Clasic versus post-modernitate în didactica

disciplinelor medico-farmaceutice. Un parcurs

de la standardizare și normativitate la
diversificarea și individualizarea învățării – o
incursiune critică.

Coordonator: Prof. Univ. dr. Nicolae NEAGU

Student: Andrada-Maria FILIP

2023,
TÂRGU MUREȘ
 Modernismul, ca filozofie despre care se acceptă că a început în secolul al XVII-lea, a influențat
diverse domenii precum economia, politica, tehnologia, literatura și în special educația în conformitate
cu revoluția industrială și epoca iluminismului. Este general acceptat că modernismul și-a păstrat efectul
de ansamblu asupra zonelor menționate până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și, după
aceea, a început să-și piardă din importanță față de postmodernism. În perspectivă generală,
postmodernismul este privit ca un răspuns împotriva deficiențelor modernismului. În timp ce
modernismul se bazează pe rapiditate, standardizare, schimbare, îmbunătățire și cunoaștere obiectivă
ca urmare a pozitivismului și progresismului în educație, postmodernismul se bazează pe teoria
relativității, care implică faptul că realitatea se va schimba în funcție de timp, loc și cultură.
Definiția modernismului include gândirea, caracterul sau practica modernă în sens general. Într-
un sens mai specific, modernismul este definit ca mișcarea modernistă constând din setul său de
tendințe culturale și, în principal, mișcări culturale la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea. Astfel, modernismul acoperă tendinţele, activităţile şi produsele celor care au transformat
ceea ce era tradițional și depășit în noi condiții sociale, economice care au iluminat și industrializat
lumea. Prin urmare, perioada modernismului este caracterizată de industrializare, schimbări sociale
rapide și progrese în știința și științele sociale. Este epoca a ceea ce este nou în psihologie, filozofie și
politică. În această nouă abordare,modernismul poate fi privit cu impact asupra economiei, politicii,
tehnologiei, literaturii și mai ales educație cu apariția de noi idei și teorii. Raționalitatea, suveranitatea
minții, logica, adevărurile științifice și globale, gândirea sistematică și pozitivismul sunt principalele
caracteristici ale epocii moderne.
Odată cu trecerea revoluției industriale în Europa și apariția nilor tehnologii, schimbări majore
în cursul gândirii umane au avut loc în ultimele câteva secole, în așa fel încât civilizația umană a spart
bariera premodernului dominant gândit și a început să se îndrepte spre crearea epocii moderne.
Această abordare a fost cea mai importantă caracteristică a perioadei respective, având în vedere
curajul filosofilor de a crea noi metode epistemologice. Structură care a continuat după Renaștere până
la sfârșitul secolului al XIX-lea, a adus realizări utile societății umane în diverse aspecte economice,
politice, sociale și dimensiunile culturale. În această perioadă, sistemele de învățământ au suferit
schimbări cel mai mult, fiind o trăsătură importantă în școlarizarea obligatorie a copiilor. La sfârşitul
secolului al XIX-lea s-au făcut critici serioase împotriva modernismului, ceea ce a dus la apariția
perioadei postmodernă; o perioadă care a descoperit realitatea în loc să creeze realitatea. Izbucnirea
Primului și celui de al doilea război mondial, care au provocat îndoieli cu privire la realizarea ideilor
modernismului și au început perioada care a trecut de la structuralismul modernismului la
deconstrucția postmodernismului.
Abordarea postmodernă a devenit o abordare anti-științifică datorită eșecurilor și dezastrelor
care au avut loc și s-au îndreptat către multiplicitate și acceptarea multiplicității. Destructurarea în
modul de gândire postmodern este un program critic corect care - fără a accepta vreo hotărâre
dogmatică - critică toate problemele. Punând la îndoială conceptele de modernism, iar
postmodernismul caută să propună concepte dinamice, noi și creative. Pe baza acestui lucru,
învățământul post-modern urmărește și educarea de elevi mai creativi și inovatori. Deși post-modernul
a fost creat în critica de modernism, s-a dovedit în cele din urmă criticat și acuzat că nu a putut răspunde
la globalitatea emergentă. Această situație a dus la apariția unei noi abordări intelectuale cu începutul
mileniului trei, o abordare cunoscută sub numele de „metamodernism”.
Postmodernismul- Cuvântul „post” înseamnă continuarea unui curent, iar modernismul, după
cum s-a spus, înseamnă nou. “Oricum, conceptul de postmodernism este cunoscut ca un atac la
modernitate.” (Moini Alamdari, 2006)

Un rol important în procesul instructiv-educativ îl are evaluarea. În societatea postmodernă,

şcoala ca instituţie a cunoaşterii deţine o poziţie centrală, a proiecta, a evalua şi a analiza performanţele
şcolare înseamnă a prospecta viitorul ţării. Evaluarea este parte componentă a oricărui domeniu de
activitate umană şi un factor important privind calitatea în educaţie. În contextul educaţional actual,
problematica evaluării capătă o importanţă din ce în ce mai mare în activitatea factorilor de decizie, a
specialiştilor şi mai ales a practicienilor. Influenţa evaluării, în special prin intermediul examenelor, se
face tot mai mult resimţită atât asupra activitătii de predare, cât şi a celei de învăţare.

Învăţământul modern evaluează competenţele generale şi specifice, pe care trebuie să le

dobândească cel ce învaţă, elevul, pe parcursul şi la finalul unui ciclu de instruire, al unui an de studiu
etc. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani.

În ultimul timp tot mai mult se vorbeşte despre stuctura lecţiei axată pe triunghiul predare-
învăţare-evaluare. Evoluând, de la concepţia tradiţională asupra evaluării ce o situa în finalul învătării,
astăzi evaluarea este mai mult decât un proces final, el desfăsurându-se paralel cu învăţarea. Este un
act care se integrează organic în procesul de învătare, creând relaţii interactive şi circulare.
Termenul clasic de „evaluare” care ne conduce în mod spontan şi obligatoriu cu gândul la
control, verificare, examinare, trebuie înlocuit, nu atât la nivel terminologic, cât mai ales ca mod de
abordare, prin sintagma „activitate evaluativă”. Activitatea, prin sine însăşi, presupune desfăşurare,
procesualitate, reglare, autoreglare. Din perpectivă modernă, a evalua înseamnă a desfăşura o
activitate care insoteşte pas cu pas procesul de învăţamânt.

Cerinţele tot mai mari pe care societatea noastră le ridică în faţa şcolii, impun căutarea de
soluţii care să conducă la optimizarea învăţământului în genere şi a fiecărui obiect în parte.
Profesorul de geografie, prin educaţia şi instruirea de care este responsabil, are ca preocupări
fundamentale nu numai investirea elevilor cu un sistem de cunoştinţe ci şi îndrumarea şi stimularea lor
în direcţia dezvoltării cognitive, afective, sociale, a exersării abilităţilor în contexte variate, în vederea
pregătirii acestora pentru integrarea optimă în activitatea şi viaţa socială.
 MODERN
Educatorii sunt transmiţătorii cunoaşterii.
Cunoaşterea înseamnă putere. Relaţiile
pedagogice sunt bazate pe autoritatea
profesorului şi pe dominarea elevului de către
cel care se constituie ca sursă unică, veritabilă,
de cunoştere.
Structurarea monodisciplinară a disciplinelor
de învăţământ în planul curricular.
În demersurile didactice, profesorul este cel
care decide cum, cât şi de ce transmite
cunoştinţele. Momentele de iniţiativă şi de
autonomie ale elevilor sunt reduse.
Lecţia este proiectată ca o succesiune de
momente standardizate, rezultat al perspectivei
determinist-mecaniciste între obiective şi
situaţiile de
învăţare create.
Cultura devine obiect de studiu despre care
elevii
trebuie să înveţe, însă ea poate constitui un
obstacol în calea învăţării. Elevii proveniţi din
diverse culturi trebuie să fie pregătiţi şi
familiarizaţi cu cultura promovată de şcoală.
Educaţia educă tinerii în spiritul valorilor
universale. Profesorii îi ajută pe elevi să le
înţeleagă şi să le susţină. Valorile importante
sunt raţionalitatea şi progresul.
Şcoala tradiţională pregăteşte elevii să
stăpânească un domeniu sau mai multe,
cultivându-le stima de sine şi ajutându-i să se
autodescopere (folosind teste obiective, de
inteligenţă).
POSTMODERN
Educatorii sunt facilitatorii cunoaşterii şi
participă la construirea cunoaşterii.
Cunoaşterea se realizează pentru că este utilă.
Relaţile educator-elev sunt bazate pe sprijin
reciproc, pe dialog constructiv şi pe
cooperare.
Favorizarea legăturilor şi abordărilor
transdisciplinare şi pluridisciplinare.
Redimensionează relaţia profesor-elev,
punând accent pe dialog, pe procesele de
negociere. Favorizează învăţarea autonomă.
Lecţia este un proces dinamic care se pliază
după specificul, nevoilor, preferinţelor şi
rezistenţelor elevilor. Se încurajează
participarea elevilor la construirea ei.
Culturile sunt respectate, nu numai pentru că
au valoare egală ci şi pentru că se constituie
în realităţi la fel de importante. Elevii care
aparţin minorităţilor culturale sunt stimulaţi
să-şi păstreze valorile, luptând împotriva
fenomenului de aculturaţie.
Educaţia îi sprijină pe elevi să-şi construiască
propriile valori care să le fie utile în contextul
propriei culturi, nu şi adevăruri universale.
Valori importante sunt considerate a fi:
toleranţa, lupta pentru diversitate şi libertate,
promovarea creativităţii şi accentul pe
emoţie, pe intuiţie
Şcoala modernistă consideră că respectul de
sine este o precondiţie pentru învăţare, iar
educaţia poate fi înţeleasă ca terapie.
Educatorii modernişti îşi ajută elevii mai
degrabă să-şi construiască identităţile decât
să le descopere.
 Predarea-învăţarea se desfăşoară de obicei în Activităţile au locaţii variate; învăţarea se
sala de clasă. Profesorul este cel care domină, realizează nu numai în clasă ci şi în
controlează şi ierarhizează elevii. comunitate. Predarea presupune,
interconectarea experienţelor de învăţare prin
excursii, prezenţa unor invitaţi în clasă, vizite
la muzee, vizionarea de filme.
Evaluarea este standardizată. Se folosesc bănci În evaluare sunt favorizate procesele de
de teste grilă. Profesorul este cel care deţine negociere care implică conlucrarea
controlul asupra modului cum, când şi din ce decisională dintre elevi şi profesorul
se realizează evaluarea. evaluator. Sancţiunile vin din însăşi
finalitatea şi calitatea muncii.
Premisele dezvoltării mecanismelor interne ale cunoaşterii îşi găsesc o concretizare adecvată în
situaţiile în care individul este pus în situaţii reale de acţiune asupra problemelor de rezolvat.
Competenţa didactică este cea care are ultimul cuvănt de spus în această problemă; este cea care are
ultimul cuvânt de spus în această problemă; este condiţia ce asigură eficienţă activităţii didactice şi
progresul învăţământului. În condiţiile unui învăţământ modern exigent, ce pune accent pe calitate în
educaţie, profesorul competent se va afirma şi recunoaşte după cunoştiinţele de specialitate şi
metodică, după deprinderile, priceperile, atitudinile şi aptitudinile de care dă dovadă. De aceea dascălul
trebuie să-şi înlocuiască poziţia tradiţionalistă din punct de vedere formativ, cu o atitudine modernă,
care să sprijine dezvoltarea liberă şi integrală a personalităţii elevului.
Profesorul modernist este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de
cunoaştere localizată. El devine un profesor-cercetător, şi prin aceasta un gânditor care reflectă la
practica educativă, conştient fiind de responsabilitatea sa în a cultiva la elevii săi, practici investigative
şi reflexive. Cu alte cuvinte, didactica trebuie să fie una mai practică care să vizeze şi să aplice unele
puncte de vedere privind interferenţele dintre tradiţional şi modern.

Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între metodele
tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:
- pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei;
- sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al
instruirii, asadar comunicarea este unidirectionala;
- sunt predominant comunicative,;

- sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a
cunostintelor;
- au un caracter formal şi stimulează competiţia;
- stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
 - relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă.Aceste metode genereaza
pasivitatea in randul elevilor.
La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:
- acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei;

- sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului

educaţional;
- sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;
- sunt orientate spre proces;

- sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi,

evaluarea fiind una formativa;
- stimulează motivaţia intrinsecă;
- relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina derivă din
modul de organizare a lecţiei.
- Prin metodele moderne se incurajeaza participarea elevilor, initiativa si creativitatea.

Prin aceste comportamente , profesorul influenţeazǎ managerial activitatea instructiv-

educativǎ , cu efecte directe asupra calitǎţii , eficienţei şi eficacitǎţii actului didactic , fǎrǎ a confunda
cele douǎ planuri de acţiune .Profesorul-manager îsi crează condiţiile necesare pentru reuşita
activitǎţilor în clasǎ , nu numai sub aspectul precizǎrii clare a obiectivelor , prelucrǎrii conţinutului
tematic , alegerii strategiilor etc. , ci şi a celorlalte condiţii care faciliteazǎ desfǎşurarea optimǎ a acestor
activitǎţi în plan pedagogic : condiţii ergonomice , psihologice , sociale , operaţionale , inovatoare ,
normative .
Un profesor trebuie sǎ fie format pentru a avea un comportament eficace la clasǎ , atât în timpul
pregǎtirii sale iniţiale , cât şi prin stagii de pregǎtire continuǎ/perfecţonare .

Cele trei categorii de aspecte : curriculum ,structurile organizatorice ale formǎrii şi

comportamentul profesorului cu particularitǎţile lor , au un rol incontestabil în influenţarea eficacitǎţii
învǎţǎrii la elevi .Existǎ o interacţiune dinamicǎ între aceste aspecte , iar rezultatul final din perspectiva
eficacitǎţii învǎţǎrii la elevi este dependent de aceastǎ interacţiune.
BIBLIOGRAFIE :
1. Addis, M. E., Cardemil, E. V., Duncan, B. L., & Miller, S. D. (2006). Does manualization improve
therapy outcomes? In J. C. Norcross, L. E. Beutler, & R. F. Levant (Eds.), Evidence-based
practices in mental health: Debate and dialogue on the fundamental questions (pp. 131–
159). Washington, DC: American Psychological Association.
2. Albee, G. W. (2000). The Boulder model’s fatal flaw. American Psychologist, 55, 247–248.
3. American Psychological Association. (2005). Policy statement on evidence-based practice in
psychology. Retrieved July 25, 2008
4. Brown, R. T., Freeman, W. S., Brown, R. A., Belar, C., Hersch, L., Hornyak, L. M., et al. (2002).
The role of psychology in health care delivery. Professional Psychology: Research and
Practice, 33, 536–545.
5. Shatov, Ivan Alexandrovich. "MODERN METHODS OF TEACHING RUSSIAN." Theoretical &
Applied Science 86, no. 06 (June 30, 2020): 54–59.
6. Mike Cole and Dave Hill, ―Games of Despair and Rhetorics of Resistance:
Postmodernism, Education and Reaction,‖ British Journal of Sociology of Education 16, no.
2 (1995): 165–182.
7. Dave Hill, Peter McLaren, Mike Cole and Glenn Rikowski, eds., Postmodernism in
Educational Theory: Education and the Politics of Human Resistance (London: Tufnell Press,
1999).