Etnogeneza românească.

Caracteristici
1. Ce se înţelege prin „romanitatea românilor”?
Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:

 Ideea descendenţei, a originii romane a românilor;

 Ideea menţinerii elementului dacic şi romanic, după retragerea romană,
precum şi a celui romanic după epoca migraţiilor;
 Unitatea de neam şi de limbă a românilor, neamul şi limba având origine
latină;
 Esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;
 Conştiinţa românilor despre originea lor romanică (românii înşişi ştiu, din
cele mai vechi timpuri, despre faptul că sunt urmaşi ai romanilor).

II. Etnogeneza românească (formarea poporului român şi a limbii române)

a) Formarea poporului Român
Întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă istoricii pentru desluşirea
acestui proces sunt:

1. Din cine s-a format poporul român:

- Din contopirea dacilor cu romanii (veterani şi colonişti)

- ulterior, daco-romanilor li s-au adăugat popoarele migratoare, asimilate de către

daco-romani, dar având unele influenţe (cele mai mari influenţe, inclusiv asupra
limbii, le-au avut slavii).
 2. Cum s-a format poporul român?

Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic
şi cultural, desfăşurat în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate
elementele civilizaţiei şi culturii romane, elementul determinant fiind adoptarea
limbii latine (un popor poate fi considerat romanizat doar când limba pe care o
vorbea până atunci se contopeşte cu limba latină sau este înlocuită de către
aceasta).

Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea
efectivă a Daciei de către romani, după cum urmează:

A. Etapa preromană/preliminară (sec. I î. Hr. – 106 d.Hr.)

– de la primele contacte, preponderent comerciale, dar şi conflictuale, cu lumea
romană, prilej cu care geto-dacii asimilează mai ales elemente de cultură materială
(scris, monede, ceramică etc.), până la cucerirea romană din anul 106. De remarcat
faptul că teritoriile geto-dacice au intrat treptat sub stăpânire romană: mai întâi
Moesia (teritoriu de la sud de Dunăre) şi Dobrogea (46.d.Hr.), apoi Dacia (106 d.
Hr.). În acest interval, perioadă de maximă afirmare a geto-dacilor, cei mai
importanţi regi ai acestora au fost Burebista (82-44 î. Hr.), respectiv Decebal (87-
106 d. Hr.). Dacă primul i-a oferit alianţa generalului Pompei, în războiul civil al
acestuia cu celălalt general roman, Cezar, Decebal este cel care a avut mai multe
conflicte cu romanii, conduşi iniţial de Domiţian (războaiele din 87 si 88, încheiate
cu pacea din 89, prin care Dacia devenea regat clientelar al Romei), apoi de către
Traian (războaiele dintre 101-102 şi 105-106, la capătul cărora Dacia este cucerită
şi transformată în provincie romană).

B. Romanizarea propriu-zisă (106-271/275)

– când elementele romane se generalizează la nivelul întregii societăţi, dovedindu-
se un fenomen ireversibil, în urma căruia rezultă populaţia daco-romană.
 În Dacia romană şi în Dobrogea (Moesia), romanizarea propriu-zisă (106-
271/275), ca proces etno-cultural şi lingvistic, s-a produs datorită acţiunii
concomitente a mai multor factori: armata şi administraţia romană, veteranii,
coloniştii latinofoni, viaţa economică (spaţiul dac era integrat economiei
Imperiului) urbanizarea, dreptul roman, viaţa culturală şi viaţa religioasă.

Administraţia. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al

împăratului, legatus Augusti. Stăpânirea romană nu s-a exercitat asupra intregului
spaţiu dacic, Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei rămânând în afara
limesului. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa. După moartea lui
Traian, provincia a fost reorganizată de urmaşul său, Hadrian(117-138) în două
provincii Dacia Superior şi Dacia Inferior. Ulterior provincia a suferit o nouă
împărţire administrativă, în vremea împăratului Marcus Aurelius(161-180), în
Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus
Augusti pro praetore Daciarum Trium. Guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii
administrative, edilitare, fiscale vorbeau limba oficială a administraţiei romane,
latina.
Armata a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane.
Vorbim despre aprox. 40-55000 de militari ce constituiau 3 legiuni (cetăţeni
romani) şi trupe auxiliare (provinciali de diferite etnii) şi comunicau în limba latină
populară. Trupele auxiliare cuprindeau alae (cavaleria) şi cohorte (infanteria).
Unităţile militare erau cantonate în castre- garnizoane (Apulum – Legio XIII
Gemina, Potaissa- Legio V Macedonica). În faţa liniei castrelor se amenaja o linie
de apărare cu turnuri şi val de pământ, numită limes. În apropierea castrelor au luat
fiinţă aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de
urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei. Şi dacii au făcut parte din
trupele auxiliare dar nu din cele prezente în provincia Dacia, ci în alte zone ale
Imperiului.
Veteranii erau soldaţii care îşi terminaseră stagiul şi preferau să rămână în
provincia unde activaseră primind, în schimb, beneficii precum bani, pământ,
dreptul de a se căsători cu femeile autohtone. Se bucurau de prestigiu, vorbeau
limba latină, erau purtătorii civilizaţiei romane. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul
rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în
oraşe, primind funcţii administrative. După instalarea armatei şi a administraţiei
romane în Dacia, o parte a populaţiei autohtone a fost mutată din anumite teritorii
 de importanţă strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost
distribuite coloniştilor. Aşa se explică dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea
romană şi apariţia altora noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea
trupelor auxiliare, legiunilor sau oraşelor. Această dislocare a comunităţilor
autohtone a contribuit, şi ea, chiar de la început, la cuprinderea elementului
băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
Coloniştii şi viaţa economică Coloniştii erau locuitori ai Imperiului aduşi în Dacia
de autorităţi din dorinţa unei mai eficiente exploatări a zonei.”pentru popularea
oraşelor şi cultivarea ogoarelor. Imediat după cucerire întreg pământul Daciei a
devenit ager publicus şi a fost distribuit coloniştilor sau trupelor.
Coloniştii au avut un rol important în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului,
agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin
intermediul limbii latine populare. Dacia a fost integrată în sistemul economic
roman şi prinsă într-un schimb de produse cu Roma şi provinciile Imperiului,
graţie unui sistem de drumuri bine construite de inginerii romani.

Urbanizarea a avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane.

Oraşele erau împărţite în două categorii: colonia oraşele în care locuiau cetăţeni
romani şi care se bucurau de toate drepturile Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta, Tropeum Traiani şi municipia oraşe de
rang inferior Porolissum, Dierna, Tibiscum. În mediul rural, rolul oraşului a fost
îndeplinit de conacul stăpânului roman (villa rustica) Aşezările urbane au primit
nu doar nume romane ci şi arhitectura şi beneficiile confortului roman.
Dreptul a avut un rol important în formarea modului de a gândi şi acţiona al
populaţiei daco-romane. Constitutio Antoniniana, a împăratului Caracalla, din 212,
dădea drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Romanizarea a fost
favorizată de impunerea legislaţiei romane; normele dreptului roman se vor regăsi
în dreptul românesc de mai târziu.
Religia este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat
întrepătrunderea daco-romană. Se întâlneşte fenomenul de sincretism religios
(amestec de zeităţi adorate) şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane
(interpretatio romana).
Creştinismul a constituit un factor esenţial în procesul de romanizare, acesta
răspândindu-se, prin misionari din imperiu, în limba latină.
 C. Etapa post-romană/romanizarea post-aureliană (după 271/275)
În secolul al III-lea Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a
rezista. Acesta este contextul în care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor
graniţe naturale mai uşor de apărat, motiv pentru care armata şi administraţia
romană sunt retrase la sudul Dunării. După 271, majoritatea populaţiei a continuat
să trăiască la nordul fluviului, procesul de romanizare intrând într-o nouă etapă,
post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe dacii liberi, cei ce nu fuseseră cuceriţi
de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a oamenilor şi
produselor. Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din
zonele urbane, producându-se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în
secolul al IV-lea-al VI-lea, teritoriul de la Nordul Dunării era organizat în obşti
săteşti.

Totodată, legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut, cunoscând o amploare

deosebită în vremea împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare (306-337, secolul
al IV-lea) şi Iustinian (527-565, secolul al VI-lea).

În timpul lui Diocleţian (284-305) se poate vorbi de persistenţa imperiului, dacă ne

referim la Dobrogea, care a devenit provincie separată, cu numele Scythia Minor,
cu capitala la Tomis. Sinteza daco-romană (prima sinteză) s-a dovedit solidă şi va
constitui piatra de temelie pentru formarea poporului român. Constantin cel Mare
a oficializat creştinismul şi a revenit la nordul Dunării, limita acestei reintegrări
fiind marcată de valul de pământ întărit numit ”brazda lui Novac”. Între Oescus şi
Sucidava a fost inaugurat un nou pod peste Dunăre, iar viaţa multor oraşe a
redevenit înfloritoare. În sec. VI, sub Iustinian, stăpânirea din nordul Dunării s-a
refăcut cu centre puternice la Lederata, Arcidava, Sucidava. În plus arhiepiscopia
Iustiniana Prima, înfiinţată atunci, şi-a extins autoritatea religioasă şi asupra
aşezărilor nord-dunărene.

În secolele al IV-lea-al VI-lea s-a realizat a doua sinteză, care a constat în topirea
migratorilor în masa romanicilor. În afară de comunităţile dacilor liberi aşezaţi în
fosta provincie, sarmaţii, iazigii, goţii şi gepizii au fost populaţiile migratoare care
au locuit efectiv alături sau împreună de autohtonii latinofoni.
 Pătrunderea slavilor a avut consecinţe importante prin faptul că dominaţia lor
politică a fost de lungă durată. După prăbuşirea hunilor, slavii fac primele raiduri la
răsărit de Carpaţi, sf. sec. V- încep. sec. VI. Slavii trăiau într-un final de preistorie,
cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrau spre regiuni mai bogate. Au fost
atraşi în special de mirajul bogăţiilor Imperiului Bizantin. În drumul lor, slavii au
întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova cât şi în Câmpia Dunării. Ei numeau
ţinutul din Câmpia Munteniei, Vlaşca. În Transilvania, primele grupuri slave au
pătruns în colţul sud-estic, după care s-au răspândit până în Maramureş, Cluj,
(Someşeni), Sălaj (Nuşfalău). În sudul Carpaţilor, s-a descoperit o mare necropolă
slavă datând din secolul al VI-lea-al VII-lea, la Sărata-Monteoru, jud. Buzău.
Caracterul romanic al autohtonilor nu a putut fi schimbat, influenţa slavă
manifestându-se în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor instituţii.

Prin trecerea acestora la sudul Dunării, în anul 602, s-a rupt romanitatea nord-
dunăreană de cea sudică. Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de daco-
romani. Ei au avut o contribuţie demografică şi lingvistică în etnogeneza
românească fără să-i modifice esenţa latină.

Dacia romană în anul 125

3. Unde s-a format poporul român? Aproximativ pe teritoriul actual al României,

de o parte şi de alta a Dunării.

Zona de formare a poporului şi a limbii române

4. Când s-a format poporul român?

Aproximativ începând cu secolul I î. Hr., când au loc primele contacte cu lumea

romană, până prin secolele al VII-lea-al VIII-lea d. Hr.
 b) Formarea limbii române
- are loc odată cu formarea poporului român. Limba română făcând parte din grupa
limbilor romanice (neolatine);

- în secolele al IV-lea-al VIII-lea, limba latină vulgară, vorbită de daco-romani, s-a

transformat într-o limbă protoromână. Procesul etnogenezei s-a desfăşurat la nord
şi la sud de Dunăre, încheindu-se spre sfârşitul secolului al VIII-lea. Limba română
este o limbă neolatină, cu următoarea structură: substratul daco- moesic (în
vocabularul limbii române s-au păstrat circa 150-200 de cuvinte dacice), stratul
latin (vocabularul şi structura gramaticală a limbii române sunt latine în proporţie
de 80%) şi adstratul slav sudic (elemente de vocabular şi fonetică).

DIALECTE: sunt 4 dialecte/ramuri ale limbii române

 Daco-român (n. Dunării)

 Aromân (s. Dunării)
 Meglenoromân(s. Dunării)
 istroromân(s. Dunării)
 GRAIURI – moldovenesc, oltenesc, maramureşean etc.

Ilustrarea componentelor limbii române

Cuvinte de origine dacică - Aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, Carpaţi,
cătun, căciulă, codru, copil, Dunăre, gard, mal, mazăre, mânz, moş, Mureş, Olt,
pârâu, prunc, strugure, vatră
Cuvinte de origine latină - A ara, argint, aur, biserică, bun, câmp, cireş, a
culege, duminică, femeie, frate, frumos, grâu, lână, mână, munte, pâine, picior,
sare, a semăna, soare.
 Cuvinte de origine slavă - Bistriţa, cneaz, Dâmboviţa, gâscă, jude, plug,
seceră, stareţ, târg, vamă.

Popoare şi limbi neolatine/romanice

Entităţi etno-lingvistice neolatine substrat strat adstrat

Franceza Galic Roman Germanic
Italiana Italic Roman Germanic
Portugheza Lusitan Roman Germanic
Spaniola Celtiberic Roman Germanic
Româna Geto-dac Roman Slav

III. Romanitatea în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor a stârnit de-a lungul timpului interesul istoricilor dar si al

politicienilor mai ales în contextul unor transformări naţionale controversate.
Aşezaţi la interferenţa intereselor marilor puteri, românii sunt creatorii unei culturi
şi a unei civilizaţii trainice, originale. Ei îşi afirmă cu mândrie originea daco-
romană şi latinitatea limbii române, fapt ce a fost posibil printr-o continuitate după
retragerea aureliană, în perioada migraţiilor, dar şi unitatea de neam pentru întreg
 spaţiul locuit fapt confirmat prin dovezi logice, arheologice, lingvistice,
etnografice, istorice.

Romanitatea este elementul esenţial al identitătii ligvistice şi culturale a poporului

român. În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se
identifică cu poporul român fapt ce nu poate fi contestat şi care este confirmat de
izvoarele scrise la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei
creştine. Ei sunt numiţi vlahi, termen folosit de izvoarele slave, pentru a desemna o
populaţie neslavă de origine romanică. Termenul vlah a cunoscut mai multe
variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici; voloh, la slavii răsăriteni; valachus la
latino-catolicii apuseni; blach, la unguri unde s-a transformat în olah.

Primele mărturii scrise despre români le datorăm bizantinilor, atenţia lor pentru
acest spaţiu fiind explicată prin politica Imperiului la Dunărea de Jos şi prin
repetatele incursiuni ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.

Primele mărturii scrise despre români sunt, în ordine cronologică:

secolul al VII-lea, Tratatul Strategikon, al împăratului bizantin Mauricius îi

menţionează pe romani
secolul al IX-lea, geografia armeană a lui Moise Chorenati (autor de origine
armeană), pomeneşte „ţara necunoscută” numită de el Ţara Balak-Valahia
secolul al IX-lea, cronica turcă, Oguzname, Ulak-ili =Ţara vlahilor;
secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959),
în lucrarea Despre administrarea imperiului, foloseşte denumirea de romani”;
aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume
până în ziua de astăzi”
împăratul bizantin Vasile Macedoneanul (980–1020) îi numeşte într-o
corespondenţă a sa pe români vlahi.
Observaţie: apariţia termenului de vlah marchează sfârşitul etnogenezei româneşti
şi subliniază caracterul romanic/neolatin al poporului român.
 „Vlah” – la origine termenul de volcae, folosit de generalul roman Caesar, în
lucrarea „De bello galico” (Despre războiul cu galii) şi desemnând numele unui
trib celt. Preluat de germani pentru a-i numi pe vecinii lor de la vest şi sud (gali
romanizaţi, romani). Termenul a fost preluat de slavi pentru a desemna popoarele
de origine latină/romanicii. Numele de vlah a suferit variaţiuni: la bizantini şi slavii
de sud (vlah), la slavii de răsărit (voloh), la slavii apuseni (valachus), iar la unguri
(blach, olah, olasz).

secolul al XI-lea, Kekaumenos, în Sfaturi şi povestiri îi aminteşte pe vlahii sud-

dunăreni care trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava
secolul al XI,-lea scriitorul persan Gardizi, în Podoaba istoriilor, îi aşază pe români
între slavi, ruşi şi unguri, între Dunăre şi un munte mare
secolul al XII,-lea Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul,
vorbind despre o campanie bizantină împotriva maghiarilor, consemna despre vlahi
“se zice despre vlahi că sunt coloni veniţi de demult din Italia”
secolul al XIII-lea, corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă Caloian (cel
Frumos), în care ideea romanităţii românilor ocupă un loc central, subliniindu-se
legătura cu Roma cât şi mândria românilor de a avea această origine.
Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, Gesta Hungarorurm care
vorbeşte despre populaţia pe care maghiarii au găsit-o în Transilvania,”blachii,
adică păstorii romani”
Simon de Keza, autor ungur, vorbeşte în sec al XIII-lea despre români ca “păstorii
romanilor”. Afirmă despre ei că erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea
lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, “doar
vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în
Pannonia”.
În sec XIII-XV, mai multe evenimente influenţează ideea romanităţii românilor. În
contextul constituirii statelor medievale româneşti, denumirea de Ţara Românească
este sugestivă pentru conştiinţa romanităţii românilor.
 Ulterior, apariţia ameninţării otomane determină o reacţie din partea creştinilor
care încearcă o coalizare menită să se opună “tăvălugului”. Pentru a stârni interesul
contemporanilor, umaniştii, istorici şi gânditori ai Renaşterii atrag atenţia asupra
ameninţării ce planează asupra moştenirii civilizaţiei antice, (vestigii, populaţii,
limbi) de care românii, ca descendenţi ai romanilor nu erau străini.

Sec. XV:
Poggio Bracciolini(1380-1459), umanist italian, a afirmat originea romană a
poporului român, latinitatea limbii române. Era pentru prima oară când s-a
argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spaţiul românesc de
cunoscători ai limbii latine.
Flavio Biondo (1392-1463), afirma ca românii cu care s-a întâlnit la
Roma”invocau cu mândrie originea lor romană”
Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) cunoscut ca Papa Pius II (1458-1464), a
răspândit, în lucrarea Cosmografia, teoria despre originea romană a românilor,
mărturie importantă chiar daca conţine şi unele exagerări (Valahia derivă din
Flacchia, după numele comandantului roman venit în Dacia). Prin această mărturie,
originea romană a românilor a intrat în circuitul european
Laonic Chalcocondil (1423-1490), grec stabilit în Italia, cunoştea originea comună
a românilor, numindu-i “daci” pe cei din nordul Dunării şi “vlahi” pe cei din sudul
fluviului. El a fost primul, care după veacuri de gândire specific medievală, revine
la teoria antică, elină, care identifica limba cu neamul.
Demetrie Chalcocondil – informaţii despre români
Din Italia ideile umaniştilor s-au răspândit şi la curţile europene

Filippo Buonaccorsi (1437-1496), consilier la curtea poloneză, a călătorit prin

Moldova şi scrie despre „descendenţa românilor din coloniştii romani”
Antonio Bonfini (1434-1503), trăind la curtea regelui ungar susţinea în lucrarea
Decadele, că:”românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia,
acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând
la ea mai mult decât la propria lor fiinţă”
Jan Laski (1499-1560), episcop de Gnezno, scrie în 1514 despre originea romană a
populaţiei”căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”
Secolul al XVI-lea este perioada unor mari transformări care au afectat atât Europa
(Renaşterea, descoperirea Lumii Noi, Reforma) cât şi Ţările Române. Două
evenimente sunt de maximă importanţă: Unirea realizată de Mihai Viteazul ce a
reprezentat afirmarea unităţii de neam a românilor şi apariţia tiparului, 1508, şi a
scrisului în limba română sub tutela diaconului Coresi (el tipăreşte Psaltirea, în
1570), fapt ce dovedeşte conştiinţa romanităţii la români.

In aceste condiţii umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), român de origine, a

scris, în Hungaria, 1536, despre originea romană a românilor şi despre unitatea
etnică şi lingvistică a acestora fie că locuiau în Transilvania sau în Tara
Românească şi Moldova (a fost primul român care a susţinut uniunea de neam,
limbă şi religie a românilor), iar Johannes Honterus (1498-1549)- originar din
Braşov-înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de
români.

Johannes Leunclavius şi-a desfăşurat activitatea în sec. XVI (1533-1593)

Francesco della Vale (?-1545) a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie în
limba română”sti rominest”. Atât el cât şi Anton Verancsics (1504-1573) s-au
bazat în afirmaţiile lor despre romanitatea românilor pe cunoaşterea directă a
acestora.

Ideea romanităţii românilor este afirmată şi de alţi cărturari europeni, precum cei
saşi:

Martin Opitz (1597-1639), sas de origine,care a găsit o confirmare a originii

romane a poporului român, in limba română, considerată cea mai apropiată de
latină dintre limbile romanice şi în obiceiurile populare româneşti
Istoricii saşi Johann Troester şi Laurenţiu Toppeltin au susţinut originea pur
romană a poporului român combătându-l pe Ştefan (Istvan, în maghiară)
 Szamoskozy care, după Unirea realizată de Mihai Viteazul, nega autohtonia
românilor, după ce, înainte de unirea din 1600, afirmase că românii sunt
descendenţi ai romanilor (în capitolul despre Dacia Romană)
În 1655, pastorul sas David Hermann susţinea că “românii îşi trag originea ba chiar
şi limba romană din coloniştii aduşi de Traian.”
Sec XVII este perioada de înflorire a culturii medievale româneşti, emanciparea
definitivă de slavonism. Graţie studiilor în străinătate cultura românească s-a
deschis spre occident, originea latină şi unitatea românilor sunt afirmate cu forţă de
cronicarii din Moldova: Grigore Ureche (1590-1647) şi Miron Costin (1633-1691)
şi din Ţara Românească, Constantin Cantacuzino (1640-1716).

Grigore Ureche observă în Letopiseţul Ţării Moldovei (redactat, se pare, între

1642-1647), asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti concluzionând
asupra originii latine a românilor,”rumânii…de la Râm se trag”.

Miron Costin, şcolit în Polonia, pasionat de originea românilor, susţine, în 1675

că, după cucerirea Daciei de către romani, aceştia au populat-o cu colonişti din
Italia; după retragerea aureliană, romanii rămaşi au dat naştere poporului român.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, după ce a studiat în Italia a susţinut în Istoria

Ţării Româneşti, 1716, originea daco-romană a românilor.

Dimitrie Cantemir abordează şi el acest subiect în Hronicul vechimii a romano-

moldo-vlahilor (redactat, între 1719-1722), susţinând originea pur romană a
românilor, anticipând astfel una dintre ideile de bază ale Scolii Ardelene. „Vestiţii
romani sunt moşii şi strămoşii noştri”. Este cea mai întinsă lucrare istorică de
analiză a originii românilor.

Secolul XVIII
 Spre sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor, apar semnele unei
conştiinţe naţionale moderne problema originii popoarelor se transformă
pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. În Transilvania situaţia se
complică prin tensiunea dintre interesele dominaţiei austriece şi revendicările
naţionale maghiare, în vreme ce românii aveau, în ciuda superiorităţii lor numerice
(60%) un statut inferior. În 1699, prin tratatul de pace de la Karlowitz, otomanii
recunosc trecerea Transilvaniei sub dominaţie habsburgică/austriacă. Unirea unei
părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică, realizată prin
Diplomele leopoldine, emise de împăratul habsburgic Leopold I, în 1699 şi 1701
afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate iar acceptarea originii
romane a românilor echivala cu acceptarea existenţei lor în Transilvania înainte de
venirea maghiarilor şi de aici nenumărate concesii naturale, de altfel, dar greu de
acceptat de către unguri.

Unirea cu Roma a încurajat mişcarea de emancipare naţională care şi-a găsi un

sprijin important în episcopul unit Inocenţiu Micu Klein ( în 1744, în lucrarea
„Supplex Libellus”, acesta susţine obţinerea drepturilor pentru românii din
Transilvania – recunoaşterea naţiunii şi a limbii române, biserica unită, prin apel la
romanitate, întâietate, majoritate), a cărui iniţiativă a fost continuată de Şcoala
Ardeleană - Gh. Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu. Aceştia au
dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român,vechimea şi continuitatea în
acelaşi spaţiu de locuire. Ideile lor au fost sintetizate într-un lung memoriu,
Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena, condusă de
Leopold al II-lea. Pentru a atrage atenţia asupra situaţiei românilor, istoricii Şcolii
Ardelene au demonstrat faptul că dacii ar fi fost exterminaţi, exagerare menită să
sublinieze originea nobilă a românilor în contradicţie cu situaţia lor economică şi
social-politică din Transilvania. Prin reprezentanţii Şcolii Ardelene, ideea
romanităţii devine armă în lupta politică.

Astfel de concluzii au fost susţinute şi în secolul următor de aşa zişii “latinişti”,

printre ei August Treboniu Laurian. El urmărea purificarea limbii române pentru a
o apropia cât mai mult de limba latină originară—tentativă ce a discreditat şcoala
latinista. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit
apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a
adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba
 română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat şcoala
latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe o unanimitate faţă
de originea doar romană a românilor. In Principate, istoricii greci stabiliţi aici,
Daniel Philiphide, Dionisie Fotino şi români, Ienăchiţă Văcărescu, Naum
Râmniceanu, abordează ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană.

Secolul al XIX-lea a adus românilor unirea, independenţa şi denumirea de

România. În afirmarea romanităţii românilor nu mai era nevoie de argumentul
originii pur romane a poporului nostru. În atenţia istoricilor trece problema
continuităţii autohtonilor la nordul Dunării după retragerea aureliană—o problemă
de natura politică în condiţiile în care circulau lucrări tendenţioase ce susţineau
contrariul: teoria imigraţionistă a lui Robert Roesler.

Politizarea romanităţii românilor

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor dar şi în cea a
romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva
oştilor turceşti, românii au devenit cunoscuţi în Europa. Cunoaşterea originii lor
romane, a depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în
cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în
Transilvania i-a atras ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele
vremii. Un caz tipic este cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul
studiilor sale la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare, 1593, în care a dedicate
un capitol Daciei romane unde scria că românii sunt urmaşii romanilor,
descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină.
Autorul a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La
moartea domnitorului a compus un epitaf în care îl judeca aspru ”Nero Verus”; mai
mult decât atât el şi-a schimbat opinia şi în privinţa românilor, care „nu mai erau
înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor”.

Secolul XIX
 Istoricul austriac I. Chr. Engel a reluat teoria lui Lucius dar într-o formă nouă
eliminând afirmaţia privind continuitatea elementului roman în Dacia post
aureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din
iniţiativă bulgară. Ideile sale au fost împărtăşite şi de I.C. Eder. La rândul său,
F.I.Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece susţinea într-o lucrare, din 1781-
1782, Geschichte des transalpinischen Daciens (Istoria Daciei transalpine), că
românii nu s-ar trage din coloniştii romani şi că poporul român s-ar fi format în
sudul Dunării, undeva între bulgari şi albanezi, de unde ar fi imigrat la nordul
fluviului în sec. al XII-lea. Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea
argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea
privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui precum şi a statutului de toleraţi
atribuit românilor. În felul acesta chestiunea continuităţii istorice va căpăta un
pronunţat caracter politic.

Totuşi există voci care combat aceste idei.

Însuşi împăratul Austriei, Iosif II (1780-1790), îi socotea pe români ”incontestabil

cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”
De asemenea contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane,
recunoştea în 1791 că ” români sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”
istoricul Huszi Andras afirma în acelasi an “nici o naţiune nu are limba atât de
apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi
care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane.”
Mihail Kogălniceanu, care a ţinut un discurs, în 1843 în care îl elogia pe Decebal;
el se înscrie astfel în romantismul românesc, curent cultural care readuce în atenţie
curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor, fară a insista asupra dacilor ca element
esenţial al etnogenezei româneşti
După realizarea dualismului austro-ungar, 1867, imigraţionismul este readus cu şi
mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către geograful austriac Robert
Roesler. Acesta relua, într-o formă mult elaborată, în cartea Studii româneşti.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor, 1871, argumentele lansate de istoricii
austrieci, Franz Ioseph Sulzer şi Johann Christian Engel, in sec XVIII. Ei susţineau
că:
 dacii au fost exterminaţi de romani în urma războaielor daco-romane
toponimia dacică nu s-a păstrat
romanizarea nu s-a putut realiza într-un timp atât de scurt (165 de ani)
retragerea aureliană a însemnat retragerea tuturor locuitorilor de la nordul Dunării
la sudul fluviului
poporul român s-a format la sud de Dunăre unde a primit influenţă slavă şi a
îmbrăţişat ortodoxia
nu există izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul fluviului până
în sec XIII

Combaterea teoriei imigraționiste, pe puncte:

1.

În niciunul din teritoriile cucerite, romanii nu au exterminat populația locală. Ei

aveau nevoie de forța de muncă autohtonă, de bărbați pentru a-i înrola în armata
romană și a-i trimite în alte părți ale imperiului, plus că nu le stătea în fire
romanilor să masacreze populațiile din teritoriile nou cucerite.
Majoritatea istoricilor antici nici nu a afirmat că dacii ar fi murit cu toții. Spre
exemplu, istoricul Dio Cassius precizează că mulți daci au trecut de partea
romanilor în timpul celor două războaie, deci nu avea sens ca ei să fie omorâți.
Scene de pe Columna lui Traian înfățișează reîntoarcerea dacilor la vetrele lor,
după încetarea războiului.
Inscripții și izvoare scrise menționează unități militare (în total 12 asemenea
unități) formate din daci care staționează în diferite provincii ale imperiului.
Au fost găsite dovezi arheologice ale continuității dacilor în peste 1000 de
localități
 2.

Numele dacice ale localităților (toponimele dacice) se păstrează în timpul stăpânirii

romane (Apulum – Alba Iulia, Napoca – Cluj Napoca, Drobeta – Drobeta Turnu
Severin, Dierna – Orșova, Potaissa – Turda etc.). Datorită prezenței autohtonilor în
provincie, noua capitală a provinciei Dacia primește și numele de Sarmizegetusa,
pentru că existau suficienți locuitori cărora acest nume le spunea ceva.
Se păstrează și numele dacice ale râurilor (hidronimia dacică), aceste hidronime
fiind folosite și în epoca romană (Maris – Mureș, Samus - Someș, Alutus – Olt,
Pyretus/Porata – Prut, Argessos/Ordessos – Argeș, Istros/Donaris – Dunărea,
Crisius – Criș, Hyerasus/Gerasus/Seratos - Siret, Tyras – Nistru, Tibiscus – Timiș
etc.).
3.

Au existat provincii ale imperiului care au fost romanizate în mai puțin de 100 de
ani
De fapt, romanizarea Daciei a durat mai mult de 165 de ani, pentru că:
A existat o perioadă de pre-romanizare, dată de contactele dintre daci și romani
încă din sec. I Î. Hr., din vremea lui Burebista și a lui Pompei
A existat apoi romanizarea propriu-zisă, dintre anii 106-271, perioadă în care
Dacia a fost ocupată de romani
A urmat post-romanizarea, perioada de după 271 până prin sec. V d. Hr., la care a
contribuit esențial religia creștină și limba de cult, latina, religie care s-a răspândit
rapid la nord de Dunăre, pe teritoriul fostei provincii romane. Stau mărturie, pe
lângă inscripțiile creștine, texte liturgice de origine latină și chiar numele dat
bisericii în limba română, nume care vine de la cuvântul latin ”basilica”. În fapt,
principalele cuvinte folosite în limbajul bisericesc sunt de proveniență latină:
Domine Deus (Dumnezeu), rogatoria (rugăciune), sanctus (sfânt, cu forma
populară sânt, de ex. Sântoader, Sântandrei), angelus (înger), crux – crucis –
crucem (cruce), paganus (în înțelesul de locuitor de la țară, a dat la noi termenul de
păgân, știut fiind faptul că țăranii sunt mai conservatori și au renunțat mai greu la
vechii idoli), Paschae (Paște), Floralia (Florii) etc.

4.

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită

de o putere străină să își urmeze, în retragere, cotropitorii.
Au părăsit Dacia doar armata, administrația și acea parte a populației ale cărei
interese erau legate de interesele puterii romane (bogătașii, cămătarii etc.).
majoritatea populației a rămas pe teritoriul fostei provincii
O dovadă a faptului că în Dacia au rămas numeroși locuitori o constituie și
decăderea bruscă a orașelor și dezvoltarea unei vieți rurale, specifică unei populații
agricole, sedentare
Continuitatea daco-romană după retragerea aureliană este dovedită și de
numeroasele descoperiri arheologice:
Donariul de bronz (obiect de cult creștin) de la Biertan, cu semnul crucii și
inscripția ”Ego, Zenovius, votum posvi”, adică ”Eu, Zenovie, am dăruit aceasta”
Inelul de bronz descoperit la Micia, cu inscripția ”Qvartine vivas”, adică ”Să
trăiești Qvartine”
În sec. IV, porțile amfiteatrului din Ulpia Traiana Sarmisegetuza au fost blocate,
tot atunci construcția fiind transformată în fortăreață
Numeroase biserici paleocreștine înălțate între secolele II-VII și mai târziu
La Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) și Apulum s-au găsit morminte de
inhumație cu inventar daco-roman
La Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din sec. IV d. Hr.
 Până către sec X, istoricii greci și bizantini continuau să-i numească pe localnici
daci sau geți, după această dată termenul fiind înlocuit cu cel de vlah
Împărați precum Constantin cel Mare (care construiește un pod nou peste Dunăre),
sau Justinian I (527-565), revin cu stăpânirea în anumite puncte de la nordul
Dunării
Desele răscoale din interiorul fostei provincii, la care participă și dacii liberi ( de
ex., istoricul grec Zosimos menționează, pentru sec. V, conflictul dintre Imperiul
Roman de Răsărit și tribul carpo-dacilor de la nordul Dunării
Faptul că împărați precum Galerius aveau origine dacică (era născut din tată trac și
mamă transdanubiană, adică de la nordul Dunării)
Singura copie a unei hărți romane păstrată până în zilele noastre, Tabula
Peuntingeriana, realizată după anul 330 d. Hr., consemnează, chiar și după
retragerea aureliană, 88 de localități cu nume daco-gete, atât la nord, cât și la sud
de Dunăre
Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul Daciei lui Decebal, astfel
încât devine legitimă întrebarea legată de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi
din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu să lase totul și să treacă și ei
odată cu armata romană la sudul Dunării.
Nu există nici măcar o singură mențiune care să ateste, pentru perioada secolului
III d. Hr., când a avut loc retragerea aureliană, o transmutare de amploare a întregii
populații, de la nord la sudul Dunării, după cum nu există nici un izvor care să
ateste o mișcare inversă, de la sudul la nordul fluviului, în secolul XIII.

5.

Amestecul dacilor, al romanilor și al migratorilor a avut loc atât la nordul, cât și la

sudul Dunării
Așezarea slavilor la sudul Dunării, în anul 602, a rupt legăturile dintre romanitatea
nord și cea sud dunăreană, cele două arii ale romanității evoluând diferit din acest
moment: daco-românii (poporul român propriu-zis), la nord, aromânii, megleno-
românii și istro-românii la sud
Dacă poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, cuvintele de origine slavă, în
special bulgară, ar fi fost mult mai numeroase în limba română
Asemănările dintre unele cuvinte din limbile română și albaneză nu se datorează
faptului că ambele popoare s-ar fi format la sudul Dunării, ci strămoșilor indo-
europeni înrudiți: tracii, strămoșii dacilor, erau vecini și rude cu ilirii, strămoșii
albanezilor
Dacă poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre și ar fi rămas în cadrul
Imperiului Roman, limba română ar fi moștenit denumirea grecească pentru
termenul de biserică, eglessiá, așa cum au făcut-o celelalte popoare romanice
(chiesa, în italiană, église, în franceză, iglesia, în spaniolă). Faptul că românii nu se
aflau în cadrul imperiului când termenul latin basilica a fost înlocuit cu cel grecesc
(sec. IV-V d. Hr.) a făcut ca în limba românul să se păstreze forma latină, care a
dat la noi biserica.
nu există nici un izvor care să ateste o mișcare inversă masivă de populație, de la
sudul la nordul fluviului, în secolul XIII.
6.

Este cunoscută preocuparea cronicarilor/istoricilor pentru faptul ”zgomotos” din

istorie. În secolul XIII, asemenea fapte deosebite nu aveau loc la nordul Dunării,
unde populația locală, română, conviețuia în pace cu migratorii cărora le dădea
anumite taxe în produse și, probabil, bani, în schimbul liniștii.
Pe de altă parte, referințele la această regiune și la originea latină/romanică a
locuitorilor săi nu lipsesc cu totul (vezi mai sus, pagina 19).
Continuitatea populației romanice în ținutul carpato-danubian și în special în
podișul Transilvaniei, în momentul venirii ungurilor, este dovedită arheologic,
lingvistic, toponimic, dar și prin trei izvoare scrise, dintre care primele două sunt
chiar de origine maghiară: Cronica notarului Anonymus al regelui Bela, alcătuită
în sec. XII, Cronica lui Simon de Keza, Gesta hunorum et hungarorum (vezi mai
 sus pag. 9), precum și Vechea cronică rusă de la Kiev, zisă și a lui Nestor, care îi
menționează în Transilvania pe valahi.
Teoria imigraționistă a fost combătută de istorici străini: E. Gibbon, T. Momsen, J.
Jung, C Patsch dar mai ales de istorici români:

Bogdan Petriceicu Haşdeu, „Perit-au dacii?” 1860, susţine supravieţuirea

elementului autohton geto-dac în urma cuceririi romane, continuitatea daco-
romanilor şi apoi a românilor în tot cursul Evului Mediu la nord de Dunăre. El
demonstra că Şcoala Ardeleană a făcut o interpretare forţată a izvoarelor
”împuţinarea bărbaţilor”, invocată de Eutropius, fiind amplificată în mod abuziv în
sensul exterminării unui neam întreg. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei
cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al
cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate
în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele
din limba română cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea
vitală a graiului românesc, ele se pierd aproape cu desăvârşire faţă de latinisme.
Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină,
dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.
N. Iorga, Dimitrie Onciul, A.D.Xenopol şi Gr Tocilescu susţineau rolul redus al
dacilor în etnogeneza românească.
A. D. Xenopol, în Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei în Dacia Traiană,
1884 şi Istoria românilor din Dacia Traiană a sistematizat dovezile continuităţii
folosind argumente istorice, lingvistice, logice
Filologul Philipide demonstrează caracterul latin al limbii române la fel ca şi D.
Photino sau Mihail Kogălniceanu (1843, discurs de elogiere a lui Decebal ”cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”), care admit ca vatră de formare a
poporului român şi teritoriul de la sud de Dunăre.
Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, 1885, pentru a respinge unele argumente greu de
combătut ale teoriei roesleriene, cum ar fi asemănările dintre limba română şi
limba albaneză, considera că poporul nostru s-a format şi la nord şi la sud de
Dunăre.
Uneori s-a mers până la a respinge romanitatea românilor a căror origine ar fi pur
dacică (Nicolae Densuşianu, 1913, în Dacia preistorică).
 Secolul XX

Dezbaterea a fost continuată şi după Marea Unire, mai ales ca existau state
revizioniste ce nu puteau accepta actul de la 1 decembrie. A apărut o nouă
generaţie de istorici ce au susţinut ştiinţific romanitatea românilor:

Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, 1940, şi Marea

Neagră, publicată postum, în 1969
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, 1973. Acesta afirma, în 1935
că ”romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni”
Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, 1923 şi Getica; a
demonstrat că românii sunt şi daci şi romani.
Adolf Ambruster, Romanitatea românilor, 1977
Lor li s-au adăugat Aurelian Sacerdoţeanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu,
Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici. Ei demonstrează în baza unui imens
material arheologic şi istoric romanitatea românilor şi continuitatea lor într-un
spaţiu ce corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.

Istoriografia comunistă
După al doilea război ascensiunea comunismului şi dependenţa de URSS a sufocat
cultura românească şi a adus în prim plan persoane fără alt merit decât acela de a
sluji regimul. Istoriografia a cunoscut şi ea transformări, Mihail Roller susţinând,
în 1947, originea slavă a românilor, în lucrarea sa, Istoria românilor.

Ulterior, în condiţiile detaşării de URSS şi ale comunismului naţionalist promovat

de Ceauşescu, ideea romanităţii a fost reluată, considerându-se că poporul român s-
a format numai pe teritoriul ţării noastre, pentru a sublinia proclamata
independenţă.
 După 1989, a revenit echilibrul în problema romanităţii românilor; un autor
important este Lucian Boia care, în lucrările România, ţară de frontieră a Europei şi
Istorie şi mit în conştiinţa românească, dovedeşte o atitudine obiectivă, critică
asupra problemelor de bază ale istoriografiei româneşti. Acesta susţine că “singura
raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa
romanică a limbii române, la care se adaugă numele de roman, înclină într-un sens
balanţa spre romani.”

Datorită noilor realităţi istorice, când România şi statele vecine, Ungaria şi

Bulgaria, fac parte din UE, problema continuităţii şi a romanităţii nu mai are
valoare politică, astfel că romanitatea românilor nu mai are nevoie să fie
demonstrată, şi cu atât mai puţin contestată.

Este vorba despre un concept complex, ale cărui principale coordonate sunt:

Ideea descendenţei, a originii romane a românilor;

Ideea menţinerii elementului dacic şi romanic, după retragerea romană, precum şi a
celui romanic după epoca migraţiilor;
Unitatea de neam şi de limbă a românilor, neamul şi limba având origine latină;
Esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;
Conştiinţa românilor despre originea lor romanică (românii înşişi ştiu, din cele mai
vechi timpuri, despre faptul că sunt urmaşi ai romanilor).