Educaţia nonformală –componentă de bază a procesului educațional

Problematica educaţiei dobândeşte în societatea contemporană noi conotaţii, date mai

ales de schimbările fără precedent din toate domeniile vieţii sociale. Accentul trece de pe
informativ pe formativ.
Educaţia depăşeşte limitele exigenţelor şi valorilor naţionale şi tinde spre universalitate,
spre patrimoniul valoric comun al umanităţii. Un curriculum unitar nu mai poate răspunde singur
diversităţii umane, iar dezideratul educaţiei permanente tinde să devină o realitate de necontestat.
Astfel, fără a nega importantă educaţiei de tip curricular, devine tot mai evident faptul că
educaţia extracurrriculara, adică cea realizată dincolo de procesul de învăţământ, îşi are rolul şi
locul bine stabilit în formarea personalităţii tinerilor.
Într-o societate determinată istoric, sistemul de educaţie se materializează printr-o
educaţie de tip formal, nonformal sau informal, incluzând toate dimensiunile (intelectuale,
morale, estetice, tehnologice, fizice) implicate în cadrul acţiunilor educaţionale organizate,
structurate şi planificate sau în contextul influenţelor incidentale de tip pedagogic provenite din
câmpul psihosocial.
a) Educaţia formală
Coombs în 1973 a definit-o c: “ sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat
chronologic, pornind de la şcoală primară şi până la universitate, care include pe lângă studiile
academice şi o varietate de programe de specializare şi instituţii de pregătire profesională şi
tehnică cu activitate full-time ‘’
Această formă de educaţie cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice
desfăşurate şi proiectate instituţional ( în grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, centre de
perfecţionare etc.), în cadrul sistemului de învăţământ în mod planificat şi organizat. Se
realizează ’’ în cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate în timp şi spaţiu : planuri,
programe, manuale, cursuri…etc’’. ( Cristea 2002,ap Oprea,2003)
b) Educaţia nonformală
 Această formă de educaţie a fost definită că : „ orice activitate educaţională, intenţionată
şi sistematică, desfăşurată de obicei în afară şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat
nevoi individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximizării învăţării şi cunoaşterii şi
minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal ( stresul notarii în
catalog, disciplină impusă, efectuarea temelor ...etc.) (Kleis, 1973)
Educaţia nonformală cuprinde ansamblul activităţilor şi acţiunilor care se realizează
într- un cadru instituţionalizat , constituindu-se că „ o punte între cunostiintele asimilate în
timpul lecţiilor şi informaţiile acumulate nonformal” ( Văideanu, 1998, ap Oprea,1999)
Relaţia dintre educaţia formală şi educaţia nonformală este de complementaritate sub
raportul conţinutului, al formelor de organizare şi de realizare.
c) Educaţia informală
Este formă educaţiei care se referă la exeperimentele zilnice care nu sunt planificate sau
organizate şi care conduc către o învăţare informală. Este procesul care se întinde pe toată durata
vieţii, prin care individul dobândeşte informaţii îşi formează priceperi şi deprinderi, îşi
structurează convingerile şi atitudinile se dezvoltă prin intermediul experienţelor cotidiene.
Acest tip de educaţie nu îşi propune realizarea unor obiective pedagogice, însă prin
influntele sale exercitate continuu poate avea efecte educative deosebire, atât pozitive cât şi
negative.
Acest tip de educaţie nu îşi propune realizarea unor obiective pedagogice, însă prin
influntele sale exercitate continuu poate avea efecte educative deosebire, atât pozitive cât şi
negative.
Pedagogia studiază problema formării şi perfecţionării personalităţii umane prin
activitatea educativă, acţionând asupra individualităţii umane pentru a o modifică că
personalitate ( Albli, 1987; Barbă, 1991; Anucuta, 1997).
Formarea personalităţii elevilor trebuie să constituie o preocupare principala a factorilor
educaţionali , prin modelarea întregii activităţi psihice a elevilor şi a conduitei acestora după
relaţiile sociale şi după cerinţele vieţii sociale ( Chiriţă, 1977).
Educaţia nonformală alături de educaţia formală şi educaţia informală reprezintă
ansamblul acţiunilor şi al influenţelor pedagogice desfăşurate, succesiv sau simultan, în cadrul
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane. Pentru a deveni o dimensiune
permanentă a existenţei umane, educaţia trebuie să aibă un caracter global, conjugând armonios
şi eficient educaţia formală cu cea nonformală şi informală.

1. Definirea educaţiei nonformale

Educaţia nonformală a fost definită de către J. Kleis (1973) drept “orice activitate
educaţională, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afară şcolii tradiţionale, al cărei
conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximalizării învăţării
şi cunoaşterii şi al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal
(stresul notarii în catalog, disciplină impusă, efectuarea temelor)”.
Din punct de vedere etimologic, termenul de educaţie nonformală îşi are originea în
latinescul “nonformalis”, preluat cu sensul “în afară unor forme special/oficial organizate pentru
un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate
educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-
educative. Din punct de vedere conceptual, educaţia nonformală cuprinde ansamblul
activităţilor şi al acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat,
dar în afară sistemului şcolar, constituindu-se că “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi
informaţiile acumulate informal”.
Educaţia nonformală este definită astfel:
 educaţia primită în afară şcolii sau în afară anilor afectaţi prin statutul şcolarităţii
(„Dicţionarul intenaţional al educaţiei”)
 educaţia care are loc în afară şcolii- de exemplu, prin influenţă mediului familial, al
grupurilor de prieteni şi al mediului de viaţă (Page et al., 1977)
 educaţia urmărită în afară sistemului şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă;
educaţia nonformală poate fi considerată că un ansamblu de mijloace extraşcolare de a dobândi
cunoştinţele generale sau calificări profesionale (Unesco,1978);
 orice activitate educativă structurată într-un cadru nonscolar (diferite organizaţii ale
tinerilor, cluburi, asociaţii dicerse, ONG-uri etc.) ( Stoichiţoiu,1979);
 orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afară sistemului formal şi care
oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei- atât copii, cât şi adulţi
(Coombs şi Ahmed, 1974);
 o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte
formative ).( Moise, Cozma, 1996 )
 reprezintă ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru
instituţionalizat extradidactic constituit că "o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi
informaţiile acumulate nonformal( Văideanu, 1988).
Dezideratele educaţiei nonformale sunt în strânsă legătură cu realizarea următoarelor
finalităţi:
• să lărgească şi să completeze orizontul de cultură, îmbogăţind cunoştinţele din anumite
domenii,
• să creeze condiţii pentru “desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate”,
• să sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate,
• să contribuie la recreerea şi la destinderea participanţilor precum şi la petrecerea organizată a
timpului liber,
• să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de
manifestare a talentelor.

2. Obiective şi conţinuturi ale educaţiei nonformale

Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare
copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
• valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional;
• oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai flexibil şi
mai deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;
• participare voluntară, individuală sau colectivă;
• modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor - gama largă de activităţi pe care le
propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să participe;
• dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni activi; pe
lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează
proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi organizatorice, capacităţi de
autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor decizii sau
rezolvare de probleme;
• un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de
manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.
Obiectivele pedagogice specifice educaţiei nonformale completează resursele educaţiei
formale la nivelul unor coordonate "de vocaţie" aşa cum precizează Viviane Landsheere (1992 ):
- sprijinirea elevilor, studenţilor, adulţilor etc. cu şanse speciale-minime-maxime, de
reuşită şcolară, profesională etc;
- stimularea dezvoltării personalităţii elevilor, studenţilor etc. şi a comunităţii educative
locale, la niveluri de performanţă şi de competenţă superioare, relevante în plan intelectual,
moral, tehnologic, estetic, fizic;
- valorificarea adecvată a strategiilor de proiectare-realizare a acţiunilor (de formare şi de
perfecţionare profesională;
- de organizare a timpului liber; de alfabetizare funcţională a grupurilor sociale
defavorizate.
Educaţia nonformală sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele sistemului de
învăţământ prin două circuite pedagogice principale:
a) un circuit pedagogic situat în afară clasei:
- cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice /
transdisciplinare;
- ansambluri sportive, artistice, culturale etc;
- întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare.
b) un circuit pedagogic situat în afară şcolii:
- activităţi perişcolare- organizate special pentru valorificarea educativă a timpului liber:
- cu resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionari de
spectacole (teatru, cinema etc.) şi de expoziţii etc;
- cu resurse moderne: videoteca, mediatecă, discotecă; radio- televiziune şcolară; instruire
asistată pe calculator, cu reţele de programe nonformale etc;
- activităţi paraşcolare- organizate în mediul socio-profesional, că "soluţii alternative" de
perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate special la nivel de presă
pedagogică, radio-televiziune şcolară; cursuri, conferinţe tematice - cu programe speciale de
educaţie permanentă etc.
Teoria "deşcolarizării societăţii" a lui Ivan Iuich propune "patru reţele ale cunoaşterii"
caracteristice pentru "noile instituţii educative" de tip nonformal:
a) o reţea de "servicii utilizată în activitatea zilnică " care pun la dispoziţia publicului diferite
"obiecte educative": instrumente, biblioteci, laboratoare, săli de expoziţii, săli de spectacol,
muzee etc;
b) o reţea de "schimburi de cunoştinţe" actualizate, bazată pe "o lista de persoane" dispuse şi
capabile de asemenea activităţi;
c) o reţea de comunicare susţinută printr-un organism care "facilitează întrunirile între "semeni"
şi înregistrarea dorinţelor în materie de educaţie;
d) o reţea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare, capabile de "servicii educative"
oferite chiar la nivelul unui "anuar".
Conţinuturile educaţiei nonformale urmăresc desfăşurarea unei activităţi cu caracter
formativ, prin excelenţă, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu părinţii, elevii,
organizaţiile nonguvernamentale social-culturale.
Conţinutul şi metodologia educaţiei nonformale evidenţiază următoarele note specifice
care apar la nivel funcţional-structural pe fondul unui plus de flexibilitate realizat în raport cu
educaţia formală şi de deschidere în raport cu educaţia informală:
a) proiectarea pedagogică neformalizată, cu programe deschise spre interdisciplinaritate şi
educaţie permanentă - la nivel general-uman, profesional, sportiv, estetic etc;
b) organizaţia facultativă, neformalizată (ONG), cu profilare dependenţă de opţiunile elevilor şi
ale comunităţilor şcolare şi locale, cu deschideri speciale spre experiment şi inovaţie;
c) evaluarea facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau
calificative oficiale.
Aceste note specifice explică avantajele dar şi limitele educaţiei nonformale dependenţe
de incapacitatea momentană a acesteia de validare socială a rezultatelor care "nu conduc decât
rareori la o calificare oficială a competenţelor" după Viviane De Landsheere ,1992).
Limitele educaţiei nonformale reflectă fluiditatea structurilor organizatorice focalizate în
prea mare măsură asupra obiectivelor pe termen scurt şi asupra "libertăţii" metodologice a
educatorilor. Ele comportă, astfel, trei riscuri pedagogice majore:
- promovarea unui activism de suprafaţă dependent doar de îndeplinirea obiectivelor
concrete;
- avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice disponibile, care pot
dezechilibra corelaţia funcţională dintre subiectul şi obiectul educaţiei;
- eludarea posibilităţilor de validare socială reală a rezultatelor în raport cu "diplomele şi
certificatele" obţinute la nivelul educaţiei formale.
- neimplicare totală ci doar de suprafaţă a celor care îndrumă aceste activităţi
Educaţia nonformală oferă un câmp motivaţional mai larg şi mai deschis procesului de
formare-dezvoltare a personalităţii elevului, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor
influenţelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativă greu controlabilă.
Dezvoltarea educaţiei nonformale oferă sugestii şi chiar soluţii pentru depăşirea
prelungitei "crize a şcolii".

Bibliografie:
Aniţei, M. (2010), Fundamentele pedagogiei, Editura Universitară, Bucureşti
Bocoş, M.(2007), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru didactic
constructivist, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti.
Bocoş, M., Catalano, H.(2008), Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar,Vol.I,
Cercetări şi acţiune, Editura Presa Universitară Clujeană, colecţia Pedagogică, Cluj-Napoca.
Bunescu, G., Negreanu E. (coord.), (2005), Educaţia informală şi mass-media, Institutul de
Ştiinţe ale Educaţiei, Cluj Napoca
Catalano, H.(2008), Modele teoretice şi aplicative în învăţământul primar şi
preşcolar. Simpozionul Pedagogia şi didactica învăţământului primar şi preşcolar, ediţia a II-a,
Năsăud.