Eseu despre preocuparea istoricilor pentru romanitatea românilor

Romanitatea românilor a fost și este un topic amplu dezbătut, originile poporului român și ale limbii
române reprezentând un element vital în conștiința românească și identitatea națională. Secole de-a
rândul, cronicari, oameni istorici și geografi au întocmit lucrări și cercetări pe această temă, dorind să
demonstreze continuitatea romană pe teritoriul Daciei după retragerea aureliană din anul 271.

Cauzele abordării romanității românilor de către istoricii străini au fost, pe de o parte, trezirea
conștiinței populației pentru a opri expansiunea otomană, Țările Române jucând un rol important în
cruciadele antiotomane. Astfel, dovedirea romanității românilor le dădeau acestora un motiv în plus
pentru a lupta alături de statul papal și celelalte țări răsăritene. O altă cauză a abordării acestui
subiect a fost acela de a combate orice drepturi ale românilor din Transilvania, istoricii austrieci ai
secolelor al XVII-lea-al XVIII-lea contestând cu îndârjire romanitatea românilor. Asemănarea dintre
aceste cauze este că atât istoricii străini care au afirmat, cât și cei care au infirmat romanitatea
românilor și-au urmărit scopurile personale, fie de a angrena Țările Române în lupte, fie de a știrbi
românilor drepturile lor fundamentale.

Așadar, în contextul existenței a două opinii total diferite, s-au creat teoria imigraționistă, care nega
romanitatea românilor, și cea a continuității. Teoriei imigraționiste i s-au pus bazele de către Joseph
Sulzer (secolul al XVIII-lea), un austriac, care a urmărit să ofere argumente care să combată dorința
de emancipare a românilor din Transilvania. Un secol mai târziu, principatul este anexat Ungariei,
Imperiul Habsburgic devenind imperiul Austro-Ungar, fapt ce îi dă motive lui Robert Roesler să
dezvolte teoria imigraționistă în lucrarea ”Studii românești”, în anul 1871.

Teoria sa susține printre altele că: dacii au fost exterminați în urma războaielor daco-romane din anii
101-102, 105-106, împăratul roman Aurelian ar fi retras în 271 întreaga populație de la sud de Dunăre,
perioada de la cucerirea Daciei până la retragerea aureliană nu a fost suficientă pentru ca românii să
se romanizeze, la venirea în Transilvania a ungurilor ținutul era complet pustiu, nelocuit, și că
românii ar fi emigrat în secolul al XIII-lea la nord de Dunăre, provenința lor fiind balcanică. 

Teoria continuității a reprezentat răspunsul românilor la teoria imigraționistă a lui Roesler, astfel că
istorici precum A.D. Xenopol, Vasile Pârvan și Bogdan Petriceicu Hașdeu au adus argumente pro
romanității românilor.  Așadar, doi istorici care au dezbătut romanitatea românilor au fost Bogdan
Petriceicu Hașdeu și Robert Roesler, cel din urmă susținător al teoriei imigraționiste, primul
susținător al teoriei continuității.

În opinia mea, existența constantelor în abordarea romanității românilor de către istorici a fost
îndreptățită datorită dovezilor de ordin lingvistic, topografic, hidrografic și arheologic. Argument în
acest sens sunt descoperirile arheologice de pe teritoriul României, printre care se numără donariul
de bronz de la Biertan care datează din secolul al IV-lea și păstrarea unor denumiri vechi ale unor
nume de localități, ape și munți, exemplu în acest sens sunt Maris-Mureș, Carpatos-Carpați. 

În concluzie, romanitatea românilor este un subiect care a interesat de-a lungul veacurilor istorici
români și străini deopotrivă, unii dorindu-și să apere numele și integritatea românească, alții
dimpotrivă, s-o denigreze, urmărindu-și scopul personal. Cu toate acestea, dovezi concrete au fost
aduse în favoarea romanității poporului și limbii române, ajutându-ne să ne găsim locul în istorie.