O istorie scurtă a curriculumului

Termenul curriculum provine din limba latină. În perioada antică, acesta

avea sensul de cursă sau alergare. Astăzi întâlnim în limbile romanice cuvinte
care seamănă cu acesta și au aceeași semnificație, verbul correre din limba
italiană (a alerga) și substantivul românesc curier, preluat din limba franceză,
putând fi exemple demne de luat în calcul.
În perioada medievală, curier era numit cel ce alerga călare dintr-o parte în alta
pentru a transmite informații, inclusiv ordinele date de comandanți pe câmpurile
de luptă. Astăzi curierul preia coletele comandate online și le livrează către
destinatari, însă nu mai aleargă călare, ci se deplasează cu un mijloc de transport
modern.
În zilele noastre, curriculumul desemnează conținutul activităților
instructiv-educative, însă în strânsă interdependență cu obiectivele operaționale,
activitățile de învățare, metodele didactice, mijloacele de învățământ, formele de
realizare a activităților, etc. În sens restrâns, termenul de curriculum se asociază
cu însuși conținutul învățământului, iar în sens larg acesta se referă la întregul
program al acțiunilor educative, cu toate componentele și interacțiunile dintre
ele.
Aria semantică a conceptului este extinsă de Franklin Bobbit, profesor
universitar specializat în teoria curriculumului, la întreaga experiență de învățare
a copilului, dobândită atât în școală, în contextele formale, cât și în afara școlii,
prin activitățile de tip nonformal sau extrașcolar, planificate și aplicate în școală.
Acest cuvânt apare din ce în ce mai des utilizat în documentele școlare
românești după 1997.
John Dewey, psiholog și pedagog american, sugerează includerea în sfera
conceptului de curriculum a „demersului didactic de administrare a informației,
alături de informația însăși, în vederea formării de cunoștințe, capacități și
sisteme de raportare la realitățile externe și interne ale copilului”.
Întâlnim ideea de focalizare a programei pe elev și în lucrarea profesorului
universitar în științele pedagogiei, Louis D'Hainaut, „Programe de învățământ și
educația permanentă”, în care acesta afirmă următoarele:
„Punctul forte al curriculumului trebuie să fie elevul, nu materia. De aceea, când
se vorbește de conținuturile curriculumului, trebuie să înțelegem că nu este
vorba de enunțări de materii de învățat, ci de scopuri exprimate în termeni de
competențe, moduri de a acționa sau de a ști în general ale elevului.”
Curriculumul modernizat, centrat pe competențe, se întemeiază pe șase principii:
principiul abordării modulare a disciplinei, principiul centrării
activității/demersului didactic pe elev, principiul perspectivei integrării
profesionale, principiul funcționalității sociale a procesului didactic, principiul
lateralizării echilibrate a informației și principiul corelației interdisciplinare.
Conform acestor principii, conținuturile învățării sunt structurate într-o viziune
modulară, pentru a dezvolta competențele de investigație a unui anumit
domeniu, profesorul având libertatea de a alege ordinea abordării temelor și
forma de organizare a activității de învățare adecvate condițiilor. Se adoptă un
demers de învățare activă, prin propunerea unor activități individuale sau în
grup, iar aceste activități educaționale să conțină situații problemă a căror
rezolvare să contribuie la ghidarea elevilor spre alegerea unei cariere. Demersul
didactic trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, în acest fel realizându-se
motivarea elevilor și condiționarea caracterului sistemic al învățării.
Prin prisma curriculumului centrat pe competențe, metodele didactice abordate
de profesori trebuie să fie distribuite într-un continuum metodologic, pornind de
la metodele active (prelegerea, cursul magistral, seminarul, etc.), continuând cu
metode precum problematizarea, dezbaterea, experimentul și alte metode cu un
grad ridicat de interactivitate cu întreaga clasă în intervalele dintre activ și
interactiv și terminând cu metodele interactive (brainstorming-ul sau metoda
asaltului de idei, dezbaterea organizată după procedeul Phillips, metoda
acvariului sau fishbowl, metoda mozaicului, etc.). Prin fiecare din aceste metode
se încearcă stimularea creativității, a spontaneității, combinarea soluțiilor
parțiale pentru rezolvarea problemei puse în discuție. Avantajele utilizării
acestor metode se referă la educarea spiritului critic, dezvoltarea puterii de
discernământ, cultivarea obiectivității și o mai bună cunoaștere de sine.
Dezavantajele sunt reprezentate prin faptul că ritmul asimilării învățării este
mult mai redus, dar se compensează cu obținerea unor performanțe superioare
față de alte metode de lucru, de modul cum se afirmă personalitatea
participanților, de subiectivitatea părerilor, tendința unor participanți de a-și
impune propria părere.
Învățământul tradițional, centrat pe cadrul didactic și pe materia de învățat,
pornește de la ipoteza că nevoile și interesele sunt aceleași pentru toți elevii,
drept urmare sunt selectate cunoștințele considerate importante sau esențiale.
Cadrul didactic expune materialul nou, apelează la exemple alese de el, iar
exercițiile aplicate îl ajută pe acesta să verifice dacă s-a înțeles ceea ce a predat.
Elevii sunt puși să lucreze mai mult sau mai puțin independent, trebuie să
memoreze metode de rezolvări, algoritmi, etc., iar în cadrul evaluărilor sub
formă de interogări orale sau scrise elevii fac apel la redare, la recunoașteri,
reproduceri și la aplicații stereotipe.
Învățământul modern este centrat pe cel care învață, la baza educației fiind
fixate finalitățile pedagogice exprimate în termeni de competențe și cerințele
societății exprimate în termen de conținuturi validate social. O caracteristică
importantă a curriculumului este deschiderea sa spre educația permanentă, fapt
care implică în structura sa toate conținuturile și formele generale ale educației
sau instruirii pe parcursul vieții și în fiecare moment al acesteia. Din perspectiva
curriculumului cunoștințele sunt importante, însă mai important este efortul
propriu al elevului de a înțelege, de a aplica, de a-și construi treptat formarea.
Dacă în învățământul tradițional selecția conținuturilor se face pormind de la
premisa că toți elevii sunt identici și au aceleași nevoi și interese, în
învățământul modern selecția conținuturilor este realizată în funcție de
posibilitățile, interesele și nevoile celui care învață. Rolul cadrului didactic în
contextul actual este acela de a informa elevii și de a le facilita accesul la
informații, de a diagnostica dificultățile elevului, de a-l orienta fără a-l
contrazice și de a lucra individual sau cu grupuri mici de elevi.
Un avantaj al curriculumului centrat pe competențe este acela că elevii
progresează în ritm propriu, fiind încurajată învățarea independentă. Dacă în
cadul învățământului tradițional elevul era preponderent pasiv, în cazul
învățământului modern acesta esta activ, participă la formarea cerințelor,
respectarea și aplicarea lor. Relația cu cadrul didactic este democratică, elevului
i se oferă un maximum de ocazii pentru a-și construi cunoașterea, atât în
instituția școlară cât și în afara ei. Se stimulează, în limita condițiilor concrete,
participarea celui care învață la stabilirea obiectivelor, selecția conținuturilor, a
modalităților de evaluare, elevii – parteneri activi în procesul de negociere,
simțindu-se astfel responsabili și motivați.
Evaluarea a căpătat o nouă formă, examinările tradiționale sunt mai puțin
folosite, accentul fiind pus pe evaluarea formativă, cu ajutorul proceselor de
evaluare criterială. Obiectivul evaluării nu îl constituie reproducerea celor
învățate, ci înțelegerea conținuturilor prezentate, accentul fiind pus pe procesele
mentale ale celui care învață în defavoarea produselor învățării. Se stimulează
autoreflecția, autoevaluarea, autoreglarea comportamentului de învățare.
Din punctul de vedere al învățământului modern, centrat pe cel care învață, orice
experiență nouă de învățare este corelată cu experiențele precedente, iar
învățarea dobândită de la persoanele din afara instituției de învățământ este la fel
de valoroasă precum cea de la cadrul didactic.
Modernizarea curriculumului urmărește valorificarea particularităților
individuale ale elevilor și formarea unor personalități active, capabile să se
integreze într-o societate ce se află în continuă schimbare. Școala trebuie să îl
învețe pe copil nu ce trebuie să facă, ci cum trebuie să facă ceva.

Ralph Tyler (1902-1994)

Lunga și bogata carieră a lui Ralph Tyler în educație a avut drept

consecință o contribuție majoră la politica sistemului educațional american.
Influența sa s-a simțit în special în domeniul testării, domeniu în care el a făcut
din ideea măsurării un concept măreț pe care l-a numit evaluare, în domeniul
curriculumului, în care a realizat un model pentru planul curricular care este
folosit și astăzi, dar și în domeniul politicii educaționale, în care le-a dat sfaturi
președinților Statelor Unite, legiuitorilor și directorilor de școli cu privire la noi
direcții și îmbunătățiri pentru sistemul public de învățământ.
După ce și-a început cariera în educație ca profesor de științe în Dakota de Sud,
Ralph Tyler s-a înscris la Universitatea din Chicago pentru a-și realiza teza de
doctorat în psihologia educațională. Faptul că la Chicago i-a avut mentori pe
Charles Judd și W. W. Charters a condus la o cercetare concentrată pe predare și
testare. După absolvire, în 1927, Tyler a mers la Universitatea din Carolina de
Nord, unde a lucrat cu profesorii din acest stat american la îmbunătățirea
planurilor de învățământ. În 1929, Tyler l-a urmat pe W. W. Charters la
Universitatea de Stat din OHIO (OSU) (Ohio State University). S-a alăturat unei
echipe de cercetători din cadrul Biroului de Cercetare Educațională condusă de
Charters, obținând funcția de director pentru realizarea de teste. A fost angajat
pentru a ajuta facultatea din cadrul OSU să își îmbunătățească metodele de
predare și să crească interesul studenților. S-a remarcat în universitate arătând
facultății cum să genereze dovezi care să demonstreze obiectivele cursurilor lor.
În acest context, Tyler a inventat termenul de evaluare în ceea ce privește
școlarizarea, prin care să descrie un concept de testare menit să înlocuiască
examenele în care elevii trebuiau să scrie cu creionul pe o foaie redând ceea ce
memoraseră înainte cu un proces mult mai facil prin care să se dovedească
faptul că și-au însușit cunoștințele, atingând astfel obiectivele propuse. Datorită
insistenței sale timpurii în privința evaluării ca o chestiune de dovezi legate de
scopurile școlare fundamentale, Tyler ar putea fi foarte bine considerat unul
dintre primii susținători ai evaluării portofoliului, așa cum este cunoscut acest
concept la ora actuală.
 Tyler a fost în fruntea echipei de evaluare a „Eight-Year Study” (opt ani
de studiu) (1933-1941), un program național în care au fost implicate 30 de școli
gimnaziale și 300 de colegii și universități, care a abordat îngustimea și
rigiditatea din programele de liceu. A devenit cunoscut în 1938, când Robert
Maynard Hutchins l-a invitat să își continue lucrul la Universitatea din Chicago,
trebuind astfel să plece de la Universitatea de Stat din Ohio.
În 1953, Tyler a devenit primul director al Centrului pentru Studii Avansate în
Științele Comportamentale din cadrul Universității din Stanford, funcție pe care
a ocupat-o până la pensionare în 1967.
La 10 ani de la terminarea lucrului la programul Eight-Year Study, Tyler a
realizat, în 1949, lucrarea științifică „ Basic Principles of Curriculum and
Instruction” (Principiile de bază ale curriculumului și ale instruirii), în care și-a
scris gândurile cu privire la vizualizarea, analiza și interpretarea curriculumului
și a programului de instruire al unei instituții de învățământ. Această carte a fost
un bestseller, fiind tipărită în 36 de ediții, dând forma actuală a design-ului
curriculumului și al instruirii. Ea a prezentat o structură foarte simplă pentru
furnizarea și evaluarea instruirii constând din patru părți care au devenit
cunoscute sub denumirea de „Tyler Rationale” (concepția lui Tyler):
1. Ce țeluri educaționale trebuie să atingă școala? (definirea obiectivelor
învățării pe termen scurt)
2. Cum pot fi selectate experiențele de învățare care să fie utile în atingerea
acestor scopuri? (introducerea experiențelor utile de învățare)
3. Cum pot fi organizate experiențele de învățare pentru instruirea eficientă?
(organizarea experiențelor astfel încât acestea să aibă efectul scontat)
4. Cum poate fi evaluată eficiența experiențelor de învățare? (evaluarea
procesului și revizuirea ariilor ineficiente)
În această lucrare, Tyler descrie învățarea ca având loc prin acțiunea elevului:
„Învață ceea ce face el, nu ceea ce face profesorul”. )p. 63)
În concluzie, putem spune că Ralph Tyler a avut o contribuție importantă
în ceea ce privește reformarea sistemului educațional din Statele Unite, iar ideile
lui sunt preluate la nivel internațional.i
i
Bibliografie:
Lect. univ. dr. Victoria Gheorghe „Suport de curs - Teoria și metodologia curriculumului”, p. 9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Program%C4%83
https://education.stateuniversity.com/pages/2517/Tyler-Ralph-W-1902-1994.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Ralph_W._Tyler