Didactica

Etimologic – termenul didactică îşi are originea în limba greacă, în familia de cuvinte:

didaskein = a învăţa

didaktikos = instrucţie

didasko = învăţare, învăţământ

didaktike = arta învăţării

Ce este astăzi didactica?

- Ştiinţa sau teoria procesului de învăţământ.

- Ştiinţa sau teoria predării şi învăţării în toate formele şi pe toate treptele învăţământului.

- Teoria conducerii procesului de predare-învăţare sau teoria instruirii.

* Didactica este teorie deoarece:

- elaborează bazele teoretice ale organizării şi conducerii procesului de învăţământ;

- participă la construirea de cunoştinţe, formarea de deprinderi, de conduite şi competenţe;

- asigură fundamentele metodicii.

* Didactica este ştiinţă deoarece:

- emite reguli privind modul de atingere a unui anumit nivel de cunoştinţe şi deprinderi – ştiinţă prescriptivă;

- stabileşte criterii generale şi condiţii necesare pentru funcţionarea procesului de învăţământ – ştiinţă normativă.

Raportul dintre didactică şi metodică

Didactica studiază procesul de învăţământ în ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate şi pentru toate tipurile de şcoli.

Metodica se ocupă cu problemele circumscrise de logica internă a unui obiect de învăţământ.

Didactica nu este o sumă de metodici, după cum nici metodicele nu sunt doar părţi constitutive ale didacticii – relaţia este de
coplementaritate.

Exerciţiu de reflecţie: Reformulaţi definiţia didacticii, pe baza informaţiilor dobândite, ţinând cont de cuvintele-cheie.

Din perspectiva didactică învăţarea este studiată într-o triplă ipostază:

- Proces - succesiune de operaţii, acţiuni, stări şi evenimente interne, transformări ce intervin în structurile de cunoştinţe, în operaţiile
mintale, în modul de reflectare a realităţii şi de comportare a elevului.

- Produs – efecte materializate ale schimbărilor cantitative şi calitative, relativ permanente şi stabile, exprimate în termeni de
cunoştinţe, noţiuni, deprinderi, priceperi, comportamente.

- Condiţionare – internă, prin factori biologici şi psihici, şi externă, prin factori de mediu, proximali şi distali.
 Didactica specialităţii

Didactica specialitatii orientează, precizează şi concretizează, la fiecare disciplină de studiu, un ansamblu de tipuri de activităti şi de acţiuni,
între care:

- se raportează la principiile didacticii generale în soluţionarea unor probleme specifice;

- îşi făureşte legităti proprii, pe baza valorificarii experienţei didactice acumulate de predarea fiecarei discipline incluse în noul curriculum
national;

- abordează procesul de învăţământ în funcţie de obiectivele/competenţele, conţinuturile şi activităţile de învăţare /sugestiile metodologice
precizate prin Programa scolară la disciplina de specialitate;

- realizează adaptarea noţiunilor de: principii, finalităţi, conţinut, metode, forme de organizare, strategii de proiectare şi de evaluare pentru
fiecare disciplină şcolară;

- face recomandări metodice de realizare a procesului de învaţamânt, având în vedere specificul psihopedagogic al formarii noţiunilor de
specialitate, precum şi legătura permanentă cu realitatea ştiintifică proprie domeniului de activitate;

- are în vedere acţiuni permanente de perfecţionare a propriilor activităţi de predare-învatare-evaluare, activităţi care au în vedere dobândirea
acelor cunoştinţe, atitudini şi competenţe solicitate atât de programele scolare, pe de o parte, cât şi de ştiintele pe care le reprezintă şi de
practica economico-socială, pe de alta parte.

Didactica specialitatii este o disciplina ştiintifică, al carei obiectiv este optimizarea procesului de predare-învatare-evaluare,
orientată spre: natura (specificul, esenţa) cunoştintelor şi modul de organizare a predarii conţinutului, spre modalităţile de transmitere a
acestora, prin intermediul diferitelor discipline de studiu, de specialitate.

Procesul de învăţământ

Procesul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează instruirea şi educarea
elevilor/studenţilor, prin intermediul activităţilor de proiectare organizate şi dirijate de către cadrele didactice.

Dimensiuni ale procesului de învăţămân:

- dimensiunea funcţională – vizează finalităţile procesului de învăţământ

- dimensiunea structurală – se referă la organizarea sistemului de instruire, prin utilizarea resurselor

- dimensiunea operaţională – face trimitere la desfăşurarea activităţii, la strategii didactice, modalităţi de evaluare etc.

Caracteristici generale ale procesului de învăţământ:

- Interacţiunea profesor-elev / profesor-student

- Interdependenţa informativ-formativ

- Reglarea – autoreglarea

Relaţia predare – învăţare – evaluare

Predarea şi învăţarea sunt procese corelative şi coevolutive ce se află în raport de interdependenţă. Ambele procese sunt
precedate de evaluarea iniţială, se desfăşoară concomitent cu evaluarea formativă (continuă) şi sunt urmate de evaluarea finală – de bilanţ.

1) Predarea. Este o activitate specifică profesorului, logică, de transmitere a cunoştinţelor, de organizare şi conducere a învăţării.

Predarea angajează un tip de comunicare pedagogică specială care implică:

- definirea conceptelor fundamentale şi operaţionale incluse în programele (pre) şcolare/liceale/universitare;

- expunerea conţinutului (cunoştinţe, deprinderi, strategii) în mod structurat şi coerent, în cadrul unei teorii ştiinţifice

- explicarea conţinutului prin diferite corelaţii şi aplicaţii

Predarea eficientă presupune următoarele operaţii complementare:

- operaţia de definire – ea asigură introducerea conceptelor în actul predării, concretizarea acestora prin descrierea unor obiecte,
persoane, situaţii şi simbolizarea lor prin cuvinte, semne, mişcări;

- operaţia de expunere – susţine actul predării prin enunţarea noţiunilor, compararea şi clasificarea acestora, prin demonstraţii,
compuneri, substituiri care angajează şi opiniile celor care trebuie educaţi, instuiţi (elevi/studenţi);

- operaţia de explicare – orientează actul predării prin ordonarea cauzală consecutivă, procedurală, normativă, tehnologică a
cunoştinţelor transmise la nivel de comunicare pedagogică.

Roluri noi ale profesorului

- Model – oferă elevului/studentului reperele necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;

- Călăuză în cunoaştere – prezintă elevului/studentului alternative şi soluţii optime pentru atingerea unui obiectiv;

- Consilier de specialitate – ascultă, parafrazează, empatizează, îndrumă elevul/studentul;

- Expert într-un domeniu – oferă imaginea standardelor de cunoaştere şi acţiune;

- Susţinător – oferă sprijin pentru depăşirea dificultăţilor întâmpinate în învăţare;

- Facilitator – mediază accesul la cunoaştere a elevului/studentului,

- Prieten - elevul/studentul poate apela atunci când are nevoie de sprijin, ascultare, ajutor.

Stiluri de predare

Categorializarea stilurilor de predare se face după mai multe criterii din care precizăm câteva.

După atitudinea faţă de nou:

- Stiluri creative – caracterizate prin flexibilitate, disponibilitate pentru a încerca noi practici şi idei;

- Stiluri rutiniere – inclinaţie spre convenţional, atitudini refractare în raport cu schimbarea.

După modalitatea de conducere:

- Stilul democratic – încurajează libertăţi de gândire, relaţiile de colaborare cu elevii/studenţii;

- Stilul autoritar – autoritate impusă, atitudine distantă faţă de elevi/studenţi;

- Stilul laissez- faire - permisivitate totală, relaţii neutre cu elevii/studenţii, fără implicare afectivă

Exerciţii de reflecţie:

- Pe ce anume ar trebui să pună accentul un profesor care predă materia dvs. Pentru a realiza o predare eficientă? Raportaţi-vă la operaţiile
prezentate anterior.

- Dacă aţi fi profesor ce stil de predare a-ţi aborda?

2) Învăţarea. Reprezintă un proces de modificare în comportamentul unui individ, care are loc prin experienţe repetate, în interacţiunea
cu un mediu (Bower, Hilgard, 1974). Acest proces determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a
gândi, simţi şi acţiona. Procesele subsumate învăţării nu se observă nemijlocit, ci rezultă din compararea manifestărilor succesive ale celui
care învaţă.

Dintre teoriile învăţării menţionăm:

- Teorii de tip asociaţionist-behaviorist (stimul-răspuns) - învăţare comportamentală (externă);

- Teorii cognitiviste – interiorizarea acţiunilor externe şi formarea operaţiilor intelectuale; procesarea informaţiilor;

- Teorii constructiviste – construcţia operaţiilor mintale în interacţiune cu mediul, profesorul are rol de mediator şi facilitator în
învăţare.

Din perspectivă didactică învăţarea este studiată într-o triplă ipostază:

- Ca proces - succesiune de operaţii, acţiuni , stări şi evenimente interne, transformări ce intervin în structurile de cunoştinţe, în
operaţiile mintale, în modul de reflectare a realităţii şi de comportare a elevului/studentului.

- Ca produs – efecte materializate ale schimbărilor cantitative şi calitative, relativ permanente şi stabile, exprimate în termeni de
cunoştinţe, noţiuni , deprinderi, priceperi, comportamente, competenţe;

- Condiţionare – internă, prin factori biologici şi psihologici şi externă, prin factori de mediu, proximali şi distali.

Exerciţiu reflexiv:

- Încercaţi să identificaţi factorii interni şi externi care influenţează învăţarea.

Stilul de învăţare: reprezintă, în esenţă, modalitatea preferată de receptare, prelucrare, stocare şi reactualizare a informaţiei şi
cunoştinţelor, el se formează prin educaţie. În funcţie de anumite criterii, sunt diferenţiate mai multe stiluri de învăţare.

- După componenta genetică implicată există patru stiluri de învăţare principale: auditiv, vizual, tactil şi kinestezic.

- După emisfera cerebrală activată predominant în învăţare şi adaptare sunt diferenţiate două stiluri: stilul global (dominanţă dreaptă)
şi stilul analitic sau secvenţial (dominanţă stângă).

Caracteristici ale comportamentului de învăţare în funcţie de stil

În stilul auditiv: se învaţă din explicaţiile profesorului. Subiectul verbalizează acţiunea întreprinsă pentru a învăţa şi fixa mai bine
informaţiile. Este un stil eficient în discuţiile de grup.

În stilul vizual: este importantă vizalizarea textului scris sau contextului situaţional. Sunt neesare, ca bază, ilustraţii, diagrame, hărţi, schiţări şi
structurări. Recititrea şi rescrierea materialului sunt metode de fixare.

În stilul tactil: apare necesitatea implicării fizice în activitatea de învăţare şi sunt folosite mişcarea mîinilor şi comunicarea
nonverbală.

În stilul kinestezic: se învaţă din situaţiile în care subiectul poate să experimenteze. Lipsa de activitate determină o agitaţie
subiectului, acesta fiind etichetat adesea drept copil cu tulburări de comportament.

3) Evaluarea. Sintetizând aspectele, se poate spune că evaluarea este o componentă esenţială a procesului de învăţământ, poziţionată
de obicei final într-o succesiune de activităţi didactice. Ea vizează predominant produse ale învăţării dar tinde tot mai mult să se extindă şi
asupra proceselor şi condiţiilor de desfăşurare a activităţii didactice. Reprezintă o înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie
privind progresele elevilor/studenţilor în învăţare.
STILURI DE INVATARE

Stilul de învăţare îl înţelegem ca pe un demers coerent prin care subiectul îşi exprimă preferinţa pentru un anumit mod de a se angaja în
procesul cunoaşterii.

a) În definirea stilui de învaţare se porneşte de la modalitatea dominantă de organizare şi prelucrare a informaţiei ce reflectă:

- Stilul analitic

- Stilul sintetic.

b) Un alt criteriu se referă la calităţile în ceea ce priveşte forţa de angajare în selectarea şi prelucrarea situaţiei problematice şi conflictuale,
ce indică:

- Stilul rezolutiv impulsiv:

- Stilul rezolutiv cu risc:

- Stilul rezolutiv echilibrat:

- Stilul rezolutiv prudent:

- Stilul rezolutiv pasiv:

c) În ceea ce priveşte definirea stilurilor de învţare ca structuri perceptive, informaţionale şi referenţiale, raportate la un câmp de referinţă,
există:

Stilul independent de câmp:

Stilul dependent:

d) Definirea stilurilor de învaţare pornind de la structurile logice dominante:

Stilul convergent:

Stilul divergent:

e) definirea stilurilor de învăţare pornind de la modalitatea senzorială dominantă: văz, auz,

kinestezie: - Stilul visual

- Stilul auditiv

- Stilul practic

Stiluri de predare implicate

Activitatea de predare este expresia stilurilor de predare şi a comportamentelor de predare specifice.

Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de abordare a situaţiilor problematice care definesc experienţa profesională şi extraprofesională.

Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică unui individ sau grup de a efectua o activitate.

a) Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a interacţiunilor din clasă şi în realizarea obiectivelor învăţării au fost
diferenţiate:

Stilul autoritar
Stilul democratic

Stilul laissai faire

b) Din perspectiva comportamentului social observabil al profesorului, ca persoană care atribuie şi evaluează ,,rolurile” elevilor, au fost
identificate:

Stilul dominator

Stilul negociator

Stilul fratern

Stilul ritualic

Stilul terapeutic

Încercând o sinteza a principalelor coordonate surprinse în tipologiile de mai sus, stilul educa ional al profesorului este descris adesea în
literatura de specialitate ca având una dintre următoarele trăsături:

-directiv

-non-directiv

-interpretează,

-nu interpretează,

-îi contrazice

-nu-i contrazice

-are o influenă emoţională pozitivă,

-are o influenă negativă asupra elevilor,

-structurează şi-i ajută pe elevi să-şi organizeze munca sau

-nu lucrează structurat

-comunică cu elevii, sau

-nu comunică

. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor.

Pentru a sprijini instruirea centrată pe elev şi utilizarea metodologiilor moderne de lucru la clasă, s-a pus accentul pe strategii de predare
care să corespundă stilurilor individuale de învăţare.

În cadrul acestor strategii:

•Diferenţele dintre elevi sunt studiate şi luate ca bază pentru proiectarea activităţilor.

•Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul în care se informează pe o anumită temă şi prezintă rezul-tatele studiului lor.

•Elevii pot beneficia de consultaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu privire la învăţare şi pot cere
îndrumări.
 •Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii standardizate.

•Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi
aceea de a lucra în echipă.

Principiile fundamentale care stau la baza acestor modalităţi de interacţiune sunt stimularea învăţării active şi diferenţierea instruirii ca
modalitate de răspuns a profesorului la nevoile elevului (Cf.FEDA, 1999).

Profesorii pot diferenţia:

• PROCESUL,

• CONŢINUTUL şi

• PRODUSUL

în funcţie de disponibilitate, interese şi profil de învă ţare, folosind o gamă cât mai variată de metode de instruire şi de management al
clasei.

Caracteristicile diferenierii instruirii sunt:

•Profesorul clarifică ceea ce este important în materia lui.

•Profesorul înţelege, respectă şi construieşte pornind de la diferenţele între elevi.

•Predarea, învăţarea şi evaluarea sunt inseparabile.

•Toţi elevii participă.

•Profesorul solicită şi încurajează cooperarea cu elevii.

Metodologia didactică - desemnează teoria şi ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de învăţământ. Ea este, în
acelaşi timp, o ştiinţă, o tehnică şi artă ce transpune în practică o concepţie despre educaţie. Există o tendinţă de modernizare continuă a
metodologiei didactice şi totodată o împletire a metodologiei clasice cu cea modernă.

♦ În învăţământul academic coexistă o gamă de metode folosite în procesul de formare iniţială şi continuă a cursanţilor/studenţilor.
Redăm câteva metode uzuale.

* Expunerea didactică – metodă de transmitere a cunoştinţelor prin intermediul limbajului oral, ce constă în prezentarea verbală a
unui volum de informaţii de la profesor la cursant, în conformitate cu prevederile programei. Ea reprezintă o legitimare sau ,,carte de vizită” a
profesorului.În funcţie de experienţa cadrului didactic, expunerea este folosită preponderent sub formă de explicaţie şi de prelegere.

Explicaţia – este forma de expunere în care predomină argumentaţia raţională şi care se aplică în toate strategiile de predare.

Prelegerea - este o expunere de strictă rigurozitate ştiinţifică realizată sub diferite forme: prelegere magistrală – tradiţională, axată
pe monolog (de la pupitru), păstrază o anumită distanţă între profesor şi cursant.; prelegere dezbatere – combină expunerea problemelor cu
dezbaterea lor prin participarea cursanţilor; prelegere cu ilustraţii şi aplicaţii – formă de expunere care îmbină mesajul transmis oral cu
demonstraţia intuitivă; prelegerea cu oponent – expunere dramatizată ce ia forma unui ,,spectacol didactic”, oponentul poate fi un cursant din
anii terminali sau alt cadru didactic invitat ca expert.

- Conversaţia sau convorbirea – este bazată pe dialog didactic sau metoda interogativă. Este o metodă fundamentală, folosită încă
din antichitate, în care profesorul formulează succesiv întrebări, stimulează gândirea cursanţilor în vederea însuşirii şi aprofundării de
cunoştinţe. În funcţie de scop conversaţia poate fi : c.euristică – utilizată în scopul descoperirii şi însuşirii de cunoştinţe noi; c.de verificare
(examinatoare sau catehetică) orală a cunoştinţelor cursantului; c. de fixare – folosită pentru fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor
studentului.
 - Dezbaterea – metodă didactică în care predomină comunicarea orală sub forma unui schimb reciproc, organizat şi constructiv de
informaţii şi idei, impresii şi păreri, critici şi propuneri centrate pe o temă anume.

- Brainstorming-ul sau metoda asaltului de idei – este o metodă ce poate fi folosită atât la curs cât şi la seminar, ea este menită să
stimuleze creativitatea de grup (gândirea creativă a cursanţilor) – ajută la găsirea unor soluţii adecvate rezolvării unor probleme din
problematica cursului.

- Demonstraţia – metodă didactică în care mesajul transmis de profesor se bazează pe prezentarea detaliată a unui fenomen
concret, acţiune concretă, obiect concret, folosite în sprijinul susţinerii naraţiei şi explicaţiei.

- Exerciţiul - constă în executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni, în vederea însuşirii practice a unui model dat de acţiune, cu
scopul îmbunătăţirii unei performanţe. Metoda are caracter algoritmic şi duce la aprofundarea cunoştinţelor într-un domeniu.

- Studiul de caz - metodă ce constă în confruntarea cursanţilor cu o situaţie reală (imaginară) de viaţă prin a cărei observare,
înţelegere, interpretare, urmează să se realizeze un progres în cunoaştere. Studiul de caz poate fi utilizat atât în scopul dobândirii de informaţii
cu caracter teoretic (scop informativ) cât şi în formarea şi exersarea de abilităţi, capacităţi, cultivarea gândirii, modelarea de atitudini şi opiniii.

- Jocul de rol - este o metodă care se bazează exclusiv pe simularea didactică a unor situaţii problematice reale sau imaginare
(este o metodă simulativă, de analiză, identificare, interpretare, învăţare a unor roluri necesare).

Metodologia construirii testelor docimologice

La sfârsitul unitatii de învatare, este necesar:

- să clasificati itemii de evaluare, în functie de gradul de obiectivitate

- să formulati cel putin un exemplu pentru fiecare item

- să explicati diagnoza dificultatilor si analiza erorilor din perspectiva evaluarii formative

- să prelucrati rezultatele unei probe de evaluare, pe baza tabelului rezultatelor

- să propuneti masuri de ameliorare a procesului didactic în functie de rezultatele constatate si cauzele diagnosticate, respectiv tipurile de erori
localizate

Cuvinte cheie: itemi obiectivi, itemi, semiobiectivi, itemi subiectivi, prelucrarea statistica, valorificarea rezultatelor evaluarii.

Elaborarea unui test de evaluare formativa, a unei probe de evaluare în general, este o activitate complexa, ce presupune interactiuni cu
celelalte elemente structurale ale procesului de învatamânt, dar în primul rând cu obiectivele pedagogice si cu tipurile de continuturi supuse
verificarii.

Proba de evaluare reflecta concordanta dinte obiective – continuturi – evaluare, pe de o parte, instruire –învatare, pe de alta parte. Etapele
elaborarii unei probe de evaluare sunt: precizarea obiectivelor de referinta, corespunzatoare unitatii de învatare; analiza continutului: marcarea
notiunilor esentiale si analiza formelor de comportament prin care acestea se pot exprima (formularea obiectivelor operationale); alegerea
tipurilor de întrebari (itemi) într-o proba de evaluare.

Proba de evaluare desemneaza orice instrument de evaluare proiectat, administrat si corectat de catre profesor.

Itemii de evaluare sunt elemente componente ale unei probe. Fiecare item are o nota specifica în cadrul problemei, fiind o tema, o unitate,
un element ce se refera la un fragment strict determinat si unic al continutuluisupus evaluarii.

Din punct de vedere al obiectivitatii în notare, itemii se pot clasifica în: itemi obiectivi, semiobiectivi, subiectivi.

- Itemii obiectivi pot fi :

bb. itemi cu alegere duala

cc. itemi de tip pereche

dd. itemi cu alegere multipla

- Itemi semiobiectivi :

- itemi cu raspuns scurt

- itemi de completare

- întrebari structurate

- Itemi subiectivi :

- rezolvari de probleme

- eseu - structurat / semistructurat

- eseu liber (nestructurat)

Itemii obiectivi presupun formularea de întrebari cu raspunsuri închise, prin care se realizeaza o puternica structurare a sarcinilor propuse
elevilor prin raportare directa la obiectivele operationale. Elevul nu elaboreaza raspunsul, ci are sarcina de a-l identifica pe cel corect din doua
sau mai multe variante posibile, în cele trei situatii de formulare a itemilor obiectivi.

Itemii semiobiectivi reprezinta itemii prin care elevului i se cere sa ofere un raspuns în totalitatea lui sau o parte componenta a unei afirmatii
sau a unei reprezentari grafice astfel încât aceasta sa capete sens si valoare de adevar. Raspunsul cerut are corespondenta directa cu datele
factuale prefigurate în curriculum (cuvinte, formule, algoritmi, simboluri, reprezentari grafice etc.).

Itemii subiectivi sunt itemii cu raspuns deschis care vizeaza capacitati intelectuale înalte: gândire divergenta - creativitate, caracter personal
al raspunsului, capacitati de generalizare si de abstractizare.

La o proba de evaluare sumativa, se recomanda ca structura acesteia sa cuprinda itemi din toate categoriile.

Un pas în individualizarea instructiunilor poate fi evaluarea formativa combinata cu o varietate de materiale si proceduri instructionale pe care
elevul sa le foloseasca imediat în recuperarea/completarea unor lacune. Astfel, fara ca profesorul sa initieze o lectie tipica de evaluare, acesta
reuseste sa cunoasca nivelul atins de fiecare elev si sa ia decizii imediate pentru ameliorarea procesului didactic.

Diagnoza dificultatilor

Rezultatul la un test de evaluare formativa urmareste sa produca constientizarea nivelului atins de fiecare elev. Elevul însusi are nevoie de
feed-back, întrucât numai asa constientizeaza înca o data ceea ce a învatat si ceea ce înca trebuie sa învete.

Test pentru autoevaluare

1. În categoria itemilor subiectivi, care solicita un raspuns elaborat de elev, se includ itemii de tip:

a. alegere duala si raspuns scurt

b. raspuns scurt si întrebari structurate

c. rezolvare de probleme si alegere multipla

d. eseu si rezolvare de probleme

2. Analizati continutul celor doua parti ale frazei:

 Evaluarea formativa asigura ameliorarea imediata a procesului didactic; diagnoza dificultatilor presupune si analiza erorilor. si stabiliti
legatura dintre ele, marcând varianta considerata corecta, dupa criteriile:

a. daca ambele sunt adevarate si exista relatie cauzala între ele

b. daca ambele sunt adevarate, dar nu exista relatie cauzala între ele

c. daca prima este adevarata si a doua este falsa

d. daca prima este falsa si a doua este adevarata

e. daca ambele sunt false

Raspunsuri: 1d, 2a