Hanu Ancuței - Rezumat-

Fântâna dintre plopi

Naratorul relatează sosirea unui drumeţ, la locul de popas numit Hanul Ancuţei; oaspeţii de
la han zăresc pe drumul Romanului „un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu
grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.”. Despre călător
spune că „Era om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de
iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută
numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la şold şi
pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc
şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis
îi dădea ceva trist şi straniu.”.
Este recunoscut, de către unul dintre călătorii veniţi dinainte, comisul Ioniţă, cu surpriză şi
bucurie, drept prieten al său din tinereţe, Neculai Isac din Bălăbăneşti, căpitan de mazâli, şi
provocat a-şi spune istoria pierderii ochiului, pe care comisul nu o ştia, istorie petrecută în
acele locuri, va spune în continuare drumeţul proaspăt sosit. În timp ce acesta din urmă îşi
duce calul la grajd, comisul arată hangiţei – Ancuţa cea tânără, numită astfel spre a o
deosebi de mama ei, tot o Ancuţă –, drept răspuns la întrebarea femeii cu privire la
identitatea musafirului, că în tinereţile sale nou-venitul „a fost un om cum nu erau mulţi prin
ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la
mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna
viaţa.”. Aflând astea, tânăra hangiţă „şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligelele de păr la
urechiuşi. Şi când îl văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel,
mlădiindu-se, cum ştia ea că-i şade bine.”.
Înainte de a-şi începe povestirea, Neculai Isac îngână, nostalgic, reluând cântecul lăutarilor,
„Trage, mândro, cu bobii…/ Trage, mândro, şi-mi gâceşte/ Codrul de ce-ngălbeneşte,/ Omul
de ce-mbătrâneşte…”. Istorisirea lui începe cu o autocritică referitoare la comportamentul
său din vremea tinereţii: era veşnic pe drumuri, chemat de dragostele lui, spre necazul
părinţilor, „Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui
popa Năstasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu, tăcea ş-o privea într-o parte
căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare.”.
Apoi Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea unei aventuri amoroase,
trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile Hanului Ancuţei, unde însoţise un transport de
vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre nişte
ţigani aflaţi la pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem – spune
căpitanul de mazâli – în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în
cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi
mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”.
Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o
îndepărtează şi îl întreabă dacă el este negustorul de vin poposit la han; după ce confirmă,
Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă de argint. Continuând plimbarea, ceva mai
departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru plopi”, a cărei apă „neclintită, aproape
de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi măruntă a frunzişurilor.”, naratorul
o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat.
A doua zi dimineaţa, Marga se înfăţişează la han, pentru a mulţumi „boierului” („Cu
înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. Însă nu mă privea.”),
arătându-i cizmuliţele cumpărate cu carboava dăruită. Fata, cu un gest brusc, îi sărută mâna
şi dispare, după ce fixaseră o întâlnire, în aceeaşi zi seara, lângă fântâna dintre plopi, la
întoarcerea lui Neculai Isac din Paşcani, unde urma să lase vinul şi să ia banii de la un boier,
cumpărător al întregii mărfi.
Drumul neguţătorului, cu carele înspre Paşcani şi înapoi, fusese scurt şi ca o halucinaţie:
„eu nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci
aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea.”. La întoarcere lângă
fântână, după rostuirea convoiului la destinaţie, „O lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o
pustie.”, şi Neculai Isac o găseşte pe Marga întristată, suspinătoare, mărturisindu-i teama că
el nu va reveni la ea, dar o asigură că, îndată ce va merge din nou la Paşcani spre a
descărca vinul şi a lua banii, o va reîntâlni în acelaşi loc, aducându-i în dar scurteică de
vulpe.
Noaptea, la fântâna dintre plopi, „ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă”, îşi continuă
Neculai Isac povestirea, pe când Marga se apropia în fugă, spre a-l strânge apoi în braţe,
„scâncind”, pe iubitul ei, căruia îi mărturiseşte, înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune
rănită”, că unchiul ei, Hasanache, împreună cu fraţii lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să-l
omoare, la acea întâlnire, pentru a-i fura banii de pe vin. Completând: „N-am putu răbda de
dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit.”, cu
siguranţa că va muri, pentru că cei doi, care se apropiau, după cum lătra Lupei, câinele lui
Neculai, îi auziseră mărturisirea.
Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de urmăritori, cu ajutorul câinelui, atacatorul unuia
dintre aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând salturi mari cu ajutorul prăjinilor, îl ajung
din urmă şi unul din ei aruncă prăjina în picioarele calului, care se prăbuşeşte cu membrele
dinainte rupte. Ridicându-se în picioare, Neculai Isac împuşcă între ochi pe unul dintre
atacatori, dar o şpangă îi rănise ochiul drept, apoi strigă după ajutoare de la han, iar ţiganii
rămaşi teferi îl părăsesc în fugă. Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han, vede
sânge proaspăt şi înţelege că Marga fusese ucisă şi aruncată în apă.
Terminându-şi povestirea, căpitanul de mazâli „Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul
plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna
într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a
trecutului”.