Scheme Bac Rose 2021

Introducere
A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE
1
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
I. Identitatea românilor
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte de cucerirea romană?
II. Romanizarea
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au trăit
după cucerire?
III. Etnogeneza românească

Cum s-a format poporul român şi limba lui?
IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

De ce există două teorii opuse legate de romanitatea românilor şi ce susţin ele?
Introducere
• Romanitatea românilor = poporul român şi limba română au origine latină;

• Romanitatea românilor din punct de vedere cronologic:
- se leagă de epoca antică;
- de toate celelalte epoci istorice.
• Este studiată datorită nevoii de explicare a originilor şi a unor dispute legate de originea românilor.
• A generat teorii opuse:

- din motive politice;
- din cauza absenţei unor izvoare istorice scrise.
1
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE
I. IDENTITATEA ROMÂNILOR
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte de
cucerirea romană?
• În mileniul III î.Hr.– indo-europenii îi asimilează pe autohtoni;

• Din indo-europeni:
- grecii,
- ilirii,
- tracii.
• Tracii s-au răspândit în sud-estul Europei şi din ei s-a desprins un popor, geto-dacii, care s-a
stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
• Strabon, istoric şi geograf antic din secolul I î.Hr.: „dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă”.
Geto-dacii:
- organizaţi în triburi sau uniuni de triburi;
- aşezări numite dava;
- politeişti (Zalmoxis);
- limba daco-geţilor era un dialect al limbii tracice.
• Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) = prima unire a triburilor traco-dacice.
• Regatul lui Decebal (87-106 d.Hr.) = reunificarea triburilor dacice;
- capitala la Sarmizegetusa Regia;
- a luptat împotriva Imperiului Roman; războaie (101-102 şi 105-106);
- 106 d.Hr., Dacia devine provincie romană.
II. ROMANIZAREA
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au trăit
după cucerire?
A. Context şi factori favorizatori

• Dacia:
- ameninţare pentru statul roman;
- resurse economice.
• Romanizarea = introducerea modelului roman de civilizaţie şi cultură, proces care a avut drept
rezultat transformarea teritoriului stăpânit, a locuitorilor şi limbii acestora după modelul Romei.
Componenta esenţială – lingvistică = înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină.
B. Etapele romanizarii
a) etapa preliminară sau etapa anterioară cuceririi romane, secolul II î.Hr. -
106 d.Hr.
• Cucerirea Peninsulei Balcanice de către romani (secolele II î.Hr. - I d.Hr.) i-a pus pe daci într-un
strâns contact cu civilizaţia romană. Influenţe romane în domeniul:
- culturii materiale romane: vase de bronz, unelte de fier, arhitectură, armament, ceramică,
instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc.;
- vieţii spirituale: folosirea alfabetului latin, preluarea imaginilor unor divinităţi romane
pentru a reprezenta divinităţi dacice etc.;
- vieţii politice: implicarea lui Burebista în războiul civil de la Roma; cucerirea Dobrogei de
către romani în 28 î.Hr. şi includerea în provincia Moesia în 46 d.Hr.;
2
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106-271/ 275

• Romanizarea s-a realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilarea relativ rapidă
a traco-geto-dacilor:
- limba latină;
- colonizarea romană;
- armata romană;
- sistemul administraţiei romane;
- cultele religioase romane;
- religia creştină;
- urbanizarea;
• Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină şi creştinismul.
c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275-602

• 271/ 275 – împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata romană din Dacia (Retragerea
aureliană).
• O parte a populaţiei (armată şi civili, legaţi prin interese de imperiu) părăsesc Dacia.
• Cea mai mare parte a populaţiei romanizate continuă să trăiască la nord de Dunăre.
• Romanizarea continuă şi, după retragerea aureliană din Dacia. Dobrogea rămâne sub stăpânirea
romană până în 602 – rol important în întărirea romanităţii nord-dunărene.
C. Factorii romanizarii
1. Colonizarea
- colonizarea oficială (organizată de statul roman);
- colonizarea populară (spontană).
• Colonizare masivă şi organizată – 40.000 de colonişti „ex toto orbe Romana” (Eutropius) pen-
tru „a popula oraşe şi a cultiva ogoare”.
• Colonizarea oficială se realizează prin:
- întemeierea de noi colonii;
- atribuirea de pământ unor grupuri de cetăţeni romani.
• Coloniştii – villa rustica canabae, vicus, pagus sat.
• Indiferent de zona de provenienţă, coloniştii sunt latinofoni (vorbitori de limba latină), purtători
ai culturii materiale şi spirituale romane.
2. Armata
• Dacia – provincie de graniţă – circa 55.000 de soldaţi:
- legiuni (formate din soldaţi care aveau cetăţenie romană);
- trupe auxiliare (formate din soldaţi care nu aveau cetăţenie romană/ necetăţeni).
Trupele staţionau în tabere militare romane – castre.
• În jurul castrelor s-au creat aşezări civile numite canabae.
• Ambele tipuri de aşezări au reprezentat un nucleu important al romanizării.
• Veteranii din legiuni primeau bani şi ocupau diferite funcţii.
• Veteranii din trupele auxiliare primeau cetăţenie romană;
pământ în proprietate;
dreptul de a se căsători în provincia apărată.
• Veteranii erau latinofoni. Ei devin, astfel, un important factor al romanizării.
3. Urbanizarea
• Oraşele aveau statut de:
- colonia (au rang superior): Ulpia Traiana, Napoca, Apulum;
- municipia: Potaisa.
3
• Oraşele romane:
- purtătoare ale modelului de viaţă roman: administraţia, instanţele judecătoreşti,
mari centre religioase, teatre, şcoli, amfiteatre, apeducte, terme, forum.
4. Limba latină
• Organizarea politico-administrativă = factor al romanizării lingvistice.
Traian (98-117):
- provincia romană Dacia: Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Munteniei;
- dacii liberi (Crişana, Maramureş, o parte din Moldova de azi);
- condusă de un guvernator – legatus Augusti pro praetore;
- capitala – Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
Hadrian (117-161):
- Dacia Inferior – capitala: Drobeta – procurator Augusti;
- Dacia Superior – capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa – legatus Augusti pro praetore;
- Dacia Porolissensis – capitala: Napoca – procurator Augusti.
Marcus Aurelius (161-180):
• Dacia Apulensis
Malvensis conduse de un legatus Augusti pro praetore
Porolissensis Daciarum trium
• Funcţiile administrative erau deţinute de cetăţeni romani, care vorbeau limba latină = con-
tribuie la procesul de romanizare.
• Latina vorbită – populară (sau vulgară) = principalul factor al romanizării.
5. Religia
• Caracteristici:
- interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane);
- sincretismul religios;
Religia creştină
• se răspândeşte în Dacia în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr.;
• Constantin cel Mare – Edictul de la Milano (313) acordă libertate de cult creştinismului;
• Theodosius – 391 d.Hr. – interzice cultele păgâne.
organizarea unor episcopate în zona Dunării la Tomis, Durostorum
misionari: Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic.
• Dovezi ale răspândirii creştinismului în Dacia postromană:
- donariul de la Biertan Ego Zenovius votum posui;
- opaiţe creştine;
- cruci şi fundaţii ale unor basilici creştine: Porolissum, Sucidava;
- principalii termeni creştini: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (Christianus), cruce (Crux).
D. Consecinţele romanizării
• Romanizarea treptată a teritoriului de la nord de Dunăre (începând cu secolul II î.Hr. şi până
în 602);
• Asimilarea autohtonilor geto-daci;
formarea poporului român şi a limbii române în secolele VII-VIII.
4
III. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Cum s-a format poporul român şi limba lui?
A. Formarea poporului român

a) romanizarea autohtonilor (geto-dacii) – prima sinteză;
b) asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizaţi (daco-romanii) – a doua sinteză.
• Lumea romanică orientală se împarte în două grupuri distincte:
- romanicii nord-dunăreni poporul român.
- romanicii sud-dunăreni aromânii, meglenoromânii, istro-românii.
• Migratorii slavi influenţează etnogeneza românilor, însă fără să îi schimbe caracterul romanic
vocabularul
terminologia slavă
modelul instituţional
B. Formarea limbii române

• În secolele VII-VIII, din familia limbilor romanice, neolatine.
Evoluţia limbii române:

- formarea limbii române până la stadiul de limba română comună;
- influenţele lingvistice ulterioare acestui stadiu.
• Limba română comună (străromânească) = formată în secolele II-VIII d.Hr. din limba traco-
geto-dacă + limba latină.
4 dialecte:
- dialectul dacoromân (România);
- dialectele: aromân, meglenoromân, istroromân (sudul Dunării).
Structura limbii române
Structura Francezii Italienii Spaniolii Portughezii Românii

limbii
Substrat Galic Italic Celto-iberic Celto-lusitan Traco-geto-
dacic
circa 160 cu-
vinte
STRAT LATIN LATIN LATIN LATIN LATIN
circa 70%
Adstrat Germanic Germanic Germanic Germanic Slav
(francii) (longobarzii şi (vizigoţii) (suevii) (slavii de sud)
ostrogoţii)
Cuvinte de origine dacică:

Carpaţi, Napoca, Criş, Dunăre, mânz, viezure, mistreţ, brad, măceş, băiat, moş, prunc, urdă,
vatră, gard
pe cale orală Cozia, Predeal, Bistriţa, Bogdan, Dan, Vlad, Radu, boier,
voievod, nevastă, plug, dragoste, noroc
Cuvinte slave
pe cale cultă = limba slavonă: rai, iad, vlădică.
5
Limba slavonă
în Ţara Românească şi Moldova cancelarie
biserică (în texte religioase)
• Alfabetul chirilic (până în 1862) alfabet de tranziţie alfabet latin
• Alte influenţe:
- maghiară;
- germană;
- turcă;
- greacă (fanariotă);
- rusă;
- în secolul al XIX-lea – împrumuturi masive din limbile romanice = „relatinizare”.
IV. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

De ce există două teorii opuse legate de romanitatea românilor şi ce susţin ele?
A. Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii – secolele VII-XIII

• Etnonimul vlah-vlahi, termen de origine germanică;
• Variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah;
• Ei înşişi s-au numit român-români.
Primele menţiuni care oferă informaţii despre romanitatea românilor în evul mediu
timpuriu sunt:
secolul al VII-lea
• Strategikon, tratat militar bizantin denumeşte populaţia de la nord de Dunăre cu termenul de „ro-
mani”;
secolul al IX-lea
• Geografia armeană – Moise Chorenati – „Ţara (...) căreia îi zic Balak” (Valahia);
• Oguzname – cronică turcă – „ţara vlahilor” (Ulak-ili);
secolul al X-lea
• Despre administrarea imperiului – Constantin al VII-lea Porfirogenetul – „romani”;
• Vasile al II-lea Macedoneanul – scrisoare – „vlahi”;
secolul al XI-lea
• Podoaba istoriilor – Gardizi – românii între „Dunăre şi un munte mare”;
secolul al XII-lea
• Ioan Kynnamos: „se zice că sunt coloni veniţi de mult din Italia”;
• Gesta Hungarorum – Anonymus – informaţii despre români şi autonomiile locale din secolul al IX-lea
în spaţiul intracarpatic – „blachi”;
secolul al XIII-lea
• Gesta Hunnorum et Hungarorum – Simon de Keza – vlahii, păstori şi agricultori;
• în corespondenţa – Ioniţă cel Frumos – Papa Inocenţiu al III-lea – originea latină a românilor.
B. Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor

Cauzele abordării romanităţii românilor de către umanişti
• Formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – creşte interesul faţă de români.
• Luptele antiotomane – „Cruciada târzie” – Ţările Române – bastioane ale rezistenţei anti-
otomane, „porţi” ale creştinătăţii.
6
• Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face să crească

interesul Papalitaţii pentru „ritul grecilor” (ortodox), nelegitim în viziunea catolică.
• Renaşterea – renaşterea valorilor culturale greco-romane.
• Preocuparea umaniştilor români (cronicarii moldoveni şi munteni) de a-şi cerceta identitatea.
Cei mai importanţi cronicari occidentali şi români care au abordat problema

romanităţii românilor sunt:
Secolul al XV-lea
• Poggio Bracciolini, secretar al Papalităţii – originea latină a poporului român; semnalează
elementele comune limbii latine şi române;
• Flavio Biondo, umanist italian – românii „invocau cu mândrie originea lor romană“;
• Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea) – teoria despre originea romană a poporului
român;
• Antonio Bonfini, umanist italian – „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane
din Dacia”;
Secolul al XVI-lea
• Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de origine română – Hungaria (1536) – primul
care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor: „Limba moldovenilor şi a
valahilor a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani… Dovadă de acest lucru e faptul
că au multe cuvinte comune cu limba romană”.
• Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov – hartă cu numele Dacia;
Secolul al XVII-lea
• Grigore Ureche, cronicar moldovean – Letopiseţul Ţării Moldovei
- afirmă descendenţa romană: „de la Rîm ne tragem”
- face apropieri etimologice între limba română şi latină: „…de la rîmleni, ce le zicem latini:
pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte,
pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate
cuvintele le-àm înţălege”.
- originea latină: „Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” .
- originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor: „Şi locuitorii Ţării Româneşti
[...] sunt creştini şi o seminţie” (cu moldovenii, n.ns.).
• Miron Costin, cronicar moldovean – „De neamul moldovenilor şi din ce ţară au ieşit strămoşii
lor” – problema originii românilor: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii
la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti ... că toţi un neam şi o dată descălecaţi sântu”. „nu-
mele vechiu şi mai dreptu este rumân, adecă râmlean, de la Roma”.
Secolul al XVIII-lea
• Stolnicul Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716) susţine
originea comună a tuturor românilor: „toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură “.
• Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711) – Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor susţine originea comună a tuturor românilor;
- Descrierea Moldovei: informaţii despre graiul moldovenilor şi despre „slovele” folosite, „care
la început au fost latineşti”.
C. Teoria autohtoniei şi teoria imigraţionistă

Contextul şi cauzele politizării ideeii romanităţii românilor
Secolul al XVIII-lea
• Lupta românilor pentru drepturi politice şi naţionale – Supplex Libellus Valachorum (1791) –
românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
idei imigraţioniste:
7
- poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre;

- românii ar fi pătruns în Transilvania în Evul Mediu;
teoria imigraţionistă
*A imigra = a veni într-o ţară străină pentru a se stabili aici.
Susţinătorii teoriei imigraţioniste în secolul al XVIII-le au fost:

• Franz Joseph Sulzer, căpitan în armata habsburgică – Istoria Daciei transalpine (Viena,
1781-1782);
• Johan Christian Engel, istoric austriac, susţine că românii au imigrat la nord de Dunăre în
secolul al IX-lea.
Secolul al XIX-lea
• Dualismul austro-ungar (1867) lupta românilor pentru obţinerea de drepturi
politice a crescut în intensitate.
teoria imigraţionistă sau roesleriană = sistematizarea ideilor imigraţioniste de
către austriacul Robert Roesler – Romänische Studien (Studii româneşti, Leipzig, 1871).
• TEORIA ROESLERIANĂ: poporul român şi limba lui s-au format la sud de Dunăre, de unde o
mare parte a populaţiei a emigrat la nord de fluviu.
* A emigra = a părăsi propria ţară pentru a se stabili definitiv într-o ţară străină.
Teoria roesleriană. Argumente:

1. dacii – exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii: „Dacia...viris fuerat exhausta”
(Eutropius);
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar cei 165 de ani de stapânire romană efectivă;
3. Dacia = „terra deserta” după retragerea aureliană;
4. influenţa slavă şi religia ortodoxă poporul român s-a format la sudul Dunării;
5. vocabularul comun româno-albanez poporul român a convieţuit cu albanezii;
6. „tăcerea surselor”: lipsesc izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XIII-lea.
TEORIA AUTOHTONIEI SAU CONTINUITĂŢII

• Susţine romanitatea românilor cu următoarele argumente:
1. continuitatea dacică este confirmată de:
- dovezi logice;
- dovezi epigrafice (inscripţii);
- toponimia;
- hidronimia;
- dovezi lingvistice;
- dovezi arheologice.
2. romanizarea nu s-a produs doar în 165 de ani, ci în trei etape;
3. Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia romană;
4. nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor în sudul Dunării înainte de secolul
al XIII-lea;
5. asemănarea între limba română şi limba albaneză se datorează fondului comun tracic;
6. românii sunt menţionaţi în izvoarele istorice medievale timpurii.
Principalii susţinători ai teoriei autohtoniei sunt:

În secolul al XVIII-lea
• Şcoala Ardeleană.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea
• Paşoptiştii: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea
• Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog şi istoric, „Pierit-au dacii?” .
8
• A.D. Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, foloseşte argu-
mente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate teoria lui Roesler.
În perioada interbelică (1918-1939)
• Primele argumente arheologice privind continuitatea dacică – arheologul Constantin Daicoviciu.
• Vasile Pârvan, istoric român, organizează săpături arheologice scrie lucrarea Getica
(1926).
• Gheorghe Brătianu, istoric român – „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” : „de unde
s-a ivit acest popor devenit pe neaşteptate aşa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor ve-
cinilor săi, fără a ţine seama de titlurile lor legitime de proprietate şi de prioritate?”; „Neavând
istorie, fiecare popor duşman, ne-ar putea zice: „Originea ta este necunoscută, numele tău nu-ţi
aparţine, mai puţin pământul pe care locuieşti”.
D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.

Exagerarea rolului slavilor în etnogeneză
Perioada 1948-1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej
- exagerarea rolului slavilor în etnogeneză;
- puţine consideraţii cu privire la etnogeneză: „nainte de a fi român, trebuia să fii comunist!”;
- romanii =„cotropitori”; retragerea aureliană = „eliberare”.
Perioada 1965-1989 – Nicolae Ceauşescu
- trecutul istoric folosit în scop politic şi propagandistic;
- romanii = „asupritori”
- adevărată obsesie dacică; lucrări care susţineau că dacii sunt primul popor din lume (proto-
cronism);
E. Consecinţele abordării problemei romanităţii românilor

• De a clarifica originile propriului popor, dar şi de a combate teoriile imigraţioniste;
• Progrese în cercetarea istorică şi lingvistică;
• Apar primele observaţii despre latinitatea limbii române;
• În epoca modernă, ideea romanităţii românilor a fost folosită ca armă politică în procesul de
emancipare a naţiunii române din Transilvania;
• Se formulează argumente despre unitatea limbii române;
• Rol esenţial în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
Concluzii
• La început, istoricii susţin romanitatea românilor cu argumente de ordin logic; în secolul al

XX-lea – investigaţiile ştiinţifice conduse de istorici şi lingvişti şi cercetarea arheologică au făcut
progrese remarcabile;
• Problema romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, interferând cu sfera
politicului;
• Azi, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică.
9
Introducere
B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
2
Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi
practici politice în România şi în Europa
I. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

Care sunt cele mai importante aspecte ale funcţionării unui stat?
II. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE
Cum au funcţionat regimurile politice democratice ale Europei secolului XX?
III. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE AUTORITARE

Cum au funcţionat regimurile politice autoritare ale Europei secolului XX?
IV. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

Cum au funcţionat regimurile politice totalitare ale Europei secolului XX?
Introducere
Secolul al XX-lea
• Secol al contrastelor (lume a totalitarismului, a războaielor mondiale şi a genocidului s-a intercalat
cu o epocă a progresului ştiinţific, a emancipării femeilor şi a consolidării vechilor democraţii).
• După 1918 – dezvoltare a democraţiilor în Europa.
• Regimurile de tip totalitar câştigă tot mai mult teren. Elementul comun al acestor regimuri: con-
trolul statului asupra societăţii.
• După 1945 – consolidarea democraţiei în Europa Occidentală şi exportul modelului totalitar stalin-
ist în statele est europene.
• La sfârşitul anului 1989 regimul comunist dispare de pe continent.
1
2. Secolul XX - între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa
I. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

Care sunt cele mai importante aspecte ale funcţionării unui stat?
• În Grecia Antică, filosofii scriu despre modul în care trebuie organizat statul de tip republican.
• În secolele XV-XVI, Renaşterea şi Umanismul redescoperă valorile Antichităţii şi pun din nou în
discuţie problema organizării statale.
• În secolul al XVIII-lea, gânditorii iluminişti au considerat problema organizării politice a fi una de
maximă importanţă.
A. Forme de guvernământ
• Statele s-au organizat din punct de vedere politic sub două forme:
- monarhie;
- republică.
• În prima jumătate a secolului al XX-lea predominau monarhiile.
• După 1945, numărul monarhiilor a scăzut dramatic.
• Astăzi, forma de guvernare aleasă în Europa este majoritar republica.
B. Regimuri politice
• Statele diferă între ele şi după regimul politic pe care îl are fiecare.
• Regimul politic se defineşte în funcţie de ansamblul de metode prin care se exercită puterea şi
prin tipurile de relaţii dintre stat şi cetăţeni.
• Se definesc trei tipuri de regimuri:
- democratice;
- autoritare;
- totalitare.
1. Regimurile politice democratice:

- liberale;
- liberal-democratice;
- „statul de drept”.
• Regimul politic democratic poate funcţiona în oricare formă de guvernământ: monarhie sau
republică.
2. Regimurile autoritare
• Puterea este exercitată în mod nedemocratic de o persoană sau un grup de persoane.
• Executivul are atribuţii mai mari decât celelalte ramuri ale puterii în stat şi se formează de
regulă partidul unic (monopartidism).
• Regimul politic autoritar poate funcţiona în oricare formă de guvernământ (monarhia despotică,
monarhia absolutistă, monarhia autoritară, despotism luminat, republică dictatorială).
3. Regimurile de tip totalitar

• Au atins maximumul de autoritate asupra individului, controlând nu numai viaţa politică,
economică şi socială, ci şi cea personală.
• Exemple:
- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) condusă de Stalin;
- Italia fascistă condusă de Mussolini;
- Germania nazistă condusă de Hitler;
- România comunistă condusă de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu.
• Caracteristici comune:
- instrumentele de represiune sub forma poliţiei politice;
- anihilarea adversarilor politici (deportări, lagăre de muncă, lagăre de concentrare etc.);
- nerespectarea drepturilor omului;
- găsirea de vinovaţi, „ţapi ispăşitori” pentru problemele statului.
2
OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
• Poate funcţiona în oricare formă de guvernământ.
C. Ideologie şi doctrină politică

• Regimurile politice se exprimă şi se construiesc pe baza unor idei politice, ce poartă numele de
ideologie.
• Ideologia politică se referă în principal la idei, credinţe şi atitudini despre regimul politic şi instituţiile
politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea.
• Doctrina politică reprezintă totalitatea ideilor politice împărtăşite de un grup de oameni dintr-o
anumită regiune, într-o anumită perioadă de timp.
• Doctrina politică se află în raport de subordonare faţă de ideologia politică = element constitutiv al
ideologiei, cât şi instrument prin care o anumită ideologie poate fi pusă în practică.
D. Partide politice
• Partidele politice sunt o creaţie a epocii moderne.
• Partidul politic – definiţii:
- un grup de oameni cu idei şi interese comune;
- instituţie/ organizaţie politică, care exprimă şi apără interesele unei clase sociale, conducând lupta
ei pentru atingerea unor scopuri sau idealuri;
- o reuniune de oameni care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică.
Caracteristicile partidului politic:
- urmăreşte să obţină puterea singur sau într-o coaliţie;
- caută să obţină suportul popular prin intermediul alegerilor;
- este o organizaţie permanentă.
Funcţiile partidului politic:
- de elaborare de doctrine, ideologii şi programe politice;
- de exercitare a puterii politice: buna desfăşurare a activităţii tuturor instituţiilor şi cetăţenilor;
- de control şi de critică asupra puterii executive şi legislative.
Tipologia partidelor politice:
- de „dreapta”;
- de „centru”;
- de „stânga”.
• S-a format axa dreapta-stânga. pe care se înscriu toate partidele politice.
• Cu excepţia extremelor, toate celelalte partide pot fi democratice.
• Partidele de stânga au un rol mai mare al statului în economie, sănătate, educaţie şi sprijină clasele
şi categoriile defavorizate.
• Partidele de dreapta acordă o importanţă deosebită iniţiativei indivizilor, încurajează iniţiativa privată
şi limitarea controlului statului în economie, susţine economia de piaţă şi acceptă diferenţele sociale;
• Partidele totalitare au exploatat cu succes momentele de criză, instituindu-se fie pe cale paşnică, fie pe
cale violentă.
3
II. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE
Cum au funcţionat regimurile politice democratice ale Europei secolului XX?
A. Regimurile democratice în Europa

Ideologia regimurilor democratice
• Democraţie provine din antichitate, din limba greacă: demos, care înseamnă „popor”, şi kratos,
„putere“.
• A apărut în Grecia Antică, unde s-au dezvoltat principii cum ar fi cel al luării hotărârilor prin vot sau
al voinţei majorităţii.
• Ideologia democratică modernă are la bază ideile enunţate de curentul iluminist în secolul al
XVIII-lea:
- aceea că toţi oamenii se nasc egali, cu un set de drepturi inviolabile,
- că ar trebui să fie trataţi egal în faţa legii;
- că sistemul politic ar trebui să se bazeze pe separarea puterilor în stat (pentru evitarea abu-
zurilor) şi pe respectarea legilor;
- că oamenii n-ar trebui discriminaţi pe bază de sex, religie sau etnie.
Evoluţia regimului democratic

• Regimul politic democratic s-a menţinut din Antichitate şi în Evul Mediu.
• În epoca modernă – este readus în prim plan.
• Marile transformări (crearea Statelor Unite ale Americii, revoluţiile din Europa secolului al XIX-lea şi,
în secolul al XX-lea, destrămarea imperiilor multinaţionale) au dus la creşterea numărului de democraţii
în lume.
• În secolul al XX-lea – au avut o evoluţie sinuoasă.
• În perioada interbelică – s-au menţinut în statele cu democraţie suficient de consolidată (Franţa,
Marea Britanie, S.U.A., Belgia, Olanda, Luxemburg, toate ţările nordice, Elveţia).
• După cel de-al Doilea Război Mondial – au existat în statele din Occidentul Europei.
• După anul 1989, statele europene cu regimuri totalitare în perioada „războiului rece” au optat pentru
regimuri politice democratice.
Caracteristici ale regimurilor politice democratice

• În secolul al XX-lea, o caracteristică a regimurilor politice democratice este reprezentată de existenţa
constituţiei.
• Excepţii de la regulă; Marea Britanie are o serie de legi cu caracter constituţional.
• Alte caracteristici:
- respectarea principiului suveranităţii;
- democraţiile moderne sunt reprezentative;
- respectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
- sistemul politic pluripartidist;
- apariţia şi consolidarea societăţii civile;
- principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii;
- legitimitatea puterii politice se sprijină pe adeziunea majorităţii cetăţenilor.
• Aceste caracteristici se regăsesc mai consolidate în cadrul vechilor democraţii sau într-o formă
incipientă, în cazul celor tinere.
Practici politice democratice

• Caracteristici vitale pentru regimurile politice democratice = practici politice democratice:
- organizarea periodică de alegeri libere;
- competiţia electorală dintre partidele politice;
- acceptarea criticilor la adresa puterii;
- respectarea regulilor de funcţionare a statului stabilite prin constituţii;
4
2. Secolul XX - între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa
- garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi înscrierea lor în

constituţie;
- garantarea libertăţii de exprimare a opiniei publice.
B. Regimul democratic în România

• La începutul secolului al XIX-lea apar încercări de modernizare prin democratizare.
• Din 1866, România are regim democratic (prima constituţie – organizată după principii liberale).
• După Marea Unire din 1918, democraţia a fost consolidată (prin Constituţia din 1923).
• Începând cu 1934 (domnia lui Carol al II-lea), regimul democratic a început să se degradeze.
• În 1938, Carol al II-lea a instaurat un regim politic autoritar.
• În perioada 1866-1938 – folosite practicile politice democratice.
• După 1944, democraţia românească reapare, dar este înlocuită, din 1948, cu totalitarismul comunist.
• Experienţa democratică este benefică: duce la respectarea drepturilor omului şi la o viaţă mai bună.
III. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE AUTORITARE

Cum au funcţionat regimurile politice autoritare ale Europei secolului XX?
A. Regimurile autoritare în Europa

Ideologia regimurilor autoritare
• „Autoritar” provine de la cuvântul „autoritate” = dreptul, puterea de a comanda sau de a impune cuiva
ascultare.
• Încă din Antichitate, în Egiptul Antic şi în Roma Antică există conduceri autoritare.
• Se caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei persoane.
• Nu au o ideologie comună, chiar dacă practicile politice sunt asemănătoare.
• Regimurile autoritare s-au manifestat sub diferite forme.
• Au fost majoritare în Europa.
Evoluţia regimului politic autoritar

• În contextul crizei economice din 1929, unele state cad pradă autoritarismului.
• Scopul era de a salva statul de pericolul totalitar sau, dimpotrivă, de a apropia ţara de o putere
totalitară.
• Au avut o prezenţă semnificativă în Europa secolului al XX-lea.
• Portugalia
• În 1932, conducerea – preluată de Antonio de Oliveira Salazar:
- devine preşedinte al Consiliului de Miniştri;
- pune accent pe valorile tradiţionale portugheze şi pe catolicism;
- măsuri cu caracter autoritar: interzicerea partidelor politice, introducerea cenzurii şi înfiinţarea
poliţiei politice.
• Spania
• În 1936, generalul Francisco Franco declanşează un război civil;
- în 1939, Franco a instaurat un regim de dictatură, inspirat de regimul fascist din Italia.
Caracteristici ale regimurilor autoritare

• Controlul statului asupra societăţii într-o măsură mai pronunţată sau mai redusă, dar nu
totală.
• Încălcarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
5
• Este creată poliţia politică.
• Apare partidul unic.
• Ideologia regimului autoritar şi a partidului unic este vagă, incertă.
Practici politice autoritare

• Încălcarea principiului separării puterilor în stat.
• Nerespectarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
• Monopartidismul.
• Nerespectarea unor drepturi politice.
B. Regimurile autoritare în România

• În 1938 a fost instaurat regimul autoritar al regelui Carol al II-lea (1930-1940).
• Regele:
- s-a înconjurat de o camarilă regală;
- a guvernat prin decrete-legi;
- a dizolvat Parlamentul;
- a adoptat o nouă constituţie (îi reveneau atât puterea executivă, cât şi cea legislativă);
- a dizolvat partidele politice;
- a introdus cenzura.
• Regimurile autoritare reprezintă un pericol:
- nu respectă drepturile democratice ale cetăţenilor;
- se pot transforma pe nesimţite în regimuri de tip totalitar.
IV. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

Cum au funcţionat regimurile politice totalitare ale Europei secolului XX?
• În perioada interbelică apar trei tipuri de regimuri politice necunoscute până atunci în istorie:
- comunismul;
- fascismul;
- nazismul.
• Regimurile totalitare apar şi se dezvoltă pe fondul de instabilitate sau criză politică şi economică, sau
în state cu insuficientă experienţă democratică.
• Îşi prezintă ideologia drept unica soluţie de salvare a statului.
A. Regimurile autoritare în Europa

Ideologia comunistă
• „Comunism” provine din latinescul „communis”, care însemna universal, în comun.
• Principiile ideologiei comuniste – trasate pentru prima dată de către germanii Karl Marx şi Friedrich
Engels, în lucrarea Manifestul partidului comunist (1848).
• Considerau că:
- sistemul capitalist produce tensiuni interne, care îl conduc la distrugere;
- istoria omenirii se baza pe lupta de clasă;
- capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase sau diferenţe de avere;
- în procesul de schimbare a societăţii, rolul conducător revenea proletariatului;
- schimbarea societăţii se va face prin revoluţie;
- statul va dispărea de la sine şi se va naşte societatea egalitară comunistă;
6
- până la instaurarea deplină, comunismul trece printr-o perioadă de tranziţie, în care statul va fi un
instrument al „dictaturii proletariatului”;
- este legitimă desfiinţarea proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea comună.
• Vladimir Ilici Lenin – conducătorul bolşevicilor:
- preia principiile şi ideile lui Marx;
- le dezvoltă şi le adaptează nevoilor societăţii ruseşti de la începutul secolului al XX-lea.
- bolşevicii pretindeau că sunt ghidaţi de o ştiinţă a istoriei şi a societăţii – ştiinţa marxist-leninistă:
doctrina marxist-leninistă.
Evoluţia regimului politic comunist în Rusia

• Urmare a revoluţiei bolşevice din octombie 1917; Lenin (1917-1924) preia puterea:
- instituie teroarea cu ajutorul poliţiei politice C.E.K.A.;
- partidul bolşevic îşi va lua numele de Partid Comunist;
- instituie dictatura proletariatului, sub forma regimului sovietelor.
• Din 1924, a fost succedat de Stalin (1924-1953):
- a accentuat represiunea împotriva disidenţilor şi adversarilor săi dinăuntrul partidului;
- colectivizarea agriculturii s-a făcut forţat;
- introdusă economia planificată şi dirijată;
- începe un proces de industrializare forţată;
- propaganda stahanovistă;
- după 1945, Stalin va exporta modelul totalitar comunist şi în alte regiuni ale lumii.
• Mihail Gorbaciov (1985-1991), conducătorul Uniunii Sovietice:
- a luat, în anii ‘80, o serie de măsuri de reformare a comunismului („Glasnost” – transparenţă şi
„Perestroika” – reconstrucţie) vor conduce la prăbuşirea regimului.
B. Regimul fascist în Europa

Ideologia fascistă în Italia
• Originile în unele teorii de sfârşit de secol XIX, apărute ca reacţie la democraţie.
• Benito Mussolini reuneşte aceste teorii într-una singură, care stă la baza statului fascist.
• Numele provine de la cuvântul latin „fascia”, simbolul lictorilor romani = un mănunchi de nuiele legat
cu o curea în jurul unei securi.
• Fascismul italian:
- accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale;
- crearea unui „om nou”;
- crearea unei elite care să conducă destinele Italiei;
- baza doctrinei fasciste era naţiunea = organism viu, o Fiinţă;
- sprijină violenţa, războiul şi militarismul;
- neagă valorile liberale;
- corporatism – urmărea soluţionarea conflictelor sociale.
Evoluţia regimului politic fascist în Italia

• În 1921, Benito Mussolini a înfiinţat Partidul Naţional Fascist.
• Partidul devine o forţă paramilitară organizată.
• În 1922 – cu scopul de a prelua puterea a organizat „Marşul asupra Romei”.
• Ajuns la guvernare, Mussolini elimină adversarii politici.
• În 1925 au fost adoptate legile fasciste, prin care:
- a fost instituit un regim dictatorial;
- economia – reorganizată după principii corporatiste;
- statul dirija economia;
- s-a introdus autarhia.
• A recunoscut independenţa Vaticanului.
7
C. Regimul nazist în Europa
Ideologia nazistă
• „Nazist” provine de la numele complet al partidului nazist: Partidul Muncitoresc German Naţional –
Socialist.
• Ideologia nazistă – variantă a fascismului imaginată de către Adolf Hitler, ale cărui idei au fost expri-
mate în lucrarea Mein Kampf (1925):
- crearea spaţiului vital (Lebensraum);
- teoria superiorităţii ariene;
- baza doctrinei naziste: poporul.
Evoluţia regimului politic nazist în Germania

• Pe fundalul problemelor economice şi a teoriilor ce puneau înfrângerea Germaniei pe seama evreilor,
s-a născut Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist.
• Urmare a alegerilor parlamentare, câştigate de nazişti, la data de 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a
devenit cancelar (prim-ministru):
- a fost instaurată dictatura;
- partidele politice şi sindicatele au fost desfiinţate;
- Partidul Nazist a devenit partid unic;
- este înfiinţată poliţia politică, Gestapo.
- eliminarea adversarilor politici;
- „Legile de la Nurenberg” – emise în 1935 = acţiuni antisemite.
• Germania anexează, în 1938, Austria (Anschlluss) şi zona sudetă a Cehoslovaciei.
• După 1939, cucereşte întinse teritorii din Europa, pe care le exploatează economic.
D. Caracteristici generale ale regimurilor totalitare

• Controlează în totalitate societatea, inclusiv viaţa privată şi gândirea oamenilor.
• Se folosesc de ideologia oficială şi de un sistem modern de propagandă.
• Adversarii politici sunt eliminaţi.
• Se creează partide unice.
• Nerespectarea drepturilor omului.
• Economia este controlată de stat (mijloacele diferă în funcţie de tipul de regim).
E. Practici politice ale regimurilor totalitare

• Crearea partidului unic.
• Fraudarea alegerilor electorale.
• Promovarea cultului personalităţii (a conducătorului).
• Înfiinţarea de organizaţii oficiale de masă.
• Crearea unui aparat de represiune împotriva societăţii.
• Eliminarea opozanţilor regimului.
• Mediatizarea ideologiei, zi de zi, favoriza acceptarea principiilor acesteia.
• Introducerea cenzurii.
• Existenţa unei elite politice care asigura funcţionarea regimului şi profita de existenţa acestuia: no-
menclatura.
• Dirijism economic şi social.
• Nerespectarea principiului separării puterilor în stat.
• Încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
• Lipsa de transparenţă.
8
F. România
Extrema dreaptă
• În 1927 se înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail = extremă dreaptă, condusă de Corneliu
Zelea Codreanu. În 1930 devine Garda de Fier.
• Garda era susţinută de studenţi, preoţi, dar şi de intelectuali.
• Printre practicile politice: asasinatul politic (1933 – I.G. Duca, 1939 – Armand Călinescu, 1940 –
Nicolae Iorga).
• Caracteristici:
- împrumută o mare parte din ideologia fascistă;
- profund influenţată de religia ortodoxă;
- naţionalism;
- mesianism;
- caracter antidemocratic.
Guvernarea Antonescu
• În 1940 ajunge la putere generalul Ion Antonescu – guvernează împreună cu Horia Sima.
• România = „stat naţional-legionar”, cu puternice accente totalitare.
Extrema stângă
• Partidul Comunist – extremă stângă – creat în 1921, interzis în 1924.
• Începând cu 1944 preia treptat puterea până la instaurarea regimului comunist.
• După 1948, comunismul românesc a trecut prin două etape: cea stalinistă şi cea a naţional-
comunismului.
• A avut loc naţionalizarea bunurilor şi colectivizarea.
• Printre practicile politice: cultul personalităţii, supravegherea populaţiei şi cenzura.
Concluzii
• Unul dintre marile avantaje ale democraţiei îl reprezintă garantarea drepturilor omului de
către stat.
• Marile crime ale secolului al XX-lea sunt produsul unor regimuri politice de tip totalitar.
• Regimurile totalitare creează organe de represiune ca poliţia politică.
• Scopul regimului totalitar este crearea unui om nou, supus statului şi deciziilor conducătorului.
• Ambele modele politice prezintă o serie de dezavantaje, cu menţiunea că regimurile democrati-
ce, prin garantarea libertăţilor fundamentale, conţin şi premisele corectării lor.
9
Introducere
B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
3
Constituţiile din România
I. ÎN CĂUTAREA UNUI ECHILIBRU CONSTITUŢIONAL

Era necesară existenţa unei constituţii?
II. CONSTITUŢIILE DEMOCRATICE

Cum funcţionează regimul democratic în România?
III. CONSTITUŢIILE AUTORITARE

Care sunt caracteristicile unei legi fundamentale bazată pe autoritarism?
IV. CONSTITUŢIILE COMUNISTE

Care sunt bazele juridice ale totalitarismului în România?
Introducere
• Înţelegerea modului de guvernare, a regimul politic necesită analiza legii fundamentale a sta-
tului: Constituţia.
• O comunitate politică modernă se defineşte în funcţie de reperele constituţionale.
• Constituţia prevede:
- denumirea statului;
- teritoriul statului;
- atribuţiile instituţiilor politice;
- drepturile şi libertăţile garantate de stat;
- forma de guvernământ;
- rolul puterilor în stat;
- reguli, norme de convieţuire;
- stabileşte organizarea statului;
- funcţionarea autorităţilor publice;
- îndatoririle statului;
- drepturile şi îndatoririle cetăţeanului.
• Prima constituţie a României a fost adoptată în 1866.
• Au mai fost adoptate legi fundamentale în România în anii 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991.
• În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991, revizuită în anul 2003.
1
I. ÎN CĂUTAREA UNUI ECHILIBRU CONSTITUŢIONAL

Era necesară existenţa unei constituţii?
A. Ideea de constituţie
• Secolul al XVIII-lea – în contextul noii concepţii iluministe despre modul de guvernare –
problema necesităţii adoptării unei constituţii – Jean-Jacques Rousseau.
• Necesitatea unei constituţii a apărut şi în societatea românească în condiţiile procesului de
modernizare a vieţii social-economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea.

Tipuri de documente cu caracter constituţional:
- declaraţii de principii – Cererile norodului românesc (1821);
- declaraţii de drepturi – Proclamaţia de la Islaz (1848);
- proiecte de reformă: Constituţia cărvunarilor (1822), redactată de Ionică Tăutu, Osăbitul Act
de numire a suveranului românilor (1838), redactat de Ion Câmpineanu.
au arătat dorinţa de schimbare a românilor.
B. Documente cu rol constituţional

1. Constituţia cărvunarilor
• Elaborată la Iaşi, în 1822.
• Indică tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, necesitatea separării puterilor în
stat (nu s-a aplicat).
2. Regulamentele Organice
• Documente cu rol de constituţie, elaborate în timpul protectoratului rus în Principate (1829-
1856), în 1831, în ţara Românească, şi 1832, în Moldova.
• Au rămas în vigoare până în 1858.
Separaţia puterilor în stat:
- puterea executivă: domn ales pe viaţă; ajutat de un sfat format din 6 miniştri;
- puterea legislativă: Adunare obştească formată din boieri şi prezidată de Mitropolit;
- puterea judecătorească: Înaltul Divan Domnesc.
3. Convenţia de la Paris
• În 1858, Marile Puteri elaborează Convenţia de la Paris (1858), rezultat al acordului dintre
puterea suzerană (Imperiul Otoman) şi puterile garante.
• A avut rol de Constituţie pentru Principate.
Prevederi:
- se constituiau Principatele Unite ale Moldovei şi ţării Româneşti, sub suzeranitatea
otomană şi garanţia colectivă a Marilor Puteri;
- puterea executivă – doi domni şi două guverne (câte unul pentru fiecare ţară);
- puterea legislativă – domn şi Adunarea legislativă (câte una pentru fiecare ţară);
- puterea judecătorească – Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie de la Focşani şi Comisia Centrală
de la Focşani (instituţii comune ambelor Principate).
4. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

• lovitura de stat din 1864, Al.I. Cuza – nou act constituţional – Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris;
• instituie domnia personală, autoritară.
2
3. Constituţiile din România
Evoluţia constituţională a României – etape:

• o etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 - 1 iulie 1866);
• o etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866 - 20 februarie 1938);
• o etapă de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 - 30 decembrie 1947);
• etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 - decembrie 1989).
Tipul de drepturi fundamentale întâlnite în constituţiile României:

• libertăţi individuale – ocrotesc persoana şi viaţa ei privată faţă de orice amestec din afară;
pot fi exercitate în mod individual;
•drepturi social-economice – asigură dezvoltarea materială sau culturală a cetăţenilor;
•drepturi politice – asigură participarea cetăţenilor la conducerea statului: dreptul de a
alege şi de a fi ales, de a vota etc.
•drepturi social-politice – pot fi exercitate de cetăţeni, atât în vederea participării lor la
conducerea statului, cât şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale;
• egalitatea în drepturi.
II. CONSTITUŢIILE DEMOCRATICE

Cum funcţionează regimul democratic în România?
Constituţia din 1866
A. Context şi cauze
• Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului străin Carol I;
• Constituţia din 1866 – cea dintâi constituţie românească.
B. Prevederile Constituţiei din 1866

Structura
• 8 titluri şi 133 de articole;
• model Constituţia belgiană;
• promulgată (pusă în vigoare) fără aprobarea Marilor Puteri;
• act de tip liberal;
• a stat la baza funcţionării statului român modern până în 1923.
Constituţia din 1866 – modificări importante:
- articolul 7;
- introducerea titlului de Regatul României;
- modificarea legii electorale;
- lărgirea dreptului de vot şi înfăptuirea reformei agrare.
Statul român
• teritoriul statului este inalienabil şi indivizibil;
• statul era numit „România”;
• forma de guvernământ: monarhie ereditară;
• regimul politic: constituţional;
• deşi România era vasală Imperiului Otoman, acest statut nu era menţionat în Constituţie.
3
Drepturi fundamentale
• drepturi politice şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti;
• proprietatea – „sacră şi inviolabilă”;
• articolul 7 din constituţie: cetăţenia română se acordă doar celor de religie creştină, excluzând
astfel persoanele care nu aparţineau acesteia (evreii, musulmanii).
Principii generale
• principii liberale:
- separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţiunii;
- monarhia ereditară;
- „regele domneşte, dar nu guvernează”.
Principiul separării puterilor în stat

• Puterea executivă: aparţinea domnului sau principelui şi guvernului;
• Puterea legislativă: Parlamentul (bicameral);
- Adunarea Deputaţilor şi Senat;
- votarea legilor şi adoptarea rezoluţiilor.
• Puterea judecătorească: instanţele judecătoreşti; instanţa supremă: Înalta Curte de Casaţie.
Dreptul de vot
• înscris în legea electorală (inclusă în constituţie);
• electoratul era împărţit în colegii: 2 pentru Senat şi 4 pentru Camera Deputaţilor;
• consideraţi alegători toţi cei care desfăşurau o activitate utilă societăţii, realizau un venit şi
contribuiau astfel la bugetul ţării (vot censitar);
• prin modificarea din 1884 a sistemului electoral, se reduce la trei numărul colegiilor pentru
Adunarea Deputaţilor.
C. Importanţa Constituţiei din 1866

• act de afirmare politică: a fost promulgată de domn fără a ţine seama de suzeranitatea otomană
sau garanţia colectivă a celor 7 mari puteri;
• esenţială în stabilirea şi consolidarea instituţiilor statului, punerea bazelor partidelor politice
şi a sistemului democratic al vieţii politice;
• reglementează drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi drepturile politice;
• realizează un echilibru stabil între puterea executivă şi puterea legislativă;
• limite: cens ridicat, condiţionarea cetăţeniei de credinţa religioasă;
• momentul de început al constituirii instituţiilor interne;
• face o trecere hotărâtă la sistemul politic liberal;
• a fost mai bine de o jumătate de secol un instrument juridic eficient, pe baza căruia a fost
guvernată România modernă.
• urmare a Marii Uniri din 1918 - ca să se reglementeze noua situaţie socială, economică şi
politică a ţării;
• revizuire – vot universal;
• P.N.L. îşi asumă misiunea de a da României o nouă constituţie.
4

Structura
• 8 titluri şi 138 de articole (mai mult de jumătate dintre ele fiind păstrate din Constituţia din
1866);
• în vigoare din 1923; suspendată în1938;
• repusă în vigoare în 23 august 1944; a funcţionat până în 30 decembrie 1947.
Statul român
• „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”, teritoriul său fiind nealienabil;
• se menţine forma de guvernământ (monarhia) şi regimul politic (constituţional).
• proprietatea privată – prevedea exproprierea în caz de utilitate publică (spre deosebire de
Constituţia din 1866, unde proprietatea era „sacră şi inviolabilă”);
• statul primeşte dreptul de proprietate asupra zăcămintelor miniere şi bogăţiilor de orice natură
ale subsolului.
Principii generale
• păstra principiile celei din 1866.

• Puterea executivă – încredinţată regelui, iar responsabilitatea actelor sale o au miniştri;
• Puterea legislativă – exercitată colectiv de către rege şi Reprezentanţa naţională, alcătuită din
Senat şi Adunarea Deputaţilor.
• Puterea judecătorească – exercitată de organele ei; hotărârile acestora se pronunţă în virtutea
legii şi se execută în numele regelui.
Dreptul de vot
• votul: universal, egal, direct, obligatoriu şi secret pe baza reprezentării majorităţii;
• în 1926, legea electorală stabilea „prima electorală”.

• s-au consacrat hotrărârile luate de poporul român în 1918, privind unirea Basarabiei, Bucovi-
nei şi Transilvaniei cu România;
• rol important în consolidarea statului român unitar, a independenţei şi suveranităţii sale;
• a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice şi ac-
cesul la viaţa politică pentru categorii sociale foarte largi;
• a contribuit la crearea cadrului de funcţionare a regimului politic instituţional;
• a consfinţit monarhia şi continuitatea ei – factor al stabilităţii statului;
• printre cele mai avansate din Europa interbelică.
- 1989 – colapsul comunismului în Europa de Est;
- prăbuşirea regimului comunist în România.
5

Structura
• a intrat în vigoare în 1991;
• a fost revizuită în 2003, înainte de acceptarea în NATO;
• este în curs de revizuire.
Statul român
• România – stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil;
• forma de guvernământ: republica.
• prevede drepturi şi libertăţi democratice.
Principii generale
• îmbină principiile democratice tradiţionale cu noul context european;
• se inspiră din Constituţia franceză din 1958;
• restabilite pluripartidismul, drepturile şi libertăţile politice şi cetăţeneşti;
• puterile în stat sunt separate, în concordanţă cu principiile democraţiei.

• Puterea executivă deţinută de Preşedintele României şi Guvern;
• Puterea legislativă deţinută de Parlamentul bicameral (format din Camera Deputaţilor şi Senat);
• Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele judecătoreşti. Cea mai înaltă instanţă:
Curtea Supremă de Justiţie.
Dreptul de vot
• votul este universal pentru femei şi bărbaţi, de la vârsta de 18 ani.

• a asigurat revenirea la regimul democratic şi avansarea ţării spre „statul de drept”;
• restabileşte principiile democratice;
• introduce noi principii constituţionale europene.
• drepturile omului sunt garantate prin Constituţie;
• a asigurat suportul instituţional al unei dezvoltări democratice;
• revizuirea Constituţiei în 2003, cu scopul introducerii unor modificări care să permită adaptar-
ea mecanismelor româneşti la cele europene;
• a creat cadrul juridic de dezvoltare a democraţiei postdecembristă.
6
III. CONSTITUŢIILE AUTORITARE

Care sunt caracteristicile unei legi fundamentale bazată pe autoritarism?
• elaborată în timpul domniei lui Carol al II-lea;
• scopul: legitimarea schimbării de regim, de la unul democratic la unul autoritar;
• decembrie 1937 – alegeri parlamentare – ultimele alegeri libere din istoria României înainte de 1990;
• partidele democratice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) nu au reuşit să atragă majoritatea voturilor exprimate;
• rezultatul alegerilor îi permite regelui Carol al II-lea să impună propria soluţie şi să accelereze
procedurile de instalare a regimului personal;
• Carol al II-lea, încălcând Constituţia din 1923, îl numeşte prim-ministru pe Patriarhul Miron
Cristea;
• prin decret regal, se introduce, fără motivaţie, starea de asediu pe tot cuprinsul ţării;
• în februarie 1938 este aprobată noua lege fundamentală a statului: Constituţia.

Structura
• în vigoare din 1938 până în 1940.
Statul român
• România: „stat naţional, unitar şi indivizibil”;
• teritoriul îi este inalienabil şi nu poate fi „colonizat cu populaţiuni de seminţie străină”;
• sunt interzise propaganda privind schimbarea formei de guvernământ şi lupta de clasă;
• tinerii sunt înregimentaţi politic în Straja Ţării.
• justiţia avea posibilitatea de a controla scrisori, telegrame etc.;
• dreptul de întrunire şi manifestare era controlat de poliţie;
• s-a înfiinţat Consiliul de Coroană numit de rege şi compus din miniştri de stat;
• au fost dizolvate toate grupările şi partidele politice;
• se desfiinţează sindicatele şi sunt înlocuite cu breslele de lucrători;
• sunt prevăzute, formal, în Constituţie, libertatea conştiinţei, a învăţământului, presei, muncii etc.;
• dreptul de asociere era anulat.
Principii generale
• consacra principiul supremaţiei regelui;
• suprima separaţia puterilor în stat;
• încălca anumite drepturi şi libertăţi;
• principiul pluripartidismului este înlocuit cu monopartidismul prin crearea Frontului Renaşterii
Naţionale, numit, din 1940, Partidul Naţiunii.

• separaţia puterilor în stat era suprimată.
• Puterea executivă o exercită regele prin guvern, numit şi revocat de el însuşi; guvernul răspundea
politic direct faţă de Rege.
• Puterea legislativă o exercită regele prin intermediul Parlamentului bicameral.
7
• Deputaţii şi senatorii trebuiau să depună jurământ de credinţă faţă de Carol al II-lea;

• Regele numea jumătate din membrii Senatului.
• În intervalul dintre sesiunile parlamentare, regele putea să elaboreze decrete cu putere de lege;
• semna tratate politice şi militare cu statele străine fără a mai avea nevoie de acordul Parlamentului.
• Puterea judecătorească aparţinea Curţii de Justiţie şi Casaţie.
• Se desfiinţează juriile. Hotărârile judecătoreşti se executau în numele regelui.
Dreptul de vot
• se introduce votul universal, de la vârsta de 30 de ani, inclusiv pentru femei şi doar pentru
ştiutorii de carte.
C. Semnificaţia Constituţiei din 1938
Constituţia din 1938 a urmărit:
• să consolideze puterea instituţiei regale şi autoritatea personală a monarhului,
• să reconcilieze naţiunea,
• să salveze ţara de revizionism, de pierderi teritoriale.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor nu a justificat înlăturarea unui regim democratic cu unul
autoritar.
IV. CONSTITUŢIILE COMUNISTE

Care sunt bazele juridice ale totalitarismului în România?
• între 1947 şi 1989, în România a existat un regim totalitar comunist;

• au fost adoptate trei constituţii: 1948, 1952, 1965.
• 1948 – este adoptată în contextul înlăturării Monarhiei, la 30 decembrie 1947 ;
• forma de guvernământ: republica;
• este alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare;
• se legitima regimul comunist;
• 1952 – se copia Constituţia stalinistă din 1936;
• se definitiva trecerea la modelul comunist de tip stalinist;
• 1965 – era adoptată ca urmare a schimbării liderului Gheorghe Gheorgiu-Dej cu Nicolae
Ceauşescu şi a trecerii la naţional-comunism.
B. Prevederi ale Constituţiilor comuniste

Structură
• Constituţia din 1948 şi cea din 1952 conţineau fiecare câte 10 titluri şi 105 articole;
• Constituţia din 1965 cuprindea 9 titluri şi 114 articole.
Statul roman
• Constituţia din 1948 şi cea din 1952 – „Republica Populară Română”;
• Constituţia din 1965 – „Republica Socialistă România”.
• teritoriul statului: Constituţia din 1948 şi cea din 1952: „popular, unitar, independent şi suveran”;
8
• Constituţia din 1965 – teritoriul statului: „inalienabil şi indivizibil”;

• Constituţia din 1965 marchează sfârşitul perioadei staliniste şi trecerea la naţional-comunism.
• conţineau un capitol de „drepturi ale omului”;
• nu erau respectate de către stat.
Principii generale
• nu putem identifica principii clare de organizare ale statului (fie nu sunt limpede menţionate,
fie nu sunt respectate);
• „principii” pe baza cărora Partidul Comunist îşi asigura controlul asupra întregii societăţi.
Principiul partidului-stat
• regim de „democraţie populară”;
• teoretic – „puterea în stat aparţine poporului” şi se exercită prin „reprezentanţi ai poporului
aleşi democratic” în Marea Adunare Naţională (Constituţia din 1948); practic – preluarea mode-
lului instituţional sovietic a dus la apariţia Partidului-stat;
• teoretic – puterea legislativă era reprezentată de Marea Adunăre Naţională (M.A.N.); practic –
membrii M.A.N. erau „selecţionaţi” dintre membri ai Partidului Comunist;
• teoretic – membrii M.A.N. erau aleşi; practic – „alegerea” membrilor M.A.N. şi validarea lor
prin votul electoratului erau o formalitate;
• din anii ‘50, influenţa partidului-stat a crescut şi mai mult: se înfiinţează Prezidiul M.A.N.
(preia toate atribuţiile M.A.N.);
• rolul M.A.N. ca instituţie legislativă este anulat;
• puterea executivă aparţinea Consiliului de Miniştri (guvernul comunist), format exclusiv din
membrii partidului unic – Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), ulterior, Partidul Comunist
Român (P.C.R.).
Principiul dublei subordonări, de partid şi de stat

• controlul direct al Partidului Comunist asupra instituţiilor executive ale statului creştea
prin faptul că acestea erau subordonate nu doar instituţiilor statului român, ci şi partidului
comunist.
Principiul inconsecvenţei
• în cele trei acte fundamentale apar contradicţii între prevederile anumitor articole.
„Principiul minciunii”
• toate constituţiile totalitare comuniste conţin prevederi care aveau rolul de a conferi acestora
un caracter aparent democratic.

• România: stat centralizat;
• instituţiile locale – rol de a pune în aplicare deciziile instituţiilor centrale;
• principiul separaţiei puterilor în stat, deşi menţionat în Constituţii, nu funcţiona;
• Puterea legislativă, Marea Adunare Naţională (parlamentul comunist) avea rol formal;
• Puterea executivă, Consiliul de Miniştri (guvernul comunist) – format exclusiv din membrii
partidului unic;
• Schimbare: Legea nr. 1 din 1974 modifică Constituţia din 1965; se înfiinţa funcţia de Preşedinte
al Republicii Socialiste România;
• Puterea judecătorească aparţinea unui Tribunal Suprem al Republicii Populare Române (al
Republicii Socialiste România după 1965) şi instanţelor judecătoreşti inferioare.
Dreptul de vot • vot (universal) pentru toţi cetăţenii cu vârsta de minim 18 ani.
9
C. Semnificaţia constituţiilor comuniste

• consacră:
- noua formă de guvernământ – republica;
- noul regim politic – regimul comunist;
- intrarea statului român în rândul statelor nedemocratice comuniste.
• Constituţia din 1948
- are caracter provizoriu; instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii
sub controlul statului.
- pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de Uniunea Sovietică.
- P.C.R.: „forţa politică conducătoare a întregii societăţi din Republica Socialistă România”;
- în economie – dirijismul;
- societatea civilă – distrusă;
- cenzură.
Trăsături ale sistemului constituţional:

• renunţarea la principiul separării puterilor în stat şi înlocuirea cu principiul partidului-stat;
• înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid;
• subordonarea întregului aparat de stat partidului unic;
• concentrarea puterii de decizie statală în mâinile unei elite restrânse;
• restrângerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi subordonarea individului de către stat;
• absolutizarea luptei de clasă;
• prezentarea intereselor de grup ca interese ale întregii societăţi;
• instituţionalizarea intervenţiei şi controlului statului asupra întregii vieţi economice şi so-
cial-politice;
• regimul totalitar comunist;
• perfidă aparenţă democratică.
Concluzii
• în epoca modernă, România s-a integrat în rândul statelor cu regimuri constituţional-monarhice

cu o reală separaţie a puterilor;
• Constituţia din 1866 şi Constituţia din 1923 introduc regimul politic democratic;
• Constituţia din 1938 – regim autoritar;
• constituţiile regimului comunist – daune grave societăţii civile, spiritului civic şi practicilor
democratice;
• sistemul politic real este mult diferit de cel prevăzut în constituţii; el poate fi limitat doar prin
norme şi reguli clare;
• viziune clară asupra elementelor de bază: forma de guvernământ, regim politic, drepturi şi
libertăţi fundamentale, un model economic etc.
.
10
Introducere
C. STATUL ŞI POLITICA
4
Autonomiile locale şi instituţiile centrale în
spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)
I. OBŞTEA SĂTEASCĂ
Cum au trăit românii la începuturile Evului Mediu?
II. AUTONOMIILE LOCALE

Care au fost primele forme de organizare politică a românilor?
III. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

Când, unde şi cum s-au format primele state româneşti?
IV. INSTITUŢIILE STATELOR MEDIEVALE

Cum s-au organizat statele româneşti în cursul Evului Mediu?
Introducere
• La începutul Evului Mediu are loc etnogeneza popoarelor europene, printre care şi a românilor.
• Toate popoarele europene evoluează spre noi forme de organizare politică: statele medievale.
• Şi în spaţiul românesc se desfăşoară procesul istoric al formării statelor medievale: Transilva-
nia, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.
• Spaţiul românesc: zonă de contact a mai multor factori de civilizaţie: ortodoxă, catolică,
musulmană.
• Ţările române au fost supuse presiunilor politice, militare şi religioase ale acestora.
I. OBŞTEA SĂTEASCĂ
Cum au trăit românii la începuturile Evului Mediu?
• După retragerea aureliană, etnogeneza a continuat, iar populaţia romanizată s-a retras în
zonele rurale.
• Au apărut şi s-au dezvoltat la nordul Dunării primele structuri teritoriale tradiţionale:
obştile săteşti, formă primară de comunitate a românilor.
1
• Criterii de organizare a obştii săteşti:
- teritorial – întindere bine delimitată, în zone greu accesibile;
- agrar – principalele ocupaţii: agricultura şi creşterea animalelor;
- de convieţuire socială – iniţial îi grupa pe descendenţii unui strămoş comun, care locuiau
în sate.
• Obştile săteşti – conduse de cneaz (termen de origine slavă) sau jude (termen de origine
latină), cu atribuţii administrative şi judiciare, ulterior – caracter politic şi militar.
• Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe obşti formându-se uniu-
nile de obşti („Romanii populare”).
• Concentrarea uniunilor de obşti în jurul unei autorităţi mai puternice – formează autonomi-
ile locale – formaţiuni politice prestatale –, conduse de un voievod (termen de origine slavă)
sau duce (termen de origine latină).
II. AUTONOMIILE LOCALE

Care au fost primele forme de organizare politică a românilor?
A. Context istoric
• Apariţia organizării politice este un proces îndelungat şi se înscrie în evoluţia firească a
evenimentelor, care avea loc la toate popoarele vecine.
• În secolul al IX-lea sunt atestaţi în izvoarele istorice, românii, organizaţi în nuclee de state,
forme politice prestatale: autonomii locale (jupanate, cnezate, voievodate sau ţări).
B. Autonomii locale în spaţiul românesc

1. Spaţiul intracarpatic (viitoarea Transilvania) – secolele IX-XI
Secolul al IX-lea, în Gesta Hungarorum, cronică maghiară scrisă de notarul regelui maghiar
Bela al III-lea – sunt menţionate trei autonomii locale româneşti:
• voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin;
• voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca;
• voievodatul Menumorut, în Crişana, cu cetatea de scaun la Biharea.
Secolul al XI-lea – Legenda Sfântului Gerard – sunt menţionate două voievodate româneşti:
• voievodatul condus de Gyla, în centrul Transilvaniei;
• voievodatul condus de Ahtum, în Banat.
2. Spaţiul extracarpatic, la sud de Carpaţi (viitoarea Ţară Românească) –

secolul XIII
• 1247 – Diploma Cavalerilor Ioaniţi – act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, Cavalerilor
Ioaniţi – menţionează existenţa, la sud de Carpaţi, a cinci formaţiuni politice româneşti:
• voievodatul lui Litovoi, între Olt şi Jiu;
• voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului;
• cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei;
• cnezatul lui Farcaş, în nordul Olteniei;
• Ţara Severinului, care cuprindea estul Banatului şi vestul Olteniei (ulterior Banatul de
Severin).
2
3. Spaţiul extracarpatic, la est de Carpaţi (viitoarea Moldova) – secolele XII-XIII
Secolul al XII-lea – cronicile ruseşti menţionează o „ţară Berlad”.
Secolul al XIII-lea
- documentele cancelariei regale maghiare şi papale stabilesc o „ţară a brodnicilor”;
- cronică rusească atestă o „ţară a bolohovenilor”.
• Documentele atestă existenţa unor autonomii locale cu numele de: „codrii” – Codrii Cos-
minului, „câmpuri” – Câmpul lui Dragoş, „ocoale” şi „cobâle”.
4. Spaţiul extracarpatic, între Dunăre şi Mare (viitoarea Dobrogea) – secolele

X-XIII
Secolul al X-lea – este atestat un „jupanat”, condus de jupân Gheorghe.
Secolul al XI-lea – este atestată o unitate teritorial-administativă „Thema Paristrion”,
condusă de un funcţionar al Imperiului Bizantin;
- lucrarea Anei Comnena, Alexiada, atestă trei formaţiuni politice conduse de Tatos, Satza şi Sestlav.
C. Semnificaţia formării autonomiilor locale

• Existenţa autonomiilor locale româneşti este atestată de izvoare istorice externe în contextul
desfăşurării ultimelor migraţii (secolele IX-XIII) – dovada evoluţiei în cadrul obştilor săteşti.
• Autoritatea conducătorilor obştilor săteşti este consolidată în contextul migraţiilor.
• Statele medievale româneşti sunt continuatoarele autonomiilor locale.
III. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

Când, unde şi cum s-au format primele state româneşti?
A. Context istoric
Context extern favorabil:
- Criza dinastică din Regatul Maghiar;
- Creşterea influenţei Hoardei de Aur;
- Imperiul Bizantin considera spaţiul carpato-danibiano-pontic impotant din motive stra-
tegice şi militare.
Autonomiile locale româneşti tind să se coaguleze.
• Tradiţia istorică a descălecatului – trecerea unor conducători politici români din Transil-
vania, la sud şi la est de Carpaţi, în condiţiile creşterii presiunii regalităţii maghiare asupra
micii nobilimi româneşti din Transilvania sau chiar a anihilării, în unele cazuri, a autonomiei
teritoriale româneşti – (factor extern).
Factori interni:
- întărirea raporturilor feudale în jurul unei autorităţi puternice;
- creşterea demografică;
- relieful;
- premisele economice.
B. Statele medievale
1. Întemeierea statului medieval Transilvania
La începutul secolului al XI-lea
- formarea Regatului Maghiar – începe expansiunea maghiară spre est;
3
- sunt organizate expediţii militare, însoţite de organizarea politico-administrativă a teritoriului.
În secolul al XIII-lea
- spaţiul intacarpatic este organizat ca voievodat autonom în cadrul Regatului Maghiar,
până în 1541.
• Sunt aduse forme de organizare specifice Ungariei din punct de vedere administrativ-teri-
torial şi religios: comitatele, episcopie catolică.
• Populaţia românească, rămasă majoritară, păstrează vechile forme de organizare voievodală
şi cnezială, „ţările româneşti”.
• Pentru consolidarea stăpânirii maghiare în Transilvania, între secolele XII-XIII, re-
galitatea maghiară colonizează populaţii de religie catolică: saşii, secuii, cavalerii teutoni.
• Saşii – origine germană – aşezaţi în regiunea Sibiului, Bistriţei, Ţara Bârsei – autonomi,
contribuie la consolidarea economică a voievodatului.
• Secuii – popor cu origine necunoscută – avangarda armatei maghiare – aşezaţi în zonele
Târnavelor şi Subcarpaţilor de Curbură; autonomi – cu rol militar, de apărare a trecătorilor
din Carpaţi.
• Cavalerii teutoni (1211-1225) – colonizaţi de regele maghiar Andrei al II-lea, aşezaţi în
Ţara Bârsei – scop militar (apărarea hotarelor) şi religios (extinderea religiei catolice).
2. Întemeierea statului medieval Ţara Românească

Prima etapă
• Existenţa formelor de organizare politică prestatală – autonomiile locale (Diploma Cavalerilor
Ioaniţi).
• Voievodul Litovoi (probabil urmaş al celui menţionat în 1247) încearcă anularea raportului
de vasalitate faţă de coroana maghiară.
A doua etapă
• Tradiţia istorică a descălecatului: la sfârşitul secolului al XIII-lea, semilegendarul Negru-
Vodă din Ţara Făgăraşului descalecă la Câmpulung.
A treia etapă
• Realitatea istorică: Basarab I Întemeietorul (?1310-1352) – unifică autonomiile locale şi
întemeiază statul.
• În 1324 – Basarab I – numit de către regalitatea maghiară ,,voievodul nostru transalpin”,
recunoaşte suzeraniatea maghiară; i se recunoaşte statul şi domnia.
• În 1330 – Posada – confruntarea dintre Basarab I şi Carol Robert de Anjou, regele maghiar;
consecinţa: independenţa statului Ţara Românească.
Consolidarea statală – în timpul domniei urmaşilor lui Basarab I.
3. Întemeierea statului medieval Moldova

Prima etapă: Primul descălecat. Descălecatul lui Dragoş (mijlocul secolului al XIV-lea):
- 1350 – regele maghiar Ludovic I de Anjou – campanie militară la est de Carpaţi – participă
şi Dragoş din Maramureş.
- Regalitatea maghiară întemeiază o marcă de apărare condusă de Dragoş, cu reşedinţa la
Baia – Moldova Mică – sub suzeranitate maghiară.
A doua etapă. Al doilea descălecat. Descălecatul lui Bogdan (a doua jumătate a secolului
al XIV-lea):
- 1359 – dependenţa de coroana ungară determină revolte – participă şi Bogdan din Cuhea,
Maramureş – „descalecă la est de Carpaţi”; consecinţa: independenţa Moldovei.
- 1364 – este atestată Moldova – stat independent.
• Teoria descălecatului – este susţinută de istoricul Gheorghe Brătianu, în „Tradiţia istorică
despre întemeierea statelor româneşti”.
A treia etapă: Alipirea sudului Moldovei (sfârşitul secolului al XIV-lea).
• Sub urmaşii lui Bogdan – consolidarea statului prin acţiuni de organizare instituţională şi
desăvârşire teritorială.
4
4. Întemeierea statului medieval Dobrogea
• Teritoriu între Dunăre şi Marea Neagră – aflat sub autoritatea Imperiului Bizantin.
Prima jumătate a secolului al XIII-lea:
- Este atestată Ţara Cavarnei (1230) – nucleul viitorului stat dobrogean.
Secolul al XIV-lea:
- Balica – este atestat conducător, în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
- Dobrotici – titlul de „despot” – unifică teritoriul dintre Dunăre şi Mare.
- Ivanco (1386 – 1388).
• 1388 – Dobrogea inclusă, de Mircea cel Bătrân, Ţării Româneşti, până în 1417.
C. Semnificaţia întemeierii statelor medievale

• Statele medievale au constituit cadrul politic în care s-a perpetuat şi dezvoltat civilizaţia
românească.
• Alături de majoritari au contribuit la crearea şi dezvoltarea civilizaţiei din spaţiul româ-
nesc şi alte grupuri etnice:
- Armeni – oraşe autonome: Armenopolis, azi Gherla, judeţul Cluj;
- Bulgari – stabiliţi în judeţele Timiş, Arad, Dâmboviţa;
- Evrei – erau comunităţi evreieşti în oraşele Roman, Bacău şi Galaţi;
- Germani – secolul al XII-lea – grupul saşilor; secolul al XVIII-lea – grupul şvabilor în
Banat şi Satu Mare;
- Greci – prezenţi în Dobrogea în secolul al VII-lea î.Hr. şi aduşi ca domni fanarioţi în seco-
lul al XVIII-lea;
- Maghiari – stabiliţi în Câmpia Panonică din secolul al IX-lea, fiind cea mai numeroasă
etnie din Transilvania;
- Ţigani/ romi – sunt atestaţi prima dată în spaţiul românesc în secolul al XIV-lea; au fost
robi ai statului, ai boierilor sau ai mănăstirilor până în 1855-1856;
- Sârbi – primele atestări – secolul al XII-lea, în vestul României;
- Ucraineni – populaţie slavă aşezată în zona Maramureşului şi Bucovinei, în secolul al VI-lea.
• Diversitatea etnică şi culturală a unei ţări este o bogăţie care trebuie preţuită.
IV. INSTITUŢIILE STATELOR MEDIEVALE

Cum s-au organizat statele româneşti în cursul Evului Mediu?
A. Context istoric
• Transfer de putere politică a cnezilor şi voievozilor locali către un conducător ales (titlul de
mare voievod); acesta are nevoie de instituţii pentru stabilitate – Sfatul Domnesc, Biserica etc.
• Formarea şi evoluţia instituţiilor –este influenţată de spaţiul occidental (prin Regatul
maghiar), slav şi bizantin (modelul politic al monarhiei absolute).
B. Principalele instituţii medievale româneşti

1. Domnia
• Principala instituţie centrală în Ţara Românească şi Moldova.
• Forma de organizare politică: la fel ca în Europa Occidentală – monarhia de tip feudal –, dar
cu trăsături specifice (feudalismul românesc).
5
• Succesiunea: ereditar-electivă, uneori prin asocierea la tron a fiului.
• Titlul domnesc: - originea divină a puterii domneşti (titulatură: Io), „mare voievod”, „domn”,
„singur stăpânitor”.
• Atribuţiile domniei: politică internă şi externă (militare, administrative, financiare,
judecătoreşti, funciare, religioase, legislative).
• Evoluţia instituţiei domniei:
- la sfârşitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea – Imperiul Otoman
asociază domnia unei funcţii administrative;
- politica domnitorilor este controlată prin intermediul boierilor greci;
- creşte influenţa marilor familii boiereşti, instituindu-se regimul boieresc (nobiliar).
- în 1711, în Moldova şi 1716, în Ţara Românească – Regimul fanariot = domnii numiţi di-
rect de către Poartă (greci sau români), fără asentimentul ţării; numirile şi confirmările în
domnie se făceau prin plata unor sume de bani către Poartă.
În Transilvania – voievodatul se menţine până în secolul al XVI-lea;
Până în 1541
- Voievod (atribuţii miltare, judiciare, administrative) numit de regele Ungariei.
Din 1541
– Principe – ales de Dietă şi confirmat de sultan.
Din 1699
- Transilvania – provincie a Imperiului Habsburgic, condusă de împărat prin intermediul
unui guvernator; acesta era ales de Dietă şi confirmat de Curtea din Viena.
2. Sfatul domnesc
În Ţara Românească şi Moldova
• Domnul era ajutat în exercitarea autorităţii de Sfatul domnesc, instituţie centrală de gu-
vernare cu rol consultativ.
• Statul – alcătuit din dregători, boieri cu funcţii specifice: vornic, logofăt, vistiernic, spătar,
postelnic, Banul Olteniei (Ţara Românească), Portarul Sucevei (Moldova).
• De la sfârşitul secolului al XVI-lea, Sfatul domnesc se va numi Divan.
În Transilvania
• În timpul dominaţiei habsburgice exista Guberniul – instituţie administrativă, organizată
la sfârşitul secolului al XVII-lea.
• Imperiul Habsburgic creează la Viena Cancelaria aulică a Transilvaniei – atribuţii execu-
tive (guvern).
3. Adunările de Stări
• Marea Adunare a Ţării, alcătuită din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi
mijlocie şi din curteni.
• Caracter consultativ, convocată sporadic.
• În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul acestei instituţii.
În Transilvania
• Degradarea statutului politic al românilor – consolidarea poziţiei categoriilor privilegiate:
nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor formează congregaţiile generale,
cu rol de adunări reprezentative.
• 1288 – ultima congregaţie la care au participat şi românii.
• Din secolul al XVI-lea, problemele importante de politică externă se discutau în Dietă.
4. Organizarea judecătorească
• „Obiceiului pământului” (jus valahicum).
• În secolele XIV-XV apar scrieri cu caracter juridic.
6
În Transilvania
• Codul de legi Tripartitum-ul lui Werboczy (1517).
5. Armata
• Domnitorul – „mare voievod” – comandantul armatei.
• Armata – alcătuită din „oastea cea mare” şi „oastea cea mică”.
• Secolul al XV-lea – armele de foc şi mercenarii.
• Rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti şi Moldovei – cetăţile. Exemple:
Neamţ, Suceava, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Turnu, Giurgiu, Cetatea de Baltă, Ciceu etc.
• După instaurarea regimului fanariot, oastea cea mare nu a mai fost chemată sub arme,
ţărilor române fiindu-le interzis să mai deţină oştire.
În Transilvania
• Voievodul comanda armata ca reprezentant al regelui Ungariei.
6. Administraţia
În Transilvania
• Comitatul regal maghiar (unitate administrativă şi militară).
• Scaune secuieşti – unităţi judiciar-administrative.
• Scaune şi districte săseşti – conduse de juzi.
• Districte româneşti – conduse de cnezi, juzi.
• Oraşele – „burgurile” – erau conduse de un sfat orăşenesc şi un jude.
• Organizaţiile săseşti au constituit Universitas Saxorum – teritoriu cu autonomie confirmată
la sfârşitul secolului al XV-lea.
În Ţara Românească – judeţe.
În Moldova – ţinuturi.
7. Biserica
• Susţinută de domnitor.
• Mitropolitul – numit de domnitor;
– îl încorona şi ungea cu mir pe domn.
• În Ţara Românească – Mitropolia înfiinţată de Nicolae Alexandru (1359) la Curtea de Argeş.
• În Moldova – Mitropolia creată de Petru Muşat la Suceava; recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol (în perioada domniei lui Alexandru cel Bun, în 1401).
• Biserica subordonată – Patriarhiei de la Constantinopol – influenţe culturale bizantine,
care, alături de influenţele slave, formează o cultură originală.
În Transilvania
• Predomină ortodoxismul, religia majorităţii populaţiei formată din români – consideraţi
„toleraţi”.
• Secolul al XIV-lea, Regatul Maghiar încearcă să impună catolicismul (1366 – „Diplomele
regale” condiţionau calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism şi posibilitatea de a deţine
o funcţie, de calitatea de nobil).
• Secolul al XVI-lea – cele patru religii recepte (catolică, luterana, calvină, unitariană)
religia ortodoxă – religie tolerată.
• Începutul secolului al XVIII-lea – o nouă religie: greco-catolică.
7
C. Consecinţe
• Afirmarea structurilor politice, administrative, juridice, religioase româneşti.
• Reglementarea relaţiilor sociale, economice şi de politică externă.
• Evoluţia unitară a societăţii româneşti prin instituţiile din Ţara Românească şi Moldova.
Concluzii
• Evoluţia formelor de organizare (de la obşte la state) perpetuează civilizaţia românească.

• Statele medievale româneşti se integrează în tiparul feudal european.
• Consolidarea statelor aduce structuri sociale şi o ierarhie a elitei în frunte cu domnitorul.
• Tipul de feudalism este unul specific românesc.
8
Introducere
5
Statul român modern: de la proiect politic la
realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)
I. PROIECTELE POLITICE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE

A SECOLULUI AL XIX-LEA
Cine şi-a asumat rolul în procesul de modernizare şi care au fost formele de
manifestare?
II. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Care au fost primele forme de organizare politică ale românilor?
III. CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN

Care au fost etapele şi modalităţile de consolidare a statului român?
Introducere
A. Europa luminilor
- secolul al XVIII-lea – o nouă concepţie, iluministă, de modificare a raporturilor dintre stat,
instituţii şi cetăţean;
- se afirmă o nouă concepţie despre modul de guvernare; monarhia despotică de tip lu-
minat reprezintă o caracteristică a epocii;
- iluminiştii aduc în discuţie separarea puterilor în stat, emiterea constituţiilor, respectarea drep-
turilor naturale ale oamenilor, proprietatea privată şi egalitatea în faţa legilor şi a justiţiei;
- se conturează două mari ideologii politice: liberalismul şi conservatorismul.
- se manifestă o nouă concepţie despre societate, care are ca obiective: desfiinţarea privilegiilor şi
a ierarhiei feudale şi afirmarea unei noi categorii sociale, burghezia;
- ideea de naţiune modernă, care presupune apartenenţa la aceleaşi tradiţii, aceeaşi istorie,
limbă şi cultură a unui popor;
- se conturează, la nivel teoretic, problema naţiunilor, iar secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor, o
va pune în practică prin formarea statelor naţionale;
- secolul al XVIII-lea: luminarea poporului prin cultură;
- noi curente culturale;
- se creează opinia publică.
A. Spaţiul românesc în epoca luminilor

- se accentuează dominaţia otomană în Moldova şi Ţara Românească: regimul fanariot;
- Transilvania intră sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
1
STATUL ŞI POLITICA
Ce presupune modernitatea?
În plan economic şi social:
• dezvoltare de tip capitalist;
• structuri sociale noi; formarea burgheziei şi, ulterior, a muncitorimii;
• desfiinţarea privilegiilor boiereşti, a dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor cu pământ;
• un nou tip de societate, fundamentat pe concepţia drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului.
În plan politic şi instituţional:
• adoptarea unor constituţii;
• instaurarea unui regim politic modern;
• participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
• realizarea statului modern şi independent.
În plan cultural:
• manifestări ale unor curente artistice şi literare: romantismul, realismul, impresionismul.
- purtătorii ideilor de modernizare sunt: boierimea, elita intelectuală, elita confesională greco-
catolică, statul.
- formele şi mijloacele prin care se realizează modernizarea sunt şi ele diferite şi adaptate con-
textului istoric.
Etapa căutării sprijinului extern

- proiectele politice se manifestă sub forma memoriilor care caută soluţii pentru modernizare cu aju-
torul Marilor Puteri.
Etapa contestatară
- proiectele politice se manifestă prin acţiunile unor grupuri care încearcă să impună Marilor
Puteri procesul de modernizare.
Etapa acţională
•coagularea proiectele politice anterioare într-o formă superioară şi unitară: „proiectul politic
românesc”.
•În Ţara Românească şi Moldova, „proiectul politic românesc” viza: unirea, independenţa, alipi-
rea provinciilor pierdute în cursul istoriei (obiective realizate în 1859, 1877, 1918).
•În Transilvania, Basarabia, Bucovina, „proiectul politic românesc” viza unirea cu patria mamă,
România, obiectiv realizat în 1918.
I. PROIECTELE POLITICE
ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Cine si-a asumat rolul în procesul de modernizare şi care au fost formele de
manifestare?
A. Reformismul domnesc
Context istoric
• Secolul al XVIII-lea – regim fanariot în Ţara Românească şi Moldova (1711, 1716-1821);
regim habsburgic în Transilvania (1699-1867).
Reformele domneşti din perioada regimului fanariot şi habsburgic

- autoritatea centrală emite reforme în spirit iluminist;
2
5. Statul român modern
- caracteristică: domnii în spiritul absolutismului luminat (Constantin Mavrocordat, Alexandru

Ipsilanti)
reforme:
• administrative, fiscale, sociale, de îmbunătăţire edilitară, preocupări pentru
educaţie; coduri de legi după model occidental;
- Transilvania din 1699 – regim habsburgic – Curtea de la Viena, prin Maria Tereza şi Iosif al
II-lea – politică reformatoare (iosefinismul):
• în plan social, economic, al învăţământului şi religios.
- consecinţe:
- proiectele politice – elaborate de autoritatea statală în spiritul epocii iluministe;
- din rândul boierilor – se creează o nouă elită intelectuală: paşoptiştii.
B. Proiectele politice boiereşti; memoriile boiereşti din secolul al XVIII-lea

Context istoric – „criza orientală“, exploatată pozitiv în favoarea spaţiului românesc, pentru
rezolvarea problemelor în procesul de modernizare;
- solicitările prevăd: autonomie, neutralitate, domnii pământene, libertatea comerţului,
desfiinţarea raialelor;
- rolul asumat de boieri.
Acţiuni:
- 1772 – delegaţia comună de boieri din Moldova şi Ţara Românească – memoriu adresat Marilor
Puteri la tratativele de pace de la Focşani;
- 1791 – tratative de pace de la Şistov – Divanul Ţării Româneşti adresează delegaţilor ruşi şi
austrieci un memoriu.
C. Proiectele politice boiereşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea

Context istoric
- menţinerea „problemei orientale“;
- Marile Puteri – reacţionează la constanţa solicitărilor româneşti.
Acţiuni:
- 1802 – boierii moldoveni – memoriu adresat împăratului Franţei, Napoleon;
- 1817-1818 – boierul Iordache Rosetti-Rosnovanu redactează proiecte de organizare a statului;
- 1821 – mişcarea de revoltă a lui Tudor Vladimirescu – scopul: înlăturarea regimului fanariot;
document: „Cererile norodului românesc“;
Consecinţa: revenirea la domniile pământene (1822).
- 1822 – Ionică Tăutu – proiectul „Constituţia cărvunarilor“ – era vizată separarea puterilor în
stat.
Acte internaţionale – reacţii la proiectele politice româneşti:
- 1826 – Convenţia de la Akkerman;
- 1829 – Tratatul de la Adrianopol;
- 1831, 1832 – Regulamentele Organice;
„Act de unire şi independenţă”
- anii ’30 – mişcarea contestatară – „partida naţională” – Ion Câmpineanu
„Osăbitul act de numire a
suveranului românilor”
Transilvania – emanciparea naţiunii române;
- 1701 – Diploma leopoldină – Biserica greco-catolică;
- 1744 – Inochentie Micu Klein – Supplex Libellus
- 1791 – „Şcoala Ardeleană” – Supplex Libellus Valachorum
3
STATUL ŞI POLITICA
D. Proiectul politic paşoptist

Context istoric
- 1848 – „Primăvara popoarelor”.
Acţiuni româneşti:
Programele revoluţiei române:
- „Petiţiunea-proclamaţiune”, 27 martie 1848, Iaşi, Moldova;
- „Petiţia Naţională”, 3 mai 1848, Blaj, Transilvania;
- „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, 12 mai 1848, Braşov, Transilvania
- „Petiţia Ţării”, 20 mai 1848, Cernăuţi, Bucovina;
- „Proclamaţia de la Izlaz”, 9 iunie 1848, Ţara Românească ;
- „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat”, 15 iunie 1848, Lugoj, Banat;
- „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, august, 1848, Cernăuţi, Bucovina;
Consecinţe:
- proiectul paşoptist – puternic impact asupra populaţiei româneşti;
- contribuie la strângerea legăturilor dintre români.
E. Semnificaţia proiectelor politice româneşti,

secolul XVIII - prima jumătate a secolului al XIX-lea
- accentuarea dorinţei de reformare a societăţii româneşti şi a conştiinţei naţionale;

- sunt clarificate principalele obiective ale românilor: unire şi independenţă.
II. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Cum s-a constituit statul român modern?
A. Context istoric
– rol important: mişcarea unionistă – acţiuni desfăşurate de revoluţionarii români după 1848;
militează pentru unire.
B. Acţiuni care contribuie la formarea statului român modern

- 1853-1856 – Războiul Crimeii – etapă a „crizei orientale”;
- 1856 – Congresul de pace de la Paris
– problema românescă – problemă europeană, Tratatul de la Paris;
- 1857 – Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc;
- 1858 – Conferinţa de la Paris Convenţia de la Paris;
- 5 ianuarie 1859
- 24 ianuarie 1859 dubla alegere a lui Al.I. Cuza – unirea Principatelor.
C. Consecinţe
- unirea realizată prin - dubla alegere a lui Al.I. Cuza;
- context internaţional favorabil;
4
- calea plebiscitar-diplomatică;
- impunerea politicii „faptului împlinit”.
III. CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN

Care au fost etapele şi modalităţile de consolidare a statului român modern?
A. Context istoric
• Consolidarea statului prin:
- reforme de modernizare;
- instituirea unei monarhii ereditare;
- nouă constituţie modernă;
- obţinerea independenţei;
- unirea tuturor românilor.
• Toate obiectivele – realizate prin activitate susţinută pe plan intern şi extern.
B. Consolidarea statului român modern sub Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

- Trei etape:
1.1859-1862 – recunoaşterea externă a dublei alegeri şi a unirii; măsuri de unificare interne;
2. 1862-1864 – încercări de realizare a reformelor;
3. 1864-1866 – perioada marilor reforme; domnia autoritară.
1. 1859-1862 – recunoaşterea externă a dublei alegeri şi a unirii; măsuri de unificare interne;

- 1861 – Conferinţa de la Constantinopol – marile puteri acceptă unirea condiţionat;
- 1862 – unificare administrativă.
2. 1862-1864 – încercări de realizare a reformelor;
- grupări politice: conservatoare şi liberală;
- problemă majoră: chestiunea agrară: 1863 – Legea secularizării averilor manăstireşti;
- 2 mai 1864 – lovitura de stat – nouă constituţie „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris”.
3. 1864-1866 – perioada marilor reforme; domnia autoritară

- august 1864 – Reforma agrară;
- decembrie 1864 – Legea instrucţiunii publice;
- Codul Civil;
- Biserica ortodoxă autocefală;
- legea organizării judecătoreşti;
- Codul penal şi de procedură penală;
- măsuri pentru încurajarea pătrunderii capitalului străin: înfiinţarea burselor de comerţ, a
C.E.C.-ului.
• „Monstuoasa coaliţie” – conservatori şi liberali radicali;
- scopul: înlăturarea domnitorului, aducerea unui prinţ străin;
- 11 februarie 1866 – Cuza abdică.
5
STATUL ŞI POLITICA
Consecinţele domniei lui Cuza

- se realizează tranziţia spre regimul politic modern, parlamentar şi constituţional;
- sunt puse bazele statului modern;
- statul este pregătit pentru etapa monarhiei ereditare.
C. Consolidarea statului sub Carol I (1866-1914)

Context istoric
- după 11 februarie 1866 – statul condus de o Locotenenţă Domnească;
- soluţia aducerii în ţară a prinţului străin – Filip de Flandra – refuză propunerea;
- prin activitatea diplomatică susţinută – s-a obţinut acordul pentru principele Carol I.
Proiecte politice de modernizare a instituţiilor statului

• Adoptarea Constituţiei din 1866
- iulie 1866 – inspirată de constituţia belgiană din 1830, model de constituţie liberală;
- numele oficial al statului: România;
- formă de guvernământ: monarhie constituţională ereditară;
- a realizat un echilibru stabil între puterea executivă şi cea legislativă.
• Proiectul partidelor politice moderne
- principiul pluripartidismului;
- trecerea de la grupare politică la partid politic;
- 1875 – Partidul Liberal – deviza „prin noi înşine”;
- 1880 – Partidul Conservator – „teoria formelor fără fond”;
- 1884 – nouă lege electorală – lărgirea corpului electoral;
- 1895 – principiul „rotativei guvernamentale”;
- legislaţia economică modernizatoare.
• Modernizarea instituţiei monarhice
- realizată prin Constituţia din 1866 – pune bazele regimului monarhiei constituţionale şi a
sistemului parlamentar modern;
- Instituţia monarhiei
- 1878, Carol I primeşte titlul de Alteţă Regală;
- 1881 – România – Regat; este stabilită succesiunea la tron;
- 1884 – Legea înfiinţării Domeniilor Coroanei;
- stabilitate politică – regele – mediator în viaţa politică românească.
• Proiectul modernizării economice

- legislaţie economică liberală şi conservatoare – contribuie la modernizarea României.
• Proiectul modernizării culturale

- dezvoltarea învăţământului;
- se pun bazele Academiei Române.
D. Consolidarea statului prin câştigarea independenţei.

Proiectul independenţei de stat a României
• Proiectul independenţei de stat a României

- 1877-1878 – participarea României la război împotriva Imperiului Otoman;
- Independenţa cucerită pe câmpul de luptă.
- 1878 – independenţa recunoscută internaţional în cadrul Congresului de pace de la Berlin.
6
E. Consolidarea statului prin Unirea din 1918.

Proiectul constituirii României Mari
Context istoric
- Primul Război Mondial – 1914-1918;
- 1916-1918 – România participă la război;
- scopul: recunoaşterea dreptului asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria.
- factori externi favorabili Unirii:
- sfârşitul primului război mondial;
- destrămarea Imperiului Rus odată cu revoluţia bolşevică;
- destrămarea Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial;
- afirmarea principiului autodeterminării în cadrul „Celor 14 puncte”.
Etapele unirii
• autonomia – dreptul unui teritoriu de a se conduce singur şi de a avea propriile organe de con-
ducere;
• independenţa;
• unirea cu România.
- Unirea Basarabiei – 27 martie 1918
- Unirea Bucovinei – 15 noiembrie 1918
- Unirea Transilvaniei – 1 Decembrie 1918
Consecinţele Unirii din 1918

- România – stat naţional unitar;
- teritoriul statului – sporeşte considerabil;
- include noi minorităţi etnice şi noi confesiuni religioase;
- Marea Unire – influenţează structura socială şi economică (legea electorală – 1918, legea
agrară – 1921);
- 1923 –- o nouă Constituţie democratică;
- viaţă politică dominată de pluripartidism (dispare Partidul Conservator, se menţine Partidul
Liberal, se formează Partidul Naţional Ţărănesc şi partide ale minorităţilor);
- economia – ritmul de dezvoltare intensificat (industrie, agricultură, comerţ);
- dezvoltarea culturii.
Concluzii
- secolul al XVIII-lea – elita românească urmează modelul iluminist în elaborarea proiectelor de

emancipare a societăţii româneşti;
- secolul al XIX-lea – punerea în aplicare a proiectelor politice;
- secolul al XX-lea – realizarea marelui proiect: România Mare.
7
Introducere
6
România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă
anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste
I. INSTAURAREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA (1944-1947)

Cum s-a instaurat comunismul în România?
II. REGIMUL STALINIST ÎN ROMÂNIA (1948-1965)

Care sunt caracteristicile regimului stalinist în România?
III. REGIMUL NAŢIONAL-COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1965-1989)

Care sunt caracteristicile naţional-comunismului în România?
IV. DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

Cine şi cum s-a opus regimului comunist?
V. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

Cum se revine la democraţie şi cum evoluează aceasta?
Introducere
• După al Doilea Război Mondial, după 1945 – perioada postbelică – este instaurat regimul comu-
nist în estul Europei – până în 1989.
• România – 1945-1989 – sub dominaţie sovietică (blocul statelor comuniste).
I. INSTAURAREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

Cum s-a instaurat comunismul în România?
A. Context istoric. Factori favorizatori. Cauze

• 23 august 1944: ocuparea României de către Armata Roşie.
Factori favorizatori
• 1944-1958 – prezenţa Armatei Roşii – ca armată de ocupaţie;
• Crearea sferelor de influenţă Europa democratică.
comunistă.
1
STATUL ŞI POLITICA
•1947 – Tratatul de pace de la Paris cobeligeranţa României – nerecunoscută;

plata despăgubirilor de război către U.R.S.S.
dependenţă economică de U.R.S.S.
Cauze
• U.R.S.S. – creează state satelit după model sovietic.
• Partidele politice româneşti interbelice – divizate.
• Implicarea directă a U.R.S.S. în politica internă a României – sprijină Partidul Comunist.
B. Etapele instaurării comunismului

• August - decembrie 1944 – guvernul Sănătescu (1 minstru comunist: Lucreţiu Pătrăşcanu).
• Decembrie 1944 – martie 1945 – guvernul Rădescu (7 miniştri comunişti – domenii-cheie).
• 6 martie 1945 – guvernul Petru Groza – primul guvern cu toţi membrii comunişti.
• 1945 – reforma agrară – manipularea populaţiei rurale.
• 1946 – falsificarea alegerilor – Partidul Comunist câştigă – se legitimează guvernarea.
• 1947 – interzicerea activităţii altor partide politice (înscenarea de la Tămădău).
• 30 decembrie 1947 – înlăturarea monarhiei.
C. Consecinţe
• Eliminarea tuturor forţelor politice româneşti.
• Modificarea formei de guvernământ.
• Instituirea controlului U.R.S.S. în politica internă şi externă.
II. REGIMUL STALINIST ÎN ROMÂNIA (1948-1965)

Care sunt caracteristicile regimului stalinist în România?

• Stalinismul – regim comunist foarte dur, asemănător cu acela instaurat de către Stalin în
Uniunea Sovietică.
• Acordul procentajelor.
• Prezenţa trupelor sovietice în România.
• Apogeul puterii lui Stalin în U.R.S.S.
• Izbucnirea Războiului Rece.
• Copierea modelului sovietic.
Cauze
• Amestecul U.R.S.S. în politica internă.
• Eliminarea comuniştilor români (aripa internă).
2
6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste
B. Acţiuni
• 1948 – Partidul Comunist fuzionează cu Partidul Social Democrat Partidul Muncitoresc
Român (P.M.R.) – lider: Gheorghe Gheorghiu-Dej
elimină adversarii politici (exemplu: Lucreţiu Pătrăşcanu)

• o nouă Constituţie: - România: Republica Populară Română.
• începe naţionalizarea centralizarea economică – planuri anuale, cincinale.
• Domeniul culturii: - Academia Română – desfiinţată;
- nouă orientare culturală: proletcultismul;
- limba rusă – materie obligatorie în şcoli.
• legea cultelor – Biserica greco-catolică este interzisă.
• este înfiinţată poliţia politică – Direcţia Generală a Securităţii Poporului.
• 1949-1962 – colectivizarea – desfiinţarea proprietăţii private;
- organizarea formelor asociative de muncă – cotele.
• 1958 – retragerea Armatei Roşii.
• anii ’60 – depărtare de modelul stalinist.
• 1964 – declaraţia P.M.R. – „declaraţie de independenţă”.
C. Consecinţe
• Consolidarea primului regim totalitar.
• Stare de teroare.
• Centralizarea economiei.
• Eliminarea iniţiativei individuale.
• Proletcultism.
III. REGIMUL NAŢIONAL-COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1965-1989)

Care sunt caracteristicile naţional-comunismului în România?

• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
• Politica de independenţă faţă de Moscova.
• Retragerea trupelor sovietice (1958).
Cauze
• Nicolae Ceauşescu – considerat singurul capabil să continue politica de autonomie.
B. Etapele naţional-comunismului
Naţional-comunismul acreditează ideea unei căi specific româneşti de dezvoltare a comu-
nismului, legitimându-se în special prin apelul la valorile naţionale.
3
STATUL ŞI POLITICA
Etape: 1. 1965-1971 – liberalizarea regimului;

2. 1971-1989 – revenirea unor practici staliniste.
C. Acţiuni ale regimului naţional-comunist

• 1965 – Nicolae Ceauşescu – succesor al lui Dej la conducerea P.M.R.;
• 1965 – emiterea unei noi Constituţii: - numele statului: Republica Socialistă România;
- numele partidului: Partidul Comunist Român.
• Deschidere spre Occident.
• Condamnă stalinismul.
• 1968 – refuză participarea armată la invazia Cehoslovaciei.
• 1971 – Ceauşescu – vizite în China şi Coreea comunistă „tezele din iulie”
„revoluţia culturală”
proletcultismul socialismul dinastic
cultul personalităţii conducătorului
Criza regimului naţional-comunist

• Anii ’80 – criza regimului – 1975 – criză economică România – împrumuturi externe
- 1978 – criza petrolului
- pentru achitarea datoriei externe – măsuri de austeritate dure – politica internă devine neostalinistă.
• Decembrie 1989 – prăbuşirea regimului.
C. Consecinţele regimului naţional-comunist

• Înlăturarea violentă a regimului.
• Absenţa societăţii civile.
IV. DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

Cine şi cum s-a opus regimului comunist?
A. Context istoric. Mişcări de rezistenţă europene

• 1953 – Berlin.
• 1956 – Ungaria.
• 1968 – Cehoslovacia.
• Împotrivire, individuală sau de grup, prin diferite forme de manifestare, la sistemul politic comunist.
B. Forme de disidenţă româneşti

• Rezistenţă armată – grupurile de partizani (din 1944 până 1962).
• Grevele muncitoreşti – 1977 – Valea Jiului.
• Mitinguri de protest – 1987 – muncitorii din Braşov.
• Individuale, ale intelectualilor români (Paul Goma, Doina Cornea, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu).
4
6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste
• „Scrisoarea celor 6”.

• Activitatea postului de radio „Europa Liberă”.
C. Semnificaţia disidenţei
• Disidenţii au contribuit, prin acţiunile lor de protest, la prăbuşirea regimului comunist.
V. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

Cum se revine la democraţie şi cum evoluează aceasta?
A. Context istoric al revenirii la democraţie

• 1985 – Mihail Gorbaciov – perestroika;
- glasnost.
• 1987 – vizită la Bucureşti a lui Mihail Gorbaciov – Ceauşescu refuză reformele.
• 1989 – alegeri libere în blocul statelor comuniste.
• 16 decembrie 1989 – manifestaţii anticomuniste încep în Timişoara, ulterior: Bucureşti şi alte oraşe.
B. Etape ale construcţiei democraţiei postdecembriste

Etape:
1. 31 decembrie 1989 – F.S.N. – decret-lege – revenirea la pluripartidism;
2. Mai 1990 – primelor alegeri libere;
3. Revenirea la proprietatea privată începând cu 1990;
4. 1991 – o nouă constituţie, ce are la bază principiile democraţiei;
5. Înfiinţarea organizaţiilor non-guvernamentale (O.N.G.) (exemplu: Alianţa Civică).
C. Dificultăţile revenirii la democraţie

• Dificultăţi ale democraţiei de tranziţie: - mineriadele, Piaţa Universităţii, acuzaţii de abu-
zuri şi fraude în organizarea alegerilor politice.
• După 1990 – România evoluează ca stat de drept – 2004 – aderă la N.A.T.O.;
- 2007 – aderă la Uniunea Europeană.
Concluzii
• România a făcut parte din „lagărul comunist”.

• Regimul înlăturat în decembrie 1989.
5
Introducere
D. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
7
România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă
anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste
I. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE XIV-XVI

Care sunt relaţiile dintre statele europene şi cum acţionează statele româneşti?
II. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE XVI-XVII

III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLUL XVII - ÎNCEPUTUL SECOLULUI

AL XVIII-lea
Introducere
• Relaţiile internaţionale – între secolele XIV-XVIII – marcate de creşterea şi descreşterea puterii

unor state; nu au o evoluţie constantă.
• Epoca Medievală – caracterizată prin relaţii suzerano-vasalice – „auxilium et consilium”.
• Neînţelegerile dintre state – cauzate de considerente politice şi religioase (răspândirea religiei
islamice sau misiunea apostolică a răspândirii catolicismului).
• Statutul internaţional al Ţărilor Române – influenţat de politica externă a marilor puteri.
I. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE XIV-XVI

Care sunt relaţiile dintre statele europene şi cum acţionează statele
româneşti?
A. Context european
• Mijlocul secolului al XIV-lea – Imperiul Otoman: politică agresivă şi rapidă de expansiune
teritorială în Europa.
• Statele din Peninsula Balcanică şi sud-estul Europei se aflau în calea expansiunii otomane.
• Scopul Imperiului Otoman: înaintarea de-a lungul Dunării pentru cucerirea Vienei („inima
Europei”).
1
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
• Politica de expansiune teritorială a Imperiului Otoman a fost favorizată de:

- declinul Imperiului Bizantin;
- mobilitatea şi flexibilitatea armatei otomane.
• Ţările europene, catolice şi ortodoxe:
- se opun expansiunii otomane prin conflict militar direct – cruciadele târzii;
- acţiuni diplomatice – tratate de pace numite „capitulaţii”.
• Statutul statelor creştine faţă de Imperiul otoman – stat tributar sau stat vasal.
• Din secolul al XVI-lea – degradarea situaţiei din Europa centrală:
- 1526 – bătălia de la Mohàcs; Paşalâcul de la Buda (1541);
- Polonia – perioadă de declin.
B. Situaţia internaţională a Ţărilor Române în secolele XIV-XVI

• Obiectivele politicii externe româneşti: menţinerea independenţei, apărarea teritoriului
românesc.
• Scopul Imperiului Otoman: impunerea suzeranităţii în statele româneşti şi încheierea de
capitulaţii.
• În relaţiile cu statele vecine, domnitorii au adoptat variate strategii de politică externă:
soluţia diplomatică şi soluţia militară.
SOLUŢIA DIPLOMATICĂ
• Scopul diplomaţiei: atragerea cât mai multor state creştine în lupta antiotomană.
a. Contacte diplomatice: scrisori, trimiterea unor soli – de obicei, după mari victorii mili-
tare recunoaşterea internaţională a diplomaţiei ţărilor române;
b. Tratate cu caracter politico-militar sau economic: tratate de alianţă sau acordarea
de privilegii comerciale;
c. Plurivasalitatea: acceptarea suzeranităţii altor state: Ungariei, Poloniei şi/ sau Imperiului
Otoman.
• Vasalitatea dublă sau triplă avea ca şi consecinţă punerea în contradicţie a intereselor su-
zeranilor, asigurând independenţa Ţărilor Române.
• Ţara Românească – orientată în politica externă spre Ungaria.
• Moldova – orientată în politica externă spre Polonia.
• În relaţia cu Imperiul Otoman, Ţările Române au evitat transformarea lor în paşalâcuri.
• Statele româneşti – încadrate între Casa Păcii şi Casa Războiului – îşi răscumpără pacea
prin tribut regim tributar cu caracter provizoriu, care alterna cu regimul vasalic.
• Forme de control otoman în teritoriul românesc:
- Dobrogea cucerită(1417);
- Chilia, Cetatea Albă cucerite (1484);
- Marea Neagră – „lac otoman”;
- Turnu, Giurgiu şi Brăila – raiale;
- Timişoara şi Oradea – paşalăcuri (secolul al XVI-lea).
SOLUŢIA MILITARĂ
a. „Conflictul asimetric”
• Cauzele soluţiei militare:
- refuzul de a plăti tribut;
- nesupunere în politica externă;
- competiţia pentru controlul drumurilor comerciale şi punctelor strategice.
• Strategia militară – defensivă:
- foloseau avantajele terenului şi elemente naturale (Posada);
- locuri mlăştinoase (Rovine);
- atac în zile cu ceaţă (Vaslui);
- atacuri surpriză (atacul de noapte de la Târgovişte);
2
7. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii
- retragerea populaţiei, părjolirea pământului şi otrăvirea fântânilor.

• Scopul: împiedicarea armatei otomane de a valorifica superioritatea în efective militare şi
de armament.
b. Cruciade creştine
• Desfăşurate în afara teritoriului ţării.
• Scop: alungarea turcilor din Europa.
• Caracter: ofensiv.
• Participanţi: state creştine europene catolice şi ortodoxe.
• Statele româneşti: „poartă a creştinătăţii europene”.
Principalele personalităţi ale vremii:

Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (1386-1418);
Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1456-1462);
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1456);
Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504).
C. Acţiuni militare. Conflicte în secolele XIV-XVI

• Bătălia de la Kosovopolje (1389)
- sultanul Murad I – expediţie militară la Kosovo, în sudul Dunării – atacă posesiunile lui
Lazăr, cneazul sârbilor;
- coaliţie de forţe creştine – Mircea cel Bătrân susţine oastea creştină.
• Bătălia de la Rovine (1394?)

- Imperiul Otoman – campanie militară de pedepsire, la nordul Dunării, împotriva domnito-
rului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân;
- bătălia principală s-a dat la Rovine;
- victoria lui Mircea – grele pierderi pentru turci.
• Cruciada de la Nicopole (1396)

- 1394 – Papa Bonifaciu al IX-lea – organizarea unei cruciade împotriva turcilor;
- a participat şi Mircea cel Bătrân;
- armatele creştine înfrânte;
- otomanii continuă expansiunea în Europa.
• Campania cea Lungă (1443-1444)

- scopul: alungarea turcilor din Europa;
- Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Regatului Maghiar – politică
ofensivă în Balcani – operaţiunea militară „Campania cea Lungă”;
- 1444 – pace semnată de regele Ungariei (învingător) la Seghedin, cu Imperiul Otoman (învins);
- 1444 – ruperea păcii de către Ungaria – nouă ofensivă antiotomană;
- principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444 – armata creştină înfrântă;
- otomanii continuă expansiunea în Europa.
• Bătalia de la Belgrad (1456)

- sultanul Mehmet al II-lea – ofensivă asupra Europei Centrale;
- obiectiv: cucerirea Belgradului, „cheia de intrare în Europa”;
- 1456 – Iancu de Hunedoara organizează apărarea cetăţii Belgrad victoria creştinilor;
- Europa este salvată pentru moment de expansiunea otomană.
• Atacul de noapte de la Târgovişte (1462)

- 1462 – sultanul Mehmet al II-lea – campanie militară împotriva Ţării Româneşti a domni-
torului Vlad Ţepeş;
3
- la 16/ 17 iunie 1462 – Vlad Ţepeş – atac de noapte Târgovişte;

- campania otomană – eşec;
- Ţara Românească îşi păstrează autonomia, chiar dacă Poarta intervine în politica internă
prin susţinerea domnitorilor la tron.
• Bătălia de la Baia (1467)

- 1467 – campania regelui Ungariei, Matia Corvin, împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare;
- bătălia câştigată de Ştefan cel Mare;
- relaţii încordate cu Regatul Maghiar.
• Bătălia de la Vaslui (1475)

- 1475 – sultanul Mehmet al II-lea – expediţie militară în Moldova lui Ştefan cel Mare;
- otomanii au fost înfrânţi, suferind pierderi grele;
- Moldova îşi păstrează autonomia şi se afirmă ca „poartă a creştinătăţii”.
• Bătălia de la Războieni (1476)

- 1476 – sultanul Mehmet al II-lea – campanie militară împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare;
- armata otomană părăseşte Moldova fără a reuşi să cucerească vreo cetate.
• Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)

- s-au confruntat armata Moldovei condusă de Ştefan cel Mare şi cea a Poloniei în fruntea
căreia se afla regele Ioan Albert;
- regele polon – expediţie militară – pretextul: eliberarea Chiliei şi Cetăţii Albe de sub control
otoman;
- în realitate, Ioan Albert intenţiona să îl schimbe din domnie pe Ştefan cel Mare;
relaţii moldo-polone încordate.
D. Acţiuni diplomatice în secolele XIV-XVI

• Tratatul cu Polonia semnat de Mircea cel Bătrân (1390)
- în scopul luptei antiotomane şi pentru înlăturarea influenţei politice a Ungariei asupra
Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele
Poloniei, Vladislav Jagiello.
• Tratatul de la Braşov (1395)

- contextul: pericolul otoman iminent, urmare a victoriei lui Mircea cel Bătrân la Rovine;
tratat antiotoman semnat la 7 martie 1395, la Braşov, cu regele Ungariei, Sigismund
de Luxemburg;
- consecinţa: lupta comună antiotomană – Cruciada de la Nicopole.
• Tratatul de la Lublau (1412)

- regele Poloniei, Vladislav Jagiello, încheie cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg,
Tratatul de la Lublau;
- tratatul conţine şi prevederi referitoare la împărţirea Moldovei şi alungarea lui Alexandru
cel Bun dacă acesta nu şi-ar fi respectat obligaţia de vasal de a participa la lupta împotriva
otomanilor;
- prevederile tratatului nu au fost puse în practică.
• Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

- regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, încheie tratatul de la Overchelăuţi (pe Nistru) cu Ştefan
cel Mare, domnitorul Moldovei;
- regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova;
- obligaţia celor două părţi: de a se sprijini militar în caz de nevoie;
- consecinţa: asigurarea stabilităţii domniei lui Ştefan şi câştigarea unui aliat militar.
4
• Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)
- Ştefan cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care solicită sprijin militar anti-
otoman;
- scrisoarea a rămas fără ecou în rândul statelor europene, dar marchează un moment de
afirmare diplomatică;
- singurul care răspunde la apelul lui Ştefan este regele Ungariei, Matia Corvin.
• Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvin (1475)

- semnat între Matia Corvin, regele Ungariei şi Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei;
- prevede sprijin militar reciproc împotriva turcilor;
- îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar;
- consecinţa: acordarea sprijinului militar (Războieni).
• Tratatul de la Colomeea (1485)

- cauză: pierderea de către Ştefan a Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului
Otoman;
Ştefan cel Mare depune jurământ de vasalitate regelui polon, Cazimir al IV-lea, de la
care spera să obţină sprijin antiotoman;
- consecinţa: vasalitatea faţă de Polonia, în contextul nevoii de aliaţi antiotomani; nu obţine
sprijinul polonez.
• Tratatul de la Hârlău (1499)

- între Ştefan cel Mare şi Ioan Albert, regele Poloniei;
- cei doi îşi făgăduiau ajutor reciproc în caz de război;
- consecinţa: refacerea apropierii dintre Moldova şi Polonia.
II. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE XVI-XVII

Care sunt relaţiile dintre statele europene şi cum acţionează statele
româneşti?
A. Context european
• În secolele XVI-XVII, politica de cruciadă este abandonată, marile state acceptă situaţia
prezenţei în Europa a otomanilor şi aleg soluţia acţiunilor de natură diplomatică.
• Cauzele:
- Imperiul Otoman – „secolul de aur” – secolul al XVI-lea – extindere teritorială (cucereşte în
1521 „poarta de intrare în Europa” – Belgrad, 1529 primul asediu, nereuşit, asupra Vienei);
- 1529 – Franţa încheie un tratat de alianţă cu Imperiul Otoman;
- Regatul Poloniei, în 1533, încheie aşa-numita „pace perpetuă” cu turcii otomani;
- Regatul Ungariei devine, din 1541, Paşalâcul de la Buda.
• Imperiul Habsburgic se opune prin forţă Imperiului Otoman.
• În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, puterea Imperiului Otoman scade.
• Statele europene adoptă o nouă strategie, cea a încercării de a restânge teritoriile Impe-
riului Otoman din Europa.
• Se afirmă Imperiul Habsburgic în centrul Europei şi Imperiul Rus (în plină afirmare, cu o
politică de mare putere) din estul Europei.
• Polonia – politică turcofilă.
5
B. Situaţia internaţională a Ţărilor Române în secolele XVI-XVII

• Statele româneşti adoptă soluţii diplomatice şi militare, dar încep să fie căutate tot mai
mult soluţiile diplomatice.
• Secolul al XVI-lea aduce regimul de vasalitate în raport cu Imperiul Otoman:
- regimul de vasalitate deosebit de cel tributar – îngustarea substanţială a funcţiilor statului,
prin dublarea dominaţiei politice cu cea economică: haraciul – sumă de bani, peşcheşurile –
daruri oficiale pentru sultan şi marii dregători, mucarerul – sumă de bani pentru confirmarea
domniei, obligaţii de aprovizionare – vânzări la preţuri preferenţiale către Poartă, obligaţii în
muncă şi de transport;
- autonomia internă – respectată, dar politica externă devine subordonată Porţii;
- domnii – aleşi de ţară, dar trebuie confirmaţi de sultan; din ce în ce mai des, sultanul îi
numeşte direct, fără a mai consulta boierimea;
- durata domniilor se scurtează;
- cetăţile sunt demolate.
• Opoziţia militară faţă de Poartă, încercările de modificare a regimului dominaţiei otomane
îşi pierd din intensitate.
• Nouă convingere în diplomaţia românească: statutul internaţional al statelor româneşti nu mai
putea fi modificat decât în împrejurări externe prielnice şi numai cu ajutor militar european.
• Sfârşitul secolului al XVI-lea – „Liga Sfântă” şi-a propus alungarea otomanilor din Europa.
• Secolul al XVII-lea – politică vădit expansionistă a Austriei şi Poloniei.
• Ţările române vor constitui adevărate teatre de luptă în cadrul conflictelor austro-ruso-otomane.

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-1601).
C. Acţiuni diplomatice în secolele XVI-XVII

• Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă
- Liga Sfântă – alianţă antiotomană constituită la iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din
care, iniţial, făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantua şi Toscana;
- aderă Transilvania, Moldova şi Ţara Românească condusă de Mihai Viteazul;
- 20 mai 1595 – delegaţie de 12 boieri din Ţara Românească, încheie la Alba Iulia, în numele
lui Mihai, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei;
- consecinţa: spaţiul românesc creează un front comun antiotoman.
• Tratatul de la Târgovişte (1598)

- tratat de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul;
- Mihai Viteazul, căruia Imperiul Habsburgic îi recunoaşte domnia ereditară, devine vasal al
acestuia şi continuă lupta antiotomană.
D. Acţiuni conflictuale în secolele XVI-XVII

• Bătălia de la Călugăreni (1595)
- oastea otomană, condusă de Sinan-paşa, organizează o campanie de pedepsire a Ţării
Româneşti, condusă de Mihai Viteazul;
- bătălia de la Călugăreni; victoria aparţine lui Mihai Viteazul, dar turcii rămân pe teritoriul
Ţării Româneşti;
- Mihai se retrage spre munţi, aşteptând ajutor;
- în octombrie 1595 – ajutor militar al lui Sigismund Bathory şi a fostului domnitor al Moldovei,
Ştefan Răzvan;
- atac comun împotriva otomanilor, care sunt înfrânţi la Giurgiu (octombrie), alungaţi peste Dunăre;
- consecinţa: Ţara Românească – spaţiu activ în lupta antiotomană în cadrul Ligii Sfinte.
6
• Bătălia de la Şelimbăr (1599)

- Mihai Viteazul – acţiuni de forţă pentru a readuce Transilvania şi Moldova în frontul anti-
otoman;
- octombrie 1599 – lupta de la Şelimbăr, între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai
Viteazul şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Bătălia a fost câştigată de Mihai
Viteazul;
- consecinţa: readucerea Transilvaniei în frontul românesc antiotoman.
• Bătălia de la Mirăslău (septembrie 1600)

- revolta nobilimii din Transilvania faţă de politica lui Mihai Viteazul;
- Mihai Viteazul – înfrânt la Mirăslău; pierde Transilvania.
• Bătălia de la Guruslău (august 1601)

- obiectivul luptei – înlăturarea lui Sigismund Bathory de la conducerea Transilvaniei; rein-
tegrarea principatului în frontul antiotoman iniţiat de împăratul Rudolf al II-lea;
- Mihai Viteazul şi generalul Giorgio Basta (general habsburgic) luptă cu Sigismund Bathory;
- Mihai Viteazul – ucis de Giorgio Basta.
Şelimbăr 1599 octombrie
Mirăslău 1600 septembrie
Guruslău 1601 august
III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLUL XVII - ÎNCEPUTUL SECOLULUI

al XVIII-lea
A. Context european
• Debutul „crizei orientale”.
• Imperiul Habsburgic – politică expansionistă.
• 1683 – turcii otomani atacă pentru ultima dată în istorie Viena; atac eşuat.
• 1686 – bătălia de la Buda şi 1687 – bătălia de la Mohàcs turcii pierd Paşalâcul de la
Buda.
• 1699 – Pacea de la Karlowitz: Transilvania este cedată oficial de otomani habsburgilor.
• 1718 – Pacea de la Passarowitz: Banatul şi Oltenia sunt cedate habsburgilor; Oltenia revine
Ţării Româneşti în 1739.
• 1775 – Bucovina („Ţara de Sus a Moldovei”) este cedată habsburgilor.
• Imperiul Rus:
- scop: de a-şi impune influenţa politică sau de a se extinde teritorial;
- pretext: protejarea creştinătăţii ortodoxe din Balcani.
• 1774 – Tratatul de la Kuciuk-Kainargi; Imperiul Rus obţine, neoficial, dreptul de stat pro-
tector în Moldova şi Ţara Românească.
• Ţările române – zone de conflict între cele trei imperii.
• Imperiul Otoman accentuează regimul dominaţiei în Moldova şi Ţara Românească; 1711,
1716 – impune regimul fanariot:
7
- impunerea domnitorilor străini (cartierul Fanar al Constantinopolului);

- monopol comercial otoman;
- înăsprirea obligaţiilor economice;
- desfiinţarea armatei Ţărilor Române.
• În acest context, orice acţiune românească în relaţiile internaţionale poate fi considerată
un succes.
B. Situaţia internaţională a Ţărilor Române în secolul XVII - începutul secolului

al XVIII-lea
• 1683 – după asediul Vienei, clasa politică românească încearcă modificarea statutului
internaţional al principatelor prin mijloace aproape exclusiv diplomatice.
• Scopul: înlăturarea suzeranităţii otomane, evitarea pretenţiilor pe care marile puteri
creştine vecine le puteau avea asupra Ţărilor Române.
• În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, diplomaţia românilor – extrem de activă: caută
alianţa Poloniei, Austriei, Rusiei (plurivasalitate).

Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688)
Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714)
Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711)
C. Acţiuni diplomatice în secolul XVII - începutul secolului al XVIII-lea

• Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)
Domn al Ţării Româneşti – vastă activitate diplomatică;
- stabileşte contacte cu Polonia împotriva turcilor;
- cu Moldova – relaţiile încordate;
- acordă o mare atenţie relaţiilor cu Poarta (1699, otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă);
- trimite la Curtea Imperiului Rus un emisar diplomatic – stabilirea unei alianţe antiotomane;
- 1714 – Constantin Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în
acelaşi an.
• Tratatul de la Luţk (1711)

- încheiat între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei;
- scopul: lupta comună antiotomană.
D. Acţiuni conflictuale în secolele XVII – începutul secolului al XVIII-lea

• Asediul Vienei (1683)
- domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino participă la asediul Vienei la cererea otomanilor;
- pe ascuns, i-a încurajat pe asediaţi şi le-a transmis mişcările trupelor otomane;
- politică externă activă (tratative secrete cu habsburgii).
• Bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711)

- 1711 – între armatele ruse şi otomane;
- participă şi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir ca aliat al Rusiei;
- Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei şi se refugiază în Rusia;
- a fost ultima domnie pământeană din secolul al XVIII-lea.
8
Concluzii
• Statele medievale româneşti – înconjurate de mari puteri creştine şi de Imperiul Otoman, care
manifestă tendinţe de hegemonie asupra spaţiului românesc.
• Domnii români opun o puternică rezistenţă în faţa otomanilor.
• Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, Ţările Române utilizează mai mult soluţia
diplomatică.
• Secolul al XVI-lea – modificări ale raporturilor Ţărilor Române cu Imperiul Otoman (preferă
varianta dependenţei economice faţă de o dependenţă politică).
• Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea – confruntarea intereselor a trei mari
puteri: Imperiul Habsburgic, Rus şi Otoman.
• Consecinţa: integrări teritoriale (Transilvania, Banatul, Oltenia, Bucovina) în Imperiul
Habsburgic şi introducerea domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească.
• Situaţie de instabilitate – Ţările Române reuşesc să reziste ca state pe harta Europei.
9
Introducere
8
România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale
secolului XX
I. STATUTUL POLITICO-JURIDIC AL PROVINCIILOR ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL

AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Cum modifică marile puteri statutul internaţional al teritoriilor româneşti
între 1699-1861?
II. ACŢIUNI ALE ROMÂNILOR ÎN CADRUL „CRIZEI ORIENTALE” (1821-1859)

Care au fost obiectivele şi acţiunile românilor în raport cu marile puteri în
prima jumătate a secolului al XIX-lea?
III. ACŢIUNI ALE STATULUI ROMÂN ÎN CADRUL „CRIZEI ORIENTALE”, ÎN A

DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL
XX-LEA
Care au fost politica externă şi principalele acţiuni ale României în relaţiile
internaţionale între 1866-1918?
III.
ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE DIN PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XX-LEA
Care sunt principalele aspecte de politică externă a României după 1918?
Introducere
• Concert european; Echilibrul puterilor; Criza orientală.

• Rusia, stat protector; Imperiul Otoman – omul bolnav al Europei.
• Formarea marilor alianţe politico-militare (Tripla Alianţă, Tripla Înţelegere).
• Relaţiile internaţionale interbelice: între revizionism şi conciliatorism.
• Sistem de alianţe regionale.
• Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial.
1
I. STATUTUL POLITICO-JURIDIC AL PROVINCIILOR ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL
AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Cum modifică marile puteri statutul internaţional al teritoriilor româneşti
între 1699-1861?
A. Context istoric european

• Criză orientală – Imperiul Otoman pierderi de teritorii şi influenţă:
- impune regim fanariot – Moldova – 1711-1821;
- Ţara Românească – 1716-1821;
- Imperiul Habsburgic profită – impun dominaţie în
Transilvania – 1699-1867;
Banat – 1718-1918;
Bucovina – 1775-1918.
- Imperiul Rus
B. Spaţiul românesc în context european. Acţiuni şi consecinţe

Acţiuni ale marilor puteri Consecinţe pentru spaţiul românesc
Pacea de la Karlowitz – 1699 Imperiul otoman recunoaşte pierderea Transilvaniei şi
trecerea ei sub stăpânire austriacă (Imperiul Habsburgic)
Pacea de la Passarowitz – 1718 Banatul (până în 1918) şi Oltenia (până în 1739) trec sub
stăpânire austriacă
Pacea de la Belgrad – 1739 Oltenia este restituită Ţării Româneşti
Pacea de la Kuciuk-Kainargi – Rusia primeşte dreptul de protecţie asupra supuşilor
1774 creştini din Imperiul Otoman, instaurând neoficial pro-
tectoratul în Principate
Pacea de la Bucureşti – 1812 Moldova pierde Basarabia în favoarea Rusiei
Pacea de la Adrianopol – 1829 - impunerea protectoratului Rusiei asupra Moldovei şi
Ţării Româneşti (până în 1856)
- garantarea autonomiei Principatelor menţinute sub
suzeranitate otomană
- eliminarea monopolului comercial otoman
- libertatea comerţului pe Dunăre
- restituirea raialelor (Turnu, Giurgiu şi Brăila) Ţării
Româneşti
Congresul de pace de la Paris/ Tra- - autonomie sub suzeranitate otomană
tatul de la Paris – 1856 - introducerea garanţiei colective a marilor puteri
- Moldova reprimeşte de la Rusia sudul Basarabiei
(judeţele Cahul, Izmail, Bolgrad)
Conferinţa de la Paris/ Convenţia - reconfirmarea autonomiei administrative şi legislative
de la Paris – 1858 - confederarea Principatelor
Conferinţa de la Constatinopol – - recunoaşterea unirii Principatelor de către Imperiul
1861 Otoman şi marile puteri, sub suzeranitate otomană
C. Consecinţe
• Puternică influenţă a marilor puteri.
2
II. ACŢIUNI ALE ROMÂNILOR ÎN CADRUL „CRIZEI ORIENTALE” (1821-1859)
Care au fost obiectivele şi acţiunile românilor în raport cu marile puteri în
prima jumătate a secolului al XIX-lea?
A. Context istoric european

• 1701 – regimul dominaţiei habsburgice – Transilvania – Biserica greco-catolică;
• 1775 – Transilvania – Mare Principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic;
• 1812 – regimul dominaţiei ruseşti – Basarabia – gubernie;
• 1828 – Basarabiei i se anulează autonomia; proces de rusificare;
• 1711, 1716 – Moldova, Ţara Românească fără drept de politică externă (regimul fanariot)
politica externă – asumată de boieri şi tineri intelectuali.
B. Acţiuni româneşti în cadrul „crizei orientale”

• 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu – legături cu Eteria şi Rusia.
• 1848 – revoluţiile din spaţiul românesc acţionează pentru:
- respectarea autonomiei;
- promovarea unor relaţii internaţionale pe picior de egalitate cu alte state;
- s-au acreditat agenţi diplomatici în capitalele unor state: Franţa, Imperiul Otoman, Imperiul
Habsburgic;
• 1849-1856 – mişcarea unionistă problema românească – unirea Moldovei şi Ţării
Româneşti problemă europeană.
C. Consecinţele acţiunilor româneşti în plan extern

• Unirea din 1859 – politica „faptului împlinit” în contextul „crizei orientale”.
• 1861 – Conferinţa de la Constantinopol – eforturile româneşti recunoscute internaţional.
• Dominaţia otomană asupra spaţiului românesc – simbolică.
III. ACŢIUNI ALE STATULUI ROMÂN ÎN CADRUL „CRIZEI ORIENTALE” ÎN A DOUA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
Care sunt politica externă şi principalele acţiuni ale României în relaţiile
internaţionale între 1866-1918?
• 1866 – monarhia constituţională şi stabilizarea vieţii politice interne aduc cu sine noi
obiective de politică externă ale statului român.
A. Războiul de independenţă (1877-1878)

Context istoric
• Tendinţă de desprindere a României de Imperiul Otoman:
- Constituţia din 1866;
- încheiere de convenţii comerciale, telegrafice şi poştale cu alte state etc.;
- 1875 – nouă etapă a „crizei orientale”; Rusia – politică intervenţionistă în Balcani; pretext:
protejarea popoarelor creştin ortodoxe.
3
Acţiuni diplomatice ale României în scopul dobândirii independenţei
• Acţiune diplomatică: 4 aprilie 1877 – Convenţia militară româno-rusă
• Prevederi:
- trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României la sudul Dunării;
- Rusia se angaja să respecte şi să menţină integritatea teritorială a României;
- traseul trupelor ruseşi a fost stabilit în detaliu, ocolind Bucureştiul;
- cheltuielile de transport urmau să fie suportate de guvernul rus;
- au fost stabiliţi comisari care realizau legăturile cu autorităţile române;
- nu prevede participarea României la război alături de Rusia.
Proclamarea independenţei României

• Proclamarea independenţei – 9 mai 1877 – ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu.
• Reacţii externe: - Rusia a acceptat;
- Italia manifestă simpatie;
- Anglia, Germania şi Austro-Ungaria au o atitudine rezervată.
Participarea României la razboiul de independenţă. Cucerirea independenţei

• Armata rusă – oprită la Plevna;
- solicită ajutor militar românesc.
• Carol I al României acceptă comanda unică a trupelor româno-ruse noiembrie 1877 –
Plevna capitulează.
• Imperiul Otoman – cere armistiţiu.
Recunoaşterea independenţei României

• Februarie 1878 – Tratatul de la San Stefano recunoaşte independenţa României, creşte
influenţa Rusiei în Balcani.
• Iulie 1878 – Congresul de pace de la Berlin.
Prevederi:
• România – independentă condiţionat:
- de schimbul teritorial: cedat Rusiei sudul Basarabiei şi primeşte de la Turcia: Dobrogea,
Delta Dunării şi Insula Şerpilor;
- de modificarea art. 7 din Constituţia de la 1866.
• Serbia şi Muntenegru – independente.
• Bosnia şi Herţegovina – sub administaţia austro-ungară.
• Anglia primeşte insula Cipru.
• Bulgaria – autonomă.
• Constituită provincia Rumelia Orientală.
Consecinţele obţinerii independenţei de stat

• Carol I – alteţă regală (1878), rege (1881) şi România – regat (1881).
• Creşterea prestigiului României în Europa.
B. Aderarea României la Tripla Alianţă

Tripla Alianţă (Puterile Centrale) Tripla Înţelegere (Antanta)
1882 Germania Franţa

Austro-Ungaria 1904
Italia Anglia 1891-1893
1883 România 1907
Rusia
4
C. Al Doilea Război Balcanic (1913)
Războaiele balcanice
1912 1913
Serbia Serbia
Muntenegru Turcia Grecia Bulgaria
Grecia Turcia
Bulgaria România
• 1913 – Pacea de la Bucureşti – România primeşte Cadrilaterul.
D. Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918)

Context istoric
Alianţele politico-militare
ANTANTA PUTERILE
CENTRALE
Franţa Germania
Marea Britanie Austro-Ungaria
Rusia Turcia
Italia (din 1915) Bulgaria
România (din 1916)
Grecia
Japonia
S.U.A. (din 1917)
Izbucnirea războiului; neutralitatea şi activitatea diplomatică a României

(1914-1916)
• Iunie 1914 – atentatul de la Sarajevo.
• August 1914 – Consiliul de Coroană – Sinaia – decizia neutralităţii.
• Obiectivul României: recunoaşterea dreptului statului român asupra teritoriilor locuite de
români din Austro-Ungaria.
• 4 august 1916, România – aderă la Antanta, semnează două documente:
Tratatul de alianţă şi Convenţia militară.
Tratatul de alianţă; prevederi:

• România se obliga să declare război Austro-Ungariei şi să deschidă conflict cu aceasta până la
data de 15 august 1916.
• Puterile Antantei stipulează egalitatea de tratament a României la viitoarea conferinţă de
pace.
• Nicio putere semnatară nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale.
• Se recunoaşte dreptul României asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania,
Banat şi Bucovina.
Convenţia militară prevederi:

• Armata anglo-franceză va iniţia o ofensivă la Salonic pentru a reţine forţele bulgare în sud.
• Rusia se angajează la:
- o ofensivă în Bucovina;
- la trimiterea a două divizii militare în Dobrogea pentru susţinerea armatei române;
- furnizarea de echipament militar necesar armatei române.
5
Participarea României la primul război mondial (1916-1918)
Anul 1916
• 14 august 1916 – armata română – ofensivă în Austro-Ungaria.
• Septembrie 1916 – Bulgaria declară război României;
- armate austro-germane – contraofensivă în Transilvania.
• Trupe germano-bulgaro-turceşti trec Dunărea, intră în România.
• Noiembrie 1916 – Bucureştiul este ocupat.
• Decembrie 1916 – Casa regală, guvernul, autorităţile, armata şi o parte a locuitorilor se retrag
în Moldova; Iaşi – capitala României.
• România redusă la Moldova.
Anul 1917
• Linia frontului: Focşani – Nămoloasa – Galaţi.
• Primăvara 1917 – reorganizarea armatei române – misiunea militară franceză condusă de genera-
lul Henry Berthelot.
• Promisiunile regelui Ferdinand către soldaţi: reforma electorală şi agrară.
• Regina Maria organizează serviciul sanitar de Crucea Roşie.
• Iulie-august 1917 – lupte la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
• Octombrie 1917 – Revoluţia bolşevică din Rusia; Rusia iese din război.
• România rămâne singură pe frontul din răsărit.
Anul 1918. Sfârşitul războiului

• Martie 1918 – Brest-Litovsk – Rusia – pace separată cu Puterile Centrale.
• Aprilie 1918 – Bucureşti-Buftea – România – pace separată cu Puterile Centrale.
Prevederi:
- Dobrogea – ocupată de Puterile Centrale;
- România – acces la Marea Neagră de-a lungul unui drum până la Constanţa;
- Austro-Ungaria – extinde stăpânirea de-a lungul crestelor Carpaţilor;
- surplusurile de petrol şi cereale ale României – în posesia Germaniei;
- Germania – control asupra întregii economii româneşti.
• 10 noiembrie 1918 – România declară război Germaniei – reintră în conflict.
• 11 noiembrie 1918 – Germania capitulează.
Consecinţele participării la Primul Război Mondial

• Unirea din 1918.
• Recunoaşterea internaţională a Unirii din 1918, în cadrul Congresului de Pace de la Paris
(1919-1920).
IV. ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE DIN PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XX-LEA
Care sunt principalele aspecte de politică externă a României după 1918?
A. Context istoric
• Politica externă a României în perioada interbelică – obiective: menţinerea statu-quo-ului
şi a păcii.
6
B. Relaţii internaţionale în perioada interbelică (1919-1939)
Congresul de pace de la Paris (1919-1920)
• S-au recunoscut la nivel internaţional unirea realizată de români şi noile graniţe ale României.
• Tratatul de la Saint-Germain – 1919 – Austria – unirea Bucovinei cu România.
• Tratatul de la Trianon – 4 iunie – 1920 – Ungaria – unirea Transilvaniei cu România.
• Tratatul de la Neuilly – 1920 - Bulgaria – Cadrilaterul apaţine României.
• Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România.
revizionistă
• Perioada interbelică – două mari politici:
conciliatoristă
• Două obiective ale României: menţinerea situaţiei teritoriale (a statu-quo-ului)
păcii
realizate prin: - 1919 – România – membru al Societăţii Naţiunilor;

- înţelegeri internaţionale: 1928 – Pactul Briand-Kellog;
1932-1933 – Conferinţa de la Geneva;
- alianţe regionale politico-militare: 1921 – Mica Înţelegere;
1934 – Înţelegerea Balcanică;
• După 1930 – degradare a relaţiilor internaţionale – politici agresive (Germania, Italia,
Japonia) 1937 – Axa Roma-Tokyo-Berlin
1938 – Germania anexează Austria.
• Acordul de la München (1938)
- Marea Britanie, Franţa garantează României doar independenţa, nu şi integritatea
teritorială politica de securitate a României – compromisă
- România – atenţia, în relaţiile internaţionale, asupra Germaniei (noiembrie 1938 – Berghof,
Carol al II-lea – Hitler martie 1939 – Tratat economic).
• 23 august 1939 – Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov – anexa secretă, art. 3 privea
România.
• 1 septembrie 1939 – Germania atacă Polonia – Al Doilea Război Mondial.
C. Pierderile teritoriale. România în Al Doilea Război Mondial

Pierderile teritoriale (1940)
• Blocuri politico-militare:
- puterile Axei, alături de Ungaria şi Bulgaria;
- coaliţia Naţiunilor Unite (Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S.).
• 6 septembrie 1939 – România – statut de neutralitate.
• Statele revizioniste solicită cedări teritoriale România – pierderi teritoriale:
- 28 iunie 1940 – Basarabia, nordul Bucovinei (ultimatum sovietic) U.R.S.S.;
- 30 august 1940 – Transilvania (Dictatul de la Viena) Ungaria;
- 7 septembrie 1940 – Cadrilaterul (Tratatul de la Craiova) Bulgaria.
România în Al Doilea Război Mondial

• Două perioade:
- 1940-1944 de partea puterilor Axei;
- 1944-1945 de partea coaliţiei Naţiunilor Unite.
Anii 1940-1944 – alianţa cu Axa

• Guvern Ion Antonescu – consolidarea relaţiei cu Germania - soluţie pentru recuperarea
teritoriilor:
- război cu U.R.S.S. (Basarabia, nordul Bucovinei);
- negocieri ale Gemaniei cu Ungaria (Transilvania).
7
• Noiembrie 1940 – România aderă la Axa Roma-Tokyo-Berlin.
• 22 iunie 1941 – Germania atacă U.R.S.S. România intră în război alături de Germania îm-
potriva U.R.S.S. Armata română continuă înaintarea şi războiul în U.R.S.S. (luptă în Caucaz,
Cotul Donului, Stalingrad).
• 1943 – contraofensiva rusă – înfrângeri ale Axei.
Anii 1944-1945 – alianţa cu Naţiunile Unite

• August 1944 – ofensivă sovietică pe frontul românesc.
• 23 august 1944:
- Proclamaţia Regelui către Ţară;
- aderarea la coaliţia Naţiunilor Unite.
• Septembrie 1944 – convenţia de armistiţiu – România – Naţiunile Unite.
Prevederi:
- alăturarea României la Naţiunile Unite;
- plata unor mari sume către U.R.S.S. – despăgubiri de război;
- anularea Dictatului de la Viena;
- libertatea de mişcare a forţelor militare aliate pe teritoriul României.
• Armata română luptă, până în mai 1945, în Ungaria, Austria, Cehoslovacia, alături de
Coaliţia Naţiunilor Unite.
Consecinţele participării României la Al Doilea Război Mondial

Tratatul de pace de la Paris din 1947
• României nu i s-a recunoscut cobeligeranţa.
• Basarabia şi nordul Bucovinei au rămas cedate Uniunii Sovietice.
• S-a impus plata unei mari despăgubiri de război faţă de U.R.S.S.
• România primeşte nord-vestul Transilvaniei.
Concluzii
• Spaţiul românesc – statut internaţional, politico-juridic, care a evoluat de la dominaţie străină

(austriacă, rusă, otomană), la manifestări largi de autonomie şi până la independenţa deplină.
• Statul român în secolul al XIX-lea îşi asumă responsabilitatea unei politici externe active fie prin
acţiuni diplomatice, fie prin participare la conflicte militare, cu scopul realizării unităţii statale
depline – România Mare.
• România Mare va fi însă redusă teritorial în 1940.
• O nouă dominaţie, cea a totalitarismului, va arunca România pentru o jumătate de secol (a doua
jumătate a secolului XX) în negura comunismului sovietic.
8
Introducere
9
România în perioada „Războiului Rece”
ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A

SECOLULUI XX
Care este evoluţia politicii externe a României în perioada Războiului Rece?
Introducere
regim democratic (S.U.A.)

1947-1991 – Războiul Rece – confruntare
regim comunist (U.R.S.S.)
Cortina de fier
- 1962 – coexistenţa paşnică
- 1985 – perestroika, glasnost
- 1991 – prăbuşirea U.R.S.S.
Forme de manifestare a Războiului Rece

• plan economic – economie centralizată
capitalistă
- C.A.E.R (1949) C.E.E. (1957)
• plan politico-militar - sistem democratic

totalitar
- blocuri miltare N.A.T.O. (1949)

Tratatul de la Varşovia (1955)
- conflicte şi crize militare:
- războiul din Coreea (1950-1953)
- războiul din Vietnam (1959-1975)
- criza cubaneză (1962)
- conflictele israeliano-arabe (1967)
- agresiunea sovietică în Afganistan (1979)
1
ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XX-lea
Care este evoluţia politicii externe a României în perioada Războiului Rece?
- etape:
1. perioada subordonării totale faţă de Uniunea Sovietică;
2. perioada distanţării de Uniunea Sovietică;
3. izolarea diplomatică a României.
A. Supunerea totală a României faţă de Uniunea Sovietică

Context istoric
• 1948 – Constituţie comunistă, România în sfera U.R.S.S.
Acţiuni de politică externă

• 1948 – conflictul ideologic Tito-Stalin; România de partea U.R.S.S.;
• 1948 – România semnează Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S.;
• 1949 – România – membră C.A.E.R.;
• 1955 – România este membru fondator al Pactului de la Varşovia;
• 1955 – România aderă la Organizaţia Naţiunilor Unite;
• 1956 – revoluţie anticomunistă în Ungaria – România sprijină militar U.R.S.S;
• 1958 – retragerea Armatei Roşii din România.
Consecinţe
- România – subordonată intereselor Moscovei.
B. Distanţarea de Uniunea Sovietică

Context istoric
• după 1953 şi, mai ales, după 1958 – politică de detaşare faţă de U.R.S.S.

- din1960 – comerţul românesc extern orientat spre Occident;
- 1961 – legaţiile Marii Britanii şi ale Franţei – rang de ambasade;
- 1963 – acord româno-iugoslav – complexul hidroenergetic de la Porţile de Fier;
- 1964 – respingerea Planului Valev;
- Declaraţia P.M.R;
- 1967 – războiul de 6 zile (arabo-israeliean) – România – neutră;
- 1967 – România recunoaşte Republica Federală Germană;
- 1968 – Primăvara de la Praga – România refuză participarea;
- 1971 – Nicolae Ceauşescu – vizită în China comunistă;
- 1975 – Conferinţa de la Helsinki – România contribuie activ;
- 1979 – agresiunea sovietică din Afganistan – România critică U.R.S.S.;
- 1980 – România – acord comercial cu C.E.E.
Consecinţe
- prestigiul României pe plan mondial creşte foarte mult, aceasta având roluri active fie în
medierea unor conflicte armate, fie contribuţii în cadrul unor conferinţe internaţionale.
- politica iniţiată de Ceauşescu după anii ’80 a reprezentat şi începutul izolării diplomatice a
României.
2
9. România în perioada „Războiului Rece”
C. Perioada izolării internaţionale

Context istoric
- 1985 – Mihail Gorbaciov – perestroika
- glasnost

- 1987 – vizită la Bucureşti a lui Mihail Gorbaciov – Ceauşescu refuză reformele;
- 1989 – alegeri libere în blocul statelor comuniste;
- revoluţia anticomunistă din România;
- 1991 – prăbuşirea U.R.S.S.
Consecinţe
- politica de izolare internaţională şi aspră austeritate – culminează cu începerea revoluţiei
din 1989.
Concluzii
- România a avut, în cadrul Războiului Rece, atitudini diferite;

- până la sfârşitul anilor ’70, atitudinea României de detaşare de U.R.S.S. a adus beneficii României
în relaţiile cu Occidentul;
- după 1985, din cauza opoziţiei lui Ceauşescu faţă de reformarea sistemului, s-a creat o imagine
defavorabilă României, ceea ce a dus la izolarea ei diplomatică.

Scheme Bac Rose 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Scheme Bac Rose 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

III. Etnogeneza românească

IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

• Romanitatea românilor = poporul român şi limba română au origine latină;

• A generat teorii opuse:

• În mileniul III î.Hr.– indo-europenii îi asimilează pe autohtoni;

A. Context şi factori favorizatori

b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106-271/ 275

c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275-602

III. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

A. Formarea poporului român

B. Formarea limbii române

Evoluţia limbii române:

Structura limbii române

Structura Francezii Italienii Spaniolii Portughezii Românii

Cuvinte de origine dacică:

• Alfabetul chirilic (până în 1862) alfabet de tranziţie alfabet latin

IV. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii – secolele VII-XIII

B. Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor

• Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face să crească

Cei mai importanţi cronicari occidentali şi români care au abordat problema

C. Teoria autohtoniei şi teoria imigraţionistă

- poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre;

Susţinătorii teoriei imigraţioniste în secolul al XVIII-le au fost:

Teoria roesleriană. Argumente:

TEORIA AUTOHTONIEI SAU CONTINUITĂŢII

Principalii susţinători ai teoriei autohtoniei sunt:

D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.

E. Consecinţele abordării problemei romanităţii românilor

• La început, istoricii susţin romanitatea românilor cu argumente de ordin logic; în secolul al

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

I. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

III. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE AUTORITARE

IV. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

I. SECOLUL XX – ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

1. Regimurile politice democratice:

3. Regimurile de tip totalitar

• Poate funcţiona în oricare formă de guvernământ.

C. Ideologie şi doctrină politică

A. Regimurile democratice în Europa

Evoluţia regimului democratic

Caracteristici ale regimurilor politice democratice

Practici politice democratice

- garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi înscrierea lor în

B. Regimul democratic în România

III. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE AUTORITARE

A. Regimurile autoritare în Europa

Evoluţia regimului politic autoritar

Caracteristici ale regimurilor autoritare

Practici politice autoritare

B. Regimurile autoritare în România

IV. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE

A. Regimurile autoritare în Europa

Evoluţia regimului politic comunist în Rusia

B. Regimul fascist în Europa

Evoluţia regimului politic fascist în Italia

Evoluţia regimului politic nazist în Germania

D. Caracteristici generale ale regimurilor totalitare

E. Practici politice ale regimurilor totalitare

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

I. ÎN CĂUTAREA UNUI ECHILIBRU CONSTITUŢIONAL