MANAGEMENT EDUCATIONAL

ANUL II
SELIȘTEAN (MÎȚOC) ALINA-IOANA

ȘCOALA IDEALĂ

”Acelor oameni - care nu pot sã citeascã şi care nu au acces la educaţie - li se refuzã una
dintre cele mai mari avuţii pe care omenirea le deţine. Pentru cã noi, oamenii, nu avem
nevoie doar de apã potabilã, mâncare şi adãpost. Avem nevoie sã ştim cine suntem, din ce
suntem fãcuţi şi cum evolueazã lucrurile în jurul nostru. Avem nevoie sã întrebãm „cum”,
„de ce” şi „pentru ce”.”
Aurora Simionescu, sau „Fata cu ochii în stele"

Avem nevoie de o şcoală aflată pretutindeni, unde pot învăţa toţi copiii, unde se
învaţă şi primăvara şi vara şi toamna şi iarna, anotimpurile naşterii noastre...
Cât despre soluţii: mentalitatea profesorilor trebuie schimbată, ştiinţele exacte trebuie
corelate, iar competenţele îndreptate spre latura practică.
Potrivit recomandărilor Parlamentului European, două dintre cele mai importante
competenţe pe care elevii trebuie să le aibă la finalul gimnaziului şi al liceului sunt cea de
matematică şi cea elementară în ştiinţe şi tehnologie. Practic, la sfârşitul fiecărui an şcolar,
elevii ar trebui să poată aplica în viaţa de zi cu zi cunoştinţele teoretice dobândite la aceste
obiecte de studiu (să ştie să compare suma înscrisă pe facturile de utilităţi cu consumul real,
să ştie să calculeze cât parchet le e necesar pentru o cameră a locuinţei, să ştie ce arie are
terenul cultivat de bunicul...).
SOLUŢII PENTRU O ŞCOALĂ IDEALĂ
Programa trebuie aerisită şi manualele revizuite. Schimbarea manualelor prost făcute
şi depăşite s-ar număra şi ea printre priorităţile reformei în educaţie, potrivit dascălilor.
 Eu sunt adepta metodelor moderne, de lucru pe echipe, dar cred că acestea se pot
aplica doar în măsura în care programa ar fi „aerisită”. Potrivit materiei de acum, toţi elevii ar
trebui să meargă la liceu cu 10, or nivelul copiilor e diferit.
Singurul document de la noi în care sunt oarecum definite competenţele în materie de
ştiinţe exacte este raportul „Ieşirea şcolii din mediocritate” al Societăţii Academice Române
(SAR), care prezintă şi riscurile modificării programei şcolare. Se tot vorbeşte acum despre
decongestionarea programei şcolare. Aceasta implică reducerea numărului de ore şi
discipline. O consecinţă va fi micşorarea volumului de materie predată. Cum rezolvi însă
lucrurile când nu ştii precis ce înseamnă fiecare competenţă? A umbla la conţinutul
manualelor înainte de a rezolva detalierea competenţelor înseamnă ,,a pune căruţa înaintea
cailor’’.
 Metodele moderne de predare sunt refuzate în ţară. Profesorul trebuie să înveţe să
nu-i mai dea elevului peste mână dacă se ridică în timpul orei pentru a arunca o hârtie şi să-i
permită să-şi aleagă colegul de bancă. În acelaşi timp, predarea trebuie să se facă prin metode
interactive, cu referiri permanente la alte discipline, iar vacanţele trebuie „eliberate” de teme
cu duiumul.
Elevii trebuie să aibă competenţe pentru a învăţa să înveţe. Aceasta e însă o altă
abilitate pe care cei mici ar trebui să o dobândească de la profesori. Iar pentru asta, cei de la
catedră trebuie să-şi schimbe radical metodele de predare. „Profesorii trebuie să înveţe mai
întâi să-i înveţe pe elevi. Întrebarea e cine va face traininguri cu dascălii, cât timp aceste
metode noi sunt implementate la noi doar sporadic? E şi aceasta o dis cuţie”.
 În plus, profesorul trebuie să mai înveţe ceva: „Orarul nu este pentru elev, ci doar
pentru profesor. Vacanţele copiilor trebuie respectate, nu cum înţeleg unii să dea mai multe
exerciţii ca temă decât a făcut copilul în timpul unui semestru întreg”. Şi, ca
profesionalizarea sa să fie completă, dascălul mai are nevoie de încă o lecţie. Mulţi profesori
sunt orgolioşi, invidioşi, ignoranţi, iar copiii simt şi, stând în preajma lor, deprind ce văd de
la adulţi. Aceste lucruri nu au ce căuta în şcoală. Nu mai trebuie să existe concepţia
profesorul e profesor, elevul - elev. Şcoala e în slujba copiilor. Asta este adevărata reformă.
Îmi doresc să predau într-o școală democratică:
- în care toate hotărârile sunt luate numai de către cei afectați de ele: elevi, părinți și
profesori;
- în care elevii sunt priviți ca persoane întregi, de sine-stătătoare, care au nevoie de sprijinul
nostru pentru a crește și a se dezvolta în propriul ritm și pe calea pe care și-o aleg; în niciun
caz să nu fie considerați niște recipiente în care profesorii trebuie să toarne aceeași cantitate
de cunoștințe;
- în care elevii decid ce, cât, cum, unde, când și cu cine învață; astfel, fiind încurajați să-și
asume responsabilitatea pentru propria învățare, ceea ce mi se pare logic, din moment ce ei
sunt cei care vor beneficia de ea;
- în care copiilor li se permite să fie copii (să se joace, să alerge, să cânte, să țopăie, să râdă în
hohote, să bată din palme și alte ”copilării”, fără motiv, doar pentru că sunt copii);
- în care copiii nu sunt pedepsiți, recompensați (principiul recompensei funcționează, însă
doar la animale), testați, ascultați, înfricoșați, înregimentați și uniformizați;
- în care nu există postamente și bănci țintuite în podea;
- în care talentele, preferințele și înclinațiile copiilor sunt respectate și cultivate;
- în care copiii sunt strigați ”Daniel”, ”Maria”, ”Toma”, ”Sara” etc. și nu ”Apostol”,
”Ionescu”, ”Dănilă”, etc., iar profesorilor nu li se spune ”Domnul/Doamna
profesor/profesoară”, ci, la fel de democratic și normal, pe numele mic;
- în care copiii participă în mod egal la stabilirea regulilelor pe care le vor respecta;
- în care copilul/elevul are voie să vină îmbrăcat în toate culorile curcubeului, cu cizme
galbene de cauciuc în picioare și o pălărie ciudată pe cap;
- în care orele se pot ține fie în clasă, fie afară, după dorința copiilor;
-în care sunt evaluate procesele de învățare, nu elevii;
- în care elevii de vârste diferite învață unii de la alții, în același grup;
- în care elevii învață în mod activ, descoperind, acționând, învățându-i la rândul lor pe alții;
-în care profesorul nu este obligat să completeze sau să conceapă nesfârșite hârțoage care nu-
i servesc la nimic;
-în care profesorul are cu adevărat libertatea să aleagă metodele de predare, ținând cont de
preferințele și nevoile copilului;
-în care există suficient personal didactic, iar clasele nu conțin mai mult de 10-15 elevi;
- în care toți părinții (nu numai cei din comitetul părinților pe școală) participă la luarea
deciziilor care îi privesc direct pe ei și pe copii lor;
-în care orice eșec este doar o nouă șansă;
-în care orice reușită își conține răsplata;
- în care copiilor le sunt cultivate adevăratele valori: compasiunea, empatia, încrederea în
sine, plăcerea cunoașterii, curățenia, optimismul și multe altele.
Există cinci concepte de bază ale educației democratice:
1. Învățarea în ritmul propriu al tânărului: Fiecare dintre noi are propriile interese, abilități,
preferințe, un temperament propriu, un stil de învățare specific și un ritm natural de asimilare
a cunoștințelor. Cum ar putea o ofertă educațională unică și uniformizantă să ne împlinească
nevoia de cunoaștere?
Educația Democratică face posibilă alegerea și permite adaptarea educației la nevoile reale
ale copilului/tânărului. Cum? Oferindu-i un mediu multi-vârstnic și neîmpărțit pe clase în
locul tradiționalului sistem rigid de standarde, niveluri și clase, sistem care nu ține cont de
cine este tânărul la o anumită vârstă.
2. Pregătirea emoțională pentru îndeplinirea unei sarcini este mai importantă decât sarcina în
sine: A primi o sarcină atunci când te simți slab sau prost îți adâncește sentimentele de
descurajare, teamă și neajutorare. Într-o astfel de stare, învățarea autentică este imposibilă.
Din păcate, în sistemul tradițional, acestea sunt sentimentele obișnuite. Copiii ”învață” de
frică, memorând informații pe termen scurt, fără a le trece prin propriul filtru, nu pentru a
cunoaște, ci pentru a evita pedeapsa sau ridiculizarea.
Educația Democratică recunoaște rolul important al pregătirii emoționale pentru îndeplinirea
unei sarcini, oferindu-i tânărului timpul și mediul securizant de care are nevoie pentru a se
deschide către cunoaștere. Pentru a putea accepta și îndeplini o sarcină, el are nevoie de
încredere în forțele proprii și în felul său unic de a cunoaște. De aceea, școlile democratice au
zone special concepute pentru activități distractive și relaxante, care pot oferi liniștea și
siguranța de care e nevoie. Tinerilor veniți din sistemul tradițional li se acordă răgazul și grija
de care au nevoie pentru a-și recăpăta încrederea în sine.
3. Maximizarea alegerilor și minimizarea/eliminarea relațiilor bazate pe constrângere: Așa
cum demonstrează John Holt, tinerii învață printr-un proces lent de cercetare, în care, prin
intermediul observației și al intuiției naturale, își formulează teorii îndrăznețe pe care le
testează apoi în experiență. Fiecare confirmare a teoriei o întărește, până în punctul în care
tinerii pot afirma că știu cu adevărat ceva.
În sistemul tradițional, tinerii sunt solicitați frecvent să demonstreze că știu ceva, fără a li se
acorda timpul necesar pentru a parcurge procesul natural de învățare. Teoriile le sunt predate
și demonstrate, lor rămânându-le ”interesanta” sarcină de a le memora și cea sisifică de a le
”înțelege”. Cum să înțelegi ceva ce ți-e atât de străin? Acest proces complex este sabotat
și de constrângerile absurde de a studia domenii care nu îi interesează sau pentru care nu au
nicio înclinație naturală.
Ce propune Educația Democratică? Libertate: de a alege ceea ce îi afectează în mod direct și
individual, ceea ce este demn de interes și pentru care dovedesc o înclinație, de a hotărî
ritmul și felul în care se desfășoară învățarea. Cum? Punându-le la dispoziție Clase Deschise,
fiecare cu o anumită funcție (muzică, alfabetizare, matematică, științele naturii etc.) și
acordându-le libertatea de a alege între ele, de a decide când, pentru cât timp i în ce ordine
studiază ș anumite domenii. Se înțelege că orarul clasic, cu toate constrângerile sale, este
abandonat.
La fel se întâmplă cu sistemul de note și de teste pe care, în mod absurd, copiii sunt nevoiți
să-l îndure.
Dacă este nevoie de evaluare, atunci ea trebuie să fie neinvazivă și total constructivă, numai
dacă tinerii vor cu adevărat să fie evaluați și nu la cererea sau sugestia unui adult.
4. A învăța să înveți este mai important decât ce înveți: Învățarea centrată pe conținuturi nu le
poate oferi tinerilor abilitățile necesare vieții în secolul XXI. Stocarea unei cantități
impresionante de informație nu mai este relevantă sau utilă în ziua de azi. Tinerii au nevoie
să știe cum să învețe, cum să ceară o informație și unde să o caute, cum să o folosească într-
un nou context și cum să o integreze în sistemul de cunoștințe dobândite anterior.
Școlile democratice cultivă aceste abilități permițând instinctelor naturale de cercetare și
curiozității înnăscute să provoace căutări din ce în ce mai complexe, pe măsură ce tinerii se
maturizează.
5. Crearea unor spații de învățare conduse de comunitate: A. S. Neil afirma că tinerii nu pot fi
eliberați pentru a învăța dacă nu au libertatea de a-și guverna mediul de învățare, libertate
care înseamnă acceptarea unor drepturi egale pentru toți membrii comunității educaționale.
În școlile tradiționale, libertatea este îngrădită de constrângeri impuse de stat. Conducerea,
formată din câteva persoane, are dreptul la decizie în chestiunile legate de administrație, dar
nu și în cele cu adevărat importante. Părinții au un cuvințel de spus prin intermediul
comitetului de părinți, organism la fel de restrâns ca număr de membri. Ce le rămâne
copiilor? Să îndure.
Educația Democratică le acordă tuturor celor implicați în viața școlară, adulți sau copii,
dreptul de a vorbi și de a asculta, de a convinge în cadrul întâlnirilor comunității și de a vota
pro sau contra propunerilor. Drepturile acestea se exercită în cadrul întâlnirilor săptămânale,
în care tot ce afectează viața comunității este supus deciziei acesteia: politica școlii, proiecte
și sarcini, evaluare, cerințe pentru absolvire și ceremonii, bugetul și materialele educaționale
necesare, comportamente care respectă sau nu valorile comunității, angajarea personalului,
toate sunt analizate și hotărâte prin majoritatea voturilor sau prin consens.