Eseu despre România postbelică

Terminarea Celui De-al Doilea Război Mondial a însemnat pierderea puterii unor regimuri precum
fascismul și nazismul, dar și consolidarea altora, în această categorie intrând regimul democratic și cel
comunist. Practic, după a doua conflagrație mondială harta politică a Europei a fost divizată în două
de ”cortina de fier”, termen ce semnifică linia dintre Europa de Vest și Europa de Est, adică
dintre Europa democratică și Europa comunistă. 

Perioada postbelică a însemnat pentru România instaurarea regimului comunist care avea să domine
scena politică românească pentru aproape jumătate de secol. Pe plan intern, lucrurile s-au precipitat
odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944, când generalul Ion Antonescu este arestat, iar România
iese din războiul împotriva Națiunilor Unite. Consecința acestui eveniment este ocuparea țării de
către armata sovietică, fapt ce va favoriza instaurarea comunismului. O lună mai târziu, România
semnează la Moscova o Convenție de armistițiu cu Națiunile Unite, act a cărui clauze erau foarte dure
pentru țară atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere economic. Pe plan
internațional, în urma încheierii războiului au avut loc Conferințele de la Yalta din 4-11 februarie 1945
și Posdam din 16 iulie-2 august 1945 în care reprezentanți ai Marii Britanii, Rusiei și SUA au decis ca
Europa să fie împărțită în zone de influență. Astfel că, Europa de Est, automat și România, intră sub
sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce Europa de Vest avea să beneficieze de regimul
democratic.   

Prin urmare, cele două acțiuni prin care a fost creat contextul pentru instaurarea stalinismului în
România au fost staționarea Armatei Roșii în țara noastră și acordurile dintre Churchill și Stalin în
privința împărțirii Europei. 

La 6 martie 1945, în fruntea Guvernului se instalează Petru Groza, om politic procomunist, care a
urmat întocmai linia moscovită, impunând doctrina în toate domeniile de activitate. Pentru a-și
consolida poziția, acesta și-a anihilat opoziția și l-a forțat pe regele Mihai să abdice la data de 30
decembrie 1947, România fiind proclamată Republică Populară în aceeași zi. Succesorul lui Petru
Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a dus în primă fază o politică de stalinizare, manifestată prin crearea
partidului unic, și anume Partidul Muncitoresc Român (o fuziune între Partidul Comunist și Partidul
Social-Democrat), prin adoptarea unei noi Constituții, la 13 aprilie 1948, care desființa în mare parte
principiile democratice, suveran în stat fiind partidul unic, PMR. Pe plan economic se urmărea
desființarea proprietății private și industrializarea. Prin urmare, două caracteristici ale politicii
interne specifice perioadei stalinismului din România sunt înființarea partidului unic, Partidul
Muncitoresc Român, și adoptarea unei Constituții, fidelă modelului sovietic. 

Spre sfârșitul vieții, Gheorghe Gheorgiu-Dej a început să ducă o politică de distanțare față de linia
sovietică, optând pentru un comunism național. După moartea sa din anul 1965, Nicolae Ceaușescu a
fost numit în fruntea partidului și automat și în fruntea statului. Politica de îndepărtare a fost
continuată de către acesta, o primă acțiune în acest sens fiind adoptarea unei noi Constituții prin care
a schimbat numele țării în Republica Socialistă România și numele Partidului Muncitoresc Român în
Partidul Comunist Român. Pe plan economic, această distanțare s-a manifestat prin schimburi
comerciale cu alte țări și încurajarea proprietății private.      În ceea ce privește situația internațională,
România a început să reia relațiile cu Occidentul, Nicolae Ceaușescu primind vizita președintelui
american Richard Nixon. Mai mult de atât, conducătorul țării a condamnat invadarea Cehoslovaciei
de către armatele țărilor semnatare Pactului de la Varșovia (pact din care făcea parte și România),
această atitudine fiind aplaudată de țările din Vest. Tot în această perioadă, țara noastră a încheiat
acorduri cu FMI și Banca Internațională în 1972. Putem spune că politica internă a regimului
național-comunist a avut un caracter liberal, punându-se accentul pe învățământ și cultură.
Consider că atitudinea României în plan internațional, în perioada Războiul rece, a cunoscut mai
multe etape, în funcție de realitatea politică a vremii. Dacă în perioada stalinistă țara a urmat cu
strictețe linia moscovită, dovadă stând intervenția armatei române alături de cea rusă în vederea
înăbușirii revoluției ungare din 1856, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și instaurarea
pentru câțiva ani a unui regim național-comunist, atitudinea față de Uniunea Sovietică se schimbă,
România refuzând să participe alături de URSS și de semnatarele Pactului de la Varșovia la invadarea
Cehoslovaciei în anul 1968.

În concluzie, perioada postbelică a fost una nefastă pentru întreaga Europă de Est,  dominată
decenii de-a rândul de regimul totalitar comunist. Lipsită de drepturi, libertăți și principii
democratice, societatea românească a avut de suferit cumplit, suferința accentuându-se în ultimii ani
de existență a regimului, perioadă în care populația a fost privată de resursele necesare pentru
supraviețuire. În cele din urmă, ultimul deceniu al secolului al XX-lea a prins o Românie liberă,
scăpată de sub jugul comunist, eveniment marcat de revoluția de la 1989.