UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,, DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA
PERSONALULUI DIDACTIC
MODULUL PSIHOPEDAGOGIC NIVELUL I

REFERAT
DISCIPLINA: PEDAGOGIE I ŞI II
TITLUL REFERATULUI: RELAŢIA DINTRE EDUCAŢIA FORMALĂ,
NONFORMALĂ ŞI INFORMALĂ.

Coordonator ştiinţific:
Conf.univ.dr. Tudor MARIN

Cursant:
CHIŢU (STANCU) I. MILEVA - ELENA

BUCUREŞTI, 2019

1
Motto: „Specializarea noastra ca specie este
specializarea in invatare(…), iar educatia, invenţie a
omului, il face pe cel ce invata sa depaseasca
simpla invatare”.
(J.Bruner, 1970)

2
 Etimologic, termenul educaţie, poate fi dedus din latinescul educo-educare
(a alimenta, a ingriji, a creste -plante sau animale) sau educe – educere.
Termenul education, apare in secolul XVI la francezi, de unde va fi
împrumutat şi in limba romană prin termenul educaţie.
Noţiunea de educaţie a aparut in limbajul pedagogic la mijlocul secolului
al XVIII-lea, cu secole in urma fiind folosită şi in teologie, cu sensul de aspiraţie spre
desăvarşire divină.
Potrivit “Dicţionarului explicativ al limbii romane”,educaţia reprezintă
ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării
însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale oamenilor.
Insă ,încă din antichitate, filozofii au încercat sa găsească numeroase
definiţii ale educaţiei, Kant spunea despre educaţie că “este activitatea de
disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a
dezvolta in individ toata perfecţiunea de care este susceptibil”. Dewey afirma că
“educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la
interesul experienţei precedente si care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei
care urmează” , iar Hubert remarca faptul că “educaţia este o integrare: integrarea
forţelor vieţii in funcţionarea armonioasa a corpului, integrarea aptitudinilor sociale in
vederea adaptării la grupuri, integrarea energiilor spirituale, prin mijlocirea fiinţei
sociale si corporale, pentru dezvoltarea completa a personalităţii individuale” .
Conceptul de educaţie a îmbrăcat mai multe sensuri pe parcursul
evoluţiei istorice a omenirii, in funcţie de momentul de timp si intenţionalitatea
asociata acestora. Astfel ca definirea educaţiei se poate face din mai multe unghiuri:
Cerghit (1988) identifica următoarele posibile perspective de înţelegere:
• educaţia ca proces (acţiune de transformare in sens pozitiv si pe termen lung
a fiinţei umane, in perspectiva unor finalităţi precis formulate);
• educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de
persoana formata, autonoma si responsabila);
• educaţia ca acţiune sociala (activitatea planificata ce se desfăşoară pe baza
unui proiect social, care comporta un model de personalitate);
• educaţia ca interrelaţie umana (efort comun si conştient intre cei doi actori -;
educatorul si educatul);
• educaţia ca ansamblu de influente (acţiuni deliberate sau in afara unei voinţe
deliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate, care contribuie la
formarea unui om).
Conceptul pedagogic de formă generală a educaţiei defineşte cadrul de
desfăşurare a acţiunilor şi influenţelor cu finalitate formativă directă sau
indirectă,realizate intr-un timp şi spaţiu determinant pedagogic şi social. Logica
activităţii de educaţie consemnează interdependenţa existentă intre conţinuturile
generale care reflecta valori şi necesităţi umane fundamentale şi formele generale

3
adoptate in anumite contexte de sistem şi de proces,instituţionale şi
noninstituţionale,organizate sau spontane.
Educaţia nu este o etapă limitată numai a unei anumite vârste, ci se
prelungeşte pe întreg parcursul vieţii unui individ. Astfel ea are mai multe forme ce
definesc caracteristicile exterioare ale unor tipuri de acţiuni sau influenţe pedagogice,
dar si modalităţile de structurare internă a elementelor componente in raport cu o
idee dominantă: rigoarea şi obligativitatea normativă,in cazul educaţiei
formale;flexibilitatea şi adaptabilitatea la cereri opţionale şi facultative,in cazul
educaţiei nonformale;spontaneitatea,extinderea si eterogenitatea,in cazul educaţiei
informa
Analiza formelor generale ale educaţiei presupune valorificarea criteriilor de
clasificare operabile la nivelul acestei categorii pedagogice fundamentale care
consemnează diferenţele esenţiale existente intre situaţiile pedagogice bazate pe
acţiuni organizate sau doar pe influente spontane, desfăşurate intr-un cadru care
conferă proiectării un caracter instituţionalizat sau noninstituţionalizat.
Educaţia formala reprezintă ansamblul acţiunilor si al influentelor pedagogice
proiectate instituţional prin structuri organizate sistemic,pe niveluri si trepte de
studii,in cadrul unui proces de instruire realizat cu maximum de rigurozitate in timp si
spaţiu.
Educaţia formala este organizata instituţional in cadrul sistemului de
învăţământ, sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate,care asigura dirijarea
conştientă a raporturilor funcţional-structurale dintre educator si educat realizate intr-
un context metodologic favorabil reuşitei pedagogice.
Educaţia formală este educaţia în care rolurile de profesor şi elev sunt bine
definite şi în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte,educaţia primită în
şcoală, opusă celei acumulate independent sau în timpul serviciului. Educaţia
sistematică ce se continuă în general în instituţii şcolare, făcând parte din sistemul
educativ. Educaţie instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic,
organizată şi condusă de la centru (Ministerul Educaţiei Naţionale).
Educaţia formală dezvoltă următoarele obiective generale, multiplicabile in
conţinuturi specifice,operabile la nivel moral-intelectual-tehnologic-estetic-
psihofizic:dobândirea cunoştinţelor fundamentale in interdependenţa lor sistematica;
exersarea aptitudinilor si atitudinilor umane intr-un cadru metodic,stimulativ,deschis
si perfectibil;aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri si grade
de integrare şcolara-postşcolara, universitară-postuniversitară, profesională.
Deschiderea educaţiei formale spre alte modalităţi de organizare a acţiunii
pedagogice ,dar si spre alte surse de influenţă pedagogică permite depaşirea
limitelor sale inerente care ţin de normativitatea excesivă a programelor, de tendinţa
didacticistă a metodelor,de predispoziţia rutinară a organizaţiei şcolară,de orientarea

4
predominantă a profesorilor spre educaţie intelectuală ,spre informare şi evaluare
cumulativă.
Educaţia informala reprezintă ansamblul influentelor pedagogice exercitate
spontan asupra personalităţii de la nivelul mediului social,grupurilor
sociale,comunităţii,mass-media.
Educaţia informala nu angajează o acţiune pedagogică,bazată pe
instituţionalizarea corelaţiei dintre subiect si obiect,dintre educator si educat. La
acest nivel intervine deosebirea fundamentala dintre educaţia informala,bazata doar
pe influente pedagogice,educaţia nonformală,bazata pe acţiunea pedagogică de tip
nonformal şi educaţia formala,bazata pe acţiunea pedagogica de tip formal.
Rolul educaţiei informale nu trebuie neglijat insa nici in acest context,influentele
pedagogice,extrem de numeroase si de variabile,fiind implicate,in mod
inerent,lanivelul oricarei actiuni pedagogice de tip formal sau nonformal. Există astfel
un anumit potenţial cognitiv,afectiv,socioprofesional al educaţiei informale,care poate
fi acumulat si valorificat pe tot parcursul existentei umane.
Educaţia informală reprezintă educaţia în care nu se pot distinge cele două
laturi (profesor şi elev); educaţia dobândită de unul singur prin citit, experienţă de
viaţă, proces ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe,
îndemânări, aptitudini şi înţelegere prin experienţele zilnice.
Educaţia nonformală este acea educaţie primită în afara şcolii sau în afara
anilor afectaţi prin statutul şcolarităţii, de exemplu educaţia adulţilor; educaţia care
are loc în afara şcolii, de exemplu, prin influenţa mediului familial, a grupelor de
prieteni şi a mediului de viaţă. Educaţia urmărită în afara sistemului şcolar, într-o
manieră regulată sau intermitentă; un ansamblu de mijloace extraşcolare de a
dobândi cunoştinţe generale sau calificări profesionale (educaţia extraşcolară –
învăţământ tradiţional, mişcări ale tineretului, cluburi şi asociaţii diverse). Orice
activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă
tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţi cât şi copii).
Educaţia formală urmăreşte să realizeze dezvoltarea capacităţilor intelectuale
şi angajarea sau participarea afectiv-emoţională a educatului. Ea reprezintă o
perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea persoanei,durează
15 – 20 de ani şi nu reprezintă mai mult decât o introducere în sfera culturii şi a
pregătirii iniţiale pentru educaţia permanentă, care se va extinde de-a lungul vieţii.
Educaţia formala se adresează în primul rând copilului, persoana aflată în
dezvoltare, la care învăţarea trebuie să alterneze cu perioade de repaus sau
vacanţe. Însuşirea sistematică a cunoştinţelor angajează într-un plan mai larg
autoritatea şcolii şi pe specialiştii care concep şi conduc procesul de educaţie.
Realizarea educaţiei în mod competent presupune întotdeauna prezenţa şi acţiunea
unui personal anume pregătit, personalul didactic. Acesta este alcătuit din specialişti

5
pe domenii, capabili de a realiza corelaţiile necesare unei formări a elevilor în
perspectiva finalităţilor educaţiei.
O caracteristică importantă a educaţiei formale o constituie acţiunea de
evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a
facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei
formale revine fiecărui cadru didactic, în timp ce evaluarea practică în cadrul
educaţiei nonformale şi mai ales în cadrul celei informale cade automat în sarcina
celui care învaţă, uneori pe calea unui contact brutal, sau confirmarea de către
realitate a acţiunilor sale, a calităţii cunoştinţelor sale sau a gesticii sale profesionale.
Educaţia nonformală (extraşcolară) desemnează o realitate educaţională mai
puţin formalizată sau neformalizată, dar totdeauna are efecte formative. Raportul
acestei educaţii se defineşte în mod tradiţional ca un raport de complementaritate.
Prin natura şi specificul ei, educaţia nonformală atestă alte însuşiri proprii: mare
varietate, flexibilitatea sporită, diferenţierea conţinuturilor şi a tehnicilor de lucru,
caracterul optimal sau facultativ, implicarea mai profundă în actul organizării a înseşi
persoanelor educate. Conţinuturile urmăresc desfăşurarea unei activităţi cu caracter
formativ, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu elevii, părinţii,
organizaţiile social-culturale şi social-politice. De regulă, activităţile se desfăşoară în
şcoală şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau
pluridisciplinar, competiţii culturale sau sportive, comemorări şi festivităţi.Desigur,
sunt cuprinse şi activităţi a căror desfăşurare necesită deplasări în locurile cerute de
tematică (întreprinderi, muzee, terenuri agricole) sau instituţii asociate.
Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru
fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional, oportunităţi
pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai flexibil şi mai
deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene,participarea voluntară,
individuală sau colectivă, modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor -
gama largă de activităţi pe care le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la
ce activităţi să participe, dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea
tinerilor pentru a deveni cetăţeni activi, pe lângă informaţiile şi competenţele
specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează proiectele sau
activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi organizatorice, capacităţi de
autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor
decizii sau rezolvare de probleme.
Termenul de educaţia informală exprimă caracterul spontan al acestei educaţii,
adică complet liber de orice formalizare. Educaţia informală reprezintă întreaga
achiziţie autonomă a persoanei, achiziţie dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar
în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate. Educaţia informală precede şi
depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi educaţia formală. Este şi firesc să fie aşa,

6
dacă o raportăm la multitudinea şi specificul diverselor sectoare ale vieţii persoanei,
prezenţa ei de-a lungul vieţii.
Mulţi autori o caracterizează prin antrenarea ei în mod decisiv cu ajutorul
marilor mijloace de comunicare, citându-se cazul statelor industrializate, care o
facilitează cu ajutorul unui număr foarte mare de canale de televiziune, al
computerizării informaţiei, al casetelor audio-vizuale.Educaţia informală nu poate
constitui substanţa şi temeiul fundamental al educaţiei.
Sub aspectul conţinutului, educaţia informală este determinată de caracterul
predominant al unuia sau altuia dintre tipurile de valori, activităţi sau preocupări ale
mediului ambiental în care educatul îşi duce existenţa, dar şi de propriile lui aspiraţii.
Unii rămân sub influenţa culturii umaniste, în vreme ce alţii sunt atraşi de preocupări
ştiinţifice, tehnologice, organizatorice.
Educaţia informală apare prin excelenţă ca o rezultantă a multitudinii de
influenţe venind din aria mediului social. În realitate, viaţa socială a omului se
desfăşoară sub un dublu impact: acela al opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care
o operează conştiinţa în sine. În cadrul influenţelor de grup, deosebit de acţiunile cu
semnificaţie formativă pozitivă (sport, muzică, dans.) pot apărea orientări cu atitudini
negative, conduite deviante, cu semnificaţie antisocială. Este cunoscută atitudinea
infracţională a unor tineri datorată în mod exclusiv actului inducţional din partea unor
lideri cu tulburări de caracter care exercită asupra grupului o influenţă negativă.
Educaţia formala organizează si structurează sistemul cognitiv, aptitudinal si
atitudinal al individului, astfel încât, ulterior, sa fie posibila o mai mare receptivitate
fata de informaţiile si valorile vehiculate prin intermediul educaţiei nonformale sau
informale.
Educaţia trebuie să aibă caracter global, conjugând armonios şi eficient
educaţia formală cu cea nonformală şi informală. Frontierele dintre tipurile de
educaţii identificate nu sunt rigide, între ele existând întrepătrundere şi
interdependenţă. Educaţia formală va avea de câştigat dacă va reuşi să integreze
creator influenţele datorate modalităţilor de educaţie nonformale şi informale. În
acelaşi timp, acumulările educaţiei formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi
eficacitatea celorlalte două sectoare.
Şcolii îi revine sarcina de a prelua şi prelucra măcar o parte a mesajelor
educaţiei informale. Educaţia informală este în expansiune în toate ţările lumii,
volumul şi cantitatea informaţiilor dobândite în afara şcolii vor spori.
Procesele de integrare a celor trei categorii de cunoştinţe sau valori îşi pot
propune un minimum şi un optim. Educaţiei formale îi revine primul loc în misiunea
de a-i pregăti pe elevi pentru învăţare continuă şi pentru selecţionarea, ierarhizarea
şi prelucrarea informaţiei acumulate în afara orelor de curs.
Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică
ele funcţionând ca un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în

7
ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o "formalizare" a educaţiei nonformale,
care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a
răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor
parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale.
Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată numai de şcoală sau de alte contexte
organizate. Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi observaţia că un număr
mare al experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de
educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci.”

Bibliografie:

a. Fundamentele ştiinţelor educaţiei (Sorin Cristea ; Bucureşti 2003)

b. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade
didactice (B. Balan, Ş. Boncu, C. Creţu, C. Cucoş, I. Dafinoiu, L.
Iacob, C. Moise, M. Momanu, A. Neculau, T. Rudică; Polirom, Iaşi,
2005);
c. Psihologie şcolară (A. Cosmovici, L. Iacob; Polirom, Iaşi, 2005).