Premisă.

Definirea cazului
Ideologia comunistă care are punct de plecare teoria
determinismului social, potrivit căreia comportamentul
persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa
din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea
sa in spiritul noii societăți, comuniste, singura care, se afirmă,
îi poate asigura dezvoltarea plenară. În această situație, rolul
literaturii ca mijloc de propagandă devine covârșitor, ea având
menirea să educe individul în spiritul supunerii față de partid și
de conducătorul său, dar si de ură față de tot ce se opune
acestei atitudini. Ca unică alternativă de existență,
propaganda aduce astfel in prim-plan sloganul „Cine nu este
cu noi este împotriva noastră”, cultivând insistent mitul patriei
primejduite și, drept urmare, vigilența față „dușmanii” poporului
și necesitatea luptei de clasă, internaționalism proletar
(“Proletari din toate țările. Uniți-vă!”), dar și cultul
Conducătorului providențial.

Apariția ideologiei comuniste

Marxismul a fost doctrina adoptată de toate statele
comuniste. Această nouă filosofie, economică, politică şi
socială apăruse în secolul al XIX lea, în Europa capitalistă,
mai precis în Germania, fiind mai apoi răspândită în Franţa şi
Anglia. Părintele acesteia a fost Karl Marx, un neamţ cu origini
evreieşti născut 5 mai 1818 în oraşul Trier, în Prusia. Lucrările
acestuia au reprezentat pentru lumea comunistă primele
manuale de „Istorie a comunismului”. Principiile enunțate de
Marx au stat la baza gândirii socialiste din Rusia. A urmat
Lenin care a participat intens la extinderea mişcării
revoluţionare de stânga.
Începând cu 1917, Rusia a îmbrățișat regimul comunist.
Revoluția Bolșevică a stat la baza instaurării acestuia. Lenin a
reușit să înlăture regimul țarist și să transforme Rusia în cel
mai puteric stat comunist din Europa. După Revoluția
Bolșevică, Rusia a abandonat lupta alături de Antanta, ieșind
din Primul Război Mondial. Lenin a creat URSS, stat ce avea
să domine puternic perioada postbelică. În contextul celui de-
al Doilea Război Mondial, comunismul s-a extins în mai multe
state din lume. Preluarea puterii de către Stalin a dus la
crearea unei țări unde crima împotriva adversarilor era literă
de lege. După venirea la putere a lui Gorbaciov, cursul politicii
rusești s-a schimat, fiind mult mai moderată. Acest fapt s-a
simțit atât în URSS cât și în alte state comuniste din Europa.
După cel de-al Doilea Război Mondial și victoria URSS
alături de Națiunile Unite, Stalin a impus comunismul în mai
multe state din Europa: România, Albania, Cehoslovacia,
Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, RDG, Polonia. Treptat,
comunismul s-a instaurat și în alte state din afara continentului
european, precum China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba,
Laos. Stalin a reușit să impună regimul comunist și să subjuge
state din lume din punct de vedere economic și politic. Acest
aspect a dus la declanșarea Războiului Rece, adică tensiuni
între SUA și URSS, tocmai pe fondul acestei extinderi
puternice a comunismului. SUA a gândit diferite planuri de
ajutorare a mai multor state afectate de război, urmârind
evitarea răspândirii comunismului. În toate statele din blocul
socialist sovietic s-a preluat modelul URSS unde teroarea și
represiunea erau căi de organizarea a acestora.

-Apariția comunismului în România

Regimul comunist în România s-a manifestat puternic după
cel de-al doilea război mondial.
 Astfel, pentru România postbelică specifice sunt numele lui
Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Primul a
urmat la început cu strictețe linia moscovită de impunere a
regimului comunist în România la început, dar a încercat să se
îndepărteze de aceste practici în ultimii ani de viață. Nicolae
Ceaușescu a preluat conducerea după moartea lui Dej,
urmând exemplul acestuia și creând un „național-comunism”,
cu mare deschidere spre statele din Vest.
Acest lucru va avea o durată scurtă, întrucât începând cu
anul 1974, național-comunismul alunecă din nou pe panta
totalitarismului.
Regimul comunist în România va lua în cele din urmă sfârșit
în anul 1989, țara noastră revenind la democrație după acest
eveniment.

-Gheorghe Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej (numele la naștere Gheorghe
Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad, România – d. 19
martie 1965, București, Republica Populară Română;
pronunțat în română a fost liderul comunist al României din
1947 până la moartea sa și președinte al Consiliului de Stat al
Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19
martie 1965.
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă
până la moartea lui Stalin, iar imediat după aceea a început
procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării
industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului,
încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații
diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu
Statele Unite ale Americii ceea ce i-a adus și moartea subită
în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost
iradiat.
-Nicolae Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești,
România – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște, România) a fost
un dictator român, secretar general al Partidului Comunist
Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din
1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22
decembrie 1989.
La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de
Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La
25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost
judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar,
condamnați la moarte și executați la câteva minute după
pronunțarea sentinței.
În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui
Ceaușescu”.

Începuturile
1944 (12 noiembrie) - se înființează ARLUS (Asociația
Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică),
avându-l președinte pe Constantin I. Parhon. Președintele
Secției literatură și filozofie este Mihail Sadoveanu. La 10
decembrie apare primul număr al revistei Veac Nou,
principalul instrument propagandistic al asociației.
1945 - se înființează Universitatea Muncitorească a PCR ,
numită din 1946 "Ștefan Gheorghiu", înaltă școală de
pregătire muncitorească pentru fiii și fiicele poporului.
În 1946 - se dă publicității o primă listă cuprinzând titlurile a
2538 de cărți care sunt interzise, scoase din bibliotecile
publice și distruse.
1945 - se înființează Universitatea Muncitorească a PCR ,
numită din 1946 "Ștefan Gheorghiu", înaltă școală de
pregătire muncitorească pentru fiii și fiicele poporului. În 1946
- se dă publicității o primă listă cuprinzând titlurile a 2538 de
cărți care sunt interzise, scoase din bibliotecile publice și
distruse.
În 1948 - se tipărește, într-un volum de peste 500 de pagini,
o nouă listă de Publicații interzise, care cuprinde un număr
sporit de nume de autori și titluri: 8779 . Astfel, din librării, din
biblioteci publice și chiar din case, sunt confiscate și distruse
cărți semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion
Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu, Constantin
Bacalbașa, I.A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Ion Barbu,
George Bacovia, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voinești, Dimitrie
Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Șerban
Cioculescu, Emil Cioran, George Coșbuc, Anghel
Demetriescu, Victor Eftimiu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu,
Nicolae Filimon, Radu Gyr, Ion Ghica, Octavian Gogă, B. P.
Hasdeu, Anton Holban, G. Ibrăileanu, Eugen Ionescu, Titu
Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru
Odobescu, Anton Pann, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar
Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu
Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Dămian Strănoiu,
Vladimir Streinu, Gheorghe Șincai, Ionel Teodoreanu, George
Topîrceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuță, Vasile
Voiculescu, Paul Zarifopol și de încă mulți alții.
În ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuși este scos
din literatură, iar volumul "Una sută una poeme", retras din
librării.
1949 - sunt interzise 119 creații populare cu un "conținut
ideologic neadecvat" (cântece interpretate de Măria Tănase,
Măria Lătărețu, Fănică Luca, Ioana Radu și alții), multe din ele
pentru că vehiculau formula legionară "foaie verde". Devine
obligatorie înregistrarea mașinii de scris la Miliție.
 1949 - se înființează Școala de Literatură "Mihai Eminescu",
al cărei scop era să producă scriitori pe bandă rulantă.
Condițiile admiterii: origine sociala "sănătoasă" și
recomandarea comitetului de partid. Vă fi desființată în 1955.
1952 - în urma apariției "genialei" lucrări a tovarășului Stalin,
"Marxismul și problemele lingvisticii", este suprimată revista
"Cum vorbim", redactată de Al. Graur; este, totodată, criticată
"atitudinea dușmănoasă" a lingviștilor Iorgu Iordan, Al. Rosetti
și Al. Graur, ultimii doi fiind scoși din învățământ, că
necorespunzători.

Mecanismele cenzurii
Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T) a fost
înfiinţată de autorităţile comuniste în primăvara anului 1949.
Mai târziu, în anul 1975, prin decretul Consiliului de Stat, s-a
transformat în Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, instituţie
care avea „sarcina de a contribui prin întreaga sa activitate la
înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniile presei,
emisiunilor radioului şi televiziunii, lucrărilor editoriale,
spectacolelor, filmelor şi a altor forme de imprimare sau
înregistrare grafică, fonică sau vizuală, destinate şi folosite ca
mijloace de informare publică...”.
În 1958, cenzura ideologică s-a instituționalizat, cu efecte
asupra tuturor domeniilor de creație sau de activitate culturală.
Au fost stabilite liste cu publicații, opere sau autori care pot
vedea lumina tiparului, şi liste cu publicații și opere care
trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoși din circuitul
public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările
interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă,
filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile si ziarele au fost
trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx,
Engels, Lenin si Stalin au fost traduse si difuzate pana la
saturație.
În perioada comunistă, puterea politica controlează, prin
cenzură şi stimulente literatura, pe care o subordonează
explicit scopurilor sale. Acest control se manifestă până în
anul 1989. Perioada sa cea mai dură este între anii 1950 şi
1960, când este împiedicată să apară nu numai o literatură de
contestare, ci chiar aceea care ar ramâne neutră, neangajată
politic. Etimologic, cuvântul "cenzură" provine din latinescul
"cens". Acesta reprezenta un recensământ al cetățenilor
romani si al averii lor, realizat de cenzori. În DEX-ul din 1984,
cenzura este explicată în felul următor: "Control prealabil care
asigură pătrarea secretului de stat,controlul prealabil exercitat
asupra conținutului publicațiilor, emisiunilor de
radioteleviziune, etc”.
Într-un sens mai general, cenzura este "actul oricărei entități
politice religioase, militare sau administrative de a condiționa
exprimarea ori difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg,
pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funție de
valorile pe care acesta înțelege să le protejeze la un moment
dat". (M. Petcu, "Puterea și cultura-o istorie a cenzurii ").
"Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale
puse în lucru de regimul comunist românesc în vederea
constituirii unui spațiu public și a unei culturi comune.” Țelul
suprem al comuniștilor era crearea "omului nou". (B. Ficeac,
"Cenzura comunistă şi formarea omului nou").
Omul nou. Viața nouă
Autoritățile nu scapă din vedere școala, fiind interesate de
primenirea ideologică a manualelor și a programelor didactice
(intrucât toate manualele anterioare anului 1947 fuseseră
scoase din uz 1948, reforma sovietizantă a învățămantului
schimbă radical compoziția de clasă a personalului didactic,
înființându-se facultăți muncitorești care produc bandă, în
câteva luni , „specialiști” cu origine sănătoasa, apți să-i
înlocuiască pe cei disponibilizați, concediați ori trimiși în
pușcărie.
Tinerii studiază după materiale de propagandă cu vag
aspect didactic, încropite la repezeală , pe măsură ce se
publică scrieri cu mesaj comunist și se impun nume noi. În
anul 1950 apar „Tezele provizorii de istoria literaturii române”
(substitut de manual de clasele a X-a și a XI-a) în care creația
literară era ilustrată, între alții, de necunoscuți precum Ion
Păun-Pincio , D.Th Neculuță, Raicu Ionescu-Rion și Alexandru
Sahia (pentru trecut) și de A. Tom, Dan Deșliu, Maria Banuș și
Mihai Beniuc (pentru prezent).
Sunt considerate „snoabe”, „mistice”, „descompuse”,
„dezumanizate”, „degenerate”, „ morbide”, „iraționale”,
„retrograde”, „putrede” și „decadente” toate creațiile
simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste,
dadaiste etc. Este condamnat, de asemenea, tot ce ține de
estetism. Însuși locul în literatură al lui Mihai Eminescu e pus
sub semnul intrebării, căci poetul nu numai că a împărtășit și
propagat o filosofie indealistă și un pesimism contagios, dar a
și compus versuri ce poartă semnele „periculoase” ale unui
formalism decadent. Cine nu scria într-un limbaj popular
accesibil și nu avea o concepție „înaltă”, materialist-dialectică
asupra vieții, cine arăta o cât de mică simpatie pentru intimități
poetice, pentru naturalism, pentru erotism și divertisment,
pentru proza analitică, polițistă sau de aventuri se descalifică
în ochii partidului ca scriitor.
Numeroși intelectuali de prestigiu au fost arestați și
condamnați la mulți ani de închisoare, fiind acuzați de uneltire
împotriva ordinii sociale, printre ei numărându-se Constantin
Noica, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Alexandru Paleologu,
Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic.

-Scriitori ce s-au alaturat regimului comunist

Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au
supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la
arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii
române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil
Petrescu.
La instaurarea regimului comunist în România, după 1945,
intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi
să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste,
legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să
abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul
democratic.
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat
puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost
”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi
marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la
numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin
glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui
trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii.
Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice
şi ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei
staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode
iubiţilor conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim
şi în unele cazuri au contribuit activ la ”construirea” României
Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia s-
au aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în
programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de
Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.
-Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 în oraşul
moldovenesc Paşcani. În perioada interbelică a fost un scriitor
extrem de apreciat, fiind considerat de mulţi critici literari ca
reprezentând cel mai bine spiritul românesc şi patriotismul în
literatură. A fost membru al Partidului Poporului, Partidului
Naţional Liberal-Brătianu, Partidului Agrar. A fost unul dintre
intelectuali profund non-comunişti, după cum scotea în
evidenţă şi istoricul Vladimir Tismăneanu.
Tot în perioada interbelică a ocupat şi funcţii importante, fiind
Preşedinte al Senatului, dar şi director al Teatrului Naţional din
Iaşi. Printre altele, a fost şi un înfocat susţinător al monarhiei,
fiind un ”carlist” convins. În mod bizar însă, un burgez în toată
regula, cu moşii şi numeroase proprietăţi, după 1945 devine
un corifeu al regimului comunist. Brusc, aproape peste
noapte. O parte a istoricilor spun că tocmai spectrul sărăciei şi
al marginalizării, adus de seceră şi ciocan, l-au făcut pe
Sadoveanu să plece capul şi să se bucure mai apoi de
beneficiile vieţii de protejat al ”tovarăşilor”.
”Mulţi scriitori în aceea perioadă, au preferat să îmbrăţişeze
noua ideologie, nu neapărat din convingere, ci din necesitate.
Dacă nu corespundeai ideologic, erai îndepărtat. Şi erau multe
moduri de a îndepărta un intelectual aflat pe lista neagră. Aşa
că sute de scriitori, chiar de renume, au hotărât să
fraternizeze cu noul regim pentru a-şi menţine statutul”, spune
istoricul Gheorghe Median. Oportunistul Sadoveanu nu a făcut
excepţia. Şi-a vândut rapid principiile. A scris, imediat ce „a
simţit“ tancurile sovietice în România, manifestul ”Lumina vine
de la răsărit”, publicat în 1945 în ziarul ”Jurnalul de dimineaţă”.
În acest articol ridica osanale noii ”orânduiri socialiste”, lui
Stalin şi comunismului. În acest fel a fost „izbăvit“.
 S-a vândut comuniştilor, care îl percepeau ca pe un bun şef
de propagandă, pentru a-şi păstra averea şi pentru
recunoaştere. ”Se găsea într-o postură de semizeu al
regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat
oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al întregului
popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului
pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare
şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini
extraordinare pînă atunci”, scria Stelian Tănase despre
destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să
ridice osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea
Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel,
sovietizând practic România, alături de alţi intelectuali.
A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale
doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte
al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24
februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două
camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ.
În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim,
Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a
scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist.
”Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata
roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia
România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a
adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la
Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi
era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu
ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”,
preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe
măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul
culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase
premii şi distincţii.
-Tudor Arghezi
Tudor Arghezi, un nume greu al literaturii române şi un poet
genial, a colaborat la rându-i cu noua ordine comunistă de
după 1945. Deşi nu la fel de oportunist şi nicidecum la fel de
implicat ca şi Sadoveanu, traseul său ideologic a fost însă
deopotrivă sinuos şi a urmat cam acelaşi tipar: germanofil,
deci de dreapta, socialist, monarhist, dizident şi în cele din
urmă comunist. În momentul instaurării regimului comunist,
Arghezi era deja un nume deosebit de important în literatura
română, era un decan al poeziei interbelice.
Născut la Bucureşti în 1880, Arghezi, pe numele său
adevărat Ion Theodorescu, s-a făcut remarcat încă de la 16
ani. Cel care l-a descoperit a fost Macedonski, pe când
adolescentul Theodorescu publica sub pseudonimul Arghezi
în ”Revista Modernă” şi ”Viaţa nouă”. ”Acest tânăr, la o vârstă
când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini,
dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată
tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce
multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o
culme a poeticii şi a artei”, scria Macedonski despre tânărul
Arghezi. După o tinereţe zbuciumată cu gânduri de călugărie,
Arghezi şi-a expus şi crezul politic. În Primul Război Mondial,
acesta este germanofil. Istoricii spun că era îngrozit de
spectrul rusesc.
A făcut şi închisoare pentru această opţiune ideologică, fiind
stigmatizat chiar şi la începutul epocii comuniste, pentru
convingerile sale din tinereţe şi simpatia faţă de germani.
Arghezi oscilează, în funcţie de câştigătorul alegerilor, scriind
ba în publicaţii liberale, ba în cele ţărăniste. În orice caz pare
un om cu convingeri de dreapta. Mai mult decât atât, după ce
Carol al II lea îi oferă bani pentru a ieşi din sărăcie şi pentru a
termina casa începută la Mărţişor, Arghezi, la fel ca şi
Sadoveanu, devine ”carlist”.
După 1945, nu pleacă fruntea în faţa socialismului, la fel de
repede ca şi Sadoveanu. Automat este marginalizat. ”În aceea
perioadă dacă nu colaborai, erai automat exclus. Erai dus
undeva la periferia societăţii, mai ales în cazul oamenilor care
puteau deveni formatori de opinie”, precizează istoricul
Median.
Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a scrie
împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie
nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa
este desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în
mărturiile sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de
Securitate. ”Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o
dată îmi luam raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam
lui, ca să aibă cu ce-şi îndulci copiii. (...) Situaţia materială a
scriitorului însă continua să devină din ce în ce mai precară. În
gospodăria lor, principala sursă de hrană deveniseră vreo
cinci-şase capre, cu ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in
iarba din livadă”, scria Bartolomeu Anania în ”Memorii”. După
10 ani de îndurat, Arghezi cedează însă şi se arată dispus să
colaboreze cu regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă
cunoscut. Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din
nou şi în presă.
”1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu numai
prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin
schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata
condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale,
reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încet-
încet în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în
România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi
scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de
propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează
pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în
doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la
extaz, cel puţin din punct de vedere material.
”La cererea lui, Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi
splendid apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar
el îmi injura la ureche guvernul, care «trăia numai din
experienţe nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul
făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulţi şi avea
puternice şi dramatice crize de conştiinţă; odată m-a luat de
umeri şi mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se
sinucidă”, precizează Anania în ”Memorii”. Cu toate acestea,
osanalele curg, la fel şi beneficiile. În 1955 a fost ales Membru
al Academiei Române, este declarat poet naţional şi
aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare
naţională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naţionale.
-Camil Petrescu
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el unul
dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru
a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să
fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea
regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat,
acel formator de opinie de care se temeau atât de mult
tovarăşii şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930,
Camil Petrescu publica "Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război", după care, în 1933, ”Patul lui Procust”,
două romane de succes şi care revoluţionaseră literatura
română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce
să fie repudiat de regimul comunist.
Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu
colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de
propagandă. Scrie "Un om între oameni", despre viaţa lui
Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice
comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui
Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că este
”o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică
în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu
un loc în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin
material. Nu apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii.
Moare în 1957.
Literatura comunistă și realismul socialist
-Literatura comunistă
Pentru a defini acest tip de literatura, comunistii preiau de la
sovietici doua concepte ce urmeaza sa le prezentam mai
detalian in randurile ce urmeaza. Proletcultul a fost o mișcare
politico-ideologică lansată în Rusia sovietică imediat după
Victoria loviturii de stat a partidului bolşevic în octombrie 1917,
în domeniul lingvistic, cultural, literar și chiar științific. Ideea de
bază a proletcultismului este cultul proletariatului.
Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o
„revolutie a proletariatului", anume „revoluția" comunistă. În
fapte, aşa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991
încoace, revoluțiile populare, ca cea din februarie 1917 în
Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau
proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat
prin lovituri de stat posterioare revoluțiilor, ca cea din
octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu
proletarii, precum și cu celelalte clase sociale.
Conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluția
proletariatului" este urmată de: anihilarea vechii culturi și
elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a țărănimii,
în slujba ideologiei comuniste; • arta trebuie să oglindească
numai realizările muncitorimii / țărănimii, modul de producție
socialist, „luminosul chip al comunistului" artiştii / artele trebuie
să coboare ,din turnul de fildeş" și să intre „neapărat" în uzine,
în fabrici, pe şantiere,in "cooperative agricole de productie"-
pentru România; • oamenii de ştiință deasemenea trebuie să
coboare „din turnul de fildeş" și să producă exclusiv cunoștințe
cu intres practic pentru „viața proletară" sau de interes teoretic
pentru ,teoria comunismului științific" În domeniul artistic,
proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist.In
domeniile literaturii, teatrului și cinematografului a produs
creatii de „agit-prop" (cuvânt telescopat format din
comprimarea termenilor sintagmei agitație-propagandă) sau
de proslāvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie
liderii comuniști).
Prolecultul în România Istoria literaturii române a înregistrat
o epocă literară a proletcultismului, sau epoca „decăderii
regalității" și a „terorii republicane proletcultiste" din România
„lagărului socialist": 1945 – 1958 / 1960. Între adepții
proletcultismului în România au fost Alexandru Jar și Anatol
Baconsky Alexandru Jar a publicat intens în primii ani ai
postbelici, devenind un scriitor de prim-plan al regimului
comunist. Între altele, i s-au tipărit două romane despre
gravele muncitorești de la atelierele Grivița: Sfârșitul jalbelor
(1950) și Marea pregătire (1952). În anul 1950 a fost laureat al
Premiului de Stat Stalin. Anatol E. Baconsky a fost un eseist,
poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducator roman
de orientare modernista. A publicat sub numele A. E.
Baconsky volume de poezii precum: Copiii din valea Arieşului,
Cântece de zi și noapte, Două poeme. A fost redactor-şef al
revistei „Almanah literar", devenită ulterior „Steaua", de la Cluj
(1953-1959).
-Realismul socialist
Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială
proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul
obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice
și muzicii, directive care mai târziu - după cel de-al doilea
razboi mondial - au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor
comuniste satelite ale Uniunii Sovietice. Operele artistice
trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în
spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este
aşa numitul „erou pozitiv", care - prin comportamentul său -
trebuie să fie modelul „omului de tip nou", cetățeanului
societății comuniste.
Motivele tipice ale literaturii din această epocă au fost
realizările „eroilor construcției socialiste" și imaginea pozitivă a
comisarilor de partid. Muncitori din uzine, pioneri ai aviației,
marinari și - mai târziu - țărani colhoznici erau prezentați ca
reprezentanți ai tipului nou de „om sovietic". In romane se pot
distinge trei direcții:
• Romanele cu realizările din producție se situau pe primul
plan: industrializarea, țării, exploatarea rezervelor naturale de
minereuri, colectivizarea agriculturii și deschiaburirea, lupta de
clasă la diferite nivele cu demascarea și lichidarea
„sabotorilor"? etc.. Cei mai cunoscuți autori din această
categorie au fost Leonid Leonov, Mihail Solohov și Fiodor
Panfiorov.
• maximei staliniste, ,scriitorii sunt inginerii sufletului", în care
se prezentau dezvoltarea oamenilor în direcția unor
„personalități socialiste", acțiuni patriotice și păstrarea
riguroasă a liniei partidului comunist. Exemple ale acestui gen
sunt Aşa s-a călit oțelul de Nicolai Ostrovski și Drumul în viață
de Anton Makarenko.
• Romane istorice cu teme din trecutul glorios al poporului rus,
care făceau legătura cu prezentul sovietic, ca în romanele lui
Aleksei Tolstoi sau Aleksei Novicov.
 După cel de-al doilea război mondial, realismul socialist
după modelul sovietic este impus în cultura țărilor socialiste
satelite, inclusiv România. Debutul simbolic al realismului
socialist în literatură, ca ideologie oficială, are loc în ianuarie
1948 o dată cu ciclul celor trei articole publicate în Scînteia
sub semnătura lui Sorin Toma, intitulate Poezia putrefacției
sau putrefacția poeziei, despre opera poetică a lui Tudor
Arghezi. Într-un articol publicat în revista Viața Românească,
Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din
România, oferă definiția poetului realist-socialist: „Acesta
trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale
timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi
Stalin [...], un activist în slujba respectivelor idei".
Presa românească
În perioada comunistă, presa din România a creat o realitate
paralelă, încercând să ascundă realitatea din România de la
acea vreme. Presa nu era preocupată de adevăr, ci de
„fardarea minciunii”. Epoca de aur a reprezentat pentru
gazetarii români o îngrădire a libertății de exprimare.
Criticul literar Mircea Zaciu a denumit "deceniul satanic”
perioada 1980-1989, perioadă în care cultul personalității lui
Ceaușescu a atins cele mai înalte culmi. Trecerea de la
comunismul „liberal” la cultul personalității s-a produs treptat,
procesul începând în 1971, după ce Nicolae Ceaușescu a
făcut o vizită în China și Coreea, de unde a venit cu idei
pentru a schimba România. Dictatorul român a fost
impresionat de „noua revoluție culturală” chineză din epoca lui
Mao Zedong și de puternicul cult al personalității din epoca lui
Kim Ir Sen în Coreea de Nord.
În 1985 au fost desființate studiourile regionale de radio,
datorită măsurilor de economisire a energiei electrice. De fapt,
a fost o strategie de a lichida posturile care emiteau în limbile
străine, maghiară, respectiv germană, fiind susținut
naționalismul românesc. Programele Televiziunii Române au
fost reduse la două ore pe zi, între 20:00 și 22:00, pe motivația
că oamenii muncii trebuiau să se trezească odihniți a doua zi,
pentru a fi apți de muncă.
După datele oficiale, în luna decembrie 1989, în România se
tipăreau 495 de publicații, fie că era vorba de ziare naționale
“Scânteia”, “România liberă”, “Libertatea”, fie de reviste de
profil “Flacăra”, “Femeia”, “Sportul”, “Munca”, fie de reviste
culturale, “România literară”, “Contemporanul”, “Săptămîna
culturală”, “Luceafărul”, “Cinema”, “Teatrul”, “Amfiteatru”,
“Vatra”, “Viața Studențească” din Iași, “Ateneu” din Bacău,etc.
Existau ziare și reviste centrale, pentru diferite categorii de
cititori, care de obicei se ocupau de propaganda politică,
publicau diverse documente de partid și comunicate oficiale.
În general, presa folosea cam același limbaj, cu deosebiri în
funcție de profilul publicației. În fiecare județ existau apoi
ziarele județene, organe deopotrivă ale comitetelor județene
de partid și ale consiliilor populare județene. Numele acestora
reflectau „culoarea” regimului: “Făclia” (Cluj), “Drapelul”
(Timișoara), “Flacăra Iașului” (Iași) etc.
-Scânteia
Aceasta a fost organul de presă al Partidului Comunis
Român, înainte de căderea decembrie 1989. Urmaşul ziarului
Scînteia este ziarul Adevărul.
Ziarul Scânteia (după ortografia vremii, devenit Scînteia în
urma reformei ortografice din 1953) a apărut ilegal între 15
august 1931 și octombrie 1940 în condițiile regimului
burghezo-moșieresc. Prima echipă a Scînteii a fost, din
declarațiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeți
și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. În primul an de
publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piață erau
realizate profesional așa că, spune Silviu Brucan, ,eram siliți
să facem față concurenței. Bătălia pentru cititori era aprigă".
Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile
ziarului este că, limba de lemn nu-şi făcuse încă apariția,
iar,duşmanii poporului" (legionari, universitari, chiaburi și
moșieri etc.) erau aspru și violent criticați În perioada de
aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un
pronunțat atac asupra ,ororilor antonesciene" și a legionarilor.
Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine
era sau se considera necomunist, decretând în acesta „un
duşman al poporului”.
Atitudinea critică, influențele reciproce dintre membrii
grupurilor, tradițiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În
esență, folosirea propagandei prin presă este un ,viol psihic",
iar în acest caz, presa acționează ca un declanşator infailibil
de comportament social programat și poate determina
orientarea în direcția dorită, a atitudinii și comportamentului
publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui
Ceauşescu, propaganda și manipularea erau la ordinea zilei.
În fața forței imense a mass-media, indivizii erau dezarmați,
intoxicați și hrăniți cu articole ideologice, ceea ce ducea în
final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri
parțiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs
hibrid numit de comuniști „informație oficială". Ziariştii erau
obligați să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o
imagine falsă a realității reușitelor și progresului. Realitatea
era filtrată cu grijă, evenimente dispar și sunt înlocuite cu
expresii și cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn. În
România, în afară de presa aservită puterii, încă de la
înființarea sa din 1956, Televiziune națională a însemnat
principalul instrument al propagandei și manipulării populației.
Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice,
televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul
stalinist și editorul principal al organului de partid Scînteia,
Silviu Brucan, a devenit - prin rotația cadrelor- și directorul
TVR. Într-adevăr, în cei peste 30 de ani de existență în
regimul comunist, Televiziunea Română a fost o televiziune
guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului
politico-ideologic". Adeverul" interzis de regimul comunist
renaşte din ruinele oficiosului PCR, „Scînteia", în decembrie
1989.

P.C.R
Două principale instrumente au făcut posibilă perpetuarea
dictaturii comuniste: poliția politică și propaganda. Scopul lor
a fost să distrugă cetățeanul, spiritul civic în genere, și să
construiască un individ-„omul nou”-perfect manevrabil.
Versurile lui George Lesnea „Partidul e-n toate/ E-n cele ce
sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare/ E-n pruncul din
leagăn/ Și-n omul cărunt/ E-n viața ce veșnic nu moare.”,
învățate de elevi vreme de mai multe decenii, exprimă,
probabil, cel mai exact natura dominației totalitare.
Intelectualii au fost somați să se conformeze dogmelor
„realismului socialist", pentru că realitatea nu era ceea ce
percepea artistul, ci ceea ce decidea partidul că trebuia să fie:
„Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria
cinematografică și teatrele să zugrăvească esența și modelul
omului nou pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori
trebuie să înfrumuseţăm vreun erou, este bine ca el să devină
un exemplu, pentru ca tinerii să înțeleagă și să știe că așa ar
trebui să fie!”, hotărâse Nicolae Ceaușescu. „Omul nou"
glorificat de propaganda regimului era, de fapt, ființa total
pliabilă, fără „șira spinării” și fără un sentiment al
responsabilității. În același timp, propaganda glorifica sub
numele de „Epoca de aur-epoca Ceaușescu” cultul
personalității Conducătorului (care a devenit, mai ales după
1968, fundamentul ideologic al sistemului comunist), prezentat
drept „călăuză vizionară, erou între eroii neamului, ființă
providențială, personalitate de vârf a vieții internaționale,
demiurg , arhitect, strateg de geniu”. Nimic din ceea ce hotăra
Conducătorul nu putea fi discutat sau contestat, deși realitatea
cotidiană producea din ce în ce mai multe motive de
nemulțumire. S-a ajuns chiar ca, în anii ’80, să fie interzise în
programele de radio și de televiziune sau în presă cuvinte
precum „întuneric” , „frig" , „foame" , „moș" , „babă" , „moarte" ,
„cruce" , „preot" , „ portocale" , „ banane" , „cafea" etc., unele
fiind socotite drept aluzive la adresa cuplului prezidențial.
Propaganda prin intermediul literaturii a simplificat la
maximum mecanismul creației. Principiul estetic, condiția
însăși a artei din toate timpurile, a fost înlocuit cu acela al
eficienței în ceea ce privește atingerea obiectivului
propagandistic. Drept urmare, scriitorul a devenit un simplu
executant al comenzii ideologice venite din partea partidului.
Eugen Negrici descrie astfel mecanismul „creației” : S-a putut
băga de seamă că procesul analogic, metaforic, dificil și
individual [al artei literare] poate fi infinit accelerat dacă e
produs într-o serie de mecanisme multiplicatoare. Materia
primă se alcătuia din substantive- puține și privilegiate, cum se
și cade într-o industrie cu tradiție. Aceste vocabule prețioase
erau extrase din subsol, culese de pe sol, furnizate din istoria
eroică a claselor primare: pământ, glorie, munți, cetate,
grădini, aripi, oțel, pâine, văzduh, ctitori, destin, rouă,
demnitate, nimb, recoltă, ciocârlie, steag. Adăugăm din
memorie: glie, tezaur, strămoș, grâu, arbore, izvor, plai,
Carpați, torent, pisc, Bărăgan, Dunăre (și altele, după originea
poetului), soare, metal, marmură, daci, romani, culmi, Ștefan,
Mircea, epopee și alte câteva, dar mai mult de zece. Apoi, în
rețetă trebuia obligatoriu să figureze – și această iscusință
venea cu experiența – câteva substantive cu virtuți catalitice,
fără de care materia nu se lega și nu capăta luciul iradiat
căutat: inimă, catarg, vatră, vis, rod, temeiuri, orizont, basm,
fapt, mireasmă, efigii, fluvii, rampe, zodie, cunună, infinit,
arcuite, boltă, rapsod, rază, ieri, azi, mâine, irizări. În
asemenea amestec era de ajuns să verși un număr oarecare
de adjective (măreț, vast, fierbinte, sărbătoresc, senin, înalt,
zvelt, semeț, incandescent, limpede, sacră, natal, triumfal,
legendar) și miezurile se legau obsesiv, tiranic, ca mânate de
oarba magie a forțelor inerției, într-o serie infailibilă de
sintagme curente: pământ de glorii, vatră sacră, voință
suverană, timp legendar, mărețul vis, inima fierbinte, porți de
aur, pământ strămoșesc, tărâm de vis, arcuire zveltă, plai
mirific, boltă clară. Mari servicii, grăbind procesele de
cristalizare, aduceau rimele care obligau pe producător să fie
atent și corect, să nu se abată de la tehnologia prevăzută:
pâine va fi urmat ineluctabil de mâine, străbate de demnitate,
ciocârlia nu va admite decât România, vis decât paradis,
năzuind decât clădind, înfloritoare va antrena în resort pe
soare, brazi pe azi, glorie pe istorie, dor pe viitor. Ca să se
pună în mișcare angrenajele, cele câteva sintagme
prefabricate trebuiau neapărat branșate la un număr dat de
verbe: a clădi, a cinsti, a ctitori, a înălța, a crește, a cânta, a
dărui, a scruta, a năzui , a împlini, toate la persoana întâi,
numărul singular sau numărul plural, după dorința și inițiativa
meșterului.
Microantologia care urmează are rolul de a oferi un număr
de exemple, fabricate după „rețeta” de mai sus, din imensa
cantitate de „creații” a acelor ani, azi maculatură.
Poezii comuniste si autorii lor

LUCRARE SCRISĂ: LENIN

de Nicolae Tăutu

Pe tablă–tii, ce pâclă adâncă! –

Stă scris subiect: LENIN – cu alb de stâncă.

O elevă scria:
“Lenin a făcut întregul an să fie primăvară
A omului-on, - a răpus omul fiară.
Și a eliberat viața pe a șasea parte din glob,
În loc de lanț, lumină dând fiecarui rob.” […]

…Când citi teza tovarâșa profesoară,

Prin mugurii luminoși de-afară,
O și vedea, prin ani, pe fată –
În luptă grea înverșunată –
Un inginer cu bucle castanii,
Un inginer ce hotărât va sti
Că nu doar stâlpii cei de fier
Înalță trainic un șantier,
Ci forța vie și nestăvilită,
Puterea lui Octombrie pornită
Ce-a ridicat la noi, aici,
Hidrocentrala lui Ilici!

Nicolae Tăutu a fost un poet, prozator și jurnalist care s-a

născut la 24 noiembrie 1919, decedând la data de 13 iunie
1972. Înca de la debutul acestuia, în 1940 cu placheta Tăceri
pentru apă vie, a fost considerat de critica literară o
personalitate cu un caracter profund care, în viitor va crea
opere însemnate. Cu timpul a continuat să creeze opere cu
tematica statului comunist URSS precum Vladimir Ilici, Armata
lui Octombrie Roșu, Balada comunistului fără nume și alte ode
închinate și lui Lenin și lui Stalin, dar și comunistului în
general.

De ziua tovarășului Stalin

De Marcel Breslașu

Un pionier recită:
IARNA a zugrăvit pe geamuri flori de gheață
Și molcom fulguie-n amurg pe-ntreaga fire...
Totuși în sufletele noastre-i dimineață
Și primăvara-și joacă blândă strălucire:

Azi STALIN are şaptezeci de ani de viaţă!

Și inimile mici-în mare sărbătoare-
Zvâcnesc în piept, de parc-ar vrea să-l spargă:
Noi, toți copiii clasei muncitoare,
Noi risipiți dar înfrânți în lumea largă. […]

Fiul Patriei
de Mihai Beniuc

Sirena-nfăşoară,
Ca un glas ce suna
Zbătut în furtună,
Inimi, oameni, ţară.
Şi stăteau la jar
Muncitorii roată
Ca-n veac legendar
Voinicii de-altădată.
Şi la focul viu
Vorbeau de Gheorghiu,
Da-mprejur nu fagi,
Nici izvoare dragi,
Ci ateliere
Stăteau în tăcere.
Fier, curent, maşină,
Strung, motoare, șină
Toate ale cui?
A dușmanului.
Ele sug din brața
Sânge și viață.
Și schimbă-n dolar
Pentru cămătar
Truda noastră,chinul
Și lasă veninul
Pentru omul muncii
Să-și hrănească pruncii
La Grivița, mări,
Muncitorii țării
Cumplit au murit
Și nu s-au bocit
Ci în loc de ramuri,
Îi plângeau dinamuri,
Și-n loc de izvoara,
Îi boceau motoara
Și țipau cu vaier
Trenurile-n aer,
Și plângea sirena
Din toată puterea,
De rupea tăria
Cât e România!
Iar Gheorghiu-Dej,
Cu alri fii viteji
A fost prins de viu [..]

Fragmentul dat din poezia: "Fiul Patriei" de Mihai Beniuc,

începe cu prezentarea sirenei de alarmă care se aude în
"inimi, oameni, ţară" asemenea unui glas "Zbătut în furtună ".
În următoarele versuri sunt prezentaţi nişte muncitori, stand în
jurul focului aşa cum stăteau şi voinicii "de-altădată" făcându-
se astfel legătură cu generaţiile trecute "Că-n veac legendar."
În jurul focului aceştia discutau despre Gheorghe Gheorgiu
Dej "Vorbeau despre Gheorgiu" ,iar spaţiul în care se aflau era
lipsit de elemente ale naturii "Da-mprejur nu fagi ,/Nici izvoare
dragi “.
Enumeraţia "Fier, curent, maşină / Strung, motoare, şină"
simbolizează elementele necesare unei lupte ,iar prin
interogaţia "Toate ale cui?" şi răspunsul "A duşmanului", se
conturează atmosfera războiului. În versurile următoare la
Griviţa "muncitorii ţării " mor într-un mod onorabil prin faptul că
:"Cumplit au murit / Şi nu s-au bocit .", bocitoarele lor fiind
"dinamurile" , "motoarele" şi "trenurile". Fragmentul se încheie
cu imaginea auditivă dată de plânsetul sirenei "Şi plângea
sirenă, / Din toată puterea / De rupea tăria / Cât e România" şi
prin prinderea lui Gheorghe Gheorgiu Dej cu vitejii săi :"Iar
Gheorgiu Dej, /Cu alţi fii viteji, / A fost prins de viu .“.

Sedința
de Mihu Dragomir

În jurul mesei albe, trei țărani.

Pietroase sunt obrazele, de ani.
Și-au pus căciulile pe-un colț, deoparte.
Citește unul tare, dintr-o carte.
Apoi vorbesc, agale, în-de-ei.
Sunt președinți de colectiv tustrei.
Grăiește unul cu mustața stancă:
“Eu zic să facem virament, la bancă”. […]

În poezia Ședința de Mihu Dragomir este vorba de “trei

țărani” care stau în jurul unei mese albe. Obrazele sunt
descries ca fiind pietroase, ceea ce arată bătrânețea celor trei
țărani. Este descrisă acțiunea de la masă, aceștia dându-și
căciulile jos de pe cap, “și-au pus căciulile pe-un colț,
deoparte”. Faptul că unul dintre ei citește tare “dintr-o carte”
accentuează bătrânețea acestora care apoi vorbesc „agale”
între ei. Adjectivul agale dă o stare de încetineală în scena
dintre aceștia. Cei trei sunt „președinți de colectiv”, prin
aceasta arătând importanța acestora. Unul dintre ei “cu
mustața stancă” spune: “Eu zic să facem virament, la bancă”
arătând și o bogăție a acestora.

Să mai vii tu pe la gârlă

de M. Andriescu

Să mai vii tu pe la gârlă

Când va fi senin și cald,
Să te mai ascunzi sub maluri
Să privești cum eu mă scald.

De la gârlă să ne ducem
Pe câmpia fără zări
Şi să rătăcim în crângul
Cu tăcutele cărări.

Să-ți culeg în sân și-n poală

Floricele aurii
Din gurița ta să seamăn
Sārutări dulci mii și mii.

Să-mpletim pe malul gârlei

Un coşuleț de rogoz.
Plin cu florile culese
Noi să-l ducem în colhoz.

Acolo va fi serbare
Căci cositul l-am sfârşit
În republică noi primii
Planul l-am supramplinit.

În colhozul nostru ,,Stalin"

La serbare vom fi mulți,
Fericiți noi vom petrece
Toți colhoznicii avuți.

Cântec
de Victor Tulbure

Sub cerul libertății, fără nor,

A inimilor noastre-i ciocârlia,
Și spune trilul ei răscolitor:

Poporul!
Ceaușescu!
România! [...]

Victor Tulbure (n. Victor Popescu, 28 martie 1925, Căușeni,

Basarabia - d. 17 august 1997, București) a fost un poet
român proletcultist. A compus poezia „Balada tovarășului
căzut împărțind Scînteia în ilegalitate”, 1949. A tradus din
opera poetului național ucrainean Taras Șevcenko și din cea a
lui Serghei Esenin. A scris și literatură pentru copii.

Termeni folositi in perioada 50’-89’

-”activist” (propagandist, revoluționar de profesie), persoană
salarizată care se ocupa de organizarea activităților pe linie de
sindicat și de partid
-”adidași”, denumire ironică dată picioarelor de porc,
singurele care se mai găseau în măcelăriile din anii '80, alături
de patrioți(căpățâni de porc, care rămâneau în țară, în timp ce
carnea se exporta) -coadă(la orice: benzină, carne, hârtie
igienică, pastă de dinți, pâine etc.)
-”Epoca de Aur”, denumirea aleasă de Ceaușescu pentru anii
când afirma că se "edifică orânduirea socialistă multilaterală
dezvoltată"
-”Eugenia”(biscuiți), unul dintre rarele dulciuri (cu gust
îndoielnic și aspect puțîn atrăgător) care se mai găseau în
magazine în anii '80, alături de ciocolata așa-zisă cu rom și
băuturile răcoritoare sintetice Brifcor, Quic și Cico, fabricate
din acid citric și colorant sintetic.
-”Fondul Plastic”, magazine ale Uniunii Artiștilor Plastici în
care se vindeau produse ceva mai bine realizate decât în
magazinele de stat. În epocă, erau locul ideal de unde se
cumpărau cadouri pentru ocazii deosebite.
 -”frații Petrăuș”, pui de găină atât de mici, încât se vindeau
câte doi într-o pungă. În anii '80 erau printre puținele alimente
care se mai găseau în magazine.
-”gazetă de perete”, tablou propagandist-ideologic aflat la
intrarea într-o întreprindere, în clase etc.
-”informare politică/învățământ politic”, ședințe de îndoctrinare
ideologică obligatorii pentru orice român, începând din anii de
școală și până la pensionare.
-”mărfuri refuzate la export”, mărfuri diverse(pantofi, lenjerie,
îmbrăcăminte) ceva mai bune calitativ decât ceea ce se găsea
în mod curent în magazine. Suprema eleganță a Epocii de Aur
era să te îmbraci cu asemenea produse.
-”Moș Gerilă”, numele “comunist” al lui Moș Crăciun, singurul
acceptat în epocă.
-„muncă patriotică”, perioada obligatorie de muncă pentru
elevi și studenți la început de an școlar și universitar, care
poate dura două-trei săptămâni, dar uneori se extindea și la
mai mult de o lună. Salariații o efectuau fie duminica, fie după
terminarea programului de lucru. Presupunea activități
diverse, de la culesul recoltei, la măturatul străzilor, vopsitul
gardurilor etc., evident totul neplătit.
-„nechezol”, denumire ironică a unui amestec (înlocuitor) de
cafea și (probabil) orz, castane și fasole prăjită.
-„originea socială”, criteriul principal de acceptare și
promovare în perioada comunistă. Numai copiii care
proveneau din familii de țărani săraci și de muncitori aveau
dreptul să frecventeze liceele și facultățile și ulterior, aveau
acces la un loc de muncă mai bun și eventual, la o funcție de
răspundere. Ceilalți, conform principiului „luptei de clasă”
(concept marxist-leninst însușit de toate regimurile comuniste,
conform căruia proprietatea privată asupra mijloacelor de
producție a împărțit societatea în asupritori și asupriți, făcând
obligatorie lupta proletarilor împotriva exploatatorilor, care
considerați dușmani ai poporului și obligați să presteze munci
adesea înjositoare ori să fie trimiși forțat pe așa-numitele
șantiere ale tineretului.
-„rație”, cantitate lunară de alimente, care se putea cumpăra,
dar numai pe bază de tabele și buletin și numai dacă exista
efectiv în magazine.
-„s-a băgat”, verb specific al timpului, care desemna
momentul când un magazin era provizionat cu marfă: „s-a
băgat carne, s-au băgat tacâmuri, s-au băgat ouă” etc.
-„shop”, magazin în care se vindeau mărfuri inexistente în
comerțul socialist( blugi, whisky, țigări Kent, salam de Sibiu
etc), dar numai pe valută. Posesia de valută era însă
pedepsită penal.
-„șopârlă”, situație aparent banală, povestită cu un aer
nevinovat, dar care datorită ambiguității, dă naștere la
înțelesuri subversive. In perioada comunistă, era una dintre
modalitățile cele mai gustate de public la spectacolele de orice
fel. (De exemplu, în anii '80, când lumina se oprea frecvent,
pentru „economie", un membru al grupului „Divertis" spunea:
„S-a oprit curentul” - și apoi explica, „s-ar putea să fie de la
tablou”, arătând în acelaşi timp cu mâna spre tabloul lui
Ceauşescu, aflat obligatoriu în orice incăpere. Refrenul unui
cântec al lui Alexandru Andries era: „Aseară, la Telejurnal/ Am
văzut cașcaval”, aluzic evidentă la penuria de alimente a
acelor ani. Dar el era cântat doar în unele concerte, nu şi
difuzat la radio.)
-„tacâmuri”, amestec de gâturi de pui, gheare și alte resturi,
care se cumpărau totuși din magazine din cauza lipsei cronice
a cărnii.
Concluzii
Toate aceste produse ca și limbajul din care au fost
realizate, continua lor difuzare în școală, la locul de muncă, la
teatru, la televiziune, la radio în toate publicațiile timpului au
avut un efect copleșitor asupra consecințelor, impunând, în
timp, o adevărată mitologie a comunismului. Imensa presiune
totalitară, dar și abolirea criteriului estetic în judecarea
literaturii a produs deformări ale căror consecințe mai dăinuie
încă. Tocmai de aceea cunoașterea ca și justa lor apreciere
devin necesare.
Într-o carte celebră, o adevărat distopie antitotalitară, 1984,
scriitorul englez George Orwell punea în gura Fratelui cel
Mare (Big Brother) următoarele cuvinte: “Cine controlează
prezentul controlează trecutul, iar cine controlează trecutul
controlează viitorul”. Este ceea ce au încercat- și au și reușit
adesea- toți Conducătorii, și nu doar cei din cărți, ci și cei reali.

Anexe

Webgrafie + Bibliografie