Romanizarea Daciei de la preistorie la cucerirea romană.

Proiect istorie
Elev: David Andrei Constantin
Clasa a VIII-a A

Descoperirile arheologice au evidenţiat faptul că aria de existenţă a poporului român de azi a fost locuită
încă din timpurile preistorice. Culturile arheologice specifice epocii preistorice au lăsat numeroase urme,
care plasează spaţiul românesc alături de creaţiile cele mai reprezentative ale preistoriei europene.
Puterea de creaţie a locuitorilor acestui spaţiu în timpurile preistorice este demonstrată de descoperiri
precum, „Gânditorul” de la Cernavodă (cultura Hamangia), „Zeiţa de la Vidra” (cultura Gumelniţa),
splendida ceramică pictată (cultura Cucuteni), scrierea, încă nedescifrată, de pe tăbliţele de la Tărtăria
(cultura Turdaş).
Marea mişcare de populaţii de la sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr. a avut ca rezultat formarea popoarelor şi
limbilor indo-europene, din care fac parte şi tracii, „cei mai numeroşi după inzi”, cum ne informează
,,părintele istoriei”, Herodot. Tracii au fost făuritorii civilizaţiei bronzului în acest spaţiu geografic. Blocul
tracic, ce acoperea aria carpato-dunăreano-balcanică, s-a diferenţiat în ramura sud-dunăreană (tracii sudici)
şi ramura nordică (geţii, cum au fost numiţi de greci, sau dacii, cum le-au spus romanii).
Aceştia au constituit un stat puternic, o monarhie militară, sub conducerea regelui Burebista (82-44 î.Hr.),
sprijinit de marele preot Deceneus, stat care s-a destrămat la moartea acestuia în ,,patru, apoi în cinci părţi”
(Strabon). Geto-dacii au creat o civilizaţie dezvoltată în secolele I î.Hr.-I d.Hr. Ei au fost influentaţi de
civilizaţia greacă şi de cea romană. Statul dac s-a refăcut în a doua jumătate a secolului I d.Hr., dar conflictul
cu Imperiul Roman care, în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.), a purtat două războaie grele cu dacii,
conduşi de neînfricatul rege Decebal-Diurpaneus (87-106 d.Hr.), a dus la ocuparea Daciei şi transformarea ei
în provincie romană. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al împăratului, legatus
Augusti pro praetore. Provincia Dacia nu a cuprins toate teritoriile locuite de daci. Crişana, Maramureşul,
nordul şi centrul Moldovei au rămas în afara stăpânirii romane. După moartea lui Traian (117 d.Hr.) provincia
Dacia a fost reorganizată de urmaşul său Hadrian (117-138 d.Hr.), în două provincii: Dacia Superior şi Dacia
Inferior. Ulterior, provincia a suferit o nouă împărţire administrativă: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi
Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium.
Organizarea administrativă a provinciei Dacia a fost însoţită de construirea unui sistem de drumuri ce au
legat provincia de Imperiu, de dezvoltarea unei înfloritoare vieţi urbane, a mineritului, agriculturii,
meştesugurilor şi culturii, de construirea unui puternic sistem defensiv şi de o colonizare masivă. S-au stabilit
în Dacia colonişti ,,din toată lumea romană”, cum afirma Eutropius. Dacii au fost integraţi astfel în lumea
romană şi au primit „sigiliul Romei”, cum scria Nicolae Iorga.
Prin împrumuturi, asimilare şi reelaborare, romanii au creat o civilizatie specifică, unitară, care s-a impus
în cele mai multe teritorii cucerite de ei. După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a instaurat
prin civilizaţia sa, factor de progres şi unitate în tot Imperiul. Acolo unde au învins războinicii romani, au
stăpânit cu adevarat inginerii, arhitecţii, constructorii sşi juriştii romani. Drumurile, oraşele, apeductele,
teatrele, termele, amfiteatrele şi bibliotecile i-au făcut pe romani, pretutindeni, întemeietori şi nu
distrugători de civilizaţie. Acest proces a avut loc şi în Dacia romană.
Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de complex, desfăşurat în etape şi în
condiţii specifice, prin acţiunea unor factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite (administraţia, armata,
veteranii, coloniştii etc.) şi a unor factori cu acţiune mai puţin vizibilă (stilul de viaţă roman). Etapele
esenţiale ale romanizării în Dacia au fost: etapa preromană (sec. I î.Hr. - sec I d.Hr.), când au avut loc
numeroase contacte între civilizaţia dacă şi cea romană; etapa stăpânirii romane (106-271 d.Hr.), cea mai
profundă şi durabilă; etapa postromană (după 271-275 d.Hr.), când civilizaţia romană a continuat să existe şi
să se dezvolte în condiţiile încetării autorităţii statului roman. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei
acţiuni îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual.
Romanizarea a fost, în esenţa ei, un fenomen lingvistic, prin acţiunea următorilor factori:
• Administraţia: guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale etc. vorbeau
limba oficială a administraţiei romane, latina.
• Armata: a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Armata romană a avut
un efectiv numeros, apreciat la 40-50.000 de militari, compus din legiuni, constitute din cetăţeni romani şi
trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul mijloc de comunicare a fost limba
latină populară (vulgară). Dacia a fost împânzită cu un puternic sistem de castre, turnuri de observaţie şi
valuri de apărare, limes-uri. In apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări numite canabae, armata
jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei.
• Veteranii: se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative; au întemeiat familii şi
gospodării, fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi, ştiau
carte şi, ceea ce era mai important, vorbeau limba latină.
• Coloniştii: colonizarea a fost o acţiune dirijată de statul roman. Eutropius (sec. IV d.Hr.) spune că romanii
au adus colonişti în Dacia „din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”.
Aceştia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi urbanizării, fiind
promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare (vulgare).
• Urbanizarea: oraşele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane. Aşezările urbane
din Dacia romană au fost de două categorii: colonia, aşezare urbană organizată după modelul Romei, prima
fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula,
Tropaeum Traiani, şi municipia, aşezări urbane cu autonomie administrativă şi juridică precum: Porolissum,
Tibiscum, Dierna, Troesmis. Oraşele au jucat un rol esenţial în romanizarea autohtonilor. In mediul rural,
rolul oraşului a fost îndeplinit de „conacul” stăpânului roman (villa rustica).
• Activitatea economică: Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens schimb
de produse cu Roma şi provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri temeinic construite de inginerii
romani. Relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au fost de natură să
faciliteze procesul de romanizare.
• Dreptul: legile romane, şi mai ales Constitutio Antoniniana (212 d.Hr.), au avut un rol important în
formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi
în dreptul românesc de mai târziu.
• Cultura: a avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat comunicarea dintre băştinaşi şi
romani. Invăţarea limbii latine este probată în Dacia de numeroase descoperiri de inscripţii (peste 3.500),
tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente de
scris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană ,,provincială” s-a impus peste tot în Dacia.
• Religia: este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat întrepătrunderea spirituală
daco-romană. Sunt adorate divinităţile romane şi din alte provincii ale Imperiului. Se întâlneşte frecvent
sincretismul religios şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume roman (interpretatio romana). Un rol
important l-a jucat creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. în Moesia şi apoi în Dacia,
devenind liantul spiritual al comunităţilor obşteşti după retragerea aureliană.