Elevii cu deficiențe

Elevii cu deficiențe sunt cei care, din cauza deficiențelor lor, au nevoi speciale în ceea
ce privește educația. Aceste nevoi diferă de la o deficiență la alta. De exemplu, copiii cu
deficiențe de vedere au nevoie de un cititor de ecran (screen reader)1 atunci când folosesc un
calculator, ținându-se cont de faptul că tehnologia își face din ce în ce mai mult simțită
prezența în sistemul educațional. În pofida acestui fapt, alfabetul Braille încă se mai folosește,
deci și de acesta au nevoie elevii cu deficiențe de vedere.

Copiii cu deficiențe de auz au nevoie de un aparat auditiv, precum și să cunoască

limbajul semnelor și arta de a citi pe buze

În afară de deficiența de văz și de auz, alte exemple de deficiențe pot fi cea

mentală și cea locomotorie.

De obicei, elevii cu deficiențe mentale și senzoriale sunt integrați în învățământul

special, însă pot fi integrați și în cel de masă. Vom afla, în cele ce urmează, câteva informații
despre învățământul special.

Învățământul special și special integrat este parte integrantă a sistemului

naţional de învăţământ românesc și oferă tuturor copiilor/tinerilor programe educaționale
adaptate gradului de deficiență și nevoilor lor de dezvoltare.

Este organizat la toate nivelurile învățământului preuniversitar, în funcție de tipul și

gradul dizabilității, astfel: mentală, de auz, de văz, locomotorie, asociată.

Educaţia incluzivă a fost adoptată în România încă din anii '90, prin respectarea
diversităţii, iniţierea şi realizarea practică a accesului şi participării la educaţie şi viaţă socială
pentru toate categoriile de copii. Astăzi, aproximativ jumătate din elevii cu dizabilități sunt
școlarizați în învățământul de masă.

Legislaţia din domeniul învăţământului special a fost astfel concepută încât să

răspundă unui spectru larg şi foarte variat de situaţii speciale.Ținându-se cont de această
realitate, învățământul special, special integrat şi cel incluziv au fost organizate la toate
nivelurile învățământului preuniversitar, în funcție de tipul și gradul dizabilității.

1
Program care interpretează textul aflat pe un ecran și îl redă cu ajutorul unei sinteze vocale integrată în
acesta.
 Unităţile de învăţământ special pentru elevii cu deficienţe senzoriale aplică planul de
învăţământ al şcolii de masă. Aceste unităţi îşi păstrează doar structura şi forma de organizare
după sistemul învăţământului special, iar în conţinut, pregătire şcolară şi specializare sunt
asemănătoare şcolii de masă. Liceele tehnologice speciale, clasele de liceu şi clasele
postliceale speciale sunt organizate după modelul şcolii de masă (conţinut, profiluri,
specializări, finalităţi,obiective şi/sau competenţe). Specific acestor unităţi rămân strategiile,
modalităţile şi metodele de predare/învăţare.

La absolvire, elevii acestor unităţi de învăţământ special susţin examene naţionale

(teste, bacalaureat sau examen de absolvire) la fel ca toţi absolvenţii din învăţământul de
masă. Pentru ei sunt stipulate facilităţi şi adaptări în metodologiile de organizare şi
desfăşurare a examenelor.

Pentru fiecare elev cu deficienţe grave, severe, profunde sau asociate se elaborează un
plan de intervenţie personalizat cu obiective specifice nevoilor şi posibilităţilor de dezvoltare
psihoindividuale.

Elevii cu cerințe educaționale speciale beneficiază de adaptări ale procedurilor de

examinare și în cazul evaluărilor curente.

Conform Autorității Naționale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități,

Copii și Adopții, copiii cu CES au nevoie de sprijinul nostru, al tuturor, pentru a avea
acces la educație. Școlile trebuie să ofere şanse egale la educaţie fiecărui copil,
indiferent de posibilităţile sale de învăţare, participare şi dezvoltare, iar comunitatea
trebuie și ea pregătită să accepte nevoile acestor copii.

Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea tuturor copiilor,

indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o
formă de şcoală. În sens larg, ea înseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil
să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.

Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare şi predare şi pentru

că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării şi dezvoltării o experienţă, un
stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de
abordare, un context cultural căruia îi aparţine.

Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice
acceptarea faptului că orice copil poate învăța. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin
faptul că interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile
interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Şcoala nu este un
teritoriu al cunoştinţelor academice , ci şi unul al experienţelor practice și al relaţiilor
interumane.

Predarea este un act de cooperare, reflecție şi descoperire, la care participă atât

profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase. O resursă
importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de
multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea
cu unii părinţi.

Fiecare şcoală care doreşte să fie deschisă şi flexibilă, abordând maniera incluzivităţii, trebuie
să asigure, prin managementul pe care îl propune :

- o înţelegere reală a ceea ce este incluziunea, definirea procesului ca atare, nu

numai o simplă plasare a copiilor împreună ;

- să recunoască legăturile dintre educaţia incluzivă şi valorizarea diversităţii

umane. Această manieră asigură promovarea ethosului şcolar care valorizează toţi
copiii şi familiile lor ;

- să favorizeze un climat de sprijin flexibil si raspunsuri creative la nevoile /

cerintele individuale. Lipsa de succes la răspunsurile iniţiale nu trebuie să constituie
un motiv pentru a abandona incluziunea ci să devină un punct de plecare ;

- să se asigure ca toate dezvoltarile şcolilor și politicilor şcolare să ţină cont de

principiile incluzivităţii ;

- să se asigure că admiterea copiilor cu cerinţe educative speciale în structuri

educative este orientată pozitiv şi cu sensibilitate. În unele cazuri trebuie să se ia în
calcul prezenţa unui sprijin adecvat, a unui sfat potrivit și a unei orientări cât mai
eficiente pentru a se asigura că toate nevoile copiilor sunt rezolvate pozitiv, că toţi
copiii și părinţii trebuie să se simtă acceptaţi ;

- să lucreze în colaborare cu autorităţile locale și agenţiile pentru a identifica

barierele posibile şi să ia în considerare cum pot fi mai bine depăşite ;
 - să recunoască faptul că schimbările în practicile educative vor necesita
sprijinul întregului personal al școlii şi al comunităţii locale. Toţi trebuie implicaţi şi
consultaţi în dezvoltarea incluzivă a şcolii ;

- să susţină accesul personalului la ocazii de dezvoltare profesională care să

susţină sau să sprijine dezvoltarea unor practici incluzive.

În perspectiva şcolii incluzive înţeleasă ca şcoală care se deschide flexibil tuturor copiilor,
dificultăţiile de învăţare sunt considerate probleme normale în activitatea didactică.
Rezolvarea lor este un prilej şi o provocare pentru profesori, elevi. Managerii şcolii și ceilalti
factori implicaţi. Fiecare act didactic este o presiune asupra copilului și trebuie completat cu
un sprijin corespunzător.

Profesorii trebuie să pornească în rezolvarea problemelor din clasa de la următoarele acţiuni

care determină maniera incluzivă :

1. Legate de elev :

- cunoaşterea individualităţii în mod global şi pe anumite componente care dovedesc nevoia

de intervenție;

- detectarea ariilor de dificultate în special când acestea sunt intermitente şi temporale.

2. Legate de grup :

- cunoaşterea relaţiilor din clasa sa;

- folosirea tehnicilor de negociere, cooperare , colaborare, comunicare în activităţile de grup.

3. Legate de propria sa persoană :

- să-şi folosească experienţa într-un mod reflexiv și empatic;

- să folosească colaborarea cu ceilalţi profesori și cu managerul şcolii;

- să se informeze permanent de practici și teorii noi pe care să le implementeze în activităţile

sale.

Mai multe informații despre copiii cu deficiențe și despre învățământul special

 Conform prevederilor legii, învăţământul special se organizează de Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe
mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective şi de comportament sau cu deficienţe
asociate. Învăţământul special se organizează în scopul instruirii şi educării, al recuperării şi
integrării sociale a copiilor cu deficienţe.

Gradul de handicap este definit pe 4 niveluri: uşor, mediu, accentuat şi grav. Identificarea şi
aprecierea gradului de handicap se fac prin raportare la Clasificarea internaţională a
funcţionării, dizabilităţilor şi sănătăţii, ICF 2001, adoptată de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii. Aceasta ia în considerare deficienţa (afectarea), limitarea activităţii şi restricţiile de
participare socială ale persoanei respective. Încadrarea în grade de handicap se face în raport
cu intensitatea deficitului funcţional individual şi prin corelare cu funcţionarea psihosocială
corespunzătoare vârstei. Gradul de handicap este atestat printr-un certificat emis de comisia
pentru protecţia copilului organizată în cadrul fiecărui consiliu judeţean.

Principiile care stau la baza evaluării copilului cu dizabilităţi sunt următoarele:

• Evaluarea trebuie să fie subordonată interesului superior al copilului - creşterea nivelului de

funcţionalitate, de implicare activă în planul vieţii individuale şi sociale;

• Evaluarea necesită o abordare complexă şi completă a elementelor relevante (sănătate, nivel

de instrucţie şi educaţie, grad de adaptare psiho-socială, situaţie economica etc.) precum şi a
interacţiunii dintre acestea;

• Evaluarea trebuie să fie unitară, să urmărească şi să opereze cu aceleaşi obiective, criterii,

metodologii, pentru toţi copiii;

• Evaluarea trebuie să aibă un caracter multidimensional, altfel spus să determine nivelul

actual de dezvoltare, pentru a oferi un pronostic şi recomandări privind dezvoltarea viitoare a
copilului, în integralitatea sa;

• Evaluarea presupune o muncă în echipă, cu participarea activă şi responsabilizarea tuturor

specialiştilor implicaţi (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenţi
sociali, logopezi etc.);

• Evaluarea se bazează pe un parteneriat autentic cu beneficiarii direcţi ai acestei activităţi:

copilul şi persoanele care îl au în ocrotire.
Procesul de evaluarea copiilor cu dizabilităţi vizează 4 domenii majore: medical, psihologic,
educaţional şi social.

Tipurile de deficienţă determinate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, astfel:

• Deficienţe intelectuale;

• Alte deficienţe ale psihismului;

• Deficienţe ale limbajului, vorbirii şi comunicării;

• Deficienţe auditive;

• Deficienţe ale aparatului ocular;

• Deficienţe ale altor organe senzoriale;

• Deficienţe ale scheletului şi ale aparatului de susţinere;

• Deficienţe estetice;

• Deficienţe ale funcţiilor generale senzitive;

• Alte deficienţe.

Evaluarea capacităţii de învăţare, precum şi evaluarea periodică a stării de progres/regres în

dezvoltarea bio-psiho-educaţională a copilului/elevului se efectuează prin probe de evaluare a
nivelului de cunoştinţe. Acestea sunt prelucrate, adaptate şi utilizate ţinându-se seama de:
tipul şi gradul de deficienţă; tipul şi forma de învăţământ în care este şcolarizat copilul/elevul.

Instrumentele de evaluare sunt aplicate în următoarele condiţii obligatorii:

• Evaluarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru psiho-educaţional şi socio-afectiv adecvat;

• Setul de instrumente trebuie să fie aplicat numai de către specialişti în domeniu: psihologi
şcolari, psihopedagogi, psiho-diagnosticieni, psihologi-consilieri, pedagogi, care au lucrat sau
lucrează în învăţământ, de regulă în învăţământul special;

• Diagnosticul medical trebuie să fie considerat ca punct de plecare în expertizarea/evaluarea

copilului;

• Completarea grilei de interpretare este obligatorie pentru fiecare instrument de evaluare

utilizat.
Evaluarea/expertizarea nivelului de cunoştinţe, a gradului şi nivelului de învăţare şi adaptare
şcolară şi socială se desfăşoară numai în procesul de educaţie, în mediul de studiu al elevului.

Învăţământul special se organizează de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi

Sportului, pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-
afective şi de comportament sau cu deficienţe asociate. Admiterea în unităţile de învăţământ
special se bazează pe evaluare copilului acţionând ca un criteriu de selecţie - şi pe acordul
părinţilor sau susţinătorilor legali.

Evaluarea este realizată de serviciile complexe de evaluare organizate în cadrul serviciilor

publice pentru protecţia copilului subordonate consiliilor judeţene, precum şi de către
comisiile de evaluare continuă care lucrează la nivelul unităţii de învăţământ (special sau
integrat). Comisia pentru protecţia copilului are obligaţia de a evalua rapoartele elaborate de
serviciile de evaluarea complexă. Comisia pentru protecţia copilului şi/sau comisiile de
evaluare continuă interne pot recomanda re-orientarea copilului spre sau dinspre învăţământul
special, conform rezultatelor evaluărilor. Evaluarea copiilor/elevilor în scopul re-orientării
spre sau dinspre învăţământul special este asigurată pe baza criteriilor, metodologiei şi
instrumentelor stabilite la nivel naţional, reglementate prin acte legislative specifice.

Alegerea şcolii depinde de condiţia copilului, deoarece unităţile de învăţământ special sunt în
mod obişnuit organizate după tipul deficienţei sau dizabilităţii astfel:

• Şcoli pentru copii cu deficiențe mintale (organizate după severitatea dizabilităţii);

• Şcoli pentru copii cu deficienţe motorii;

• Şcoli pentru copii cu deficienţe senzoriale;

• Şcoli pentru copii cu deficienţe de vorbire;

• Şcoli pentru copii cu deficienţe cu tulburări emoţionale şi de comportament;

• Şcoli pentru copii cu deficienţe multiple asociate.

Recomandarea pentru învăţământul special este flexibilă, în special pentru copiii între 3 şi 12
ani şi depinde de progresul şcolar al copilului. Cadrele didactice care lucrează cu copilul şi
psihologul şcolar pot orienta copilul spre învăţământul de masă. Comisia pentru protecţia
copilului decide în final, cu aprobarea părinţilor sau a susţinătorului legal.
 O clasă din învăţământul special cuprinde 8-12 elevi; în cazul deficienţelor multiple
(asociate) şi/sau a deficienţelor severe, clasele se organizează cu 4-8 elevi. În condiţii
speciale, clasele se pot organiza şi cu un număr mai mic de elevi, cu aprobarea Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

În învăţământul de masă, o clasă poate integra 2-3 elevi cu dizabilităţi. Numărul total de elevi
pe clasă este diminuat cu 3 elevi pentru fiecare copil cu dizabilităţi integrat.

Vârsta de intrare şi durata studiilor în învăţământul special sunt aceleaşi cu cele din
învăţământul de masă, cu următoarele excepţii:

• Vârsta de intrare în unităţile sau clasele de învăţământ special poate fi întârziată cu 1-3 ani
în comparaţie cu acelaşi nivel educaţional în învăţământul de masă, dacă aşa este recomandat
în urma evaluării copilului;

• Durata calificării profesionale a elevilor cu deficienţe în învăţământul profesional este, de

regulă, de 3-4 ani;

• Clase comasate pot fi organizate cu predarea agregată a disciplinelor de bază din

învăţământul primar pentru elevi cu tulburări emoţionale sau comportamentale şi pentru alte
persoane cu nevoi educaţionale speciale care nu au finalizat învăţământul obligatoriu până la
vârsta de 17 ani;

• Şcolarizarea la domiciliu poate fi organizate pentru persoane nedeplasabile până la vârsta de

30 de ani.

Conţinutul învăţământului special este structurat în planuri cadru de învăţământ,

programe şcolare şi manuale, precum şi materiale didactice ajutătoare elaborate conform
tipului şi gradului handicapului şi sunt aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului. Planurile cadru de învăţământ includ pentru toate nivelurile
învăţământului special discipline obligatorii şi opţionale organizate în arii curriculare.
Planurile cadru de învăţământ stabilesc:

• Disciplinele şi numărul corespunzător de ore pe săptămână;

• Activităţi specifice de intervenţie: activităţi psihopedagogice, socio-profesionale şi de

reabilitare sau recuperare medicală;

• Activităţi organizate pentru grupe de copii/elevi sau individual şi timpul corespunzător

alocat;
• Alte activităţi educaţionale în funcţie de nivelul educaţional, de dizabilitate etc.

Programele şcolare sunt elaborate pe nivel educaţional şi tip de deficienţă. Planurile cadru de
învăţământ, programele şcolare şi manualele din învăţământul de masă pot fi de asemenea
utilizate.

Programele şcolare pentru învăţământul special includ orientări metodologice pentru

realizarea obiectivelor generale educaţionale, distribuite pe cicluri educaţionale şi niveluri de
dezvoltare, precum şi modalităţi de a evalua progresul în învăţare al elevilor.

Comisiile locale de experţi pot recomanda adaptarea planurilor cadru de învăţământ sau
programele şcolare, sau pot stabili anumite planuri de învăţământ din cele valabile pentru
învăţământul special sau cel de masă pentru a fi aplicate la clase/grupe sau individual pentru
copii/elevi cu nevoi educaţionale speciale. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului elaborează prin comisii de specialitate standardele specifice de evaluare a
conţinutului procesului educaţional adaptat la învăţământul special.

Planurile cadru sunt structurate în 10 arii curriculare:Limbă şi comunicare, Matematică şi

ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi sport, Tehnologii şi activităţi
practice, Consiliere şi orientare, Terapii specifice compensatorii, Psiho-diagnoză, Educaţie
socială.

Metodele didactice aplicate în învăţământul special sunt alese astfel încât să conducă
la realizarea obiectivelor propuse şi, mai ales, să fie adaptate dizabilităţilor, vârstei şi
particularităţilor individuale ale elevilor. Cadrul didactic este responsabil de alegerea
metodelor, luând în considerare structura clasei, materialele didactice existente în şcoală şi
urmând orientările metodologice oferite în Curriculumul Naţional şi materialele publicate
pentru cadre didactice.

Pe parcursul învăţământului preşcolar şi primar, pentru majoritatea disciplinelor, o clasă

lucrează cu acelaşi cadru didactic. Pe parcursul învăţământului secundar, fiecare disciplină din
planul de învăţământ este predată de un cadru didactic diferit. Conform principiului
continuităţii, în mod obişnuit acelaşi cadru didactic lucrează cu o clasă dată pe parcursul
tuturor claselor în care se predă disciplina respectivă în cadrul unui nivel educaţional dat. În
timpul lecţiilor, managementul clasei este în responsabilitatea cadrului didactic. În consecinţă,
cadrele didactice aleg independent organizarea activităţilor cu toţi elevii (activitate frontală),
pe grupe sau individual (activitate diferenţiată) - în funcţie de obiectivele specifice propuse
pentru lecţie şi de nivelul elevilor. Activităţi de predare-învăţare pe grupe separate şi
individualizate sunt organizate în programul de după-masă în regimul de şcolarizare cu semi-
internat sau internat.

În ceea ce priveşte metodele didactice utilizate, pot fi luate în considerare următoarele

observații generale:

• Sunt utilizate activităţi integrative şi terapeutice pentru a facilita reabilitarea şi recuperarea

copiilor;

• Activităţile compensatorii şi terapeutice sunt organizate de cadre didactice specializate în

centre speciale pentru grupe de 2-3 copii - în funcţie de dizabilităţile lor - şi constau în terapie
cognitivă, exersarea deprinderilor manuale, terapie ocupaţională şi dezvoltarea autonomiei
individuale ;

• Metodele bazate pe comunicare orală utilizate pot fi clasificate în metode bazate pe

expunere (povestirea, descrierea, explicaţia etc.) şi metode bazate pe conversaţie (conversaţia,
conversaţia euristică, problematizarea etc.). Cadrele didactice utilizează de asemenea şi
metode de învăţare şi explorare prin descoperire: explorarea directă a obiectelor şi
fenomenelor (observaţii sistematice şi independente, experimente, activităţi practice etc.) şi
explorarea indirectă (rezolvare de probleme, demonstraţia prin imagini, filme etc.);

• Pentru predarea majorităţii disciplinelor, cadrele didactice utilizează pe scară largă metode
bazate pe acţiunea voluntară a copiilor (exerciţii, activităţi practice etc.) şi acţiunea stimulată
(jocuri didactice, învăţare prin dramatizare etc.);

• Pregătirea practică este o activitate obligatorie în cadrul învăţământului profesional şi tehnic

şi este asigurată de profesori-ingineri şi/sau de maiştri în laboratoare şi ateliere.

În funcţie de nivelul de dezvoltare al elevilor, la sfârşitul lecţiei cadrele didactice pot stabili o
temă de casă pentru ora următoare - vizând atât aprofundarea înţelegerii cunoştinţelor
asimilate, cât şi exersarea competenţelor dobândite. Tema de casă poate consta din exerciţii,
activităţi etc. alese fie din manualele şcolare, fie din alte publicaţii (culegeri de texte, caietul
elevului, culegeri de exerciţii şi probleme etc.). În unele cazuri elevii sunt de asemenea
solicitaţi să efectueze ca temă de casă anumite activităţi practice - cum ar fi măsurători,
observaţii, mici proiecte practice etc. În timpul programului de după-masă sau la începutul
fiecărei lecţii, cadrele didactice verifică în mod obişnuit modul în care s-a efectuat tema de
casă şi, după caz, ajută elevii să o finalizeze oferind explicaţii suplimentare.
Conform prevederilor legale, manualele sunt asigurate gratuit pentru grupa mare, pregătitoare
pentru şcoală şi pentru tot învăţământul obligatoriu; pot fi utilizate la clasă numai manualele
şcolare şi materialele auxiliare aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului. Pentru majoritatea disciplinelor predate în învăţământul secundar există trei sau
mai multe manuale alternative aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului pentru fiecare clasă. În funcţie de nivelul elevilor şi recomandările comisiilor de
experţi, fiecare cadru didactic stabileşte şi recomandă la începutul anului şcolar manualul
pentru fiecare disciplină. Acestea pot fi manuale elaborate în mod specific pentru
învăţământul special sau pot fi dintre manualele utilizate în învăţământul de masă.

În ceea ce priveşte publicaţiile auxiliare pentru cadrele didactice, majoritatea manualelor

şcolare, în special cele publicate în ultimul timp, sunt suplimentate prin manualul cadrului
didactic - oferind exemple de activităţi de învăţare, exemple şi explicaţii detaliate privind
metodele didactice de utilizat pentru atingerea obiectivelor programei şcolare etc. De
asemenea, un număr important de publicaţii au fost puse la dispoziţie pentru a sprijini
activitatea didactică: publicaţii pentru formarea generală sau specifică a cadrelor didactice,
materiale metodologice, manuale pentru cadrele didactice etc.

Promovarea elevilor

Evaluarea şi notarea elevilor, precum şi promovarea de la o clasă la următoarea în

învăţământul special sunt organizate pe baza prevederilor valabile pentru învăţământul de
masă. Evaluarea este adaptată la dizabilităţile elevilor. Pentru a facilita accesul elevilor cu
dizabilităţi la diverse niveluri educaţionale (la susţinerea examenelor finale, examene de
admitere etc.), instituţiile organizatoare sunt obligate să asigure şanse egale tuturor
candidaţilor şi să adapteze procedurile de examinare la cerinţele speciale ale fiecărui candidat.

Absolvenţii învăţământului special - organizat separat sau integrat - primesc aceleaşi

tipuri de certificate ca şi absolvenţii învăţământul de masă. Conform prevederilor legale în
vigoare, toate unităţile şi instituţiile de învăţământ au obligaţia de a asigura condiţii adecvate
pentru a facilita participarea elevilor cu nevoi educaţionale speciale la toate examenele finale
şi de admitere.

Prezența școlilor speciale în România

 Sunt multe școli speciale în țara noastră. Dintre acestea, doresc să menționez cele șapte
școli pentru elevii cu deficiențe de vedere, care sunt împărțite astfel: două se află în București
și câte una în Arad, Buzău, Cluj-Napoca, Târgu Frumos și Timișoara.

De asemenea, menționez și școlile pentru surdo-muți din Buzău și Cluj, fiindcă numai
pe acestea le știu, precum și Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă din Buzău, unde învață
copiii cu deficiențe mentale.

În concluzie, elevii cu deficiențe, în ciuda nevoilor lor suplimentare, merită să

aibă un acces cât mai facil la educație, fiindcă și ei pot pune umărul la dezvoltarea societății.

i
bibliografie:
https://www.edu.ro/invatamant-special
http://andpdca.gov.ro/w/copii-cu-cerinte-educationale-speciale/
https://www.eduform.snsh.ro/campanie-online/metode-de-lucru-pentru-elevii-cu-cerinte-educationale-
speciale
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/separate-special-education-needs-provision-
early-childhood-and-school-education-56_ro