualităţi nu sunt cuprinse în simptomele de prim rang ale lui
Schneider. Totuşi ele sunt apropiate de psihopatologia sinelui nuclear. Vocile
imperative se pot articula cu fenomenele de influenţă. Ele oricum au aceeaşi
semnificaţie de dirijare şi influenţare a subiectului.
Tulburările psihopatologice ale sinelui nuclear au o importantă corelaţie cu
delirul pe care îl pregătesc şi îl alimentează.
Fenomenele de referinţă sunt considerate frecvent ca delir propriu-zis (de
referinţă, cu interpretare distorsionată) iar dispoziţia delirantă prin definiţie precede
delirul primar. În ceea ce priveşte fenomenele de transparenţă şi influenţă unii autori şi
unele şcoli le consideră de la început deliruri bizare (de ex. şcoala americană). În
SCAN ele sunt considerate doar ca paradelirante, ca materie primă pentru interpretări
delirante pe discursuri tematice. Astfel, la capitolul deliruri se notează:
19.22. Delirul de explicaţii paranormale. Acesta include orice elaborare sau
explicaţie delirantă a altor experienţe anormale ca inserţia gândirii, înregistrarea
gândirii, delir de referinţă etc, în termeni de fenomene paranormale ca hipnotism,
telepatie, magie, vrăjitorie etc.
19.23 Delirul de explicaţii fizice. Include explicarea altor fenomene anormale ca
inserţia gândirii, înregistrarea gândirii, delir de referinţă etc. în termeni de procese
fizice ca electricitate, raze x, televiziune, radio, maşini, calculatoare etc.
Elaborarea explicativă a delirului poate fi şi prin fenomene supranaturale.
Datorită acestei intime corelaţii cu delirul, simptomatologia perturbării sinelui
nuclear poate fi etichetată ca paradelirantă. Ea are oricum ceva specific care o
diferenţiază de delirul simplu sistematizat şi chiar de delirul paranoid propriuzis.
Fenomenele paradelirante ale perturbării sinelui nuclear (transparenţă-influenţă,
referinţă, halucinaţii ideo-verbale) se întâlnesc în mai multe tulburări psihotice cum ar
fi: psihoze scurte şi tranzitorii, psihoze schizofreniforme, schizo-afective, psihoze
delirante persistente, psihoze organice, epilepsie, psihoze toxice. Această
simptomatologie poate fi considerată ca un „modul psihopatologic” ce poate fi activat
în anumite circumstanţe.
Sindromul paradelirant al perturbării sinelui nuclear se întâlneşte frecvent în
schizofrenie dar nu exclusiv, aşa cum susţinea Schneider când a formulat existenţa
simptomelor de prim rang. Pentru diagnosticul de schizofrenie e necesară pe de o parte
prezenţa unui complex sindromatic, pe de altă parte anumite caracteristici evolutive.

Complex sindromatic în schizofrenie:


- Simptome pozitive
• modul paradelirant (transparenţă-influenţă, halucinaţii comentative)
• deliruri multiple, bizare; predominent delir paranoid, de atitudine ostilă,
resimţit din partea unor instanţe depersonalizate; delirul e însoţit de obicei
de
41
• fenomene (de tip delirant) de punere sub supraveghere, mai ales prin
mijloace tehnice şi substituiri de persoane
• alte halucinaţii auditive ideo-verbale comentative.
- Simptome deficitare: apato-abulie, amotivaţionale, cu retragere socială pasivă
şi sărăcie psihică generală care de obicei le încadrează pe cele pozitive.
- Simptome dezorganizante în plan intelectual (tulburări formale de gândire) şi
motivaţional-conceptual.

Modulul paradelirant vine în combinaţie cu mai multe simptome din seria schizo
pozitivă; se poate combina cu stări maniacale sau depresive în cadrul unor episoade
schizo-afective.
Modulul paradelirant se poate combina, în diverse forme, cu psihoze delirante
persistente. Decizia diagnostică se face în raport cu un inventar semiologic complet.