Sunteți pe pagina 1din 59

ROMÂNIA POSTBELICĂ: PREZENTARE

GENERALĂ

Istoria României, după al II-lea război mondial nu a fost lineară, iar măsurile de cântărire
sunt diferite. Atât pe plan intern cât şi pe plan extern România postbelică (1944-1947) cunoaşte o
evoluţie proprie marcată de interesul pe care Uniunea Sovietică o arăta faţă de ea şi de celelalte ţări
din sud-estul Europei. Acest interes al Uniunii Sovietice faţă de această parte a Europei este
pecetluit prin înţelegerea de la Yalta, care incuba răspunderea U.R.S.S. pentru această parte a
continentului, revenindu-i astfel administrarea, ordonarea, refacerea postbelică. Marile puteri vest-
europene şi S.U.A. nu aveau atunci capacitatea preluării unei asemenea sarcini.
După răsturnarea dictaturii lui Antonescu, cursul dezvoltării ţării s-a îndepărtat brusc de
Europa, orientându-se spre Răsărit. Armata sovietică şi rapida aducere a Partidului Comunist la
putere de către autorităţile sovietice au dus la desfiinţarea structurilor şi la înecarea afinităţilor
intelectuale şi spirituale cu Occidentul într-un etos străin. În viaţa politică, un autoritarism fără
precedent a luat locul unui experiment secular de democraţie parlamentară, în viaţa economică, o
planificare şi o conducere centralizată rigidă au înlocuit amestecul liber de întreprindere particulară
şi coordonare de către stat. Toate aceste evenimente se desfăşoară la început într-o Europă slăbită şi
epuizată de un război lung şi obositor, de distrugerile imense în plan uman şi material, dar care
imediat după război cunoaşte încercări de revitalizare a economiei şi de împărţire a sferelor de
influenţă între Marile Puteri.
Actele de politică internă şi externă ale României, înfăptuite, începând de la 23 august
1944, au avut în vedere scoaterea ţării din izolarea în care se afla şi reglementarea raporturilor sale
cu marile puteri ale coaliţiei antihitleriste. Situaţia internaţională a României a fost influenţată
vizibil de raporturile şi înţelegerile internaţionale între cele trei mari puteri (Uniunea Sovietică,
Regatul Unit, S.U.A.) în timpul sau la sfârşitul războiului, dar începând cu Yalta (1945) politica
externă a României începe să fie tot mai mult dictată de Uniunea Sovietică. Deci, după 23 august
1944 România a încetat operaţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice şi a celorlalte state aliate

1
şi asociate şi a rupt relaţiile cu Germania şi a intrat în războiul antihitlerist. Totodată, în urma
rezultatelor obţinute la Cairo şi Ankara statul român a acceptat condiţiile armistiţiului.
În acest scop este trimisă pe 23 august 1944, la Moscova, o delegaţie pentru a discuta şi
semna Convenţia de armistiţiu. Dar discutarea termenilor armistiţiului a început însă după aproape
două săptămâni de aşteptare la 10 septembrie 1944, iar Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 12
septembrie 1944. Din partea guvernului român delegaţia care a semnat actul a fost compusă din
ministrul secretar de stat şi ministru al justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, general adjutant Dumitru
Dărmăuanu, Barbu Ştirbei şi Ghiţă Pop, iar din partea guvernelor U.R.S.S., S.U.A. şi Marea
Britanie a fost autorizat mareşalul Rodion Malinovski.
Convenţia de armistiţiu cuprindea un preambul, douăzeci de articole şi şase anexe,
însemnând clauze de ordin militar, politic, economic şi financiar care defineau statutul juridic
internaţional al României până la semnarea tratatului de pace şi, îndeosebi, relaţiile ei cu cele trei
mari puteri de coaliţie antihitleristă. Având un caracter mult mai larg decât o convenţie de armistiţiu
propriu-zisă, textul prevedea reglementarea minuţioasă a unor chestiuni de mare însemnătate dintre
care unele în mod normal trebuiau să facă obiectul tratatului de pace1.
Astfel, clauzele teritoriale recunoşteau anexarea de către sovietici a Basarabiei şi
Bucovinei de Nord, anulând în acelaşi timp stăpânirea Ungariei asupra Transilvaniei de Nord.
Clauzele politice stabileau o colaborare între Înaltul Comandament Sovietic şi Comisia Română de
armistiţiu creată ad-hoc pentru a reprezenta statul român în tranzacţiile sale cu aliaţii. Clauzele
militare stabileau metodele de control ale teritoriului şi ale resurselor României de către armata
sovietică, cristalizând astfel într-un mod oficial situaţia creată de prezenţa acestor armate in ţară.
Principalele clauze economice impuneau României obligaţia de a plăti întreţinerea trupelor de
ocupaţie sovietică şi de a le asigura folosirea diferitelor întreprinderi industriale, de transport şi a
unor servicii; se impunea şi obligaţia de a plăti Uniunii Sovietice într-o perioadă de şase ani o
despăgubire de 300 milioane dolari în produse (produse petroliere, cherestea, cereale, vase maritime
şi fluviale, diverse mărfuri, etc.) pentru pierderile cauzate sovietelor prin ocupaţia şi operaţiunile
militare; se mai preciza obligaţia de a restitui toate bunurile luate din teritoriul sovietic în timpul
războiului. Baza pentru reglementarea despăgubirilor a fost dolarul american cotat la data semnării
convenţiei (35 dolari = 1 uncie aur) însă preţurile la livrări erau fixate de ruşi după preţurile
mondiale din 1938, care erau considerabil mai scăzute decât cele din anul 1944.
1
Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi conferinţa de pace de la Paris din 1946, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca 1978, p. 102

2
Prin semnarea Convenţiei de armistiţiu poziţia internaţională a României faţă de
Naţiunile Unite era de „stat înfrânt” sau de „stat satelit al Axei”. Relaţiile externe urmau deci a fi
realizate numai la propunerea statelor învingătoare, prin intermediul şi cu aprobarea Comisiei Aliate
de Control. După semnarea Convenţiei de armistiţiu urmează o perioadă de tranziţie în cadrul
politicii externe a României; perioadă în care reluarea raporturilor externe cu o serie de state a
rămas într-o fază incertă. Însă după venirea lui dr. Petru Groza la conducerea guvernului politica
externă e marcată definitiv de reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică la 6 august
1945.
În cadrul reluării acestor raporturi un rol important l-au avut tratativele economice
româno-sovietice desfăşurate la Moscova între 27 aprilie – 8 mai 1945 care au avut drept final
încheierea unui acord de colaborare economică între România şi U.R.S.S. pentru o perioadă de 5 ani
şi stabilirea principalelor conlucrări pe tărâmul economic între cele două ţări 2. De asemenea la 4 – 7
februarie 1946, prin două note identice, Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord recunosc guvernul dr. Petru Groza şi anunţă reluarea raporturilor diplomatice cu România3.
Dar după semnarea Convenţiei de armistiţiu următorii ani au fost consacraţi pregătirii
României pentru Conferinţa de Pace, prilej pentru diplomaţia Bucureştiului de a colabora cu toate
statele Europei şi ale lumii. Astfel, proiectul tratatului de pace cu România a fost mai întâi prezentat
la 13 august 1946, la Paris. Apoi, unele caluze (cele militare) au fost discutate în cadrul Conferinţei
de la New York(1946). Dar odată definitivat tratatul de pace, guvernul de la Bucureşti a hotărât să-l
semneze, în pofida nerecunoaşterii cobeligeranţei şi a caracterului exagerat al multor articole.
Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947 şi proclama încetarea stării de război şi
reprezenta o bază pentru dezvoltarea relaţiilor externe ale ţării4.
România a obţinut prin tratat: recunoaşterea participării active la războiul împotriva
Germaniei, anularea „arbitrajului” de la Viena şi angajamentul Puterilor Aliate şi Asociate de a
sprijini cererea pentru a deveni membru O.N.U.5
Toate aceste realităţi prezentate mai sus reprezintă acţiunile externe, din perioada anilor
1944 – 1947, ale statului român, care a contat să restabilească o serie de legături întrerupte în timpul
războiului şi să insufle politicii sale internaţionale dinamism si stabilitate. Pe plan intern, după anul

2
Ibidem, op. cit., p. 160
3
Ibidem, op. cit., p. 204
4
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Ed. Litera, Bucureşti 1994, p. 110
5
Valeriu Fl. Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947),Ed. Academiei, Bucureşti
1988, p. 185

3
1944, România va cunoaşte în viaţa politică şi economică mutaţii decisive care îi vor marca evoluţia
timp de peste patru decenii. Viaţa politică este tulburată de „agitaţii politice”. Imediat după
evenimentele din 23 august 1944 se constituie o serie de guverne de coaliţie, cu evoluţii scurte: cele
două guverne Sănătescu, urmate de guvernul Nicolae Rădescu care şi-a desfăşurat activitatea în
condiţii foarte grele, impuse de încercarea comuniştilor de a răsturna prin forţă guvernul legal
constituit urmează apoi după încercarea eşuată de a se institui un guvern Barbu Ştirbey, guvernul dr.
Petru Groza – guvern controlat de comunişti. Politica internă românească era dominată de
principalele partide politice (Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal) care după 23 august
1944 cunosc o perioadă de mobilizare. Toate suferiseră o dislocare a activităţilor lor normale în
timpul dictaturii lui Carol şi Antonescu, iar acum, după şase ani îşi concentrau toate eforturile în
direcţia refacerii organizaţiilor locale şi naţionale şi a creşterii componentei numerice. În acest
proces, coaliţia care a dus la îndeplinire răsturnarea lui Antonescu la 23 august 1944, Blocul
Naţional Democratic s-a dezintegrat sub presiunea unor ambiţii politice concurente.
Din cele patru partide componente ale blocului, Partidul Comunist era cel mai slab.
Sovieticii îi sprijineau în secret pe comunişti români. Imediat după evenimentele din 23 august 1944
Partidul Comunist s-a angajat pe drumul luptei pentru puterea politica şi instaurarea unui regim
politic antidemocratic. La nivelul conducerii centrale activau o grupare din interiorul ţării:
Constantin Pârvulescu, Iosif Ranghet, Gheroghe Gheorghiu-dej şi alta venită din Uniunea Sovietică
– Ana Pauker, Vasile Luca6.
În scop tactic comuniştii au sprijinit guvernele Sănătescu, în care şi-au mărit treptat
influenţa, folosindu-se de disensiunile dintre unele partide politice şi chiar din interiorul lor. La 12
octombrie s-a constituit din iniţiativa Partidului Comunist o nouă coaliţie politică: Frontul Naţional
Democrat. În componenţa sa intrau Partidul Socialist-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea
Patrioţilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România. Invitate să se alăture
acestei coaliţii, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au refuzat această ofertă.
Comuniştii au profesat un reformism demagogic şi o propagandă abilă pentru a-şi atrage
masele. Bucurându-se de protecţia Armatei Roşii comuniştii au dezlănţuit teroarea, violenţa şi au
manipulat masele populare sub lozinca „democratizării” ţării. Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul
Naţional Liberal, care aveau să fie cunoscute de-a lungul acestei perioade ca „partide istorice” au
luptat prin propaganda lor, prin modul de a acţiona împotriva comunizării României. Partidele

6
Keith Hitchins, România 1866-1947, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 569

4
istorice au constituit principala opoziţie faţă de guvernul Groza şi faţă de comunişti. Maniu se
instituise drept lider al tuturor acelora care încercau să creeze o democraţie cu adevărat
parlamentară, după modelul occidental, şi să protejeze ţara împotriva dominaţiei sovietice. Dar el
însuşi nu era optimist în privinţa viitorului. Opoziţia românească a încercat să protesteze împotriva
regimului politic dirijat de la Moscova prin numeroase articole publicate în organele de presă:
„Dreptatea” (Bucureşti), „Patria” (Cluj), „Liberalul” (Bucureşti), prin scrisori adresate guvernelor
Puterilor Aliate prin care se făcea cunoscută adevărata situaţie politică şi economică a României.
Chiar regele Mihai va încerca să ia şi el atitudine în diferite memorii şi scrisori trimise
guvernelor democratice în legătură cu situaţia existentă în România. Astfel, în acest sens, regele
Mihai adresează un memoriu de 36 de pagini preşedintelui Roosvelt în care descrie excesele
sovietice. În aceste condiţii în care partidul comunist cu ajutorul sovietic dobândea monopolul
puterii politice, când partidele istorice erau interzise, monarhia devenise o anomalie. Regele Mihai
aflat sub presiunea comuniştilor e nevoit să abdice şi să aleagă calea exilului la 30 decembrie 1947.
Proclamarea de către comunişti a Republicii Populare Române, în aceeaşi zi, a fost apogeul
campaniei pentru dobândirea puterii.
La fel ca şi în viaţa politică internă, situaţia economică a ţării în vara anului 1945 se
confruntă cu serioase probleme. După ce în timpul războiului economia românească a fost
subordonată acestuia se crea acum revitalizarea economiei. Această măsură însă s-a dovedit a fi
deosebit de grea în condiţiile în care în primăvara lui 1945 agricultura şi industria înregistraseră un
declin abrupt, iar de-abia în anul 1946 ajunsese la 60% din media anuală a ultimilor ani ai
deceniului al patrulea. Refacerea economică a fost împiedicată, mai întâi de seceta şi de recolta
slabă din anul 1946, care au provocat o foamete îngrozitoare în iarna şi în primăvara următoare, şi
apoi, de livrările masive de produse agricole către Uniunea Sovietică, de o descreştere a numărului
de animale de povară şi, într-o mai mică măsură, de dezorganizarea provocată de reforma agrară
începută în anul 1945.
Industria şi reţeaua de transporturi se aflau şi ele într-o situaţie tot atât de sumbră.
Producţia de petrol şi industria metalurgică avuseseră şi ele urmări enorme de suferit. În anul 1944,
producţia de ţiţei scăzuse la 3,5 milioane de tone, de la 6,6 milioane de tone în anul 1938, iar
capacitatea de rafinare si cracare a petrolului se redusese cu peste 80% ca urmare a
bombardamentelor aliate. Principalele oţelării funcţionau în anul 1944 la mai puţin de 50% din

5
capacitatea lor. Industria uşoară şi industria alimentară se aflau într-o situaţie similară din cauza
lipsei de materii prime şi a distrugerii şi dezagregării sistemelor de transport7.
O altă greutate care a împovărat economia românească a fost presiunea exercitată asupra
economiei româneşti de Rusia Sovietică prin obligaţiile Convenţiei de armistiţiu, prin jaful
întreprins de Armata Roşie în cursul anilor de colaborare militară şi în următorii ani. Astfel, în
articolul 11 se prevedea cuantumul despăgubirilor de război datorate de România, Uniunii
Sovietice, precum şi obligaţia de a plăti despăgubiri celorlalte state aliate pentru pierderile pricinuite
lor în România, a căror sumă urma a fi fixată ulterior. În anexă se prevedea planul livrărilor,
cantităţilor şi calităţii mărfurilor ce urmau a fi livrate Uniunii Sovietice într-o perioadă de şase ani
(în valoare de 50 milioane de dolari anual), începând cu 12 septembrie 1944.
De asemenea, o serie de articole ale Convenţiei de armistiţiu, cu caracter economic
(articolul 3, 8, 10, 12) sau cu repercursiuni cu caracter economic (articolul 5, 3), împreună cu
anexele lor, aveau o redactare foarte elastică. În anexa articolului trei se preciza că mijloacele de
comunicaţie erau puse la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat (sovietic) „pentru îndeplina
folosinţă pe durata armistiţiului” pentru nevoile armatei sovietice. Conform aceleiaşi anexe, statul
român era obligat să pună la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat toate construcţiile şi
instalaţiile româneşti militare, aeriene, navale, porturi, cheiuri, magazii, câmpuri de aviaţie, staţiuni
meteorologice în completă bunăstare şi cu personalul necesar pentru întreţinerea lor.
Sarcini deosebit de grele decurgeau din prevederile articolului 10 şi ale anexei acestui
articol în virtutea cărora guvernul român trebuia să facă, în mod regulat, în monedă românească,
plăţile cerute de Înaltului Comandament Aliat (sovietic), pentru îndeplinirea funcţiilor sale şi în caz
de necesitate să asigure folosinţa întreprinderilor industriale şi de transport aflate pe teritoriul
României, precum si a mijloacelor de comunicaţie, staţiilor generatoare de energie, întreprinderilor
şi instituţiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibil, petrol, alimente şi alte materiale sau
servicii în acord cu instrucţiunile date da către Înaltului Comandament Aliat, fără a preciza durata
în timp a acestei obligaţii. Prin articolul 12 guvernul român se obliga să restituie în bună stare
Uniunii Sovietice, în termenele stabilite de Înaltului Comandament Aliat, toate valorile şi
materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului. Sarcinile armistiţiului au supus economia
României unui efort căruia i s-a putut face faţă numai cu foarte mari sacrificii.

7
Ioan Alexandrescu, Economia României în primii ani postbelici (1944-1947), Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1986, p. 337

6
În acelaşi timp, guvernul sovietic viza monopolizarea producţiei şi a comerţului exterior
românesc în perioada postbelică, printr-o serie de tratate economice pe termen lung. În acest sens la
8 mai 1945 s-a semnat acordul comercial între România şi Uniunea Sovietică. Pe baza acestui acord
în vara anului 1945 au luat fiinţă întreprinderi mixte sovieto-române – Sovromuri –într-o serie de
ramuri (industria petrolieră, minieră, transporturi, etc.). investiţiile româneşti în astfel de
întreprinderi erau disproporţionate faţă de beneficiile primite şi controlul exercitat. Conducerea şi
administrarea se afla în mâna sovieticilor8.
Preocuparea pentru economie se reflectă în programelor partidelor care domină perioada
precum şi în programele de guvernământ. Astfel, referitor la legislaţia economică se disting
măsurile menite să facă ordine în economie, să stăvilească inflaţia, să combată specula şi sabotajul,
dar se emit legi care urmăresc să pună sub controlul puterii întreaga economie în detrimentul
sectorului privat. O primă măsură o reprezintă reforma agrară din anul 1945, care este motivată prin
dispoziţiile flagrante în proprietatea asupra pământului. De fapt, toate formaţiunile politice s-au
raliat necesităţii înfăptuirii reformei agrare, deosebirile referindu-se la unele aspecte (cuantumul
exproprierilor, situaţii, situaţii particulare de familii, despăgubiri, etc.) care nu alterau esenţa legii.
Dacă etatizarea Băncii Naţionale, legiferată la 20 decembrie 1946, şi înfăptuirea reformei
monetare, la 15 august 1947, au ameliorat situaţia financiară, legea privind reglementarea circulaţiei
şi stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole, adoptată la 6 iunie 1947, a stăvilit unele practici
dăunătoare gospodăriei ţărăneşti. Legea pentru organizarea Ministerului Industriei şi Comerţului (15
aprilie 1947) şi Legea Oficiilor Industriale (24 mai 1947)9 instituie un control sever din partea
statului asupra industriei şi comerţului, asigurând, după expresia unor parlamentari partidului
comunist puterile generale şi în economie. Şi totuşi, cu toate aceste măsuri luate, refacerea
economiei a fost lentă şi neegală.
Toate aceste transformări intervenite în plan economic şi politic sunt caracteristice
României postbelice. În urma încheierii tratatului de pace cu Puterile Aliate, România devenise din
punct de vedere formal, un stat independent. În fapt, Uniunea Sovietică a devenit factorul decisiv în
zona intrată în sfera sa de influenţă, cuprinzând Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de
răsărit, Iugoslavia, România, Bulgaria şi Albania, unde a impus propria-i formă de organizare şi
conducere politico-statală.

8
Keith Hitchins, op. cit., p. 570
9
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992,
p. 252

7
CAP. I DIRECŢII ALE EVOLUŢIEI ECONOMICE
POSTBELICE ÎN PROGRAME ŞI PLATFORME
POLITICE

Începând cu anul 1944 şi în anii următori, după pierderea a circa o treime din potenţialul
economic prin cedările teritoriale din 1940 şi efortul economic pentru cei peste trei ani de război de
până atunci, ni se oferă imaginea unei timide redresări în industrie şi agricultură, intenţii grevate
foarte serios de secetă, războiul contre Germaniei hitleriste, îndeplinirea obligaţiilor derivate din
Convenţia de armistiţiu, ş.a.
O dată cu începutul anului 1944 economia României intră intr-o perioadă de amplificare a
greutăţilor datorită distrugerilor provocate de bombardamentele masive ale aviaţiei Naţiunilor
Unite, datorită patrunderii frontului sovieto-german pe teritoriul nostru, noul front din Transilvania.
Printre sectoarele cele mai afectate au fost industria petrolieră, transporturile, sistemul financiar. Pe
acest fond general se înscrie creşterea vertiginoasă a declinului costului vieţii de la 100% în anul
1933, 18% în anul 1944, ca, în lina decembrie a anului 1944, să ajungă 11423%.
Această situaţie cu care se confruntă ţara implică necesitatea luării unor măsuri prompte
de către autorităţile politice, pentru a constitui baza în acţiunea de refacere economică a ţării. Astfel,
imediat după 23 august 1944, noul guvern instaurat şi partidele politice au cuprins în programele lor
pasaje referitoare la refacerea şi evoluţia economiei. Naţional-ţărăniştii şi liberalii susţineau
menţinerea proprietăţii particulare şi a iniţiativei private, statul având doar rolul de a încuraja şi de a
reglementa, în timp ce comuniştii căutau să dea statului, adică lor înşişi, puterea de a planifica şi de
a conduce toate laturile semnificative ale economiei, cu toate că, din raţiuni tactice, s-au abţinut să
pledeze pentru imediata naţionalizare a mijloacelor de producţie şi pentru colectivizarea agriculturii.
Aşa cum s-a întâmplat în viaţa politcă, lupta economică s-a dovedit inegală, întrucât
Partidul Comunist, îndrumat de Moscova şi sprijinit de autorităţile de ocupaţie sovietice, a dobândit
iniţiativa în agricultură şi industrie. În acest sens se remarcă, Platforma – program a Partidului
Comunist Român, din 26 septembrie 1944. în această platformă se făcea apel la popor pentru a
contribui la acţiunile de refacere a economiei. Dar pentru o cât mai garbnică refacere şi dezvoltare a
ţării, se impune (…) înfăptuirea unei largi reforme agrare prin expropierea marii proprietăţi agrare

8
de la 50 ha în sus şi împroprietărirea cu acest pământ, libertatea comerţului şi a meşteşugului,
naţionalizarea Băncii Naţionale şi a intreprinderilor. Programul care l-au elaborat nu era încă o
expresie a unor scopuri exclusiv comuniste, dar era redactat în termeni suficient de largi pentru a-şi
atrage, una peste alta, sprijinul tuturor staturilor societăţii.10
Poziţii în scopul refacerii economice au luat şi partidele istorice: Partidul Naţional
Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Astfel, Partidul Naţional Ţărănesc, la 16 octombrie 1944, prin
Iuliu Maniu şi I. Mihalache, au anunţat noul program al partidului. În aproape toate privinţele,
acesta rămânea credincios vechilor teze economice şi sociale ale ţărăniştilor şi ideii statului ţărănesc
elaborat în perioada interbelică. Programul se ocupa pe larg de caracterul aparte al proprietăţii
rurale, care, insista acesta, trebuia să aparţină celor care lucrează.11
I. Mihalache a reiterat toate aceste principii câteva săptămâni mai târziu, când a declarat
că partidul (29 octombrie 1944) va susţine drepturile de proprietate particulară şi că nu au nici o
intenţie să răstoarne structura socială existentă a statului. În toate aceste declaraţii era evident că
modelul social şi economic pe care el şi partidul său îl aveau în vedere era proprietatea de mărime
mijlocie, pe care ţărăniştii o priviseră în mod tradiţional drept o caracteristică a agriculturilor
moderne din Europa Occidentală, şi care sperau să permită dezvoltarea şi prosperarea în România a
unei clase mijlocii întreprinzătoare. „Gospodăria familială” a rămas asrfel unitatea economică ideală
a acestora, pe care o defineau ca o proprietate de maixm 100 ha şi pe care, din punctul lor de vedere,
o familie tipică putea, probabil, angajând mâna de lucru sezonieră, să o cultive în mod profitabil.12
Pentru a-şi atinge obiectivele, ei aprobau expropierea a ce mai rămăsese din marile
proprietăţi. Au reafirmat, de asemenea, încrederea în cooperative, drept cele mai potrivite forme de
organizare economică pentru ţărănime. Chiar şi vechile rezerve ţărăniste în privinţa industrializării
continuau să figuraze în programul partidului. Acesta sublinia avantajele „industriei ţărăneşti”, ca
un mijloc de a asigura locuri de muncă populaţiei rurale excedentare, dar spunea puţin despre
încurajarea marii industrii, aşa cum propusese Virgil Madgearu în 1940, rezumându-se la o
pledoarie pentru naţionalizarea celor încă în funcţie. Astfel, Partidul Naţional Ţărănesc continua să
vadă destinul ţării stâns legat de agricultură, dar nu avea nici o indoială că cel mai bun mijloc de a
restabili sănătatea economică a ţării rezidă în stabilirea cât mai curând posibil a relaţiilor comerciale
şi financiare cu Occidentul.13
10
Ioan Chiper, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Ed. Iconica, Bucureşti 1993, p. 40
11
Stelian Neagoe, Istoria politică a României (1944-1947), Ed. Noua Alternativă, Bucureşti 1996, p. 96
12
Ibibem, p. 95
13
Keith Hitchins, op. cit., p. 540

9
De asemenea, prin manifestul-program publicat la 19 decembrie 1944, în numărul 3 al
ziarului „Drapelul”, Partidul Naţional Liberal, promitea, maselor de ţărani, pământ, care urma să-i
fie atribuit pe diverse căi, inclusiv prin exproprierea marilor proprietari, iar muncitorilor urbani le
promitea numeroase avantaje economice şi sociale, în special un salariu minim şi o mai echitabilă
repartiţie a venitului naţional, pentru a preîntâmpina ca un număr mic de persoane să devină „super
bogate” pe seama maselor muncitoare.14
Tot în acest program, partidul avea în vedere şi refacerea economiei prin „punerea în
valoare a tuturor bogăţiilor solului şi subsolului nostru, care se va realiza pe baza unui program
general de echipare industrială”. Scopul era încercarea de modernizare a industriei. Dar pentru a se
reuşi această modernizare, iniţiativa privată, chemată să-şi asume o însemnătate parte, va trebui
încurajată cât mai mult în eforturile ei. Se mai dorea refacerea comerţului interior, o largă
colaborare a capitalului străin, o monedă stabilizată. Aceste măsuri obiective constituiau un obiectiv
important al reorganizării noastre economice şi financiare postbelice.15
Vechii liberali, conduşi în continuare de I.C.Brătianu, aveau iluzia că pot tempera
stangismul comuniştilor şi pot impune unele puncte ale programului liberal; C.Brătianu arăta de
pildă în luna iulie a anului 1945 că partidul său rămânea monarhist, că se opunea naţionalizărilor din
industrie şi exproprierii din agricultură şi că-şi punea speranţe în viitor în dezvoltarea unei monarhii
parlamentare.16
Tot mai mult, lupta dintre partidele asociate la guvernare ia un caracter din ce în ce mai
acut. După demisionarea celui de-al doilea guvern Sănătescu, la 2 decembrie 1944, generalul
Rădescu va fi cel însărcinat cu formarea noului guvern. Sarcina preluată de Rădescu este excesiv de
grea, punctul de greutate al programului său de guvernare este: restabilirea ordinii în ţară şi în uzine,
pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea situaţiei economice. Pentru aceasta, Rădescu proclama
necesitatea unei destinderi politice, încetarea polemicilor şi atacurilor prin presă: armistiţiu intern.17
Între timp marea coaliţie politică: Frontul Naţional Democrat constituia în luna octombrie
a anului 1944, fără participarea partidelor istorice, face public programul său de guvernare la 29
ianuarie 1945. acest program elaborat din iniţiativa Partidului Comunist este centrat pe rezolvarea

14
Gh. Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1996 p. 295
15
Ibidem, p. 302
16
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992 pp. 244-
245
17
Keith Hitchins, op. cit., p. 544

10
unor probleme acute ale societăţii române, cum era: reforma agrară, schimburi comerciale, „măsuri
severe împotriva sabotorilor şi speculanţilor”. Programul F.N.D. era destinat să capteze pe scară
largă organizaţiile democratice şi persoanele care nu doreau reîntoarcerea la sistemul social şi la
politica anilor interbelici.18
Lansarea programului a coincis cu un alt eveniment în viaţa social-politică a ţării noastre:
desfăşurarea lucrărilor primului congres general al Sindicatelor unute din România (22-30 ianuarie
1945). Congresul a luat hotărârea ca toate sindicatele să acţioneze cu toate forţele în vederea
popularizării Programului de guvernare a Frontului Naţional Democrat şi susţinerii obiectivelor
acestuia.19 Pe aceeaşi linie se remarcă apelul adresat la 10 februarie 1945 de către Frontul Plugarilor
ţăranilor, prin care aceştia erau îndemnaţi să treacă la înfăptuirea, pe scară largă, a reformei agrare,
namaiaşteptând legiferarea reformei.20
Aceste probleme economice, care constituie fundamentul organizării sociale a statului,
prezintă dezacorduri între cele două curente, reprezentate în guvern; divergenţele de concepţii şi
planuri de reforme se transforma în acte de violenţă, atunci când sunt transportate pe teren.
Amplificarea stării de tensiune determină pe prim-ministru N. Rădescu pentru a stăvili aceste reacţii
să ţină o cuvântare la sala Aro, la 11 februarie 1945. Cu această ocazie, el se situează pe o poziţie de
aşteptare, „de cântărire cu multă grijă a tuturor motiveleor pro şi contra” şi pentru alegerea unui
moment prielnic în realizarea marilor reforme economice necesare revitalizării economiei.21
Dar aceste „gânduri” rostite public au determinat adevărate reacţii în rândul maselor
aflate tot mai mult sub controlul Partidului Comunist. Au loc puternice mişcări, care cer înlocuirea
guvernului. Sub aceste presiuni, regele e nevoit să ceară demisia guvernului Rădescu şi să accepte,
prin intervenţia sovieticilor, guvernul dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. Prima şedinţă a guvernului
Petru Groza din 6 martie 1945 face cunoscută intenţia guvernului de a realiza un program de
reforme care să fie pus imediat în practică. 22 Astfel, în mijlocul atmosferei agitate produsă de
divergenţele dintre partidele politice, guvernul îşi începe opera legată de reforme sociale şi de noua
îndrumare a spiritului public.23 În acest sens, preocuparea primordială o constituie problema
reformei agrare. Dintre toate aceste programe de reformă agrară, cel avansat de Partidul Comunist a

18
Stelian Neagoe, op. cit., p. 188
19
Murgescu, Costin, Reforma agrară din 1945, Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1956 p. 140.
20
România în anii revoluţiei democrat – populare, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 p. 370
21
Stelian Neagoe, op. cit., p. 220
22
Ibidem, p. 221
23
Ibidem, p. 275

11
fost cel mai radical. Acesta cerea confiscarea imediată a tuturor proprietăţilor moşiereşti de peste 50
ha şi împroprietărirea ţăranilor care nu aveau pământ sau aveau foarte puţin.24
Fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc susţineau şi ei reforma, dar erau mai precauţi. Ei
se temeau că o expropiere în masă a moşiilor şi împărţirea pământului în loturi de 5 ha sau mai mici
vor duce la scăderea producţiei şi vor încuraja noii proprietari de pământ, ţăranii, să planteze
porumb pentru satisfacerea propriilor nevoi, consolidând astfel monocultura în agricultură, care se
dovedise în trecut un obstacol extraordinar în calea progresului. Pentru un timp a prevalat
moderaţia, întrucât naţional-ţărăniştii au convins guvernul Rădescu să cerceteze situaţia agriculturii
înainte de a trece la reformă. În luna februarie a anului 1945, P.N.Ţ. a dat publicităţii un plan
cuprinzător de reformă agrară care, în esenţă, relua teoriile ţărăniste din perioada interbelică. Acesta
s-a afirmat ca un apărător al micului producător, ţăran independent, considerat drept „talpa” statului
român, şi a insistat ca ţărănimea să fie recunoscută drept clasă conducătoare în stat.25
Reforma agrară a fost legiferată în ziua de 22 martie 1945, prin ea s-a consfinţit luarea în
posesie, cu anticipaţie, a pământurilor proprietarilor de către ţărani, ajutaţi de elementele
muncitoreşti orăşeneşti. Operaţia prin care s-a luat de către stat, spre a fi împărţite ţăranilor,
terenurile agricole ce depăşesc 50 ha a fost numită: expropiere. Ea a avut, de fapt, caracterul unei
confiscări, deoarece foştii proprietari n-au primit nici o despăgubire, nici pentru terenuri, nici pentru
clădirile şi inventarul aflat pe ele. Tătărescu, ca reprezentant al unui partid cu rădăcini în trecut, a
ezitatsă aprobe reforma; printr-o atitudine de echilibristică tactică, el s-a mărginit să facă „rezerve”
asupra ei.26 Pe aceeaşi linie de refacere economică, guvernul a încheiat cu Uniunea Sovietică, la 8
mai 1945, un acord comercial, care stabilea principiile relaţiilor dintre cele două ţări, domeniile de
colaborare şi modul de rezolvare a unor probleme financiare. În condiţiile în care valuta şi devizele
româneşti erau blocate, după război, iar România ducea mari lipsuri în domeniul aprovizionării cu
cereale şi materii prime industriale, livrările efectuate în baza acestui acord comercial au reprezentat
un sprijin în redresarea economică a ţării.27
Însă, opoziţia formată din partidele istorice, nu este mulţumită de politica internă şi
externă dusă de guvernul condus de dr. Petru Groza; guvernul comunist încerca să-şi menţină
puterea prin eliminarea opoziţiei. În acest sens, se remarcă moţiunea adoptată la 1 august 1945 de
Partidul Naţional Ţărănesc, în care se considera că: „acest guvern a introdus însă, prin incompetenţa
24
Keith Hitchins, op. cit., pag. 571
25
Aneta Spiridon, Reforma agrară din martie 1945, în “Analele de istorie”, nr. 2, Bucureşti 1985, p. 89
26
Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 142
27
România. Viaţa politică în documente 1945, Ed. Arhivele Statului, Bucureşti, 1994, p. 313

12
sa , un adevărat haos economic şi social”. 28 Pe aceeaşi linie se înscrie şi expunerea lui Tătărescu
făcută la Conferinţa delegaţilor Partidului Naţional Liberal, de la sala Aro, din 16 decembrie 1945,
în care afirma că „în ţară domneşte dezorganizare şi anarhie”.29
Cu această ocazie conducătorul P.N.L. elaborează un plan de refacere a ţării, pe o
perioadă de cinci ani, şi prin care se va obţine un spor de producţie în uzinele existente, precum şi o
producţie nouă prin crearea de noi industrii, destinate să pună în valoare toate bogăţiile ţării.30
De asemenea, rezoluţia adoptată de Frontul Plugarilor la conferinţa din 20-25 noiembrie
cerea guvernului „o politică economică hotărâtă, de sprijinire a plugărimii, iar rezoluţiile privind
problemele economice din 1-3 decembrie 1945” constata că politica economică a României de la
încetarea ostilităţilor până azi nu este sprijinită pe un plan economic raţional. 31 Pentru rezolvarea
problemelor economice naţionale, conferinţa Partidului Socialist Democrat aprobă planul de
reacţionalizare a aparatului de producţie prezentat de Comitetul Central care să ducă la normalizarea
economiei ţării noastre.32 În toamna anului 1945, Partidul Comunist şi aliaţii acestuia au devenit din
ce în ce mai puternici pe măsura intensificării luptei politice în România. Aceştia, la 16 octombrie
1945, au convocat prima conferinţă naţională a partidului. În raportul prezentat conferinţei,
Gheorghiu-Dej a expus obiectivele imediate şi de perspectivă ale partidului. El s-a concentrat asupra
transformării economice a ţării şi a propus ca realizarea acesteia să fie făcută pe baza unui program
susţinut de industrializare, care să pună accentul pe industria grea şi pe crearea unor surse de
energie, în special de electrificare.33
Cu toate că s-a respins ideea că România ar fi o ţară eminamente agrară, a cărei refacere
trebuia să se bazeze pe „realităţile existente”, şi anume pe creşterea producţiei agricole şi zootehnice
şi pe exportul de cereale, el nu putea în nici un caz să nu ia în consideraţie lumea satelor. Dar
agricultura urma să fie clar subordonată dezvoltării industriei. Gheorghiu-Dej a încredinţat satelor
sarcina principală de a asigura hrana şi materiile prime pentru centrele industriale urbane în
continuă dezvoltare. A recomandat desăvârşirea reformei agrare, înfiinţarea unor staţiuni speciale de
unde ţăranii să poată închiria tractoare şi alte maşini agricole, precum şi extinderea creditului rural.

28
Ibidem, p. 314
29
Gh. Tătărescu, op. cit., p. 362
30
România. Viaţa politică în documente 1945, op. cit., p. 435
31
Ibidem, p. 457
32
Vlad Georgescu, op. cit., p. 251
33
Stelian Neagoe, op. cit., p. 362

13
Nu spunea nimic însă despre colectivizare, care era ţelul suprem al politicii agrare
comuniste, pentru că, dacă ar fi făcut aşa, şi-ar fi înstr ăinat majoritatea ţăranilor, într-un moment
când lupta pentru putere nu fusese încă câştigată. Nu a făcut nici un secret cu privire la rolul care
urma să-l aibă statul. Ca instrument al Partidului Comunist, el i-a atribuit statului sarcina de
organizare şi conducere a economiei, o responsabilitate care va fi înglobată în legislaţia economică
a tuturor guvernelor ulterioare. În anul 1946 activitatea politică s-a concentrat asupra pregătirii
alegerilor. În acest timp aproape toate forţele politice s-au concentrat în două mari coaliţii opuse –
comuniştii şi partizanii lor (Blocul partidelor democrate), pe de o parte, şi naţional-ţărăniştii şi
liberalii, sub conducerea lui Maniu, principalul reprezentant al forţelor democratice şi
prooccidentale, pe de altă parte. Platforma-program, pe baza căreia se prezenta la alegeri Blocul
partidelor democratice (20 mai 1946), prevedea măsuri cu privire la asigurarea independenţei şi
suveranităţii naţionale, măsuri cu privire la refacerea şi dezvoltarea economiei naţionale, pe baza
mobilizării forţelor productive ale ţăranilor, a utilizării resurselor interne, a mobilizării maselor
prevăzând în această privinţă sarcini concrete pentru refacerea şi dezvoltarea fiecărei ramuri de
producţie, crearea unor ramuri noi de industrie., pentru lichidarea speculei şi sabotajului economic
şi întărirea controlului în economie, pentru realizarea stabilizării monetare şi a reformei impozitelor,
precum şi pentru etatizarea Băncii Naţionale Române.
Platforma-program a B.PD.-ului se întemeia pe directivele conferinţei naţionale a P.C.R.
din luna octombrie a anului 1945. Prevederile cu caracter economic ale platformei program erau
îndreptate în principal în direcţia întăririi controlului statului în economie, în vederea lichidării
haosului economic şi monetar şi a trecerii efective la refacerea economiei naţionale. 34 Alegerile din
19 septembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă. Rezultatele date publicităţii
arătau o victorie zdrobitoare a Blocului, care obţinuse 70% din voturi şi 349 locuri în noua Adunare,
faţă de 32 al naţional-ţărăniştilor, şi 33 ale celorlalte partide, ce nu făceau parte din Bloc. Dar
rezultatele au fost falsificate şi au constituit un caz înainte spre consolidarea puterii Partidului
Comunist.35
Guvernul Groza, în opera sa legată de reforme sociale a dat o atenţie primordială
industriei. Aceasta a urmat îndeaproape principiile şi stategia schiţate de Gheorghiu-Dej la
Conferinţa naţională a Partidului Comunist din luna octombrie a anului 1945. A condiţionat
directatât refacerea economică a ţării cât şi progresul ei de perspectivă, de capacitatea sa de a se
34
Keith Hitchins, op. cit., p. 566
35
Ibidem, p. 574

14
industrializa cât mai rapid posibil. De asemenea, el a atribuit statului rolul decisiv în acest proces,
care urma să integreze capacitatea industrială a ţării, atât cea de stat, cât şi cea particulară, într-un
tot unitar şi, ca atare, statul ar fi fost acela care ar fi dozat materiile prime, ar fi reglementat
materiile prime, ar fi reglementat vânzarea şi preţurile mărfurilor şi ar fi controlat investiţia de
capital. Până în toamna anului 1945, guvernul Groza stabilise primatul statului în industrie, printr-o
serie de decrete-lege, ce reglementau domeniile căilor ferate, producţiei miniere şi petroliere,
precum şi preţurile şi salariile. Această activitate legislativă s-a intensificat în anul 1946, pe măsură
ce Partidul Comunist şi-a extins influenţa în întreaga economie. Controlul exerciatat de aceste
asupra programelor economice şi financiare era practic total când la 1 decembrie 1946, Gheorghiu-
Dej, secretarul general al partidului şi-a asumat conducerea nou creatului Minister al Economiei
Naţionale, atotputernicului organism de planificare şi coordonare, a cărui funcţie principală era
mobilizarea întregilor resurse ale ţării în vederea îndeplinirii politicii economice comuniste.36
De-a lungul primei jumătăţi a anului 1947, Partidul Comunist a acţionat pentru a întări
mai mult controlul său asupra fiecărei ramuri a economiei. Conducerea şi planificarea centarlizată
erau la ordinea zilei şi toate măsurile luate s-au dovedit a fi simple acţiuni pregătitoare ale
naţionalizării industriei şi colectivizării agriculturii. La 5 aprilie 1947, un nou Minister la Industriei
şi Comerţului, preluând atribuţiile Minosterului Economiei Naţionale şi ale multor organisme de
stat, şi-a asumat largi puteri pe linia colecţionării şi distribuirii bunurilor industriale şi agricole de
consum, a alocării materiilor prime pentru industrie, a reglementării investiţiilor în intreprinderile
particulare de stat şi a acordării creditelor. La 10 iunie au fost create aşa-numitele Oficii industriale,
la nivel local şi la nivel de întreprindere, pentru a coordona toate aspectele producţiei pe ramuri
industriale, precum textile, metale neferoase şi chimicale. La 1 decembrie 1947, un număr de 14
oficii fuseseră deja înfiinţate, înglobând 730 de intreprinderi, care reprezintă împreună aproximativ
80% din capacitatea productivă a ţării.
Aceleaşi tendinţe se manifestau şi în agricultură. Adunarea Naţională a adoptat, la 6 iunie
1947, o lege impunând controlul strict asupra vânzărilor particulare de pământ şi acordând statului
dreptul de preempţiune în cumpărarea de pământ. Deşi guvernul a justificat necesitatea acestei legi
prin preocuparea de a împiedica refacerae marilor proprietăţi, cât şi fragmentarea continuă a micilor
gospodării, tot pământul pe care l-a achiziţionat a fost folosit pentru extinderea sistemului
gospodăriilor agricole de stat. O altă lege tipică, votată la 2 iulie 1947, limita vânzarea produselor

36
România. Viaţa politică în documente 1945, op. cit., p. 448

15
agricole de către ţăranii particulari prin introducerea unui impozit în natură. Noul impozit era, într-
adevăr, o livrare forţată de produse către stat care la rândul său le putea aloca după cum voia.37
În domeniul financiar, s-a manifestat, de asemenea, tendinţa sporirii controlului de stat.
Decisiva pentru dezvoltarea întregii economii a fost naţionalizarea la 20 decembrie 1946 a Băncii
Naţionale a României. Etatizarea Băncii Naţionale a figurat ca o sarcină importantă în Platforma-
program a Blocului partidelor democratice din luna mai a anului 1946. această lege a fost larg
dezbătută. Presa a căutat să demonstreze că trecerea Băncii Naţionale a României sub controlul
statului va înrăutăţi situaţia economică a ţării. Împotriva etatizării B.N.R. s-a pronunţat şi liderul
Partidului naţional-ţărănist, Iuliu Maniu, care susţinea în ziarul „Dreptatea” că „toate naţionalizările
efectuate de stat sunt condamnate de la început la nereuşită”. Totuşi Partidul Comunist avea acum la
dispoziţia sa una dintre cele mai importante pârghii economice ale ţării, ce îi va permite să conducă
întregul sistem financiar spre realizarea propriilor scopuri economice.38
După instituirea cadrului organizatoric de conducere unitară a activităţii economice în
industrie în urma reorganizării M.I.C.-ului şi a adoptării legii oficiilor industriale, Consiliul de
Miniştri a adoptat, la 14 iunie 1947, „Propunerile P.C.R. în vederea înbunătăţirii situaţiei economice
şi financiare a ţării”, amplu program economic şi financiar pentru curmarea inflaţiei şi a haosului
monetar şi economic de intervenţie a statului în economia naţională, în condiţiile în care mijloacele
de producţie se aflau încă în mâinile „capitaliştilor”. Aceste propuneri ale P.C.R. reprezentau o
continuare a programului elaborat de Conferinţa naţională din luna octombrie a anului 1945.
Principalele sale prevederi – creşterea producţiei industriale şi a productivităţii muncii
astfel că la sfârşitul anului 1947 aceasta să reprezinte 70% şi respectiv 60-70% faţă de nivelul
anului 1938, creşterea producţiei agricole, crearea de stocuri de mărfuri, îmbunătăţirea activităţii de
finanţare a economiei naţionale – purtau pecetea noului caracter al politicii economice a guvernului
şi reflectau, totodată, modul în care P.C.R. aborda problemele refacerii economice şi dezvoltarea
ulterioară a ţării.39 Se recomanda, totodată, adoptarea rapidă a unor măsuri menite să asigure o
folosire mai raţională a braţelor de muncă în industrie şi transporturi, întărirea ordinii şi disciplinei
în întreprinderi şi instituţii. Se preconiza, de asemenea, elaborarea unui sistem special de stimulare
materială a muncitorilor, maiştrilor, inginerilor şi tehnicienilor pentru rezultatele obţinute în sporirea
producţiei. O mare importanţă se acordă întăririi controlului statului asupra operaţiunilor de
37
Olteanu, Constantin, 1947. Un an de transformări revoluţionare în România, Ed. Politică, Bucureşti,
1972, p. 39
38
Keith Hitchins, op. cit., p. 577
39
Ion Alexandrescu, op cit., p.182.

16
colectare a produselor agricole, asupra întregului proces al producţiei industriale, circulaţiei şi
consumului mărfurilor, cât şi asupra respectării preţurilor şi salariilor, toate aceste măsuri fiind
apreciate drept hotărâtoare pentru realizarea întregului program.
Problema financiară imediată, de cea mai mare prioritate, era inflaţia galopantă. Un timp,
se pare că guvernului i-a convenit să lase inflaţia liberă pentru a slăbi puterea economică a
adversarilor săi. Dar, la 15 august 1947 guvernul a anunţat o drastică reformă monetară, pe care o
pregătise în secret. Biroul politic al Partidului Social Democrat afirma imediat, la 17 august 1947, în
comunicatul publicat în numarul 197 al ziarului „Libertatea”, necesitatea stabilizării monetare, care
constituie un pas hotărâtor pe calea redresării economice şi financiare a ţării. Reforma a lovit cel
mai greu clasele de mijloc, care au pierdut sume enorme din economiile lor, muncitorii şi ţăranii,
deşi li s-a permis să schimbe mai mulţi lei vechi în noua monedă, au avut şi ei de suferit.40
Reacţia opoziţiei la propunerile din iulie a anului 1947, ale P.C.R., au fost puternice. Pe
această linie se înscrie memoriul prezentat membrilor guvernului şi şefilor de partide
guvernamentale la 24 mai 1947 de către Tătărescu care nu abandona-se angajamentul liberal faţă de
întreprinderea particulară şi menţinerea clasei mijlocii în viaţa economică.41
În agricultură, acesta s-a pronunţat pentru o ţărănime mijlocaşă prosperă, cu proprietăţi
între 10-30 ha, ca factor de ordine şi stabilitate şi a propus extinderea cooperativelor, în afara
oricărui control guvernamental, în timp ce în industrie el s-a opus oricărui rol al statului care ar fi
depăşit dirijarea şi coordonarea generală.42 La 24 mai, Tătărescu a formulat o critică de ansamblu a
activităţii guvernului Groza, în care a atacat înseşi bazele noului regim şi a cerut operarea unor
schimbări majore în orientările şi acţiunile acestuia în domeniul economic şi politic. Răspunsul nu
avea să întârzie.43 Tătărescu a devenit obiectul unor atacuri neîncetate din partea conducătorilor
comunişti şi a presei, iar la 5 noiembrie 1947 Adunarea Naţională a adoptat o moţiune de
neîncredere împotriva lui.44
Astfel, înlăturarea şi ultimilor elemente de opoziţie, precum şi a monarhiei, la 30
decembrie 1947 a creat condiţiile pentru o modificare radicală a formei de guvernare în România.

40
Keith Hitchins, op. cit., p. 578
41
Olteanu, Constantin, op. cit., p. 76
42
Ibidem, p. 18
43
România. Viaţa politică în documente 1947, Ed. Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, p. 170

44
România. Viaţa politică în documente 1947, op. cit., p. 206

17
Ea a marcat un pas decisiv pe calea preluării întregii puteri da către comunişti, ce au trasat astfel o
direcţie de dezvoltare cu totul contrară spiritului democratic al poporului român.

CAP. II REFORMA AGRARĂ ŞI EVOLUŢIA


AGRICULTRURII ROMÂNE PÂNĂ LA COLECTIVIZARE

Insurecţia armată de la 23 august 1945, întoarcerea armelor împotriva Germaniei


hitleriste a marcat începutul unei perioade de profunde transformări în plan politic, economic,
social-cultural. În ceea ce priveşte economia României după încheierea războiului, evoluţia acesteia

18
a fost determinată de sistemul de ocupaţie sovietică, instaurarea la 6 martie 1945 a dominaţiei
comuniste, lichidarea libertăţilor democratice, începutul dictaturii în economie. În cadrul acesteia o
ramură de importanţă vitală o constituie agricultura care se confruntă cu probleme complexe în
timpul şi după încheierea războiului.45
Astfel, în timpul războiului, agricultura a suferit pierderi mari prin distrugerea de livezi
de pomi şi vii, a inventarului viu şi a construcţiei gospodăreşti – îndeosebi în regiunile în care s-au
desfăşurat operaţiuni militare. Totodată, luptele desfăşurate pe o parte a teritoriului ţării, evacuările
şi lipsa de forţă de muncă au întârziat însă strângerea şi depozitarea recoltei. Marii proprietari de
pământ s-au evacuat o dată cu autorităţile antonesciene, iar mulţi proprietari saşi, svabi şi unguri din
Transilvania şi Banat şi-au părăsit proprietăţile, plecând cu trupele inamice în retragere, provocând
astfel mari daune agriculturii.46
Agricultura se găsea la sfârşitul anului 1944 într-o situaţie foarte grea. Datorită factorului
climatic favorabil, recolta anului 1944 a fost considerată ca bună, dar însemnate suprafeţe cultivate
au rămas neculese din cauza operaţiunilor militare sau a lipsei forţei de muncă. Astfel, numai pentru
grâu, porumb, statisticile vremii indică 56.000 ha.47 La acestea se adaugă distrugerile de depozite de
cereale precum şi însemnate cantităţi de cereale luate ca titlu de captură. Producţia de cereale a ţării
scăzuse la mai puţin de jumătate din cea a anului 1939.48
Insuficienţa inventarului agricol, a seminţelor de calitate, a carburanţilor necesari
tractoarelor, a fondurilor băneşti ca şi degajarea târzie a terenurilor ca urmau a fi însămânţate şi
ploile abundente generau greutăţi în executarea la timp şi în condiţii corespunzătoare a
însămânţărilor. Suprafeţele însămânţate difereau foarte mult de la o zonă la alta. În 23 de judeţe se
realizase sub 50% din plan, doar două judeţe – Ialomiţa şi Tutova – depăşiseră suprafeţele
planificate. Însă unele suprafeţe au fost însămânţate foarte târziu, în noiembrie şi decembrie, luni ce
nu se încadrau în perioada optimă pentru însămânţări, iar pa alocuri lucrările nu erau de cea mai
bună calitate.49
Totuşi, la finele anului 1944 rămâneau însămânţat cca 6.200.000 ha teren arabil din care
1.470.000 ha în judeţele din Moldova pe unde se desfăşuraseră operaţiuni militare în 1944 sau

45
Maria Mureşan, Evoluţii econimice 1945 – 1990, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 72
46
V. Anescu, Efortul economic al poporului roman la războiul antihitlerist, Ed. Militară, Bucureşti, 1964,
p. 130
47
Ion Alexandrescu, op cit., p. 88.
48
Ibidem, p. 89.
49
V. Anescu, op. cit., p. 152

19
fuseseră zone de deplasare a trupelor: Bacău, Baia, Botoşani, Câmpulung, Dorohoi, Fălticeni, Iaşi,
Neamţ, Rădăuţi, Vaslui, Tutova.
Şeptelul se redusese, de asemenea, simţitor. La unele specii de animale, mai ales cabaline
şi porcine, numărul capetelor de animale reprezentau mai puţin de jumătate din cel existent în anul
1938. Astfel, pentru anul 1944, statisticile consemnează 742.964 cabaline, 2,466 mil. bovine, 5,604
mil. ovine şi 1,016 mil. porcine.50
Participarea la războiul antihitlerist alături de Naţiunile Unite a însemnat pentru
economia românească angajarea tuturor ramurilor sale în efortul de susţinere a frontului. Pe această
linie se înscrie şi agricultura. Astfel, la fel ca şi celelalte categorii sociale aportul ţărănimii la
sprijinirea frontului antihitlerist a fost esenţial. În acest sens, s-au dat pentru aprovizionarea
frontului antihitlerist cantitatea de peste 220.000 tone de făină de grâu, carne, grăsimi, zarzavaturi şi
alte produse agroalimentare, peste 142.000 tone furaje şi grăunţe. De asemenea, ţăranii au dat sute
de mii de cai în cadrul rechiziţiilor pentru nevoile armate.51
La necesităţile crescânde ale frontului se adaugă şi obligaţiile contractate pe baza
prevederilor Convenţiei de armistiţiu, care au dus la diminuarea rapidă a stocurilor de cereale.
Material, România era obligată, prin articolul 11, la plata, în produse a unor grele
despăgubiri eşalonate pe şase ani, cu precizarea că, în caz de neîncadrare în termen, potrivit
graficului stabilit de Comisia Aliată de Control să dea suplimentar, pentru fiecare lună întârziere,
5% din produsul nelivrat la termen, potrivit indicaţiilor autorităţilor de resort sovietice. Cuantumul
despăgubirilor se ridica la 300 milioane de dolari, iar preţul mărfurilor româneşti ce urmau a fi
livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru materialul rulant şi de 10% pentru
celelalte, deşi în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%.
Astfel, în planul agriculturii, ţara trebuia să livreze o cantitate de 682.000 tone de cereale şi un
număr de 990.000 vite-capete şi să asigure aprovizionarea armatei sovietice aflate pe teritoriul
ţării.52
Lucrările agricole din primăvara anului 1945 au început şi au început şi s-au desfăşurat în
condiţii tot atât de grele ca cele din anul 1944. Situaţia grea a agriculturii a mai fost agravată şi de
seceta cumplită care a bântuit consecutiv anii 1945 şi 1946. 53 Din raportul prezentat Comisiei Aliate
de Control la 12 septembrie 1945, rezultă că, din cauza secetei, pe 1945/1946 se înregistrase un
50
Ion Alexandrescu, op cit., p. 35
51
V. Anescu, op. cit., p. 160
52
Maria Mureşan, op. cit., pp. 76-77
53
Aneta Spiridon, op. cit., p. 100

20
deficit (fără a lua în calcul obligaţiile decurgând din Armistiţiu) de 62.400 de vagoane cereale, din
care 15.861 vagoane grâu şi secară, 1.280 vagoane orz şi ovăz şi 45.324 vagoane porumb. Deficitele
la produse de leguminoase se ridicau la 24.625 vagoane mazăre, 120 vagoane linte.54
Efectul acestora se resimte în producţia insuficientă pentru acoperirea nevoilor de
consum ale populaţiei. Astfel, distrugerile de pe teritoriile pe care s-au purtat lupte au fost în
proporţie de 100%, s-au întârziat însămânţările de toamnă, s-a produs o diminuare substanţială a
inventarului viu şi mort. La cereale, în 1945, recolta de grâu reprezenta doar 33,27% din producţia
normală a anilor 1936-1939, iar producţia de porumb reprezintă numai 25,74% din media obţinută
în 1936-1939. La 1 ianuarie 1945, stocurile de cereale existente în silozurile din ţară şi magaziile
C.F.R. cunosc o reducere cu circa 1/3 (31,5%) faţă de 1 ianuarie 1944 şi reprezentau ¼ din
capacitatea de 486.356 tone a silozurilor şi magaziilor statului.55
Dificultăţi majore existau în ce priveşte aprovizionarea regiunilor deficitare cu seminţele
trebuincioase. Astfel, întinse suprafeţe au rămas neînsămânţate: Şesul Tisei (134.405 ha) şi Platoul
Transilvaniei (52.363 ha). Din punct de vedere al ponderii, procentul cel mai mare îl dădeau însă, pe
regiuni geografice, Carpaţii Moldovei (9%), Şesul Tisei (7,6%) şi Bucovina (7,5%) regiuni foste
teatre de operaţiuni militare, care depăşeau cu mult media de 3,4% înregistrată la nivelul întregii
ţări. Sub nivelul acesta se situau Carpaţii Munteniei şi Olteniei (1,1%), Dobrogea (2,3%), Şesul
Siretului şi Prutului (2,9%). Platoul Transilvaniei (3,5%) se afla la nivelul mediei pe ţară.56

Anii Cabaline Asini Bovine Buvaline Ovine Caprine Porcine Păsări

1944 864 10 2899 - 6553 208 1463 24030

1945 857 88 3193 135 6799 201 1389 15952

1946 748 9 2484 84 5628 186 1020 13240

54
Ibidem, p. 101
55
Ion Alexandrescu, op cit., p. 84
56
Ibidem, p. 92

21
1947 787 10 2975 139 7100 238 1389 13573

Tabelul 1. Numărul de animale şi păsări, după specii, în perioada anilor 1944.1947.57

Însămânţările de primăvara s-au făcut cu o mare întârziere în raport cu perioada optimă


pentru efectuarea lor, fapt ce însemna şi în condiţii climatice normale un minus substanţial de
recoltă. Astfel, la 15 aprilie 1945 în întreaga ţară, fără Nordul Transilvaniei, se însămânţase 48% din
suprafaţa arabilă totală, incluzându-se aici şi cele 2 milioana ha. Grâul fusese însămânţat pe o
suprafaţă de 2.081.206 ha, aproximativ egală cu cea din anul 1943, iar porumbul a fost însămânţat
pe o suprafaţă de 3.414.995 ha, producţie mult superioară celei din anul 1944 – 2.481.845 ha, fără
nordul Ardealului. În ansamblu, suprafeţele cultivate cu cereale în toamna anului 1944 şi primăvara
anului 1945 reprezentau doar 30% din totalul terenurilor arabile, faţă de 34,6% şi 34% în 1938 şi
1939, în timp ce suprafeţele cultivate cu plante alimentare şi industriale creşteau la 2,4% şi respectiv
2,6%.58
Grea era, la începutul anului 1945, situaţia efectivului de animale nu numai faţă de media
anilor 1936-1939, dar chiar şi faţă de anii războiului. Astfel, efectivul de animale al României faţă
de cel din anul 1942 reprezenta 81% la bovine, 68% la cabaline, 45% la porcine, 74% la ovine
pentru a se reduce şi mai mult la unele specii în comparaţie cu anul 1944. Hotărârile luate încă din
primăvara anului 1945 de a se sacrifica animale numai pentru nevoile armatei, completate de cele
din toamnă, care prevedeau tăierea pentru consumul populaţiei numai a animalelor în vârstă, s-au
dovedit insuficiente pentru refacerea efectivului. În ciuda acestor probleme cu care se confruntă
agricultura românească, se remarcă în acea perioadă extinderi ala suprafeţelor cultivate. În această
linie se înscriu terenurile ocupate cu orez (4.302 ha), bumbac (51.817 ha), cânepă (97.986 ha), tutun
(23.731 ha).59

Anii Total Grâu Porumb Orz Ovăz Secară Alte cereale

57
A se vedea în: Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947,
vol. II, Agricultura, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 415
58
Ion Alexandrescu, op cit., pp. 93.
59
Ibidem, p. 94

22
1944 5.873 2.259 2.523 492 457 102 40

1945 7.117 2.081 3.415 698 698 118 37

1946 7.531 2.739 3.357 619 619 140 38

1947 7.029 1.661 4.310 413 513 87 45

Tabelul 2. Suprafaţa cultivată cu cereale, pe culturi, în perioada 1944 – 1947.60

Anii Total Grâu Porumb Orz Ovăz Secară Alte cereale

1944 57.640 22.396 27.949 3.244 2.952 721 378

1945 27.500 10.656 10.985 2.673 2.579 439 169

1946 25.276 13.221 7.722 1.714 1.985 470 164

1947 68.916 12.291 52.582 1.487 1.796 400 360

Tabelul 3. Producţia anuală de cereale, pe culturi, în perioada 1944 – 1947.61

Sporuri însemnate înregistrează suprafeţele însămânţate cu fasole, mazăre şi cartofi, la fel


şi întinderile cultivate cu plante alimentare – linte, bob, ceapă, varză, pepeni şi dovleci. Dificultăţile
cu care se confruntă agricultura se regăsesc şi în următorii ani, 1946/1947 şi aceasta se datorează
prelungirii secetei, reducerii progresive în ansamblu, a mijloacelor de producţie, insuficienţei
seminţelor, nutreţului şi carburanţilor.62
Şi totuşi, în ciuda acestor dificultăţi suprafaţa arabilă cultivată a fost de 9,68 milioane ha,
fiind inferioară cu 3,5 mii ha cultivate în anul 1945. Speranţele într-o recoltă mijlocie în primăvara
anului 1946 au fost curmate de seceta excesivă şi de insuficienţa inventarului agricol viu, de

60
A se vedea în: Victor Axenciuc, op. cit., p. 506
61
Ibidem, p. 515
62
Ion Alexandrescu, op cit., p. 141

23
structura înapoiată a producţiei şi a proprietăţii agricole. Producţia de cereale care a totalizat
292.780 vagoane a fost, în ansamblu, superioară celei din anul precedent.63
Reducerea catastrofală a recoltei de cereale a fost însoţită de o nouă reducere, masivă, a
producţiei plantelor alimentare. Producţia de fasole a scăzut de la 10.150 la 3.520 vagoane, iar cea
de mazăre de la 5.490 la 3.040 vagoane, cea de floarea-soarelui de la 16.170 la 9.780 vagoane, cea
de cartofi de la 89.920 la 50.440 vagoane. Reduceri mai moderate s-au constatat la producţia de
ceapă (de la 4.450 la 4.090 vagoane), varză (de la 7.400 la 5.980 vagoane), sfeclă de zahăr (de la
20.140 la 19.500 vagoane).64 De asemenea, producţia de vin în 1946 a scăzut la 35 mii de hl faţă de
6.356 mii hl în 1945, iar producţia livezilor cu pomi fructiferi a fost de numai 38.170 faţă de 58.540
vagoane în 1945.
În primăvara şi vara anului 1947, guvernul a trebuit să facă faţă cu eforturi neobişnuite
perioadei de vârf a crizei alimentare din întreaga perioadă cuprinsă între anii 1945-1947. în acest
sens, trebuiau efectuate cu orice preţ însămânţările de primăvară, asigurarea minimului de alimente
necesare populaţiei, mai ales în teritoriile afectate grav de secetă şi efectuarea unor importuri
masive de cereale.
Astfel, în primăvara anului 1947, s-a însămânţat 4,5 milioane ha porumb, aproape cu 1,5
milioane peste suprafaţa obişnuită. Dar după doi ani consecutivi de secetă (1946-1947), recoltele
medii la ha au fost, în anul 1947, la cereale (cu excepţia porumbului) mai mult decât slabe.65

Planta 1947 1935-1939


Grâu 7,4 11,0
Porumb 12,2 11,0
Secară 4,6 9,9
Orz 3,6 7,8
Ovăz 3,5 8,1

Tabelul 4. Recoltele medii la principalele cerealiere în anul 1947 comparativ cu anii 1935-1939.

63
Ibidem, p. 142
64
Nicolae Giosan, Bucur Şchiopu, David Davidescu, Agricultura României 1944 – 1964, Ed. Agro –
silvică, Bucureşti, 1964, p. 25
65
Constantin, Olteanu op. cit., p. 85

24
Lupta pentru salvarea populaţiei înfometate din regiunile lovite de secetă, pentru
ocrotirea copiilor sinistraţi şi asigurarea viitoarei recolte a dat naştere unor acte copleşitoare de
solidaritate naţională. Un exemplu care se înscrie pe această linie, îl reprezintă activitatea C.A.R.S.-
ului (Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor bântuite de Secetă): au fost organizate aproape 1200
de cantine, fuseseră puşi la adăpost în familii şi cămine 24.000 de copii, etc.66
Singura soluţie ce rămânea până la obţinerea unei noi recolte era efectuarea unor
importuri de cereale. În acest sens s-au autorizat trimiterea de aur în străinătate pentru plata
cerealelor sau garantarea creditelor necesare efectuării acestora. În aceste împrejurimi, au fost luate
o serie de măsuri menite să atenueze impactul urmărilor războiului asupra economiei şi a nivelului
de trai al populaţiei, unele dintre ele având un caracter populist – reformator, dar care vizau şi
limitarea şi, în perspectivă, eliminarea capitalului şi a iniţiativei particulare. În anul 1945 şi în prima
parte a anului 1946, sunt adoptate numeroase legi.67 Astfel, situaţia precară, dar mai ales speranţele
obţinerii unei recolte mulţumitoare, au determinat guvernul să adopte legea pentru stabilirea
disponibilităţilor, consumului, vânzarea, cumpărarea şi circulaţia produselor agricole din anul 1945.
Prin această lege se urmărea eliminarea cumpărătorilor speculanţi, introducerea
colectorilor oficiali, reglementarea şi controlul transporturilor de cereale, inventarierea
disponibilităţilor existente în fiecare judeţ, întocmirea unui plan general de aprovizionare atât a
populaţiei civile, cât şi pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Convenţia de armistiţiu şi din
actele ulterioare de punere în aplicare a prevederilor acesteia.68
Pe această linie, s-a asigurat, în perioada lunilor aprilie – iulie a anului 1945, cu eforturi
maxime, colectarea tuturor disponibilităţilor de cereale din judeţele excedentare, asigurându-se
aprovizionarea trupelor, executarea prevederilor armistiţiului şi un consum civil redus.69
În luna iulie a anului 1945 este adoptată o lege referitoare la circulaţia produselor agricole
prin care Institutul Naţional al Cooperativei era investit cu calitatea de mandatar al statului pentru
cumpărarea (achiziţionarea) produselor agricole vegetale de la producătorii agricoli. Astfel, pentru a
dispune de cantitatea de produse agricole necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor stipulate în
Convenţia de armistiţiu, pentru însămânţări, consumul armatei şi a populaţiei civile, formarea unor
rezerve ale statului ş.a., guvernul, prin această lege introduce principiul livrării obligatorii de către
66
Ion Alexandrescu, op cit., p. 84.
67
Maria Mureşan, op. cit., pp. 82.
68
Ibidem, p. 83.
69
Dezvoltarea economică a României (1944 - 1964), Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1964, p. 37.

25
producătorii agricoli a unei părţi şi, ulterior, a întregului surplus din următoarele produse agricole:
grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez, porumb, mei, mazăre, soia, linte, seminţe oleaginoase şi
seminţe furajere de orice fel, respectiv a produselor care depăşeau nevoile proprii de însămânţare şi
consum gospodăresc.70
Potrivit legii, cantităţile de produse ce trebuiau livrate erau determinate în raport cu
suprafaţa însămânţată cu fiecare din produsele menţionate, ţinându-se seama de productivitatea
regiunii sau zonei.71 În luna februarie a anului 1946, printr-o altă lege, aceeaşi instituţie (Institutul
Naţional al Cooperativei) obţine şi calitatea de mandatar al statului pentru vânzările de produse de
strictă necesitate în mediul sătesc. Potrivit acestei legi, producătorii agricoli puteau cumpăra mărfuri
industriale la preţuri oficiale într-o proporţie care varia, în funcţie de preţul solicitat şi de felul
cerealelor livrate. Printr-o altă lege s-a organizat oficiile economice judeţene care preluau funcţii în
legătură cu evidenţa şi controlul producţiei, colectărilor şi distribuirilor de produse, cum şi în
legătură cu reglementarea şi controlul preţurilor.72
În cadrul acţiunilor cu caracter economic de încurajare a producţiei agricole cu rol
însemnat la avut politica de preţuri, aplicată la 1 mai 1945. Astfel, pentru principalele produse
agricole s-au practicat două categorii de preţuri: preţuri numite „maxime” sau „juste” se aplicau la
culturi extrem de deficitare (sfecla de zahăr, floarea-soarelui, plante textile) şi la creşterea
animalelor, respectiv pentru animale, produse animaliere, furaje cultivate; „minime” sau de
„sacrificiu” folosite, îndeosebi, pe grâu sau porumb.73 Dar ce mai importantă lege, cu profunde
implicaţii social-economice şi politice, imediate şi de perspectivă, pusă cu claritate în Platforma
F.N.D. adoptată în anul 1944, a fost reforma agrară. Această lege a fost cerută de masa ţărănimii şi
înscrisă, în diferite forme în programul partidelor politice. Dar înainte de legiferarea reformei agrare
din luna martie 1945, structura social-agrară pe proprietăţi, recalculată la teritoriul României de azi
se prezenta astfel:74

Categorii de Număr proprietăţi Întinderea proprietăţilor


proprietăţi % ha %
Sub 1 ha 640.630 23,24 281.000 2,21

70
Aneta Spiridon, op. cit., p. 100
71
Ibidem, p. 102
72
Nicolae Giosan, Bucur Şchiopu, David Davidescu, op. cit., p. 24
73
Aneta Spiridon, op. cit., p. 91
74
Murgescu, Costin, op. cit., p. 157

26
2-3 ha 968.400 35,13 1.904.000 14,9
3-5 ha 508.000 18,43 2.053.000 16,5
2.117.030 76,80 4.238.000 33,61
5-10 ha 466.000 16,90 3.306.000 25,98
10-20 ha 123.300 4,48 1.636.000 12,86
20-50 ha 38.400 1,39 1.078.000 8,47
Peste 50 ha 11.870 0,43 2.467.000 19,39
Total proprietăţi 2.756.000 100 12.725.000 100
indiv. private

Tabelul 5. Structura social-agrară pe proprietăţi


Proprietăţile instituţiilor publice şi proprietăţi individuale omise la recensământ……1.882.000
Păşuni comunale………………………………………………………………………1. 954.000
Păşunile statului……………………………………………………………………….1.833.000
Pădurile diferitelor instituţii…………………………………………………………...3.054.000
Bălţi, lacuri din regiunea inundabilă a Dunării………………………………………….900.000
Albiile râurilor, terenuri industriale……………………………………………………1.420.000
TOTAL…………………………………………………………………………23.768.000
Analiza atentă a acestor date evidenţiază faptul că proprietăţile de până la 5 ha, în care se
cuprindeau păturile principale ala ţărănimii – ţărănimea săracă şi o parte din ţărănimea mijlocaşă mai
puţin înstărită –, în număr de 2.117.030, deşi reprezentau 76,80% din totalul proprietarilor, ele
dispuneau de numai 33,61% din totalul suprafeţelor deţinute de proprietari individuali, respectiv
4.238.000 ha. De asemenea, înainte de reformă erau peste 1.600.000 de proprietari până la 3 ha, care
deţineau 17% din suprafaţă, cu ceva mai puţin decât ocupau cei 11.870 proprietari cu peste 50 ha,
care beneficiau de 2.467.000 ha, reprezentând 19,39% din suprafaţa aflată în proprietate individuală.
Se mai distinge categoria între 5-10 ha cu 466.000 proprietăţi (aproape 17% din total),
care avea în posesie mai mult de un sfert din suprafaţa, cu o medie de 7 ha la o proprietate.
Proprietăţile între 10-50 ha, în număr de 161.700, deţineau 2.714.000 ha, respectiv 21,33% din
suprafaţa arabilă a proprietarilor individuali. La toate acestea se adaugă celelalte forme de

27
proprietăţi: ale instituţiilor publice, păşuni comunale, pădurile statului şi ale diferitelor instituţii,
bălţi, lacuri, terenuri industriale, ş.a.75
Până la începutul lunii martie, în numeroase sate din zeci de judeţe (Constanţa, Bacău,
Roman, Prahova, Hunedoara, Teleorman, Romanaţi, Mehedinţi şi Ialomiţa) ţăranii au luat cu forţa în
stăpânire pământurile marilor proprietari. Măsurile de reformă agrară au fost aplicate pe întreg
teritoriul ţării, iar în partea de nord a Transilvaniei, eliberată de sub ocupaţia Ungariei, au fost
recunoscute condiţiile de proprietate stabilite pe baza vechii reforme agrare din anul 1921, ale cărei
rezultate fuseseră anulate de autorităţile de ocupaţie.76
Prin legiferarea reformei agrare la 22 martie 1945 o mare parte a pământurilor deţinute de
marii proprietari funciari au fost expropriate. Astfel, în baza prevederilor legii pentru înfăptuirea
reformei agrare şi a regulamentului legii pentru aplicarea acesteia au fost expropriate pământurile şi
proprietăţile agrare de orice fel aparţinând colaboraţioniştilor, criminalilor de război şi celor vinovaţi
de dezastrul ţării, ale celor care s-au refugiat în ţările cu care România se afla în stare de război ori
au fugit în străinătate după 23 august 1944, ale celor care s-au înscris voluntari pentru a lupta
împotriva Naţiunilor Unite, loturile peste 10 ha ale celor ce nu-şi cultivaseră pământul în regie
proprie în ultimii şapte ani consecutivi, bunurile de masă moartă prisosul terenurilor agricole
constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşeau suprafeţe de 50 ha. Ca urmare a reformei
agrare, în anul 1945, a fost confiscată marilor proprietari o suprafaţă de 1.468.000 ha pământ.77
Odată cu pământul, a fost confiscat, în baza legii agrare, şi inventarul agricol existent pe
marile proprietăţi. Astfel, au fost confiscate tractoare, batoze, locomobile, secerătoare şi combine,
care au trecut asupra statului, care a înfiinţat ulterior centre judeţene de închiriat maşini agricole la
dispoziţia agricultorilor.78
Celelalte unelte agricole şi animale de tracţiune au trecut, de asemenea asupra statului,
proporţional cu suprafaţa de teren agricol expropriat, o parte a acestora fiind date ţăranilor
împroprietăriţi. Astfel, au intrat în patrimoniul statului, până la 1 ianuarie 1946, un număr de 3.130
tractoare, 1.274 pluguri de tractoare, 682 locomobile, 1.274 batoze de cereale, 1.030 secerători
legători, 1.100secerători simple, etc. Dar o parte a acestui inventar agricol confiscat era deteriorat,

75
Ibidem, p. 158
76
Gh. Marcel, Morăraşu, Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1994, p. 153.
77
Ion Alexandrescu, op cit., p. 106
78
Costin, Murgescu op. cit., p. 165

28
iar o parte chiar inutilizabil.79 Din motive economice sau politice, precum şi pentru a nu genera
conflicte deschise cu cercurile palatului şi cu clerul, prin lege, au fost exceptate de la expropriere
terenurile agricole care aparţineau mânăstirilor, parohiilor şi aşezămintelor bisericeşti, terenurile şi
bunurile agricole ale domeniilor coroanei, terenurile agricole şi cu aşezămintelor spitaliceşti;
suprafeţele agricole deţinute de Academia Română, Casa Şcoalelor şi alte aşezăminte de cultură,
precum şi terenurilor agricole aflate în posesia comunelor, cooperativelor, obştilor, etc. De asemenea,
se păstrează neatinse suprafeţele orezăriilor, ale viilor şi pădurilor, regimul lor urmând să facă
obiectul unei legi speciale.80
Suprafeţele expropriate au fost repartizate, prin împroprietărire ţăranilor posedând până la
5 ha şi a celor fără pământ. Totodată, ţăranii împroprietăriţi au primit şi inventar agricol. La început
legea prevedea atât exproprierea cât şi împroprietărirea se efectua fără nici un fel de despăgubiri, dar
apoi s-a revenit cu decizia ca ţăranii urmau să plătească către stat loturile primite. Astfel, preţul
stabilit echivala cu valoarea unei recolte anuale mijlocii – estimată la 1000kg. Porumb la ha - , în
condiţii foarte avantajoase. După achitarea a 10% din preţul de cumpărare, restul era eşalonat pe o
perioadă de zece ani sau douăzeci de ani. Mari facilităţi se acordau celor fără pământ, care puteau
obţine o amânare a plăţii primei rate pe un termen de trei ani.81
În ceea ce priveşte procedura împroprietăririi, legea din 22 martie 1945 stabile ca tabele
celor ce urmau să primească pământ sunt întocmite de comitetele comunale de împroprietărire.
Potrivit acestei proceduri şi ţinându-se seama de ordinea de înscriere în tabelele de împroprietăriţi
s-a ţinut seama că pot fi îndreptaţi toţi concentraţii, indiferent dacă au fost în formaţii de luptă sau
servicii de munci, auxiliare fără deosebire de naţionalitate cu excepţia celor care au colaborat cu
armata germană; orfanii, văduvele şi invalizii din războiul antihitlerist, ţăranii fără pământ,
muncitorii agricoli şi dijmaşii care au lucrat pe proprietăţile expropriate, indiferent de comuna lor de
reşedinţă, ţăranii cu pământ sub 5 ha.82
Momentul hotărâtor al definitivării reformei l-a constituit anul 1946, când se verificaseră
deja, în 3906 comune, listele celor îndreptăţiţi, se executa-se parcelarea în 1828 de comune şi se mai
aflau în curs de verificare listele în 468 de comune. Tot în cursul aceluiaşi an au început operaţiunile

79
Aneta Spiridon, op. cit., p. 94
80
Costin, Murgescu op. cit., p. 173
81
Dumitru, Sandru Proprietatea funciară rurală din România de la reforma agrară din 1945 până la
colectivizarea agriculturii, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, tom XXVII, Iaşi, 1990, p.
121
82
Gh. Marcel, Morăraşu. op. cit., p. 157

29
de înmânare a titlurilor de proprietate ţăranilor care au primit pământ. Potrivit datelor oficiale
publicate, la 8 ianuarie 1947 operaţiile în legătură cu reforma agrară erau complet terminate în 32
judeţe (Botoşani, Iaşi, Roman, Bacău, Brăila, constanţa, Sibiu, Maramureş, etc.). în cursul lunii
ianuarie 1947 ultimele operaţiuni în legătură cu reforma agrară au fost încheiate în alte 22 de judeţe
(Dorohoi, Neamţ, Dâmboviţa, Vâlcea, Rădăuţi, Olt, Dolj, Mureş, Cluj, etc.); în luna februarie 1947
în două judeţe (Mehedinţi, Vaslui), iar în luna martie 1947 în ultimele două judeţe (Arad, Timiş).83
O lovitură grea au primit-o după expropriere marii proprietari la 30 august 1946, când
sindicatele agricole au fost dizolvate, act prin care au fost privaţi de posibilitatea de a-şi apăra, prin
intermediul organizaţiilor monopoliste, interesele economice. În anii următori, toate celelalte
instituţii patronate de moşierii au avut aceeaşi soartă. De exemplu, la 19 februarie 1947, prin Jurnalul
nr. 189 al Consiliului de Miniştri, cealaltă instituţie a marilor proprietari care făcuse opoziţie
exproprierii în Comisia pentru studiul reformei agrare, Academia de Agricultură din România a fost
dizolvată.84 Prin Legea nr. 177 din 1 iunie 1947 pentru completarea reformei agrare, toate actele de
natură jurisdicţională şi administrativă legate de aplicarea reformei au fost declarate acte de
guvernământ care nu puteau fi atacate pe nici ocale în justiţie. Prin aceeaşi lege s-a reglementat
circulaţia şi stabilirea regimului juridic de circulaţie a imobilelor agricole, restrângându-se în
continuare, posibilităţile de vânzare/cumpărare liberă pământului între particulari. Legea declară
nule vânzările de terenuri agricole sub 5 ha, făcute de ţărani după anul 1944 în regiunile bântuite de
secetă.85
În vara anului 1947 a fost emisă o dispoziţie care reliefa intenţia guvernului de a-şi
apropia alte pământuri ale instituţiilor exceptate de la confiscarea prin legea din luna martie 1945. pe
această linie, la 23 august 1947, decizia ministerială nr. 1204, a departamentului agriculturii a stabilit
că, începând din toamnă, toate terenurile cultivabile (arabile, vii, păşuni, grădini de zarzavat, livezi)
ce aparţineau mânăstirilor, episcopiilor şi mitropoliilor, precum şi terenurile agricole şi forestiere
aflate în proprietate sau în folosinţa diferitelor ministere, cu excepţia celor dependente de Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor, trebuiau cultivate în regie proprie interzicându-se darea lor în arendă ori
în dijmă, neîndeplinirea acestei condiţii determinând pierderea pământului. Decizia avea caracterul
unui avertisment care lăsa a se înţelege că privilegiile de care se bucuraseră instituţiile respective
intrau în etapa lichidării.86
83
Dumitru, Sandru, op. cit., p. 122
84
Ibidem, p. 123
85
Ibidem, p. 124
86
Ibidem, p. 126

30
În acest sens, instituţiile vizate, în special cele ecleziastice, care îşi cultivau păţi
însemnate din proprietăţile funciare prin învoieli agricole, au solicitat să li se lase în continuare
terenurile în proprietate, motivând dificultăţile schimbării sistemului de exploatare.87
Obligaţiile episcopiilor, mitropoliilor şi mânăstirilor de a renunţa la regimul muncii în
dijmă sau în arendă le-a determinat să realizeze contractele cu ţăranii sau să mai încheie noi
înţelegeri, reuşind astfel să-şi păstreze pământul, dar consecinţa a fost aceea ca în primăvara anului
1948 ele nu şi-au putut cultiva terenurile. De aici a apărut un alt motiv de ameninţare la adresa
proprietăţilor bisericeşti, acela că sabotau planul lucrărilor agricole.88
La 18 iunie 1947, Direcţiunea Producţiei Vegetale din Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor a solicitat, cu Adresa nr. 112.076, Domeniilor Coroanei situaţia proprietăţilor familiei
regale. În răspunsul dat la 23 iunie 1947, ele transmiteau lista moşiilor, care însumau 140.518 ha,
astfel administrate: domeniile coroanei – 76.240 ha, domeniile Casei Regale – 21.228 ha,
proprietăţile membrilor Casei Regale – 43.050 ha. În tabelul comunicat nu fuseseră incluse câteva
proprietăţi, însumând 11.222 ha, astfel că fondul funciar aparţinând instituţiilor monarhice se ridică
la un total de 151.740 ha. Însă odată cu înlăturarea regelui toate proprietăţile rurale ale familiei
regale au trecut în patrimoniul statului. Această măsură masca de fapt începutul confiscărilor
succesive ce aveau să se producă în anii următori.89
Constantin Murgescu menţionează, fără a ne indica sursa documentară, că suprafaţa
globală confiscată în anul 1948 de la familia regală şi în urma aplicării decretului 83/1949 a fost de
900.000 ha. Totodată, la 3 august 1948 a fost promulgat decretul pentru trecerea în proprietatea
statului, a terenurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor ce au servit pentru
funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional. Singurele
terenuri ce urmau a fi restituite instituţiilor bisericeşti erau cele destinate exclusiv serviciilor de cult.
Obligaţiile împovărătoare impuse agriculturii şi sancţiunile aplicate proprietarilor ce nu
reuşeau să achite cotele sau impozitele au silit pe mulţi dintre ei să se dispenseze de pământ,
declarând că îl donau statului. Cele dintâi cereri de „donaţii”, având la bază asemenea cauze, se
înregistrează la începutul anului 1948. Posesorii lor au încercat să impună o serie de clauze legate de
soarta bunurilor la care renunţau, dar Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a răspuns că nu primea
donaţii „decât fără sarcini şi fără condiţii”.90
87
Ion Alexandrescu, op cit., p. 107
88
Aneta Spiridon, op. cit., p. 95
89
Ion Alexandrescu, op cit., p. 108
90
Gh. Marcel, Morăraşu. op. cit., p. 154

31
Pe această linie se înscriu ofertele de „donaţii” făcute de 151 de proprietari pentru o
suprafaţă agricolă de 5.238 ha. Mulţi dintre ofertanţi erau moşieri, care cedau cotele intangibile de
50 ha ce le rămăseseră după aplicarea legii din 23 martie 1945, alţii chiar fermele model.91
Se poate observa, în primăvara anului 1948, că aplicarea legii reformei agrare era în linii
mari încheiată. Fuseseră expropriate 155.823 proprietăţi aparţinând unor cetăţeni de origine română
sau de altă naţionalitate, cu un total de 1.468.946 ha.
Numărul celor care primiseră pământ era de 917.777, dintr-un total de 1.178.206 de
îndreptăţiţi trecuţi pe listele de împroprietărire, cărora li se împărţiseră 1.109.562 ha. Dintre aceştia,
circa 400.000 şi-au putut întemeia noi gospodării, iar alţi circa 500.000 şi-au mărit proprietatea. O
suprafaţă de 359.384 ha a trecut în rezerva statului, în conformitate cu articolul 2, punctule b şi c din
legea pentru înfăptuirea reformei agrare. Ea era destinată înfiinţării în jurul oraşelor şi localităţilor
ţării a unor grădini de zarzavaturi şi terenuri pentru şcolile agricole şi ferme experimentale model.92

Înfăptuirea reformei agrare nu a fost scutită de anumite greşeli, abuzuri şi inconsecvenţe


în aplicarea legii şi a regulamentului de aplicare a acesteia:
 pământul expropriat a fost împărţit ţăranilor fără respectarea întocmai a
prevederilor legii, ceea ce a iscat neînţelegeri între stat şi chiar între locuitorii aceluiaşi
sat;
 s-a încălcat prevederea de a se lăsa proprietarului 50 ha pe motiv că nu puteau
fi împroprietăriţi toţi cei îndreptăţiţi;
 au fost expropriate chiar terenuri aparţinând statului, care erau exceptate prin
lege, de la expropriere;
 pământul era insuficient pentru a satisface marile cerinţe ale ţăranilor;
 împroprietărirea nu a fost efectuată cu dotarea inventarului viu, ceea ce a făcut
ca practic ţăranul să nu poată folosi terenul căpătat ştiut fiind că pagubele în domeniul
şeptelului din pricina războiului şi a secetei erau enorme;
 au fost săvârşite mari discriminări de ordin politico-naţional: a fost expropriată
şi dislocată o mare parte a populaţiei germane, au fost expropriaţi cei care au luptat în
război împotriva Uniunii Sovietice, ca voluntari;

91
Aneta Spiridon, op. cit., p. 95
92
Ion Alexandrescu, op cit., p. 107

32
 au fost eliminaţi de la împroprietărire soldaţii care au luptat pe frontul de
răsărit, lor adăugându-li-se văduvele şi orfanii de război ale celor ucişi, prizonieri sau
dispăruţi;
 titlurile de proprietate însemnate s-au dovedit a fi simple petice de hârtie
întrucât, numai după câţiva ani, ele au fost anulate prin efectuarea colectivizării forţate.93

În urma reformei agrare s-au produs importante modificări în structura de proprietate,


după cum se poate vedea în tabelul de mai jos:
Proprietăţile instituţiilor publice şi proprietăţile individuale omise de recensământ…..2.200.000
Păşuni comunale……………………………………………………………………….1.954.000
Pădurile statului………………………………………………………………………...1.833.000
Pădurile diferitelor instituţii…………………………………………………………….3.054.000
Bălţi şi lacuri din regiunea inundabilă a Dunării………………………………………….900.000
Albiile râurilor, terenuri industriale………………………………………………………1.420.000
Total ……………………………………………………………………………………..23.768.000
Categorii de Număr % Întinderea %
proprietate proprietăţi Proprietăţilor(ha)
Sub 1 ha 460.130 15,95 202.350 1,63
1-3 ha 1.192.300 41,32 2.521.800 20,33
3-5 ha 623.800 21,62 2.401.600 19,36

2.276.230 78,89 5.125.750 41,32


De la 5-10 ha 443.800 15,38 3.139.500 25,30
De la 10-20 ha 117.400 4,07 1.547.500 12,47
De la 20-50 ha 36.600 1,27 1.033.000 8,33
Peste 50 ha 11.290 0,39 1.561.250 12,58
Total proprietăţi 2.885.320 100 12.407.000 100
individuale

Tabelul 6. Structura de proprietate

93
Economia României între 1944 – 1959, Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1959, p. 387

33
Reforma agrară a influenţat sistemul de relaţii social economice, a deschis economiei
naţionale noi perspective de dezvoltare, a stimulat dezvoltarea agriculturii româneşti. În acest sens
reforma agrară s fost însoţită de un ansamblu de acţiuni având drept scop asigurarea mijloacelor
pentru înjghebarea şi înflorirea gospodăriilor ţărăneşti. Urmarea imediată a legii reformei agrare a
fost dispariţia marii proprietăţi şi transformarea ţării într-o ţară de mici proprietari, 75,6% din
pământul arabil intrând în categoria proprietăţilor de sub 5 ha. 94 Densa parcelare a terenului agricol a
fost o măsură premeditată a Partidului Comunist, în vederea trecerii într-o etapă imediat următoare la
colectivizarea agriculturii.
Existenţa micilor gospodării ţărăneşti, fărâmiţate într-o puzderie de loturi, constituiau o
piedică în folosirea maşinilor agricole, în aplicarea procedeelor agrotehnice, devenind piedică în
existenţa economiei supercentralizate. Gospodăriile nou create în baza legii pentru înfăptuirea
reformei nu puteau fi împărţite, vândute, date în arendă sau ipotecate, nici în totalitatea lor şi nici în
parte. În cazuri excepţionale, însă, ele puteau fi vândute, arendate, împărţite sau ipotecate, numai cu
avizul Ministerului Agriculturii. Numărul total de gospodării agricole a crescut cu circa 400.000, de
la 23,3% din totalul exploatării agriculturii în 1941, la 17,52% în 1948. În anul 1948, în totalul de
3.067.000 de gospodării agricole, cele cu suprafeţe mici şi foarte mici, până la 3 ha, reprezentând
53,2%, cele cu 3 – 5 ha, 22%, cele cu 5 – 10 ha,17,85%, iar cele cu peste 10 ha, 6,1%.
Peste 94% din gospodăriile ţărăneşti aparţineau celor cu suprafeţe de până la 10 ha.
Suprafaţa agricolă era fărâmiţată în 20.327.399 de parcele, revenind în medie 6,7 parcele pe
gospodărie. Totodată, gospodăriile colective au fost ajutate sa-şi organizeze munca, au primit credite
avantajoase pentru a-şi procura animale şi a ridica construcţii zootehnice, asistenţă tehn ică din
partea cadrelor de specialitate.95
Prin legislaţia reformei s-a admis, în scopul creşterii producţiei agricole, existenţa unui
număr limitat de „ferme model” particulare. Ferma model era o exploatare agricolă recunoscută de
stat în scopul producerii de seminţe selecţionate, vite şi păsări de prăsilă, de material săditor pomicol
si viticol şi, eventual, de alte materiale necesare îmbunătăţirii agriculturii, conform unui program
stabilit şi încadrat în planul economic general. Aceste ferme însumau o suprafaţă de 42.425 ha şi se
aflau sub directa coordonare a Direcţiei culturii plantelor de câmp şi a Direcţiei zootehnice din
Ministerul Agriculturii. Numărul acestora a ajuns în toamna anului 1945 la 323 şi cuprindeau peste

94
Ibidem, p. 403
95
Costin, Murgescu op. cit., p. 174

34
11.514 membri şi dispuneau de o suprafaţă de 45.706 ha. Dar în luna februarie a anului 1947
numărul fermelor de stat se ridica la 326, deţinând o suprafaţă de 47.882 ha. La aceeaşi dată,
Comisia Centrală admisese în baza prevederilor articolului 22, 110 ferme-model particulare cu o
suprafaţă de 12.281 ha.
În acelaşi timp, conform legii, s-au înfiinţat în toamna anului 1945 centre de maşini
agricole ale statului. Aceste centre au fost dotate cu un număr de 3.130 tractoare, 1.274 pluguri de
tractor, 686 locomobile, 1996 batoze cereale, 231 batoze porumb, 35 combine cereale, 1.032
secerători, legători şi alte maşini provenite de pe urma exproprierii moşierilor, cât şi cu întregul
inventar al Camerei de Agricultură şi instituţiilor anexe.96
Dar, în anul 1946, fermele de stat şi centrele de închiriat maşini agricole au cunoscut o
formă organizatorică unică: „Regia exploatărilor agricole, zootehnice, industriale şi maşini agricole
(R. E. A. Z. I. M.)”. Statul a acordat o atenţie deosebită dezvoltării acestor unităţi de producţie
înzestrate cu însemnate suprafeţe de teren, maşini şi unelte agricole, animale de muncă şi de
reproducţie etc. evoluţia suprafeţelor deţinute de R. E. A. Z. I. M. se poate observa şi din tabelul de
mai jos:

Categoria de folosinţă Anii


1947 1948
Suprafaţa totală din care: 143.209 280.694
Suprafaţa agricolă din care: 121.605 242.761
a) arabil………………….. 67.644 159.500
b) păşuni şi fâneţe……….. 39.076 66.900
c) vii…………………….. 11.981 11.900
d) livezi…………………. 2.944 4.300

Tabelul 7. Evoluţia suprafeţelor deţinute de R. E. A. Z. I. M. în anii 1947 - 1948

Dar, la începutul anului 1948, R. E. A. Z. I. M. se va reorganiza şi se va transforma în


„Administraţia fermelor de stat şi a staţiunilor de maşini”(A. F. S. M.). astfel, printre primele măsuri:
de comasare a terenurilor, de creştere a dotaţiilor (în special în maşini-unelte) în vederea asigurării
unei baze tehnice-materiale adecvate, au fost şi cele de refacere şi îmbunătăţire a efectivelor de
animale şi a structurilor. Animalele necorespunzătoare din punct de vedere productiv au fost
eliminate din şeptel, s-a mărit stocul cele de prăsilă şi s-au importat şi tauri de rasă bună, asigurându-
96
Aneta Spiridon, op. cit., p. 98

35
se astfel o matcă cu care s-au format centre de animale de elită pentru aprovizionarea celorlalte
unităţi. Tot în acelaşi an, 1948, A. F. S. M. a fost reorganizat, separându-se activitatea fermelor de
stat de activitatea centrelor de închiriat maşini şi tractoare. Pe temeiul acestei separări s-au înfiinţat
primele staţiuni de maşini şi tractoare ca întreprinderi de tip socialist (S. M. A.-uri).97
S-au luat, de asemenea, măsuri pentru dezvoltarea viticulturii şi pomiculturii, atât pe linia
extinderii suprafeţelor, cât şi pe linia îmbunătăţirii calitative deja existente. Înfăptuirea reformei
agrare a creat o centură agroalimentară în jurul marilor oraşe şi centrelor industriale, prin încurajarea
înfiinţării unor grădini de zarzavat, de legume, pomicole etc. în vederea aprovizionării populaţiei.
În domeniul silviculturii, unde statul a moştenit 25% din suprafaţa pădurilor, s-a asigurat,
încă din primii ani, paza şi ocrotirea domeniului silvic al ţării, s-a extins producţia pepinierelor în
vederea acţiunii de împădurire şi regenerare a pădurilor exploatate prădalnic. Concomitent, Casa
autonomă a pădurilor statului a iniţiat, începând din anul 1946, o campanie de amenajare, cu
ajutorul culturilor forestiere, a terenurilor neproductive sau a celor degradate, improprii pentru alte
culturi, prin plantarea pădurilor de protecţie. Un rol crescând începe să-l aibă mişcarea cooperatistă,
mai ales cooperativele de consum, aprovizionare şi desfacere. Deşi aceste cooperative s-au înfiinţat
în majoritate în perioada anilor 1945 – 1946, totuşi, la sfârşitul anului 1946 ele deţineau 49,7% din
numărul total al asociaţilor.
De asemenea, în anul 1945 a fost înfiinţat Institutul Naţional de Cooperativizare
(INCOOP), care devine mandatarul principal al statului în colectarea produselor agricole, iar apoi i
se va atribui şi rolul de distribuitor al produselor industriale la sate. Cooperaţia a contribuit la
intensificare schimbului dirijat dintre sat şi oraş, a mijlocit relaţiile de credit îndeosebi la nivelul
micilor producători, având un rol destul de mic, chiar în producţie.98
Un mare rol l-a jucat cooperaţia, prin intermediul căreia au fost desfăcute importante
cantităţi de mărfuri industriale şi agricole. În acest sens, în anul 1947 au fost distribuite ţăranilor,
prin cooperative, maşini, unelte agricole şi fierărie în valoare de 341.939.528.610 lei înainte de
stabilizarea monetară şi de 9.633.711.628 lei după 15 august, articole de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte în valoare de 3.069.689.299.980 lei nestabilizaţi şi 1.302.261.442 lei stabilizaţi,

97
Vasile Gh. Drafta, Tipul de cooperativă predominant în cooperative românească, Ed, , Bucureşti 1947,
p. 38
98
Maria, Curteanu, Sectorul de stat în România anilor 1944 – 1947, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974, p. 118

36
materiale de construcţii în valoare de 19.875.539.000 lei nestabilizaţi şi 87.182.043 lei stabilizaţi. 99
Datorită sprijinului acordat de stat, mişcarea cooperatistă a cunoscut o continuă creştere.
Astfel, în anul 1947 au fost înfiinţate 1.274 de cooperative de aprovizionare şi desfacere,
152 de cooperative de consum, 12 cooperative forestiere, 4 cooperative viticole, 6 cooperative
piscicole, 13 cooperative de producţie industrială, 51 de cooperative de meseriaşi, 64 de bănci
populare şi 43 diverse cooperative. Dar cele mai numeroase cooperative înfiinţate în anul 1947 sunt
cele săteşti de aprovizionare, desfacere şi producţie.100
Şi totuşi, realizarea reformei agrare şi măsurile care i-au urmat nu a însemnat rezolvarea
problemelor agrare. În esenţă, legea pregătea colectivizarea forţată şi introducerea cotelor obligatorii
care au avut efecte dezastruoase în anii socialismului pentru ţărănime.

CAP.III REFACEREA INDUSTRIEI ŞI MUTAŢIILE


ÎN INDUSTRIE ŞI ÎN SECTOARELE ADIACENTE

Evoluţia economiei româneşti în perioada anilor 1944 -1948 este marcată de consecinţele
celui de-al doilea război mondial şi de factori de natură obiectivă şi subiectivă, determinaţi de
împrejurări interne şi externe care, în unele privinţe, au fost mai mult sau mai puţin favorabile, iar în
altele limitative: sistemul de ocupaţie sovietică, instaurarea la 6 martie 1945 a dominaţiei comuniste,
lichidarea libertăţilor democratice, începutul dictaturii şi în economie.101
Marile pierderi suferite de economia românească în perioada anilor 1940 – 1943 se
amplifica la începutul anului 1944. Ca urmare a evoluţiei frontului, autorităţile germane, în baza
tratatelor militare şi economice anterior încheiate, sporeau tot mai mult cererile faţă de autorităţile
române. La acestea se adaugă pagubele provocate de bombardamentele masive şi tot mai frecvente
ale aviaţiei Naţiunilor Unite, cu deosebire în zonele Valea Prahovei şi Bucureşti, soldate cu mari
pierderi materiale şi serioase diminuări ale producţiei. 102 În acest sens, cele mai mari pierderi le-au

99
Constantin, Olteanu op. cit., p. 80
100
Ibidem, p. 85
101
Maria Mureşan, op. cit., p. 71
102
Ibidem, p. 72

37
înregistrat industria petrolieră şi căile ferate. Astfel, producţia de ţiţei a înregistrat, în anul 1944, cel
mai scăzut nivel din timpul războiului, 3,52 milioane tone, adică 63% din media anilor 1941 – 1943.
O scădere a cunoscut şi producţia de cărbuni care în anul 1944 era de 2,27 milioane tone, adică 79%
din media anilor 1941 – 1943.
Transporturile feroviare au suferit distrugeri de 1.337 km linii, adică 10% din cele în
funcţiune în acelaşi an, la care se adaugă peste 3.000 macaze, poduri, depouri, clădiri etc. Au fost
scoase din funcţiune triajele Bucureşti, Ploieşti, Braşov. În zona capitalei distrugerile au afectat 65%
din ateliere, 25% din gări şi 35% din instalaţii. Mari distrugeri, provocate de trupele hitleriste în
retragere, datorate operaţiunilor militare au suferit căile ferate şi mijloacele de transport din parte de
nord-vest a ţării. În luna august a anului 1944 din parcul total de 3.548 locomotive, 1.171 erau
defecte.103 În anii războiului, materialul rulant a fost exploatat la maximum, fără întreţinerea şi
reînnoirea normală, ceea ce a contribuit la reducerea considerabilă a capacităţii de transportare a
căilor ferate şi a traficului de mărfuri. Astfel, traficul feroviar de mărfuri în anul 1944 reprezenta
4,44 milioane km, reprezentând 75% din media anilor 1941 – 1943.
Pe primul loc, dintre mărfurile transportate, se situau petrolul şi derivatele sale, urmat de
lemn de foc, cherestea, pietriş şi cereale. Transportul maritim, fluvial şi rutier înregistrează diminuări
însemnate, ca urmare a insecurităţii provocate de raidurile aeriene. Din cauza dificultăţilor
întâmpinate de industria petrolieră şi de transporturi, dar şi altele, activitatea productivă în
numeroase întreprinderi din cele mai diferite domenii a cunoscut întreruperi, stagnări şi chiar
încetarea lucrului, cu efecte directe asupra populaţiei, întrucât aprovizionarea frontului era
prioritară.104
Dificultăţi majore, în continuă creştere, existau şi în sectorul circulaţiei fiduciare. Ele
erau determinate, în parte, de diminuarea continuă a fondului de mărfuri destinate pieţei. Lipsurile
erau tot mai frecvente şi mai amplu resimţite pe măsura epuizării resurselor, având drept urmare
accelerarea creşterii preţurilor.105
Pe piaţa monetară româneasca mai circulau, începând din primăvara anului 1944, ruble şi
lei de război sovietici, monede emise de Înaltul Comandament Aliat (sovietic) pentru satisfacerea
nevoilor trupelor sale care aveau putere de circulaţie paralel cu moneda românească. Sesizând, din
timp, consecinţele grave ale introducerii banilor de război în circulaţia noastră, autorităţile române

103
Ion Alexandrescu, op cit., p. 27
104
Maria Mureşan, op. cit., p. 72
105
Ion Alexandrescu, op cit., p. 31

38
şi-au expus neîntârziat poziţia: se încerca reglementarea rapidă a problemei privind intrările masive
de însemne monetare emise de U. R. S. S. care ameninţau stabilitatea monetară a ţării. Astfel, după
demersuri perseverente, spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1944 se părea că s-a ajuns la un acord
cu reprezentanţii U. R. S. S.. Deci, prin înţelegerea încheiată de ministrul I. Christu cu mareşalul R.
I. Malinovski, leii sovietici încetau să mai fie folosiţi de trupele sovietice de la 1 octombrie 1944,
urmând ca autorităţile române să răscumpere imediat sumele aflate în circulaţie şi să restituie
Înaltului Comandament Aliat (sovietic) întreaga cantitate de însemne monetare ce a fost colectată; de
asemenea, partea sovietică accepta să nu mai impună rubla pentru plăţi în România.106
Numai că, pe întreg teritoriul ţării oamenii se vedeau mai departe siliţi „prin ameninţări şi
violenţă” cum însemnau documentele de la prefecturi şi administraţii financiare să primească la plată
lei sovietici şi ruble.107
Diminuarea activităţii bancare, nivelul scăzut al acţiunilor şi volumul redus al
tranzacţiilor bursiere, evidente în prima jumătate a anului 1944, erau un simptom şi o consecinţă a
crizei de o amploare şi o profunzime cât mai mare care cuprindeau economia românească.
După evenimentele din 23 august 1944 şi trecerea armelor de partea Naţiunilor Unite,
structurile economice şi relaţiile de producţie nu au suferit schimbări esenţiale. Fenomenele ce-şi
făcuseră apariţia şi în anii anteriori în cadrul economiei de război continuau să se manifeste, iar
unele dintre ele să se adâncească, având drept consecinţă deteriorarea crescândă a activităţii
productive.108
În contextul aceste remarcăm hotărârea guvernului şi a autorităţilor române de a
amplifica efortul de război uman şi material pentru distrugerea fascismului şi de a îndeplini cu
rigurozitate obligaţiile ce decurgeau din Convenţia de armistiţiu semnate la Moscova, la 12
septembrie 1944. Acest document, care a stat la baza statutului juridic al României, până la
încheierea păcii, a influenţat prin consecinţele şi implicaţiile sale directe evoluţia economiei
româneşti pe o perioadă mai mare decât aceea a aplicării şi valabilităţii lui.
Tratată ca o ţară învinsă, cum reiese, de altfel, şi din preambulul Convenţiei de armistiţiu,
României i s-au impus grele sarcini economico – financiare. Astfel, România trebuia să plătească
U.R.S.S.-ului un total de 300 milioane dolari în produse, sub formă de despăgubire pentru pierderile
sovieticilor de pe urma operaţiunilor militare şi a ocupaţiei, cheltuielile trupelor de ocupaţie

106
Radu Negrea, Banii armatei roşii în România, în “Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti 1991, p. 21
107
Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 167
108
Ion Alexandrescu, op cit., p. 42

39
sovietică, sporite prin prelungirea ocupaţiei militare sovietice după încetarea operaţiunilor militare şi
restituirea tuturor bunurilor luate de pe teritoriul sovietic în timpul războiului.109
Pe această linie, în luna septembrie a anului 1944, guvernul a dispus imobilizarea şi
controlul bunurilor aparţinând supuşilor statelor cu care România se găsea în stare de război, inclusiv
participările depăşind 20% din totalul capitalului societăţilor pe acţiuni. Ulterior, în conformitate cu
îndatoririle sale de a inventaria şi de a nu permite înstrăinarea lor, păstrându-le în condiţii stabilite de
Comisia Aliată de Control, guvernul a adoptat legile prin care s-a dispus declararea şi blocarea
bunurilor considerate inamice, punerea sub control a persoanelor juridice cu participare inamică de
peste 20%, anularea înstrăinărilor de bunuri inamice făcute după 12 septembrie 1944 şi înfiinţarea
unui organism special însărcinat cu inventarierea, controlul şi administrarea bunurilor persoanelor
menţionate de articolul 8 al Convenţiei de armistiţiu.110
De asemenea, transporturile navale cu navele româneşti (particula sau de stat) au fost
blocate şi puse la dispoziţia Comandamentului sovietic. Vasele maritime au fost folosite în
exclusivitate pentru nevoile sovieticilor. După cum e cunoscut, sovieticii au luat 166 vase comerciale
şi tehnice, la care s-au adăugat şi toate vasele care navigau pe Dunărea mijlocie spre Ungaria şi
Austria. Tot acum porturile Sulina şi Constanţa au început să fie utilizate pentru necesităţile
sovieticilor. Celelalte porturi, şantiere navale şi instalaţii portuare, cheiuri, magazii, docuri, după ce
au fost reparate, au putut fi folosite pentru nevoi interne doar în măsura în care aproba
Comandamentul sovietic.
Pentru necesităţile de transport ale Comandamentului sovietic au mai fost utilizate 12
aerodromuri, cărora li s-a asigurat funcţionarea normală de către partea românească. De asemenea, în
folosirea exclusivă a Comandamentului sovietic se găseau 23.000 de vagoane de marfă, 322 de
locomotive, 5 automotoare.111 Deşi impresionante, efectele defavorabile generate de eforturile
economice cerute de cei peste 3 ani de război, distrugerile suferite în urma bombardamentelor aliate
şi a transformării unei părţi din teritoriul naţional în teatru de operaţiuni militare, jaful organizat de
armatele de ocupaţie nu atinseseră în mod vital sectoarele de producţie industrială, capacitatea de
producţie a economiei româneşti.
Continuarea activităţii industriale normale era condiţionată însă de îmbunătăţirea
activităţii transporturilor, a aprovizionării cu materii prime, a procurării din străinătate a unor

109
Gh. Marcel, Morăraşu. op. cit., p. 147
110
Ibidem, p. 148
111
Ion Alexandrescu, op cit., p. 148

40
materiale şi piese de schimb, necesare proceselor de producţie. Dacă se adaugă acestui potenţial
industrial resursele naturale însemnate ale ţării – petrol, cereale, lemn, diverse produse
agroalimentare ş.a. – se poate aprecia că, la 23 august 1944, România dispunea încă de importante
potenţe materiale, care vor contribui la susţinerea materială a frontului antihitlerist.
Efortul material pentru înfrângerea Germaniei a cuprins ansamblul resurselor ţării. Baza
pentru aprovizionarea armatei române cu subzistenţe precum şi dotarea sa cu tehnică de luptă,
echipamente şi muniţii, a constituit-o în exclusivitate economia naţională, fără nici un ajutor extern.
În acest sens, în luna martie a anului 1945, a luat fiinţă Consiliul interministerial economic, a cărui
menire era de a coordona activitatea economică a ministerelor.112 Au fost stabilite norme noi privind
repartizarea creditelor şi materiilor prime către întreprinderi, acordându-se prioritate celor care
lucrau pentru armată.

Ramura Întreprinderi Forţa Personal Ponderi


Întrepr. Forţa Personal
Nr. Motrice Nr.
Motrice
C.P.
Total 4.119 793.598 361.643 100 100 100
Alimentară 611 107.692 21.054 14,8 13,6 5,8
Textilă 726 111.718 65.156 17,6 14,1 18,1
Metalurgie 610 207.623 83.265 14,8 26,2 23,0
Electroteh- 61 3.308 3.744 1,5 0,4 1,0
nică
Hârtie 202 62.950 17.535 4,9 7,9 4,8
Chimie 327 130.450 32.932 7,9 16,5 9,1
Sticlă 35 4.470 5.640 0,8 0,6 1,6
Ceramică 31 2.517 2.188 0,8 0,3 0,6
Mat.de 470 80.527 39.904 11,4 10,1 11,0
c-ţii
Prel. 789 60.534 75.518 19,2 7,6 20,9
Lemnului
Pielărie 255 21.792 14.666 6,2 2,7 4,1
Diverse 2 17 41 0,1 1,0 0,0

Tabelul 8. Industria mare, pe ramuri, după indicatori şi structură în anul 1947.113

112
V. Anescu, op. cit., p. 49
113
A se vedea în: Victor Axenciuc, op. cit., vol. II, Industria, Bucureşti 1992, p. 440

41
Pe un loc prioritar a fost situată, în toată perioada participării României la războiul
antihitlerist, acţiunea vastă privitoare la restabilirea transporturilor de toate categoriile, îndeosebi a
celor feroviare, refacerea şi menţinerea în funcţiune a întregului parc rulant. Astfel, căile ferate,
aproape în totalitatea lor au fost puse la dispoziţia frontului. Utilizarea întregii reţele feroviare
româneşti s-a făcut cu asistenţa şi sub controlul Comandamentului sovietic. Parcul de vagoane
(52.614 bucăţi) şi locomotive (2.377 bucăţi) a fost utilizat în proporţie de 90% pentru necesităţile
frontului.
Se impunea, totodată, pentru realizarea acestui scop, refacerea căilor de comunicaţii şi a
materialului distrus. Această operaţiune necesita mari eforturi materiale şi umane. Astfel, până în
luna martie a anului 1945 fuseseră restabiliţi 639 km linii de cale ferată, reparate 1.229 macazuri,
431 podeţe, 9 tunele şi 158 de poduri. Erau redate în circulaţie traseele de cale ferată ce face legătura
între sudul şi nordul Transilvaniei. Circa 400 km au fost trecuţi la ecartament larg pentru uzul
garniturilor sovietice şi au fost construiţi 55 km de cale nouă la acelaşi ecartament.
În legătură cu refacerea atelierelor C. F. R., acestea, în luna martie a anului 1945, erau
refăcute în proporţie de circa 45%, depourile 75%, construcţiile 42%, rezervoarele pentru produse
petroliere circa 70%, telecomunicaţiile în proporţie de 40 – 60%. De asemenea, în aproximativ 45 de
staţii de pe liniile Cluj – Dej – Jibou, Cluj – Apahida – Câmpia Turzii, Iaşi- Paşcani – Dorohoi,
Vereşti – Vatra Dornei ca şi în nodurile feroviare Ploieşti şi Bucureşti fuseseră înlăturate în proporţie
de 95% distrugerile provocate instalaţiilor de telegraf, telefon şi semnalizare. 114 Transporturile
fluviale au fost întrebuinţate, şi ele, în cvasitotalitatea lor, pentru nevoile armatei. După sosirea
autorităţilor sovietice, în porturile româneşti totalitatea navelor, proprietate de stat sau particulare, au
fost blocate de Comandamentul sovietic la dispoziţia sa şi au fost folosite pentru nevoile sale.
S-a lucrat, totodată, intens la repararea vaselor utilizate de Aliaţi, ca şi a unor vase
sovietice. De exemplu, în şantierul naval Constanţa s-au executat lucrări de reparaţii la un număr de
440 aparate, nave şi maşini de luptă. De asemenea, la atelierele de reparaţii navale Giurgiu, în
perioada anilor 1944 – 1945 s-au efectuat reparaţii la peste 200 nave – şlepuri, remorchere, tancuri
petroliere, ş. a.115
În industrie, producţia de petrol şi cărbune au avut o contribuţie remarcabilă în cadrul
efortului economic cerut de participarea României la război împotriva Germaniei hitleriste şi

114
Constantin, Toderaşcu Refacerea economică, obiectiv important al poporului român în perioada
războiului antihitlerist, în „Lupta întregului popor”, nr. 3, Bucureşti, 1986, p.18
115
Ion Alexandrescu, op cit., p. 56

42
îndeplinirii prevederilor Convenţiei de armistiţiu. Cu toate marile pagube suferite au fost repuse în
scurt timp în funcţiune rafinăriile avariate, spaţiile de depozitare şi instalaţiile de manipulare a
produselor petroliere. La 1 martie 1945 se terminaseră deja reparaţiile la ¾ din instalaţiile de
prelucrare a ţiţeiului. Pe această bază, cantitatea de ţiţei prelucrată în rafinării a fost la sfârşitul lunii
mai a anului 1945 de peste trei ori mai mare decât cea din luna septembrie a anului 1944.
Industria petrolieră a aprovizionat fontul antihitlerist cu o cantitate de peste 540 de mii
tone de benzină, ulei, petrol, motorină etc., din care benzină peste 310 de mii tone. 116 De asemenea,
din producţia totală de 3.200.000 tone ţiţei extras în intervalul septembrie 1944 – iunie 1945, au fost
livrate în contul Convenţiei de armistiţiu 2.300.000 tone (71,9%), în timp ce pentru consumul
propriu a fost livrată cantitatea de 900.000 tone (28,1%).
În privinţa industriei carbonifere, producţia de cărbune realizase la sfârşitul lunii martie
1945 o producţie aproape de două ori mai mare decât cea din luna septembrie a anului 1944.
80% din producţia de cărbuni a ţării era folosită de căile ferate, a căror activitate era
subordonată aproape în exclusivitate ducerii războiului antihitlerist.
Mari eforturi pentru refacerea economiei şi asigurarea frontului cu armament şi muniţii
s-au înregistrat în industria metalurgică şi siderurgică. Astfel, la sfârşitul lunii aprilie a anului 1945,
producţia furnalelor crescuse cu aproape 10%, a oţelăriei Siemens – Martin cu peste 23%, iar a
laminoarelor cu peste 41%.117
Muncitorii uzinelor din Reşiţa, „Astra” – Braşov , „Concordia” – Ploieşti au produs în
perioada septembrie 1944 – aprilie 1945, aproape 200 de tunuri antitanc, iar în luna mai a anului
1945, aveau deja pregătite pentru a fi expediate pe front un număr de încă 60 de tunuri antitanc. De
asemenea, muncitorii de la Copşa Mică şi Cugir, de la „Costinescu” – Sinaia şi „Astra” – Braşov au
livrat frontului antihitlerist peste 39 milioane de cartuşe şi circa 400.000 de lovituri de tun complete,
de diferite calibre.
Noi sarcini, diferite, au fost puse industriei bunurilor de consum în vederea aprovizionării
cu echipament şi subzistente a ostaşilor români şi asigurarea întreţinerii trupelor sovietice. Producţia
principalelor produse alimentare realizată în anul 1944 a fost îndrumată în cea mai mare parte în
direcţia satisfacerii nevoilor frontului şi îndeplinirii obligaţiilor internaţionale ale României. Astfel,

116
Constantin, Toderaşcu, op. cit., p. 18
117
Ion Alexandrescu, op cit., p. 56

43
producţia de zahăr obţinută în anul 1944 reprezintă circa 34%, cea de conserve cu ambalaj metalic
57%, iar ce de uleiuri vegetale 76%.
Satisfacerea multiplelor nevoi ale frontului, menţinerea activităţii economice la nivelul
cerut de acesta, au fost realizate în condiţiile amplificării continue a dificultăţilor legate de unificarea
circulaţiei monetare, care a început la 1 octombrie 1944 şi a continuat până în primăvara anului
1945.118 Creşterea continuă a efortului financiar pentru susţinerea frontului, obligaţiile rezultate din
Convenţia de armistiţiu nu au dat curs la o emisiune suplimentară de monedă. În exerciţiul financiar
1944/1945 veniturile bugetare şi extrabugetare au fost de numai 34,6% din totalul încasărilor
statului, diferenţa de 65,4% (adică 440,5 miliarde lei) au reprezentat venituri provizorii din
împrumuturi în special de la B. N. R..
Impozitele directe aveau o pondere redusă, iar impozitele indirecte au deţinut partea
covârşitoare, ceea ce a afectat foarte grav nivelul de viaţă. În concluzie, trebuie reţinut că efortul de
război a însemnat mobilizarea tuturor ramurilor economiei naţionale: enorme sacrificii materiale şi
umane ale întregului popor. Faţă de situaţia economică dezastruoasă se impuneau măsuri urgente în
vederea redresării economiei naţionale, transformarea economiei de război în economie de pace,
stăvilirea inflaţiei, asigurarea unor condiţii minimale pentru aprovizionarea populaţiei, mai ales că în
perioada anilor 1946 – 1947 cumplita secetă a provocat nu numai foamete, ci şi mii de victime.119
În acest sens, la 19 iunie 1945, guvernul dr. P. Groza a adoptat Decretul – lege privind
unele măsuri tranzitorii referitoare la adaptarea industriei de război la producţia de pace. Lege statua
din punct de vedere juridic, obligativitatea stabilimentelor armate, a întreprinderilor mixte şi a celor
practic de armament de a face adaptarea la producţia de pace. Procesul trecerii la producţia de pace
era pus sub controlul administraţiilor publice şi al patronilor. De asemenea, guvernul a mai hotărât
transformarea Subsecretariatului de Stat al Industriilor de Război în Subsecretariatului Industriei de
Stat, cu atribuţiile sale în sensul creării mijloacelor de adaptare şi transformare a industriei de pace.
Tot în acelaşi an, 1945, a luat fiinţă Consiliul Superior al Economiei Naţionale, care
funcţiona direct pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Înfăptuirea unui astfel de organ
permitea soluţionarea în mod unitar a multiplelor probleme de natură economică ce se impunea pe
atunci ţării.120 Pentru asigurarea transpunerii în viaţă apoliticii generale de stat, s-au în fiinţat, pe plan
local, oficiile economice judeţene. Ele preluau funcţii în legătură cu evidenţa şi controlul producţiei,

118
V. Anescu, op. cit., p. 89
119
Ion Alexandrescu, op cit., p. 63
120
Constantin, Toderaşcu, op. cit., p. 18

44
al colectărilor şi al distribuirii produselor, precum şi în legătură cu reglementarea şi controlul
preţurilor. Oficiilor economice judeţene li s-a acordat „o deplină autonomie” în exercitarea
atribuţiilor stabilite prin lege.121
De asemenea, în aceste condiţii de refacere a economiei, când preţurile urcau tot mai mult
şi aprovizionarea populaţiei întâmpina greutăţi, guvernul a decis ca angajaţii de orice fel să fie
aprovizionaţi cu articole strict necesare întreţinerii lor şi familiilor lor la preţuri oficiale. În acest
scop, Legea pentru reglementarea salariilor şi înfiinţarea economatelor, din anul 1945, prevedea
înfiinţarea, în termen de zece zile de la publicarea sa, a economatelor pe lângă toate întreprinderile
comerciale şi industriale de orice fel. Măsura aceasta reprezintă o încercare de a întări puterea de
cumpărare a salariilor prin acest sistem, conceput ca un obstacol în calea speculei şi a procesului
inflaţionist. Tot prin această lege întreprinderile erau obligate să livreze, cu precădere pentru
economie, jumătate din producţia lor destinată până atunci vânzării libere.
Înfiinţarea economatelor a întâmpinat dezinteresul şi adesea opoziţia unei bune părţi din
patronat, care vedea în această măsură o obligaţie impusă de autorităţi, contrară intereselor lor din
care nu puteau obţine avantajele maxime dorite. Deci, până la 15 octombrie 1945, existau 759 de
economate de salariaţi particulari, care aprovizionau 1.589.512 salariaţi, cărora li se adăugau marile
economate generale ale salariaţilor publici şi a căilor ferate. Dar, după trei luni, la 20 ianuarie 1946,
numărul economatelor se ridica la 978, din care 321 în capitală şi 657 în provincie, aprovizionând
5.204.000 de salariaţi. În ce priveşte coordonarea şi supravegherea activităţii acestor economate,
aceasta a fost încredinţată Subsecretariatului de Stat al Aprovizionării (S. S. A.) şi organelor sale
locale, oficiile economice judeţene sau municipale.
Un alt rol al economatelor era să efectueze şi aprovizionarea populaţiei pe bază de
cartele. În luna decembrie a anului 1947 au primit cartele de produse alimentare circa 4.700.000 de
persoane , iar cartele de mărfuri industriale, circa 3.450.000 de persoane. De asemenea, o altă cale
folosită pentru aprovizionarea populaţiei au fost cantinele organizate pe lângă întreprinderi. 122 Pe
aceeaşi linie a măsurilor luate de guvern în luna mai a anului 1945 se înscrie şi hotărârea privind
modificarea legii pentru reprimarea sabotajului economic şi a speculei ilicite din 1 mai 1943, care se
dovedise ineficace. Efectele legilor economice din luna mai a anului 1945 au fost însă limitate, mult
inferioare celor scontate. Aprovizionarea salariaţilor a continuat să fie grea, departe de necesităţi.
Inflaţia a căpătat un ritm tot mai alert datorită lipsei de produse industriale şi agricole, productivităţii
121
V. Anescu, op. cit., p. 115
122
Constantin, Toderaşcu, op. cit., p. 18, Ion Alexandrescu, op cit., p. 65

45
scăzute a muncii, care favorizau înflorirea acţiunilor speculative pe scară largă. 123 Dar înfrângerea
greutăţilor economice şi redresarea economică a României au fost vizibil stopate şi de încheierea, la
8 mai 1945, a acordului comercial dintre România şi U. R. S. S.. Acest ultim angajament era pe
termen lung şi includea patru protocoale separate, dintre care cel mai surprinzător şi ingenios, din
punct de vedere sovietic, era ultimul. În baza acestui angajament, în vara anului 1945, au luat fiinţă
întreprinderile mixte româno – sovietice (SOVROMURI) 124 în diferite ramuri ale economiei
româneşti: „ Sovrom petrol” (17 iulie 1945), „Sovrom transport” (19 iulie 1945), „Transporturile
Aeriene Româno - Sovietice” (T. A. R. S. ), „Sovrombumbac”, toate create în anul 1948,
„Sovromlemn” (14 august 1946), „Sovromchim”, „Sovromtractor”, în anul 1948, „Sovromgaz”,
„Sovromcărbune”, „Sovrommetal”, „Sovromconstrucţii”, „Sovromasigurări”, create în anul 1949,
„Sovromutilaj”, „Sovromnaval”, create în 1952, an în care a luat fiinţă şi „Sovromcuarţ”. Scopul lor
era de a controla şi direcţiona economia românească în beneficiul U. R. S. S. – ului.125
În principiu, aceste companii ar fi trebuit să fie constituite cu contribuţiile egale ale celor
doi parteneri. În practică însă, partea română a constatat în fabrici, ateliere, terenuri sau resurse
naturale, împreună cu capitalul necesar, tehnic şi financiar, în timp ce ruşii, în afara părţii lor
constând în proprietăţile germane şi italiene, au contribuit în cea mai mare parte cu instalaţiile şi
echipamentele pe care Armata Roşie le luase în anul 1944. directorii şi administratorii erau ruşi.
Aceste companii erau exceptate de la taxe, iar produsele lor erau trimise direct în Rusia
(principalele conducte lucrau deja la toată capacitatea pentru pomparea petrolului românesc spre
porturile ruseşti). Partea României din profituri, care ar fi trebuit să fie apreciabilă, se scădea direct
din plăţile de armistiţiu. Cu alte cuvinte, „ruşii mai întâi jefuiau şi apoi penetrau şi puneau stăpânire
pe economia românească”.126
Şi totuşi, deşi în unele sectoare se obţinuseră o serie de realizări în refacerea şi utilizarea
capacităţilor existente şi în creşterea producţiei, continuându-se redresarea începută în anul 1945, pe
ansamblu industria continua să se situeze cu mult sub nivelul antebelic, resimţindu-se încă din plin
urmările războiului. Cauzele care au împiedicat normalizarea producţiei industriale, au fost ca şi în

123
Ion Alexandrescu, op cit., p. 66
124
Alexandru Olteanu, Orientarea în politica comercială a României, Ed. Română, nr. 1-4, Bucureşti 1947,
p. 16
125
V. Anescu, op. cit., p. 125
126
Ibidem, pp. 129-130

46
anul precedent, lipsa de materii prime, piese de schimb şi accesorii de import, insuficienţa
mijloacelor de transport, lipsa de combustibil şi, desigur, consecinţele celui de-al doilea an
consecutiv de secetă.
Astfel, în sectoarele industriei extractive, producţia anului 1946 a fost, potrivit datelor
furnizate de Ministerul Minelor şi Petrolului, inferioară celei din anul 1945; la cărbuni înregistrează
cel mai redus nivel din ultimii şase ani: 1,971 milioane tone. 127 Refacerea producţiei industriale
uşoare nu ar fi putu fi realizată, dacă nu s-ar fi asigurat de la început aprovizionarea cu materii
prime. În situaţia cea mai grea se găsea sectorul bumbacului. Din acest impas, industria textilă, a fost
salvată de Uniunea Sovietică, prin livrări masive de bumbac. Din cota de 20.000 tone bumbac
sovietic destinată consumului intern s-au importat 12. 745 tone.128

Ramura Între- Capital Forta Personal Întreprin- Ponderi Forta Personal


prin- fix motrice nr. deri capital motrice
deri nr. mil. lei C. P. fix
Total 3.223 1.129.662 734.807 298.177 100,0 100,0 100,0 100,0
Alimen- 648 189.401 112.379 33.738 20,1 16,8 15,3 11,3
tară
Textilă 677 287.450 93.450 57.383 21,0 25,4 12,7 19,2
Metalur- 339 227.957 193.601 75.486 10,5 20,2 26,3 25,3
gie şi
prel. metale
Hârtie 172 49.288 51.095 13.822 5,3 4,4 6,9 4,6
Chimie 362 242.267 171.250 62.813 11,2 22,0 23,3 21,2
Sticlă 31 14.229 3.250 4.644 1,0 1,3 0,4 1,6
Ceramică 31 2.490 1.426 999 1,0 0,2 0,2 0,3
Mat. de 310 64.284 54.546 11.399 9,6 5,6 7,5 3,8
construcţii
Prel. 507 33.422 40.840 24.785 15,7 3,0 5,6 8,3
Lemnului
Pielărie 146 12.274 13.010 13.108 4,6 1,1 1,8 4,4
Tabelul 9. Industria mare, pe ramuri, după indicatori principali şi structură, în anul 1945.129

127
Valeriu Florin Dobrovescu, Cu privire la industria extractivă din Moldova în anii 1944-1947, în
“Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, XII, Iaşi 1975, p. 223
128
Gh. Marcel, Morăraşu. op. cit., p. 149
129
A se vedea în: Victor Axenciuc, op. cit., vol. II, Industria, Bucureşti 1992, p. 450

47
Industria metalurgică a înregistrat un început de redresare, producţia sa crescând sensibil
faţă de anul 1945, datorită importurilor de materii prime şi semifabricate din U. R. S. S. şi material
refractar din Iugoslavia şi Cehoslovacia. În cazul industriei petrolului, pe întreaga ţară, în anul 1946
s-au forat 133.691 metri faţă de 158.812 metri în anul 1945, iar producţia de petrol a scăzut la
4.275.000 tone faţă de 4.680.000 cât reprezenta producţia din anul 1945.
În ce priveşte industria chimică şi aici întâlnim o redresare evidenţiată încă din anul 1945.
sporurile obţinute, îndeosebi la principalele produse, nu acopereau însă, în întregime, nevoile de
consum. Lipsa combustibililor, a mijloacelor de transport şi a diverselor materii prime şi materiale
din import stânjeneau încă producţia, astfel încât nu se putea realiza satisfacerea cerinţelor reale ale
pieţei. Industria materialelor de construcţii înregistrează o creştere de ansamblu de 32% faţă de anul
precedent. În cazul construcţiilor, în Moldova şi partea de nord a Ardealului au fost redate în
circulaţie, în luna decembrie 1946, numai patru linii de căi ferate, din cele 70 care fuseseră
întrerupte.130
La sfârşitul anului 1946, guvernul dr. P. Groza a trecut la aplicarea, din iniţiativa P. C. R.,
a unui ansamblu de măsuri radicale. S-a acordat o mare atenţie controlului statului în economie,
începând cu producţia, fapt care nu se realizase în anii anteriori. Seria marilor reforme economice
comuniste, cu caracter anticapitalist a fost inaugurată etatizarea Băncii Naţionale, care a fost
înfăptuită prin Legea din 18 decembrie 1946. Conform acestei legi, Băncii Naţionale Române i-au
revenit ca sarcini principale asigurarea circulaţiei monetare, menţinerea stabilităţii monedei,
organizarea şi controlului creditelor.
Prin legea controlului utilizării creditelor , care completa, de fapt, prevederile legii de
etatizare a Băncii Naţionale Române, se extindea controlul asupra persoanelor fizice sau juridice
(particulare) care primeau credita de la bănci şi instituţii de credit. 131 După etatizare, B. N. R. a
început să-şi îndeplinească sarcina de control şi dirijare a creditelor spre ramurile principale ale
economiei naţionale conform prevederilor legii şi indicaţiilor Consiliului Superior Economic. Cu
privire la această atribuţie, în articolul trei al legii se arată că acţiunea de control a băncii se exercita
asupra tuturor întreprinderilor de bancă şi instituţii de credit, publice sau particulare. În acest scop
Banca Naţională Română era împuternicită să ceară orice informaţie întreprinderilor de bancă şi
instituţii de credit, să dea acestora orice instrucţiuni în interesul economiei naţionale. Acele bănci

130
Ion Alexandrescu, op cit., p. 124
131
Maria Curteanu, op. cit., p. 106

48
care nu se conformau normelor şi instrucţiunilor B. N. R. erau trimise în judecata Consiliului
Superior Bancar.
În felul acesta B. N. R. era transformată într-un instrument al statului, cu ajutorul căruia
se exercita activitatea de control nu numai asupra sistemului bancar – financiar, ci de fapt asupra
întregii economii naţionale. În perioada care a urmat etatizării, întreprinderile industriale din ţară au
început să primească credite mai avantajoase decât înainte şi pe termen lung. 132 De exemplu, la 1
martie 1947, B. N. R. a acordat un credit de 244.736 milioane lei pentru completarea fondului de
rulment al întreprinderilor care executau comenzi date de stat, în scopul refacerii economice a ţării.
De asemenea, a fost majorat creditul de miliarde de lei acordat societăţilor petroliere care suferiseră
pierderi din cauza bombardamentelor din timpul războiului şi pentru a pune în funcţiune noi
întreprinderi. După înfăptuirea stabilizării monetare în luna august a anului 1947, B. N. R. a finanţat
industria ţinând seama în primul rând de programele întocmite de Ministerul Industriei şi
Comerţului, acordând cu prioritate sprijinul financiar întreprinderilor a căror producţie era
programată.133
O serie de alte legi financiare, adoptate concomitent, prevedeau interzicerea în
convenţiuni a clauzei de plată în aur, monede străine şi medalii comemorative, precum şi a
operaţiunilor de gaj pe asemenea valori, stabilirea regimului de vânzare a acţiunilor societăţilor pe
acţiuni, regimul mărfurilor aflate în străinătate, plătite sau acontate de comercianţi, industriaşi şi
orice proprietari de mărfuri, români, prin devize puse la dispoziţie de B. N. R. sau prin credite în
cliring.134
Efecte favorabile asupra stabilizării situaţiei economice şi financiare a avut şi elaborarea
unui buget echilibrat pe exerciţiul financiar 1947/1948, înţelegând prin echilibru bugetar acoperirea
cheltuielilor statului prin mijloace definitive, independent de suma nominală cu care urma a se
încheia executarea bugetului. Bugetul a pus accentul mai mult pe impozitele directe, şi în cadrul
acestora, pe impozitul comercial şi industrial. Astfel, impozitele directe au crescut de la 11 la 19%,
impozitul comercial şi industrial de la 38 la 43%, iar impozitele pe salarii au scăzut de la 40 la 23%.
Tot în această perioadă, la începutul anului 1947, mai exact la 10 februarie, avea loc
semnarea tratatului de pace, care impunea clauze economice, politice şi militare. Clauzele
economice reluau, mai mult sau mai puţin, dispoziţiile Convenţiei de armistiţiu. Ele priveau valoarea

132
Ibidem, p. 107
133
Ion Alexandrescu, op cit., p. 113
134
Maria Curteanu, op. cit., pp. 120-121

49
totală a reparaţiilor şi compensaţiilor pe care România avea să le plătească Rusiei Sovietice şi
renunţarea convenită la Conferinţa de la Postdam de către guvernele Angliei şi Statele Unite ale
Americii la orice pretenţii asupra proprietăţilor italiene şi germane din România în favoarea
sovieticilor.135 Legile amintite au creat suportul legal pentru instituirea monopolului statului în
economie, condusă de la centru, prin instituţii înfiinţate în acest scop, şi care trebuiau, prin atribuţiile
lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instalau.
Astfel, prin legea din 5 aprilie 1947 este înfiinţat Ministerul Industriei şi Comerţului prin
reorganizarea şi contopirea Ministerului Economiei Naţionale, a Subsecretariatului Aprovizionării, a
Comisariatului Preţurilor, a Comisariatului pentru Comerţ Exterior şi a Subsecretariatului Industriei
de Stat.136 Ministerul Industriei şi Comerţului avea largi atribuţii. El organiza, îndruma, supraveghea
şi controla activitatea economică a ţării în domeniul producţiei industriale, a întreprinderilor
particulare şi de stat, al repartizării materiilor prime şi semifabricatelor, al distribuirii produselor
industriale şi alimentare, al comerţului interior şi al relaţiilor economice cu alte state, stabilind şi
regimul preţurilor. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau, Ministerul Industriei şi Comerţului
dispune de o serie de organe formate din mai multe direcţii generale; cele mai importante erau:
Direcţia generală a industriei şi mijloacelor de producţie, Direcţia generală a controlului economic.
Statul a folosit Ministerul Industriei şi Comerţului pentru efectua cu mai multă eficacitate
politica de control a producţiei şi a circulaţiei mărfurilor „de limitare a puterii trusturilor şi
cartelurilor” şi apoi de desfiinţare a acestora prin crearea oficiilor industriale. 137 La 24 mai 1947,
Parlamentul a votat lege de înfiinţare a oficiilor industriale care erau uniuni economice, grupând
întreprinderile dintr-o ramură sau subramură în vederea controlului statului supra producţiei.
Oficiile nou înfiinţate erau organizate sub forma societăţilor pe acţiuni. Conducerea o
avea un consiliu de administraţie format din 9 – 10 membri, dintre care circa 40% erau reprezentanţi
ai statului numiţi de Ministerul Industriei şi Comerţului. Principalele lor atribuţii erau: să facă
propuneri şi să colaboreze cu Ministerul Industriei şi Comerţului în vederea stabilirii planurilor de
producţie şi pe baza acestora să întocmească programe de producţie pentru sfera lor de activitate şi
să ia măsuri pentru realizarea acestor planuri, să organizeze procurarea materiilor prime, să
repartizeze şi să distribuie materiile prime, semifabricatele şu produsele finite etc..138

135
Economia României între 1944 – 1959, op. cit., p. 509
136
Constantin, Olteanu op. cit., p. 26
137
Maria Curteanu, op. cit., pp. 125
138
Ion Alexandrescu, op cit., p. 185

50
Până la 1 decembrie 1947 au luat fiinţă 14 oficii industriale ci circa 730 întreprinderi.
Până la 10 decembrie 1947 din cele 14 oficii constituite au funcţionat efectiv opt oficii şi anume:
Oficiul industrial al cimentului, Oficiul industrial al cauciucului, Oficiul industrial al geamurilor,
Oficiul industrial al produselor chimice, Oficiul industrial al pielăriei etc.. Însă, oficiile industriale
erau, în esenţă, îndreptate împotriva proprietăţii private din industrie.
O altă măsură de îngrădire a proprietăţii particulare şi de pregătire a instaurării regimului
totalitar nu numai în viaţa politică ci şi economie a fost înfăptuită la 15 august 1947 a reformei
monetare iniţiată de economistul sovietic E. Verga, după ce a fost pregătită în secret, timp
îndelungat.139
Această lege a constat în lichidarea marii mase de semne băneşti care s-a făcut prin
retragerea din circulaţie a tuturor semnelor existente la 15 august 1947 şi preschimbarea unei
cantităţi reduse de semne monetare, la raportul de 20.000 de lei vechi pentru un leu nou, diferenţiat,
după ocupaţia prezentărilor şi în funcţie de genul localităţii de reşedinţă şi blocarea restului acestora.
Prin dublul efect al raportului de preschimbare şi al sterilizării leilor neadmişi la schimb,
circulaţia bănească s-a redus de la 48.452 mii miliarde lei la 1.377 miliarde lei. Totodată prin
cumpărarea de către banca de emisiune, a aurului şi valutelor deţinute de particulari şi cedate
obligatoriu de B. N. R. (circa 14 milioane dolari), pe baza unei legi speciale emise odată cu Legea
stabilizării monetare, s-a mai pus în circulaţie o sumă de 1,465 miliarde lei, ceea ce a făcut ca totalul
sumelor puse în circulaţie la data efectuării reformei băneşti să reprezinte 2,842 miliarde lei, fiind de
peste 17.000 ori mai mic decât acela existent în ajunul reformei.
Un rol important in procesul de refacerea a economiei l-au avut şi programele de
producţie, introduse pentru unele întreprinderi încă din anul 1945, şi care, apoi, din a doua jumătatea
anului 1947 vor căpăta noi caracteristici. Acestea au avut un rol mobilizator, de control şi de
îngrădire a proprietăţii private, de ridicare a producţiei industriale. În acest sens, la 1 iulie 1948 este
înfiinţată Comisia de Stat a Planificării şi sunt reorganizate ministerele economice, pe ramuri de
producţie.140 Ca urmare, în a doua jumătate a anului 1948, întreprinderile de stat, devenite majoritare,
îşi desfăşoară activitatea pe bază de programe lunare de producţie. Abia la sfârşitul deceniului cinci

139
Constantin Olteanu, Principalele transformări de la sfârşitul anului 1947 şi însemnătatea lor în lupta
pentru instaurarea dictaturii proletariatului în România, Bucureşti 1964, p. 13
140
V. Malinshi., Roman Moldovan, V. Rausser, Industria României 1944 – 1964, Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti,
1964, p. 686

51
se trece la planificarea centralizată; primele planuri fiind anuale, cel din anul 1949 şi cel din anul
1950, planuri care, potrivit comunicatelor oficiale, au fost depăşite cu 8% şi respectiv 3,4%. 141
La toate aceste reforme se adaugă mărirea constantă a producţiei şi productivităţii muncii
industriale, care la sfârşitul anului 1947 atingea 75% din volumul celei antebelice: fontă 86%, oţel
79%, industria chimică de bază 100%, ciment 105%, hârtie 94%, plumb 93%. Un spor de producţie
cunosc şi industria uşoară şi alimentară. Astfel, în anul 1948, producţia de fire de bumbac şi de tip
bumbac depăşea cu 30% nivelul anului 1938, la fire de lână şi tip lână cu 16%, iar la sticlărie cu
23%. În cazul industriei alimentare, nivelul producţiei de uleiuri vegetale se situa la circa 50%, iar
cel al zahărului la sub 30%faţă de 1938.142
În transporturi, refacerea liniilor de cale ferată distruse în timpul războiului se încheiase
în linii generale. În anul 1947, s-a terminat şi s-a dat în exploatare noua linie ferată între Bucureşti şi
Craiova, reducându-se astfel distanţa de transport între aceste două centre cu aproape 50 km. În
porturi a fost extinsă mecanizarea manipulării mărfurilor, renovându-se şi dezvoltându-se magaziile,
platformele şi cheiurile. În cazul transporturilor auto, parcul auto a început să fie completat cu
autocamioane importate din U. R. S. S..143
De asemenea, se observă intervenţia directă a statului în sectorul comercial, prin
înfiinţarea în lunile octombrie şi noiembrie a anului 1947 a societăţilor comerciale de stat pentru
distribuirea produselor raţionalizate cu sediul în Bucureşti, a societăţilor comerciale municipale
pentru aprovizionarea capitalei cu articole alimentare de prima necesitate, vegetale, animale, precum
şi cu combustibil şi a magazinelor de stat. Aprovizionarea cu produse alimentare şi industriale pe
bază de cartele, sistem introdus în anul 1947, se făcea, de asemenea, prin cooperative de consum şi
magazinelor de desfacere.144
În privinţa schimburilor comerciale, guvernul a reuşit să reia relaţii cu un număr crescând
de state: Bulgaria, U. R. S. S., Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Elveţia şi Franţa. Cea mai
mare parte a comerţului exterior în acea perioadă revenea comerţului cu U. R. S. S.-ul, ceea ce
oferea organelor guvernamentale posibilităţi largi de a controla activitatea firmelor particulare. În
acest sens, volumul schimburilor comerciale cu Uniunea Sovietică s-a mărit de la 211,4 milioane
ruble în anul 1946, la 260,2 milioane ruble în 1947 şi la 558,9 milioane ruble în anul 1948.145

141
Ibidem, p. 729
142
Economia României între 1944 – 1959, op. cit., p. 488
143
Ion Alexandrescu, op cit., p. 195
144
Maria Curteanu, op. cit., pp. 167
145
Alexandru Olteanu, op. cit., p. 46

52
În anul 1948, în comparaţie cu anul 1946, volumul importurilor de materii prime şi
semifabricate s-a mărit de 5,7 ori utilaje inclusiv mijloace de transport de 6,2 ori. În acelaşi interval
de timp, volumul exportului de produse forestiere a crescut de 3,6 ori, produse petrolifere de 3,4 ori,
diferite produse industriale de 2 ori.
La sfârşitul anului 1947 s-a înfiinţat prima societate de stat pentru import şi export, iar în
luna octombrie a anului 1948 a luat fiinţă Ministerul Comerţului Exterior. 146 La mijlocul anului 1949
întregul volum de schimburi comerciale externe se efectua prin întreprinderile de stat pentru comerţ
exterior. Monopolul de stat al comerţului exterior a fost realizat prin Decretul din 28 iulie 1949
pentru reglementarea operaţiilor de import, export şi tranzit, pe baza căruia Ministerul Comerţului
Exterior a încetat, de fapt, acordarea de autorizaţii întreprinderilor particulare pentru efectuarea
operaţiunilor de comerţ exterior.147 Tendinţele economice înregistrate în activitatea economică a
anului 1947 şi cu deosebire în anul 1948 (22 iulie 1948 – naţionalizarea industriei), au reprezentat o
cotitură în ce priveşte asigurarea bazelor necesare refacerii mai rapide a economiei naţionale. Pentru
comunişti industrializarea ansamblului industriei fusese punctul central al programului lor antebelic,
punct pe care îl împărţeau cu social – democraţii.
În mare au fost naţionalizate 1.060 întreprinderi până în anul 1950, adică 90% din totalul
producţiilor industriale. Întreprinderile naţionalizate conform legii au trecut în proprietatea statului
cu întreg fondul de comerţ: terenuri, clădiri, instalaţii, drepturi patente, licenţe, contracte, autorizaţii,
mărci de fabrici, hârtii de valoare, cărţi de depuneri, numerar, sume datorate întreprinderilor,
accesorii, materii prime, mărfuri semifabricate sau finite şi alte bunuri.148
În concluzie, naţionalizarea a schimbat structura economică a României, structura
societăţii, în raportul de forţe dintre clase şi în natura claselor sociale. După naţionalizare, planul de
stat a devenit lege de dezvoltare a economiei noastre naţionale.

CONCLUZII
146
Economia României între 1944 – 1959, op. cit., p. 571
147
Ibidem, pp. 574-575
148
Gavril Sonea, Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în România, Ed. Politică, Bucureşti, 1968,p.80

53
Evoluţia economiei româneşti în perioada postbelică este marcată de consecinţele celui
de al doilea război mondial şi de factori, de natură obiectivă şi subiectivă, determinaţi de
împrejurările interne şi externe, care în unele privinţe, au fost mai mult sau mai puţin favorabile, iar
în altele limitative: sistemul de ocupaţie sovietică, instaurarea la 6 martie 1945 a dominaţiei
comuniste, lichidarea libertăţilor democratice, începutul dictaturii în economie.
În cadrul evoluţiei generale a regimului postbelic din perioada postbelică, problemele de
natură economică nu au putu fi neglijate, dar exact ca şi-n domeniul politicului şi în domeniul
economic s-au simţit din plin urmările războiului, amestecul sovietic. Sectorul economic va fi
prezent în programele partidelor politice, în dezbaterile politice, în limitele care le-a impus perioada
ca atare. Astfel în domeniul economicului vom asista la o perpetuare: se avea în vedere refacerea şi
normalizarea economiei şi chiar măsuri car vizau un progres, o dezvoltare economică. Dar în modul
de organizare şi de funcţionare a economiei postbelice nu sunt intervenţii de substanţă ca acelea care
apar după anul 1947.
Sub raport economic, începând cu anul 1944 se cumulează, practic, mari scăderi privind
nivelul producţiei, in general, datorită distrugerilor provocate de bombardamente masive ale aviaţiei
Naţiunilor Unite, datorie pătrunderii frontului sovieto – german pe teritoriul nostru, noului front din
Transilvania.
Printre sectoarele cele mai afectate au fost industria petrolieră, transporturile, sistemul
financiar. De asemenea, în sectorul agricol multe suprafeţe cultivate au rămas neculese din cauza
operaţiunilor militare sau lipsei forţei de muncă. La acestea se adaugă distrugerea de depozite de
cereale precum şi însemnate cantităţi de cereale luate cu titlu de captură. Şeptelul se redusese, de
asemenea, simţitor. La unele specii de animale, mai ales cabaline şi porcine, numărul capetele de
animale reprezenta mai puţin de jumătate din cel existent în anul 1938. Blocarea devizelor şi valutei
României de către ţările occidentale, întreruperea legăturilor comerciale cu numeroase state în anii
războiului ca şi unele acţiuni de stocare, a materiilor prime de către pături în vederea speculei au
contribuit la agravarea situaţiei economice.
La acestea se adaugă efortul economic cerut de cei peste trei ani de război, care au
secătuit şi dezorganizat toate ramurile, precum şi obligaţiile contractate în baza prevederilor
Convenţiei de Armistiţiu (1944). Aplicarea clauzelor economice ale Convenţiei de Armistiţiu, în
condiţiile în care sovieticii deţineau un control total aspra ţării, s-a dovedit deosebit de apăsătoare.

54
Astfel, România trebuia să plătească U. R. S. S.-ului un total de 300 milioane dolari în
produse, sub formă de despăgubiri pentru pierderile sovieticilor de pe urma operaţiunilor militare şi
a ocupaţiei, cheltuielile trupelor de ocupaţie sovietice, după încetarea operaţiunilor militare şi
restabilirea bunurilor luate de pe teritoriul sovietic în timpul războiului. În acest caz, fată de situaţia
economică dezastruoasă, se impuneau măsuri urgente în vederea redresării economiei naţionale,
transformării economiei de război în economie de pace, stăvilirea inflaţiei, asigurarea unor condiţii
minimale pentru aprovizionarea populaţiei, mai ales că în perioada anilor 1946 – 1947 seceta a
provocat nu numai foamete ci şi mii de victime. Astfel, se emit diferite măsuri şi legi care urmăresc
punerea sub controlul putere întreaga economie, în detrimentul sectorului privat, de altfel cu pondere
hotărâtoare în toate ramurile economiei.
O primă măsură care a fost luată a constituit-o legiferarea reformei agrare în martie 1945.
reforma realizată co o oarecare grabă şi terminată în anul 1948, nu a schimbat în mod semnificativ
structura agriculturii. Cu toate că mulţi ţărani au primit pământ, au avut loc doar modeste mutaţii ale
diverselor categorii de proprietăţi. În acest sens, procentajul gospodăriilor ţărăneşti de 1 – 3 ha a
rămas aproape neschimbat, în timp ce gospodăriile de 3 – 5 ha au crescut uşor. Schimbarea cea mai
semnificativă a avut loc în gospodăriile sub 1 ha. Totuşi, suprafaţa de pământ primită de fiecare ţăran
a fost atât de mică, încât statutul său social nu s-a schimbat aproape deloc.
De asemenea, guvernul Groza a dat o atenţie deosebită şi industriei. Astfel, până în
toamna anului 1945, guvernul Groza stabilise primatul statului în industrie, printr-o serie de decrete
legi, ce reglementau domeniile căilor ferate, producţiei miniere şi petroliere, precum şi preţurile şi
salariile. Această activitate legislativă s-a intensificat în anul 1946, pe măsură ce Partidul Comunist
şi-a extins influenţa în întreaga economie.
În luna decembrie a anului 1946 este etatizată Banca Naţională; potrivit acestei legi s-a
reformat creditul, sistemul de plată în valută. La începutul anului 1947, mai exact în luna aprilie, a
fost reorganizat Ministerul Economiei Naţionale care şi-a asumat largi puteri pe linia colecţionării şi
distribuirii bunurilor industriale şi agricole de consum, a alocării materiilor prime pentru industrie, a
reglementării investiţiilor în întreprinderi particulare şi de stat şi a acordării creditelor.
Tot în acelaşi an au fost create aşa-numitele Oficii industriale, la nivel local şi la nivel de
întreprindere pentru a coordona toată aspectele producţiei pe ramuri industriale.
O altă măsură de îngrădire a proprietăţii particulare şi de pregătire a instaurării regimului
totalitar, nu numai în viaţa politică ci şi economică, a fost înfăptuirea în luna august a anului 1947 a

55
reformei monetare. Această lege a constat în lichidarea marii mase de semne băneşti care s-a făcut
prin retragerea din circulaţie a tuturor existente în luna august a anului 1947 şi preschimbarea unei
cantităţi reduse de semn monetare, la raportul de 20.000 lei vechi pentru un leu nou.
Transformarea economiei interne a României după modelul sovietic a fost însoţită de
integrarea acestei economii în blocul sovietic şi, în consecinţă, de o izolare economică a României
de Occident. Datele privind comerţul exterior sugerează gradul în care economia românească fusese
integrată în aceea a blocului sovietic. Cu toate măsurile luate în plan economic, refacerea şi evoluţia
acesteia a fost lentă şi neegală.

BIBLIOGRAFIE

56
I. IZVOARE:

a) Documente publicate:

- Chiper, Ioan, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Ed. Iconica, Bucureşti, 1993.
- Neagoe, Stelian, Istoria politică a României (1944-1947), Ed. Noua Alternativă, Bucureşti,
1996.
- România în anii revoluţiei democrat – populare, Ed. Politică, Bucureşti, 1971.
- România. Viaţa politică în documente 1945, Ed. Arhivele Statului din România, Bucureşti,
1994.
- România. Viaţa politică în documente 1947, Ed. Arhivele Statului din România, Bucureşti,
1994.

b) Memorii şi mărturii:

- Ionniţiu, Mircea, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, Timişoara, 1993.


- Sănătescu, Constantin, Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
- Tătărescu, Gheorghe, Mărturii pentru istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

c) Periodice:

- „ Economia Română”, Bucureşti, 1947.

II. LUCRĂRI ŞI STUDII:

57
a) Lucrări şi studii generale:

- Baciu, Nicolae, Agonia României (1944-1948), Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1990.
- Buzatu, Gheorghe, Românii în arhivele Americii, Ed. Moldova, Iaşi, 1992.
- Dospinescu, Valeriu Florin, România şi organizarea postbelică a lumii(1945-1947), Ed.
Academiei, Bucureşti, 1985.
- Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990.
- Georgescu, Titu, România între Yalta şi Malta, Ed. Şansa S. R. L., Bucureşti, 1993.
- Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1992.
- Hitchins, Keith, România 1866-1947, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
- Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Ed. Litera, Bucureşti, 1994.
- Lache, Ştefan, Ţuţui, Gheorghe, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Ed.
Dacia, Cluj – Napoca, 1978.

b) Lucrări şi studii speciale

- Alexandrescu, Ion, Economia României în primii ani postbelici 1945 – 1947, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
- Anescu, Victor, Efortul economic al poporului român în războiul antihitlerist, Ed. Militară,
Bucureşti, 1964.
- Axenciuc, Victor, Evoluţia economică a României – Cercetări statistico – istorice 1859 – 1947,
vol. I, II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992, 1996.
- Curteanu, Maria, Sectorul de stat în România anilor 1944 – 1947, Ed. Academiei, Bucureşti,
1974
- Dezvoltarea economică a României (1944 - 1964), Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1964
- Dospinescu, Valeriu, Florin, Cu privire la industria extractivă din Moldova în anii 1944 – 1947,
extras din Anuarului Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, 1975, pp. 219 –
228.
- Economia României între 1944 – 1959, Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1959.

58
- Giosan, Nicolae, Şchiopu, Bucur, Davidescu, David, Agricultura României 1944 – 1964, Ed.
Agro – silvică, Bucureşti, 1964.
- Malinshi, V., Moldovan, Roman, Rausser, V., Industria României 1944 – 1964, Ed. Academiei
R. P.R., Bucureşti, 1964.
- Marinescu, Ilie, 1947. La „Creditu minier”, în „Magazin istoric”, nr. 4, Bucureşti, 1996, pp. 25
– 28
- Morăraşu, Gh. Maricel, Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Ed. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1994.
- Mureşan, Maria, Evoluţii econimice 1945 – 1990, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
- Murgescu, Costin, Reforma agrară din 1945, Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti, 1956.
- Negrea Radu, Banii armatei roşii în România, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1991, pp.
19 – 25
- Olteanu, Constantin, Principalele transformări revoluţionare de la sfârşitul anului 1946 şi
începutul anului 1947 şi însemnătatea lor în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului în
România, autoreferat asupra disertaţiei întocmite, în vederea obţinerii titlului de candidat în
ştiinţe istorice, Bucureşti, 1964.
- Olteanu, Constantin, 1947. Un an de transformări revoluţionare în România, Ed. Politică,
Bucureşti, 1972.
- Sonea, Gavril, Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în România, Ed. Politică,
Bucureşti, 1968.
- Spiridon, Aneta, Reforma agrară din martie 1945, în „Anale de Istorie”, nr. 2, Bucureşti, 1985,
pp. 89 – 101.
- Sandru, Dumitru, Proprietatea funciară rurală din România de la reforma agrară din 1945
până la colectivizarea agriculturii, în Anuarului Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi,
1990, pp. 121 – 136; 1991, pp. 143 – 160.
- Toderaşcu, Constantin, Refacerea economică, obiectiv important al poporului român în
perioada războiului antihitlerist, în „Lupta întregului popor”, nr. 3, Bucureşti, 1986, pp. 17 – 18.

59