Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE
1
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
I. Identitatea românilor
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte de cucerirea romană?
II. Romanizarea
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au
trăit după cucerire?
III. Etnogeneza românească
Cum sa format poporul român şi limba lui?
IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
De ce există două teorii opuse legate de romanitatea românilor şi ce susţin ele?
Introducere
• Romanitatea românilor = poporul român şi limba română au origine latină;
• Romanitatea românilor din punct de vedere cronologic:
- se leagă de epoca antică;
- de toate celelalte epoci istorice.
• Este studiată datorită nevoii de explicare a originilor şi a unor dispute legate de originea românilor.
• A generat teorii opuse:
- din motive politice;
- din cauza absenţei unor izvoare istorice scrise.
1
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE
I. IDENTITATEA ROMÂNILOR
Cine sunt strămoşii românilor şi cum au trăit ei înainte
de cucerirea romană?
• În mileniul III î.Hr.– indoeuropenii îi asimilează pe autohtoni;
• Din indoeuropeni:
- grecii,
- ilirii,
- tracii.
• Tracii sau răspândit în sudestul Europei şi din ei sa desprins un popor, getodacii, care s
a stabilit în spaţiul carpatodanubianopontic.
• Strabon, istoric şi geograf antic din secolul I î.Hr.: „dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă”.
Getodacii:
- organizaţi în triburi sau uniuni de triburi;
- aşezări numite dava;
- politeişti (Zalmoxis);
- limba dacogeţilor era un dialect al limbii tracice.
• Regatul lui Burebista (8244 î.Hr.) = prima unire a triburilor tracodacice.
• Regatul lui Decebal (87106 d.Hr.) = reunificarea triburilor dacice;
- capitala la Sarmizegetusa Regia;
- a luptat împotriva Imperiului Roman; războaie (101102 şi 105106);
- 106 d.Hr., Dacia devine provincie romană.
II. ROMANIZAREA
Cum au fost cuceriţi strămoşii românilor de către romani şi cum au
trăit după cucerire?
A. Context şi factori favorizatori
• Dacia:
- ameninţare pentru statul roman;
- resurse economice.
• Romanizarea = introducerea modelului roman de civilizaţie şi cultură, proces care a avut
drept rezultat transformarea teritoriului stăpânit, a locuitorilor şi limbii acestora după modelul
Romei. Componenta esenţială – lingvistică = înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină.
B. Etapele romanizarii
a) etapa preliminară sau etapa anterioară cuceririi romane, secolul II î.Hr.
106 d.Hr.
• Cucerirea Peninsulei Balcanice de către romani (secolele II î.Hr. I d.Hr.) ia pus pe daci într
un strâns contact cu civilizaţia romană. Influenţe romane în domeniul:
- culturii materiale romane: vase de bronz, unelte de fier, arhitectură, armament,
ceramică, instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc.;
- vieţii spirituale: folosirea alfabetului latin, preluarea imaginilor unor divinităţi romane
pentru a reprezenta divinităţi dacice etc.;
- vieţii politice: implicarea lui Burebista în războiul civil de la Roma; cucerirea Dobrogei de
către romani în 28 î.Hr. şi includerea în provincia Moesia în 46 d.Hr.;
2
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106271/ 275
• Romanizarea sa realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilarea relativ rapidă a
tracogetodacilor:
limba latină;
colonizarea romană;
armata romană;
sistemul administraţiei romane;
cultele religioase romane;
religia creştină;
urbanizarea;
• Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină şi creştinismul.
c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275602
• 271/ 275 – împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata romană din Dacia
(Retragerea aureliană) .
• O parte a populaţiei (armată şi civili, legaţi prin interese de imperiu) părăsesc Dacia.
• Cea mai mare parte a populaţiei romanizate continuă să trăiască la nord de Dunăre.
• Romanizarea continuă şi, după retragerea aureliană din Dacia. Dobrogea rămâne sub
stăpânirea romană până în 602 – rol important în întărirea romanităţii norddunărene.
C. Factorii romanizarii
1. Colonizarea
colonizarea oficială (organizată de statul roman);
colonizarea populară (spontană).
• Colonizare masivă şi organizată – 40.000 de colonişti „ex toto orbe Romana” (Eutropius)
pentru „a popula oraşe şi a cultiva ogoare”.
• Colonizarea oficială se realizează prin:
întemeierea de noi colonii;
atribuirea de pământ unor grupuri de cetăţeni romani.
• Coloniştii – villa rustica canabae, vicus, pagus sat.
• Indiferent de zona de provenienţă, coloniştii sunt latinofoni (vorbitori de limba latină),
purtători ai culturii materiale şi spirituale romane.
2. Armata
• Dacia – provincie de graniţă – circa 55.000 de soldaţi:
legiuni (formate din soldaţi care aveau cetăţenie romană);
trupe auxiliare (formate din soldaţi care nu aveau cetăţenie romană/ necetăţeni).
Trupele staţionau în tabere militare romane – castre.
• În jurul castrelor sau creat aşezări civile numite canabae.
• Ambele tipuri de aşezări au reprezentat un nucleu important al romanizării.
• Veteranii din legiuni primeau bani şi ocupau diferite funcţii.
• Veteranii din trupele auxiliare primeau cetăţenie romană;
pământ în proprietate;
dreptul de a se căsători în provincia apărată.
• Veteranii erau latinofoni. Ei devin, astfel, un important factor al romanizării.
3. Urbanizarea
• Oraşele aveau statut de:
colonia (au rang superior): Ulpia Traiana, Napoca, Apulum;
municipia: Potaisa.
3
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE
• Oraşele romane:
- purtătoare ale modelului de viaţă roman: administraţia, instanţele judecătoreşti,
mari centre religioase, teatre, şcoli, amfiteatre, apeducte, terme, forum.
4. Limba latină
• Organizarea politicoadministrativă = factor al romanizării lingvistice.
Traian (98117):
provincia romană Dacia: Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Munteniei;
dacii liberi (Crişana, Maramureş, o parte din Moldova de azi);
condusă de un guvernator – legatus Augusti pro praetore;
capitala – Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
Hadrian (117161):
Dacia Inferior – capitala: Drobeta – procurator Augusti;
Dacia Superior – capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa – legatus Augusti pro praetore;
- Dacia Porolissensis – capitala: Napoca – procurator Augusti.
Marcus Aurelius (161180):
• Dacia Apulensis
Malvensis conduse de un legatus Augusti pro praetore
Porolissensis Daciarum trium
• Funcţiile administrative erau deţinute de cetăţeni romani, care vorbeau limba latină = con
tribuie la procesul de romanizare.
• Latina vorbită – populară (sau vulgară) = principalul factor al romanizării.
5. Religia
• Caracteristici:
interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi neromane);
sincretismul religios;
Religia creştină
• se răspândeşte în Dacia în prima jumătate a secolului al IVlea d.Hr.;
• Constantin cel Mare – Edictul de la Milano (313) acordă libertate de cult creştinismului;
• Theodosius – 391 d.Hr. – interzice cultele păgâne.
organizarea unor episcopate în zona Dunării la Tomis, Durostorum
misionari: Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic.
• Dovezi ale răspândirii creştinismului în Dacia postromană:
donariul de la Biertan Ego Zenovius votum posui;
opaiţe creştine;
cruci şi fundaţii ale unor basilici creştine: Porolissum, Sucidava;
principalii termeni creştini: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (Christianus), cruce (Crux).
D. Consecinţele romanizării
• Romanizarea treptată a teritoriului de la nord de Dunăre (începând cu secolul II î.Hr. şi până
în 602);
• Asimilarea autohtonilor getodaci;
formarea poporului român şi a limbii române în secolele VIIVIII.
4
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
A. Formarea poporului român
a) romanizarea autohtonilor (getodacii) – prima sinteză;
b) asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizaţi (dacoromanii) – a doua sinteză.
• Lumea romanică orientală se împarte în două grupuri distincte:
romanicii norddunăreni poporul român.
romanicii suddunăreni aromânii, meglenoromânii, istroromânii.
• Migratorii slavi influenţează etnogeneza românilor, însă fără să îi schimbe caracterul romanic
vocabularul
terminologia slavă
modelul instituţional
B. Formarea limbii române
• În secolele VIIVIII, din familia limbilor romanice, neolatine.
Evoluţia limbii române:
- formarea limbii române până la stadiul de limba română comună;
- influenţele lingvistice ulterioare acestui stadiu.
• Limba română comună (străromânească) = formată în secolele IIVIII d.Hr. din limba
tracogetodacă + limba latină.
4 dialecte:
- dialectul dacoromân (România);
- dialectele: aromân, meglenoromân, istroromân (sudul Dunării).
Structura limbii române
Cuvinte de origine dacică:
Carpaţi, Napoca, Criş, Dunăre, mânz, viezure, mistreţ, brad, măceş, băiat, moş, prunc, urdă,
vatră, gard
pe cale orală Cozia, Predeal, Bistriţa, Bogdan, Dan, Vlad, Radu,
boier, voievod, nevastă, plug, dragoste, noroc
Cuvinte slave
pe cale cultă = limba slavonă: rai, iad, vlădică.
5
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE
Limba slavonă
în Ţara Românească şi Moldova cancelarie
biserică (în texte religioase)
• Alte influenţe:
- maghiară;
- germană;
- turcă;
- greacă (fanariotă);
- rusă;
- în secolul al XIXlea – împrumuturi masive din limbile romanice = „relatinizare”.
A. Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii – secolele VIIXIII
• Etnonimul vlahvlahi, termen de origine germanică;
• Variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah;
• Ei înşişi sau numit românromâni.
Primele menţiuni care oferă informaţii despre romanitatea românilor în evul
mediu timpuriu sunt:
secolul al VIIlea
• Strategikon, tratat militar bizantin denumeşte populaţia de la nord de Dunăre cu termenul de
„romani”;
secolul al IXlea
• Geografia armeană – Moise Chorenati – „Ţara (...) căreia îi zic Balak” (Valahia);
• Oguzname – cronică turcă – „ţara vlahilor” (Ulakili);
secolul al Xlea
• Despre administrarea imperiului – Constantin al VIIlea Porfirogenetul – „romani”;
• Vasile al IIlea Macedoneanul – scrisoare – „vlahi”;
secolul al XIlea
• Podoaba istoriilor – Gardizi – românii între „Dunăre şi un munte mare”;
secolul al XIIlea
• Ioan Kynnamos: „se zice că sunt coloni veniţi de mult din Italia”;
• Gesta Hungarorum – Anonymus – informaţii despre români şi autonomiile locale din secolul
al IXlea în spaţiul intracarpatic – „blachi”;
secolul al XIIIlea
• Gesta Hunnorum et Hungarorum – Simon de Keza – vlahii, păstori şi agricultori;
• în corespondenţa – Ioniţă cel Frumos – Papa Inocenţiu al IIIlea – originea latină a românilor.
B. Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor
Cauzele abordării romanităţii românilor de către umanişti
• Formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – creşte interesul faţă de români.
• Luptele antiotomane – „Cruciada târzie” – Ţările Române – bastioane ale rezistenţei anti
otomane, „porţi” ale creştinătăţii.
6
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
• Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face să crească
interesul Papalitaţii pentru „ritul grecilor” (ortodox), nelegitim în viziunea catolică.
• Renaşterea – renaşterea valorilor culturale grecoromane.
• Preocuparea umaniştilor români (cronicarii moldoveni şi munteni) de aşi cerceta identitatea.
Cei mai importanţi cronicari occidentali şi români care au abordat problema
romanităţii românilor sunt:
Secolul al XVlea
• Poggio Bracciolini, secretar al Papalităţii – originea latină a poporului român; semnalează
elementele comune limbii latine şi române;
• Flavio Biondo, umanist italian – românii „invocau cu mândrie originea lor romană“;
• Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al IIlea) – teoria despre originea romană a poporului
român;
• Antonio Bonfini, umanist italian – „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane
din Dacia”;
Secolul al XVIlea
• Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de origine română – Hungaria (1536) – primul
care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor: „Limba moldovenilor şi a
valahilor a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani… Dovadă de acest lucru e faptul
că au multe cuvinte comune cu limba romană”.
• Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov – hartă cu numele Dacia;
Secolul al XVIIlea
• Grigore Ureche, cronicar moldovean – Letopiseţul Ţării Moldovei
afirmă descendenţa romană: „de la Rîm ne tragem”
face apropieri etimologice între limba română şi latină: „…de la rîmleni, ce le zicem latini:
pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina;
părinte, pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de neam socoti pre
amănuntu, toate cuvintele leàm înţălege”.
- originea latină: „Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” .
- originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor: „Şi locuitorii Ţării Româneşti
[...] sunt creştini şi o seminţie” (cu moldovenii, n.ns.).
• Miron Costin, cronicar moldovean – „De neamul moldovenilor şi din ce ţară au ieşit
strămoşii lor” – problema originii românilor: „Biruitau gândul să mă apucu de această trudă,
să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre,
Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti ... că toţi un neam şi o dată
descălecaţi sântu”. „numele vechiu şi mai dreptu este rumân, adecă râmlean, de la Roma”.
Secolul al XVIIIlea
• Stolnicul Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716) susţine
originea comună a tuturor românilor: „toţi aceştia dintro fântână au izvorât şi cură “.
• Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (17101711) – Hronicul vechimei a romanomoldo
vlahilor susţine originea comună a tuturor românilor;
- Descrierea Moldovei: informaţii despre graiul moldovenilor şi despre „slovele” folosite, „care
la început au fost latineşti”.
C. Teoria autohtoniei şi teoria imigraţionistă
Contextul şi cauzele politizării ideeii romanităţii românilor
Secolul al XVIIIlea
• Lupta românilor pentru drepturi politice şi naţionale – Supplex Libellus Valachorum
(1791) – românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.
idei imigraţioniste:
7
POPOARE ŞI SPAţII ISTORICE
- poporul şi limba română sar fi format la sud de Dunăre;
- românii ar fi pătruns în Transilvania în Evul Mediu;
teoria imigraţionistă
*A imigra = a veni întro ţară străină pentru a se stabili aici.
Susţinătorii teoriei imigraţioniste în secolul al XVIIIle au fost:
• Franz Joseph Sulzer, căpitan în armata habsburgică – Istoria Daciei transalpine (Viena,
17811782);
• Johan Christian Engel, istoric austriac, susţine că românii au imigrat la nord de Dunăre în
secolul al IXlea.
Secolul al XIXlea
• Dualismul austro ungar (1867) lupta românilor pentru obţinerea de drepturi
politice a crescut în intensitate.
teoria imigraţionistă sau roesleriană = sistematizarea ideilor imigraţioniste de
către austriacul Robert Roesler – Romänische Studien (Studii româneşti, Leipzig, 1871).
• TEORIA ROESLERIANĂ: poporul român şi limba lui sau format la sud de Dunăre, de unde o
mare parte a populaţiei a emigrat la nord de fluviu.
* A emigra = a părăsi propria ţară pentru a se stabili definitiv întro ţară străină.
Teoria roesleriană. Argumente:
1. dacii – exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii: „Dacia...viris fuerat exhausta”
(Eutropius);
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar cei 165 de ani de stapânire romană efectivă;
3. Dacia = „terra deserta” după retragerea aureliană;
4. influenţa slavă şi religia ortodoxă poporul român sa format la sudul Dunării;
5. vocabularul comun românoalbanez poporul român a convieţuit cu albanezii;
6. „tăcerea surselor”: lipsesc izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării
înainte de secolul al XIIIlea.
TEORIA AUTOHTONIEI SAU CONTINUITĂŢII
• Susţine romanitatea românilor cu următoarele argumente:
1. continuitatea dacică este confirmată de:
dovezi logice;
dovezi epigrafice (inscripţii);
toponimia;
hidronimia;
dovezi lingvistice;
dovezi arheologice.
2. romanizarea nu sa produs doar în 165 de ani, ci în trei etape;
3. Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia romană;
4. nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor în sudul Dunării înainte de
secolul al XIIIlea;
5. asemănarea între limba română şi limba albaneză se datorează fondului comun tracic;
6. românii sunt menţionaţi în izvoarele istorice medievale timpurii.
Principalii susţinători ai teoriei autohtoniei sunt:
În secolul al XVIIIlea
• Şcoala Ardeleană.
În prima jumătate a secolului al XIXlea
• Paşoptiştii: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu
În a doua jumatate a secolului al XIXlea
• Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog şi istoric, „Pieritau dacii?” .
8
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
• A.D. Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, foloseşte argu
mente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate teoria lui Roesler.
În perioada interbelică (19181939)
• Primele argumente arheologice privind continuitatea dacică – arheologul Constantin Daicoviciu.
• Vasile Pârvan, istoric român, organizează săpături arheologice scrie lucrarea Getica
(1926).
• Gheorghe Brătianu, istoric român – „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” : „de
unde sa ivit acest popor devenit pe neaşteptate aşa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor
vecinilor săi, fără a ţine seama de titlurile lor legitime de proprietate şi de prioritate?”;
„Neavând istorie, fiecare popor duşman, near putea zice: „Originea ta este necunoscută, numele
tău nuţi aparţine, mai puţin pământul pe care locuieşti”.
D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.
Exagerarea rolului slavilor în etnogeneză
Perioada 19481965, Gheorghe GheorghiuDej
exagerarea rolului slavilor în etnogeneză;
puţine consideraţii cu privire la etnogeneză: „nainte de a fi român, trebuia să fii comunist!”;
romanii =„cotropitori”; retragerea aureliană = „eliberare”.
Perioada 19651989 – Nicolae Ceauşescu
trecutul istoric folosit în scop politic şi propagandistic;
romanii = „asupritori”
adevărată obsesie dacică; lucrări care susţineau că dacii sunt primul popor din lume (proto
cronism);
E. Consecinţele abordării problemei romanităţii românilor
• De a clarifica originile propriului popor, dar şi de a combate teoriile imigraţioniste;
• Progrese în cercetarea istorică şi lingvistică;
• Apar primele observaţii despre latinitatea limbii române;
• În epoca modernă, ideea romanităţii românilor a fost folosită ca armă politică în procesul de
emancipare a naţiunii române din Transilvania;
• Se formulează argumente despre unitatea limbii române;
• Rol esenţial în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
Concluzii
• La început, istoricii susţin romanitatea românilor cu argumente de ordin logic; în secolul al
XXlea – investigaţiile ştiinţifice conduse de istorici şi lingvişti şi cercetarea arheologică au făcut
progrese remarcabile;
• Problema romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, interferând cu sfera
politicului;
• Azi, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică.
9