1

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării
societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.3.- „Dezvoltarea resurselor umane în educaţie şi formare
profesională”
Titlul proiectului: „Abordări inovative în didactica disciplinelor din aria curriculară Tehnologii”;
POSDRU/87/1.3/S/ 58422

Abordari inovative in didactica disciplinelor din aria curriculara “

Tehnologii”-Sesiunea 2 Grupa2,Locatia6–Colegiul Tehnic “M.
Viteazul” Oradea

Formator Prof. Săcăcian Dorina

Un rol important în procesul instructiv-educativ îl are evaluarea. În societatea

postmodernă, şcoala ca instituţie a cunoaşterii deţine o poziţie centrală, a proiecta, a evalua şi
a analiza performanţele şcolare înseamnă a prospecta viitorul ţării. Evaluarea este parte
componentă a oricărui domeniu de activitate umană şi un factor important privind calitatea în
educaţie. În contextul educaţional actual, problematica evaluării capătă o importanţă din ce în
ce mai mare în activitatea factorilor de decizie, a specialiştilor şi mai ales a practicienilor.
Influenţa evaluării, în special prin intermediul examenelor, se face tot mai mult resimţită atât
asupra activitătii de predare, cât şi a celei de învăţare.
Învăţământul modern evaluează competenţele generale şi specifice, pe care trebuie să le
dobândească cel ce învaţă, elevul, pe parcursul şi la finalul unui ciclu de instruire, al unui an
de studiu etc. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani.
În ultimul timp tot mai mult se vorbeşte despre stuctura lecţiei axată pe triunghiul predare-
învăţare-evaluare.
Evoluând, de la concepţia tradiţională asupra evaluării ce o situa în finalul învătării, astăzi
evaluarea este mai mult decât un proces final, el desfăsurându-se paralel cu învăţarea. Este un
act care se integrează organic în procesul de învătare, creând relaţii interactive şi circulare.
Termenul clasic de „evaluare” care ne conduce în mod spontan şi obligatoriu cu gândul la
control, verificare, examinare, trebuie înlocuit, nu atât la nivel terminologic, cât mai ales ca
mod de abordare, prin sintagma „activitate evaluativă”. Activitatea, prin sine însăşi, presupune
desfăşurare, procesualitate, reglare, autoreglare. Din perpectivă modernă, a evalua înseamnă a
desfăşura o activitate care insoteşte pas cu pas procesul de învăţamânt.
Cerinţele tot mai mari pe care societatea noastră le ridică în faţa şcolii, impun căutarea de
soluţii care să conducă la optimizarea învăţământului în genere şi a fiecărui obiect în parte.
Profesorul de geografie, prin educaţia şi instruirea de care este responsabil, are ca preocupări
fundamentale nu numai investirea elevilor cu un sistem de cunoştinţe ci şi îndrumarea şi
stimularea lor în direcţia dezvoltării cognitive, afective, sociale, a exersării abilităţilor în
contexte variate, în vederea pregătirii acestora pentru integrarea optimă în activitatea şi viaţa
socială. Premisele dezvoltării mecanismelor interne ale cunoaşterii îşi găsesc o concretizare
 3

adecvată în situaţiile în care individul este pus în situaţii reale de acţiune asupra problemelor
de rezolvat. Competenţa didactică este cea care are ultimul cuvănt de spus în această
problemă; este cea care are ultimul cuvânt de spus în această problemă; este condiţia ce
asigură eficienţă activităţii didactice şi progresul învăţământului. În condiţiile unui învăţământ
modern exigent, ce pune accent pe calitate în educaţie, profesorul competent se va afirma şi
recunoaşte după cunoştiinţele de specialitate şi metodică, după deprinderile, priceperile,
atitudinile şi aptitudinile de care dă dovadă. De aceea dascălul trebuie să-şi înlocuiască poziţia
tradiţionalistă din punct de vedere formativ, cu o atitudine modernă, care să sprijine
dezvoltarea liberă şi integrală a personalităţii elevului.
Profesorul modernist este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de
cunoaştere localizată. El devine un profesor-cercetător, şi prin aceasta un gânditor care
reflectă la practica educativă, conştient fiind de responsabilitatea sa în a cultiva la elevii săi,
practici investigative şi reflexive. Cu alte cuvinte, didactica trebuie să fie una mai practică
care să vizeze şi să aplice unele puncte de vedere privind interferenţele dintre tradiţional şi
modern.
Ca şi concluzie, analizând comparativ pedagogia tradiţională şi cea modernistă putem face
următoarele paralelisme:

MODERN
Educatorii sunt transmiţătorii cunoaşterii.
Cunoaşterea înseamnă putere. Relaţiile
pedagogice sunt bazate pe autoritatea
profesorului şi pe dominarea elevului de către
cel care se constituie ca sursă unică,
veritabilă, de cunoştere.
Structurarea monodisciplinară a disciplinelor
de învăţământ în planul curricular.
În demersurile didactice, profesorul este cel
care decide cum, cât şi de ce transmite
cunoştinţele. Momentele de iniţiativă şi de
autonomie ale elevilor sunt reduse.
Lecţia este proiectată ca o succesiune de
momente standardizate, rezultat al
perspectivei determinist-mecaniciste între
obiective şi situaţiile de
învăţare create.
Cultura devine obiect de studiu despre care
elevii
trebuie să înveţe, însă ea poate constitui un
obstacol în calea învăţării. Elevii proveniţi din
diverse culturi trebuie să fie pregătiţi şi
familiarizaţi cu cultura promovată de şcoală.
POSTMODERN
Educatorii sunt facilitatorii cunoaşterii şi
participă la construirea cunoaşterii.
Cunoaşterea se realizează pentru că este
utilă. Relaţile educator-elev sunt bazate pe
sprijin reciproc, pe dialog constructiv şi pe
cooperare.
Favorizarea legăturilor şi abordărilor
transdisciplinare şi pluridisciplinare.
Redimensionează relaţia profesor-elev,
punând accent pe dialog, pe procesele de
negociere. Favorizează învăţarea autonomă.
Lecţia este un proces dinamic care se pliază
după specificul, nevoilor, preferinţelor şi
rezistenţelor elevilor. Se încurajează
participarea elevilor la construirea ei.
Culturile sunt respectate, nu numai pentru că
au valoare egală ci şi pentru că se constituie
în realităţi la fel de importante. Elevii care
aparţin minorităţilor culturale sunt stimulaţi
să-şi păstreze valorile, luptând împotriva
fenomenului de aculturaţie.

Educaţia educă tinerii în spiritul valorilor
universale. Profesorii îi ajută pe elevi să le
înţeleagă şi să le susţină. Valorile importante
sunt raţionalitatea şi progresul.
Şcoala tradiţională pregăteşte elevii să
stăpânească un domeniu sau mai multe,
cultivându-le stima de sine şi ajutându-i să se
autodescopere (folosind teste obiective, de
inteligenţă).
Predarea-învăţarea se desfăşoară de obicei în
sala de clasă. Profesorul este cel care domină,
controlează şi ierarhizează elevii.
Evaluarea este standardizată. Se folosesc
bănci de teste grilă. Profesorul este cel care
deţine controlul asupra modului cum, când şi
din ce se realizează evaluarea.
4
Educaţia îi sprijină pe elevi să-şi
construiască propriile valori care să le fie
utile în contextul propriei culturi, nu şi
adevăruri universale. Valori importante sunt
considerate a fi: toleranţa, lupta pentru
diversitate şi libertate, promovarea
creativităţii şi accentul pe emoţie, pe intuiţie
Şcoala modernistă consideră că respectul de
sine este o precondiţie pentru învăţare, iar
educaţia poate fi înţeleasă ca terapie.
Educatorii modernişti îşi ajută elevii mai
degrabă să-şi construiască identităţile decât
să le descopere.
Activităţile au locaţii variate; învăţarea se
realizează nu numai în clasă ci şi în
comunitate. Predarea presupune,
interconectarea experienţelor de învăţare
prin excursii, prezenţa unor invitaţi în clasă,
vizite la muzee, vizionarea de filme.
În evaluare sunt favorizate procesele de
negociere care implică conlucrarea
decisională dintre elevi şi profesorul
evaluator. Sancţiunile vin din însăşi
finalitatea şi calitatea muncii.